Cum să-ți schimbi mintea, de Michael Pollan - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 536

Anul apariției: 2019

Traducere: Mihaela Sofronea

Michael Pollan este autorul cărților Cooked, Food Rules, In Defense of Food, Dilema Omivorului și The Botany of Desire, toate bestselleruri New York Times. Este profesor de jurnalism la Universitatea Berkeley și colaborator al New York Times Magazine. Articolele sale despre alimentație și agricultură au primit numeroase distincții de-a lungul timpului, printre care Reuters/World Conservation Union Global Award pentru Jurnalism de Mediu, James Beard Award și Genesis Award din partea American Humane Association. În 2010, revista Time l-a desemnat printre cei mai influenți o sută de oameni din lume. Pentru mai multe detalii, accesați www.michaelpollan.com

„Universul nu poate fi descris în totalitatea sa dacă sunt neglijate aceste forme diferite de conștiință.”

Când și-a propus să cerceteze modul în care sunt utilizate LSD-ul și psilocibina (ingredientul activ din ciupercile magice) pentru a aduce alinare oamenilor care suferă de afecțiuni dificil de tratat precum depresia, adicția și anxietatea, Michael Pollan nu a intenționat să scrie această carte, fără îndoială cea mai personală dintre toate volumele sale. Dar descoperind modul în care aceste substanțe remarcabile îmbunătățesc nu doar viețile celor cu boli psihice, ci și pe ale oamenilor sănătoși, care se confruntă cu dificultățile de zi cu zi, a decis să exploreze peisajul minții atât la persoana I, cât și la persoana a III-a. Astfel a început o aventură unică în sondarea diverselor stări de conștiință modificată, dublată de investigarea aprofundată a ultimelor cercetări din neuroștiință și a înfloritoarei comunități subterane a terapeuților psihedelici. Pollan scrutează arhivele istorice pentru a separa adevărul despre aceste misterioase droguri de miturile care le înconjoară încă din anii 1960, când o mână de evangheliști psihedelici au catalizat din neatenție o puternică reacție negativă împotriva a ceea ce era pe atunci o cercetare promițătoare. O combinație unică și elegantă de știință, carte de memorii, jurnal de călătorie, istorie și medicină, Cum să-ți schimbi mintea este un triumf al jurnalismului participativ. Uluitoare și edificatoare, această carte este relatarea captivantă a unei călătorii spre o nouă frontieră incitantă și neașteptată în înțelegerea minții și a locului nostru în lume. Adevăratul subiect al ,,travelogului mental” al lui Pollan nu este doar drogul psihedelic, ci și eterna enigmă a conștiinței umane și a felului în care, într-o lume care ne oferă atât suferință, cât și bucurie, ne putem strădui să fim pe deplin prezenți și să găsim sens în viață. O investigație sclipitoare și temerară a revoluției medicale și științifice din jurul drogurilor psihedelice și povestea fascinantă a experiențelor psihedelice ale autorului, care i-au schimbat viața.

„(...) starea modificată a conștiinței deschide persoana care o trăiește către un adevăr pe care noi, ceilalți, prizonieri ai conștiinței obișnuite din starea de veghe, pur și simplu nu îl putem vedea. Însă știința are o problemă cu această interpretare, căci, oricare ar fi percepția, nu poate fi verificată prin instrumentele sale obișnuite.”

Am scris și pe Goodreads acest lucru, într-un mic comentariu după ce am terminat cartea: probabil una dintre cele mai bune cărți de non-ficțiune citite vreodată. De fapt, mai mult decât sigur. Și nu doar datorită faptului că m-am îmbogățit de cunoștințe noi citind-o, dar și datorită faptului că e scrisă pur și simplu impecabil, cu o notă absolută de introspecție, profunzime, de implicare personală, subscrise faptului că însuși autorul, Michael Pollan, povestește întocmai „minunata călătorie spre această lume nouă” a psihedelicelor (termen în jurul căruia s-a creat o întreagă vâlvă de-a lungul a zeci de ani - în primul rând, dacă acesta este termenul corect care ar descrie întocmai acea categorie de „substanțe” al căror consum social este, în multe țări, interzis - dar asta nu înseamnă că acesta nu se practică; dar s-a dovedit că etiologia cuvântului ar descrie cel mai precis acest tip de substanțe) - o poveste nu aș spune că inspirațională, dar cu adevărat șocantă, memorabilă, la sfârșitul căreia ajungi cu atât de multe răspunsuri, pe cât de multe întrebări. Credeți-mă, este o carte care cu siguranță are să vă cutremure, într-o măsură, percepțiile pe care le aveți asupra realității și asupra lucrurilor care ne înconjoară - de fapt, asupra aceea ce (credem) că știm și asupra a ceea ce am putea, mult mai bine, ști. Un paradox, aș spune, dar chiar cred că această carte este una care aduce cu sine extrem de multe „revoluții” mintale. Și nu că aș fi acum vreun acolit al ideii de a încerca astfel de substanțe - nu, prefer să văd totul dintr-o perspectivă narativă (să spun așa) externă, obiectivă - dar cu siguranță lucrurile stau altfel în momentul în care treci printr-o astfel de experiență, iar ochii minții tale se deschid mai bine și reușesc - poate - să înțeleagă ceea ce, cândva, era de neînțeles. 

„(...) când începeau să se încingă din pricina lor, se apucau să danseze, iar unii cântau, alții plângeau... Unora nu le ardea de cântat, ci stăteau în încăperile lor, cufundați în gânduri. Iar unii vedea într-o viziune că mureau și plângeau; alții vedeau într-o viziune că îi mânca o fiară sălbatică, alții vedeau, tot în viziune, că erau luați ostatici în război (...). Apoi, după ce se risipea beția ciupercii, vorbeau unii cu alții despre viziunile pe care le avuseseră.”

Foarte pe scurt, Michael Pollan, în acestă carte, prezintă istoria substanțelor halucinogene, psihedelice, cum vreți voi să le spuneți, de la inventatori la toate experiențele de tip trip pe care aceștia le-au experimentat (și nu doar ei, cât și cei care se ofereau voluntari în a studia efectele consumului lor), până când, însuși el, a ajuns să le încerce (cu excepția uneia, despre al cărei consum a citit că n-ar fi tocmai potrivit pentru cineva care are afecțiuni cardiace, așa că a dat un mic skip - dar, cine știe, poate că întcomai aceea ar fi fost cea care i-ar fi reiterat, întocmai, toate minunățiile inaccesibile din această lume). Când am spus „foarte pe scurt”, la un începutul acestui paragraf, m-am referit la faptul că „foarte pe scurt vă voi spune despre ce este cartea”. Pentru că nu e o carte scurtă - are aproximativ cinci sute patruzeci de pagini -, iar eu am făcut boacăna de a mă apuca de ea în timpul sesiunii de la facultate, motiv pentru care am citit-o în aproximativ o lună. Cu atât mai bine, întrucât obișnuiam să citesc cărți de non-ficțiune în doar câteva zile, pe nerăsuflate chiar, fără a-i acorda timp (oricum, nu era o problemă, întrucât mereu îmi luam notițe și, la sfârșitul lecturii, consultam cu seriozitate bibliografia anexată) - dar acest timp scurt între seriile de lectură m-a ajutat foarte mult în a-mi consolida informațiile livrate de Pollan (ce mai reușeam printre cursuri clinice și plictisitoare de la facultate). Dar, chiar și așa, a fost o carte care nu m-a solicitat, pentru că aș spune că este mai mult o carte de popularizare a științei; este o carte de o documentație jurnalistică extraordinară, care cercetează minuțios zeci de ani de istorie din acest „domeniu”, să-i zic. Atât perspectivele de trecut, cât și cele de viitor și prezent, detaliile, toate acestea sunt prezentate cititorului într-o manieră extrem de „livrească”, încât să nu te plictisească. Pot spune că am ajuns chiar în punctul în care am simțit că Cum să-ți schimbi mintea devenise un roman beletristic, de ficțiune, în care Pollan era personajul principal și se angajase în a scoate sabia Regelui Arthur din stânca aceea în care fusese înfiptă (a se citi: încerca să descopere care-i treaba, domle, cu psihedelicele astea). 

„(...) ciupercile Psilocybe le-au facilitat strămoșilor noștri hominizi «accesul la tărâmurile puterilor supranaturale», «au catalizat apariția introspecției umane» și «ne-au făcut să lăsăm în urmă mintea de animal, introducându-ne în lumea vorbirii articulate și a imaginației».”

M-au atras toate poveștile, începând de la cea referitoare la descoperirea LSD-ului (una dintre substanțele chimice cu cel mai puternic efect halucinogen; acronimul provine din denumirea de Lysergic Acid Diethylamide - dietilamida acidului lisergic, de fapt), compus fabricat din claviceps (sau ergot), o ciupercă (Claviceps purpurea) care parazitează secara. Acesta a fost sintetizat prima oară în 1937, de către chimistul elvețian Albert Hofmann, care căuta, surprinzător, un nou tratament pentru durerile de cap. În 1943, Hofmann a descoperit proprietățile halucinogene ale LSD-ului după ce a ingerat, accidental, o cantitate mică din acesta. Câteva zile mai târziu, el a repetat experiența și a consumat ceea ce el considera a fi „o doză foarte mică”, adică 250 de μg (doza medie necesară pentru a produce halucinații - atenție - intense se consideră a fi o cantitate mult, mult mai mică, de doar 50 de μg). Mai târziu, în 1949, oamenii de știință au început să efectueze experimente cu LSD pe animalele; ulterior, teoritoriul s-a extins și asupra testelor efectuate asupra voluntarilor, în vederea tratării alcolismului, schizofreniei, depresiei, dependenței de narcotice, tulburărilor de comportament criminal, disfuncțiilor sexuale și a altor patologii fizice sau tulburări comportamentale. Totul bine și frumos, rezultate discutabile și așa mai departe. Totuși, în 1962, studiile cu LSD sunt interzise în SUA, iar din acel moment, bineînțeles, LSD-ul începe să fie prezent ca „drog de stradă” - ca urmare a răspândirii în masă, a trip-urilor necontrolate care se concretizau în experiențe deseori mult prea neplăcute, haotice și hazardate, terifiante și chiar mortale, LSD-ul a fost declarat ilegal. Totuși, în aceiași ani, LSD-ul se număra printre substanțele halucinogene cele mai populare, cele mai „bune” și promițătoare, „deschizătoare de drumuri noi”, iar personalități „mari” din acea vreme (Timothy Leary, Aldous Huxley - minunatul autor, William Burroughs) îi încurajau pe tinerii în căutarea de „experiențe noi, transcedențiale” să îi dea o șansă. Poveștile ulterioare, surprinse în carte, sunt pe cât de interesante, pe-atât de pline de confuzie și de-a dreptul memorabile. Și n-are rost să spun mai multe. 

„Stamets spune că, la fel ca multe specii de halucinogene, «ciupercile azurii sunt organisme marginale din punct de vedere ecologic. Uită-te unde suntem: la marginea continentului, la marginea ecosistemului, la marginea civilizației și, bineînțeles, aceste ciuperci ne aduc la marginea conștiinței».”

M-au interesat îndeosebi perspectivele și informațiile privitoare la modul în care „tratamentul psihedelic” ar putea fi o alternativă de profilaxie și terapeutică în tratamentul diferitelor afecțiuni, de la depresie, schizofrenie, anexietate, gânduri sinucigașe, până la disfuncții sexuale, tulburări de comportament, adicții (droguri, alcool, fumat) și, bineînțeles, rezultatele cuantificate ale diferitelor studii efectuate. Într-adevăr, multe rezultate scot în evidență și susțin faptul că astfel de substanțe sunt benefice și pot fi folosite drept alternative în tratarea acestor tipuri de afecțiuni (spre exemplu, diferiți subiecți susțin că, deși știau că fumatul dăunează îngrozitor și este un viciu extrem de costisitor, nu puteau renunța; dar, după un trip efectuat în condiții controlate, așa cum de fapt ar trebui să fie, într-un environment primitor, familiar, curat, aceștia spun că au avut acel „șoc al realizării”, și au renunțat în totalitate la respectivul viciu). Interesant, nu? Nu știu sigur ce să cred, se prea poate ca, între timp, efectul trip-ului să le fi trecut și, na, să se fi apucat iarăși - e posibil, zic și eu. Totuși, e foarte interesant cum „lucrează” aceste substanțe, asupra cui acționează, care sunt mecanismele biochimice care intervin, ce arii din creier se activează sau, dimpotrivă, dezactivează atunci când consumi o astfel de substanță. Are Michael Pollan, în carte, un capitol în care are în vedere și încercarea de a aduce în lumina cititorului răspunsuri la aceste întrebări. Și, după cum v-am spus, după ce am citit această carte chiar pot spune că m-am îmbogățit extraordinar cu o „cultură psihedelică” - e o carte de o documentație științifică și jurnalistică extraordinară.

„Dar dacă bucățelele acelea uscate de ciuperci m-au învățat ceva, acel lucru este că există alte forme de conștiință, mai stranii, pe care le putem accesa și, orice ar însemna asta, însăși existența lor, pentru a-l cita din nou pe William James, «ne interzice o încheiere prematură a conturilor cu realitatea». Cu mintea deschisă. Și vrăjit de ciuperci. Acesta eram eu, acum, gata să îmi redeschid conturile cu realitatea.”

Nu aș mai putea spune multe, cred că am surprins în această recenzie cam tot ce-am vrut să transmit. Mă bucur tare mult că am reușit s-o citesc - pot spune că, după ce am citit-o, am vorbit cu câțiva prieteni despre ea, le-am spus destul de multe lucruri interesante (față de care, evident, și ei și-au manifestat interesul). În momentul de față e deja trecută prin vreo trei mâini diferite, și a patra este deja programată; chiar e o carte pe care aș recomanda-o cu siguranță oricui vrea să aibă parte de o lectură într-adevăr bună, interesantă, cu informații livrate într-un stil plastic și accesibil. Mulțumesc mult celor de la Editura Publica pentru că mi-au trimis-o, puteți găsi cartea lui Michael Pollan, Cum să-ți schimbi mintea, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

Anomalia, de Hervé Le Tellier - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World fiction

Rating: 4 din 5 steluțe 

Traducere: Mădălina Ghinu

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Hervé Le Tellier s-a născut pe 21 aprilie 1957. În 1992 a fost cooptat în OuLiPo (Atelierul de Literatură Potențială), al cărui președinte este din 2019; despre această grupare a publicat o lucrare de referința: Esthétique de l'Oulipo (Estetica Oulipo). De formație matematician, apoi jurnalist – absolvent al Centrului de Instruire a Jurnaliștilor din Paris, este autor de romane, nuvele, poezii, teatru. Corespondența imaginară dintre autor și președintele Franței, Moi et François Mitterrand (Eu și François Mitterrand), dramatizată, se joacă din 2016, la Théâtre du Rond-Point din Paris. În 2013, volumul de proză scurta Contes liquides (Povestiri lichide, semnat Jaime Montestrela, un scriitor portughez inventat) a primit Marele Premiu pentru umor negru Xavier Forneret.

„Nu-mi pun capăt existenței, dau viață nemuririi.”

Romanul lui Hervé Le Tellier este conceput pe structura unui serial de televiziune de înaltă clasă, care creează dependență și, în același timp, concentrează stilurile și tramele a numeroase romane contemporane de succes: roman noir, thriller, roman de campus, de dragoste, de familie, biografic. Toate se petrec sub cupola unui cer SF unde a avut loc, în timpul unui zbor Paris-New York, un fenomen supranatural și sub semnul unei întrebări nebunești: oare lumea în care trăim este o uriașă simulare pe computer, iar ființele umane sunt programe mai mult sau mai puțin inteligente, cu destinul hotărât din afară? Președinte al celebrului Atelier de Literatură Potențială, OuLiPo, Le Tellier aduce prin conceperea acestui roman fabulos un omagiu Exercițiilor de stil ale lui Queneau, scrierii sub constrângere practicate de Georges Perec și întregului manifest oulipian.

„În viața mea, nu am făcut un gest. Știu că, de-a lungul timpului, gesturile m-au făcut pe mine, că nicio mișcare nu s-a efectuat sub controlul meu. Corpul meu s-a mulțimit să prindă viață între linii pe care nu eu le-am trasat. E multă aroganța în a sugera că noi suntem stăpânii universului, când nu facem altceva decât să urmăm , cu cea mai mică forță, curbele trasate. Limită a limitelor. Niciun având, niciodată, nu va dezvălui cerul nostru.”

Eu și genul SF nu prea ne împăcăm, în general; oricum, fundamentul, justificarea acestor motive (care vizează aspecte referitoare la „de ce lui Andrei nu îi plac cărțile SF) nu prea există, întrucât pur și simplu mă feresc de acest gen literar - cred că întotdeauna am asociat SF-ul cu extratereștri și nave spațiale și chestii dintr-alea deosebit de obscure și pe care cu greu mi le-aș putea imagina. Repet, asta am avut eu în minte tot timpul când m-am referit la SF; poate, de fapt, nu există motive viabile și chiar reale pentru care eu nu citesc SF, dar, cu siguranță, nu este un gen literar pentru care aș opta în defavoarea celor care știu, cu certitudine, că îmi plac (rămân în zona mea de confort, unde-i cald și bine, dar se pare că „trăiesc în cercul nostru strâmt și norocul ne petrece tralalala”). Ei, bine, când m-am apucat de romanul lui Hervé Le Tellier, Anomalia, trebuie să recunosc că am fost mai mult atras de faptul că a fost premiat cu Goncourt, o distincție literară destul de importantă. Dar, anterior, având experiențe neplăcute cu autori laureați chiar nu Nobel, trebuie să recunosc că am dârdâit puțin gândinu-mă că, „pentru Dumnezeu, iar m-am lăsat influențat de distincții literare” (nu mai e un criteriu după care să mă „orientez”, deși recunosc că am citit unele cărți care și-au meritat titulatura cu vârf și îndesat). Dar uite, domnule, cum se-ntâmplă ca uneori să îți dai seama că ar trebui să-ți mai revizuiești, din când în când, gusturile literare, și-ar trebui, ușor-ușor, să mai ieși din zona de confort: pot spune că sunt pe acest drum, încet și sigur, cu pași mici dar constanți, deoarece în ultimul an am citit mai multe cărți fantasy decât am citit în viața mea de cititor.

„Stridia care îndură perla știe că nu e conștientă că durerea nu este decât plăcerea durerii. Răceala pernei mă trimite de fiecare dată la temperatura iluzorie a sângelui meu. Dacă tremur de frig este pentru că blana mea de singurătate nu reușește să încălzească lumea.”

Așa, revenind, la Anomalia, versiunea 2.0 a lumii în care trăim, care are o intrigă destul de deosebită și originală (poate n-o fi tocmai originală, de fapt, și există alte zeci de cărți SF care au abordat aceelași subiect): ideea că lumea în care trăim, conform anumitor teorii și speculații și bănuieli (mai mult sau mai puțin fundamentate științific și viabile din punct de vedere fizic), ar putea fi o simplă simulare. De la ce pleacă această idee? Ei bine, este vorba despre un zbor observat care se pare a fi exact același zbor care a avut loc cu ceva timp în urmă; surprinzător, oamenii din avion sunt aceiași cu oamenii care au fost în același avion cândva și... tadam, avem deodată două exemplare ale acelorași persoane, însă ce îi „desparte” este doar intervalul de timp care s-a scurs între zborul anterior și zborul de față (sper că mă fac destul de înțeles și că, la rândul meu, am înțeles bine intriga). De-aici, Hervé Le Tellier livrează cititorului ahtiat de cunoaștere și deja prins în poveste, un exercițiu de imaginație destul de interesant, inventiv, într-o manieră, iarăși, destul de incitantă din punct de vedere științific. El creează un scenariu mai mult sau mai puțin acceptabil (însă, după cum am mai spus, convingător și strălucit), însă eu unul n-am putut fi de acord cu această teorie - anume că Universul în care trăim ar fi o simplă simulare. Sunt multe de luat în calcul, de la găurile negre, mecanica și fizica cuantică, dar m-aș putea opri foarte rapid la trăsătura de qualia - tocmai mi-am dat o palmă peste picior și, ghiciți ce, am simțit durere. Cred că acesta este un motiv îndeajuns de bun pentru a-mi demonstra că nu, nu sunt o simulare și n-aș putea fi o simulare, așa cum sunt, nu știu, soldații din jocurile cu împușcături sau plantele acelea din popularul joc cu zombie care vor să-ți atace casa și să-ți mănânce creierul. 

„Nu am știut niciodată prin ce ar fi fost diferită lumea dacă nu aș fi existat eu și nici către ce țărmuri aș fi depalsat-o dacă aș fi existat mai intens și nu văd în ce fel dispariția mea îi va modifica mișcarea. Iată-mă, urmând calea ale cărei pietre lipsă mă duv către nicăieri. Devin punctul în care viața și moartea se unesc până la contopire, când masca celui viu se așază în liniște pe chipul mortului.”

Dar este, bineînțeles, o carte interesantă. O carte care nu are drept premisă doar specularea acestei idei, ci care, în cele din urmă, vorbește despre moralitate, despre viață, despre etică. Despre ce s-ar putea întâmpla cu omenirea dacă așa ceva, într-adevăr, ar fi posibil. Într-o manieră elegantă, dar alarmantă și dinamică, Hervé Le Tellier pune cititorul față în față cu problemele unei societăți în care lucrurile se întâmplă „în spatele perdelei” - ce s-ar întâmpla cu un copil care, deodată, se trezește că are două mame? Trebuie el să aleagă? Dacă da, ce s-ar întâmpla cu „cealaltă mamă”? Cine, de fapt, este adevărata mamă a copilului? Ce te faci când ești pus față în față cu aceeași versiune a ta, dar „mai bătrână” cu câteva zile, săptămâni sau luni? Deci, cu aceeași versiune a ta care-ți poate spune că ai făcut (sau nu) alegerile greșite, că nu trebuia să faci asta pentru că, uite, ai ajuns în acel punct - ți-ai putea, astfel, modifica viitorul?! Și dacă ai face-o, n-ai produce mici „decalaje” nefirești în programarea ta virtuală? Niște întrebări care, cu siguranță, stârnesc curiozitate și aduc cititorul într-un impas existențial; da, într-adevăr, mi-am dat seama că romanele SF sunt niște lecturi destul de incitante, poate mai incitante decât oricare altele. Mi-a plăcut la nebunie exercițiul de imaginație din Anomalia lui Hervé Le Tellier, și sunt sigur că mai există o groază de cărți care mi-ar putea hrăni apetitul pentru cunoaștere și tot felul de speculații de-acest gen. Deci, pe viitor, am să-ncerc să am în vedere mai multe cărți din această tagmă literară, pentru că romanul lui Hervé Le Tellier a fost unul care chiar m-a fiert la foc mic. 

„În această dimineață cu vreme senină, nu văd dincolo de mine și sunt ca toți ceilalți. Nu-mi pun capăt existenței, dau viață nemuririi. În zadar, în concluzie, scriu o ultimă propoziție, care nu urmărește decât să amâne momentul.”

De cele mai multe ori, ceea ce mă reține atunci când vine vorba de a citi o carte de acest gen este abaterea științifică. OK, înțeleg, poți specula extrem de bine, poți chiar să-ți imaginezi situații, noi forțe, legi care nu sunt raportate la viabilitatea fizică, orice, orice, că, până la urmă, este vorba de ficțiune științifică (science and fiction). Și cred că Hervé Le Tellier a reușit să facă asta, raportându-se totuși și la adevărurile științifice. Bine, după cum am spus, eu nu pot fi de acord cu faptul că am putea trăi într-o eventuală simulare (dacă e o simulare, îi rog pe programatori să facă ceva cu căldura efectiv demonică de afară și, în general, cu problema ecologică cu care din păcate ne confruntăm în ziua de astăzi), fiindcă sunt un om care simte și, evident, există. Fără să spun mai multe, chiar a fost un roman bun, un roman pe care chiar l-am devorat ca și cum m-aș fi uitat la un serial. Personajele mi s-au părut extrem de bine conturate și puse în scenă în situații din ce în ce mai neașteptate; o dovadă clară a faptului că aș trebuie să mă împrietenesc, cât de curând, cu genul SF. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Pandora M pentru această carte, Anomalia, scrisă de Hervé Le Tellier. O puteți găsi AICI. Să aveți lecturi doar pe placul vostru și cu spor! 

Cabaret Biarritz, de José C. Vales - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2017

Traducere: Marin Mălaicu-Hondari

José C. Vales (n. 1965) e un autor spaniol care a obţinut pentru romanul său Cabaret Biarritz Premiul Nadal unul dintre cele mai importante premii literare acordate în Spania. José C. Vales e foarte implicat în lumea editorială, fiind el însuşi editor şi un foarte apreciat traducător din limba engleză. De asemenea, scrie critică literară şi face jurnalism cultural, participând la numeroase dezbateri în media pe teme literare.

În 1938, scriitorul de romane populare Georges Miet este trimis de o editură din Paris să investigheze moartea suspectă a unei tinere din Biarritz și să scrie o carte despre cele întâmplate. Folosindu-se de acest pretext, autorul ne duce în anul 1925, în celebra stațiune Biarritz, un loc plin de glamour, unde o societate extrem de sofisticată își trăia cei mai fericiți ani. În încercarea de a rezolva misterul morții tinerei, Georges Miet stă de vorbă cu mai multe personaje, care de care mai surprinzătoare, iar cu fiecare nouă depoziție începem să fim tot mai convinși că ceea ce a părut o sinucidere ar putea fi o crimă. Roman polifonic, Cabaret Biarritz face radiografia unei epoci fericite, a unei societăți care tocmai își revenise după rănile adânci provocate de Primul Război Mondial, o panoramă a aspirațiilor, a visurilor și a coșmarurilor pe care oamenii le aveau în vara anului 1925.

„Însă bănuiesc că nu vă interesează prea tare teoria mea despre morți. Mai am una. Vreți să o ascultați? Sunt absolut convins că morții duhnesc cu atât mai tare cu cât au dus o viață infamă. De ce credeți că sfinții miros a flori când mor? Chestia asta apare în toate cărțile, n-aveți decât să citiți, dacă nu mă credeți.”

Ce mult îmi place când citesc, efectiv la nimereală, o carte despre care n-am auzit nicăieri și pe care am cumpărat-o dintr-un simplu impuls (prețul de doar zece lei), o carte despre care nu știu nimic și de la care nu am nicio așteptare, dar care se dovedește a fi de fapt o carte atât, atât de bună și atât de bine scrisă, fix pe placul meu, care a picat fix la momentul potrivit și pe care am devorat-o de la prima până la ultima pagină - da, așa s-a întâmplat cu romanul lui José C. Vales, Cabare Biarritz, roman care recunosc că mi-a stârnit un oarecare interes în momentul traducerii la noi (2017), când l-am mai văzut pe ici-colo, mai ales datorită faptului că e scris de un autor spaniol, iar eu mă dau în vânt după autorii spanioli. Și, de asemenea, și coperta mi-a plăcut foarte mult. Dar ce-ascunde coperta aceasta este și mai și. Serios, a fost o surpriză romanistă neașteptat de bună, neașteptat de pe placul meu, dar trebuie să fac câteva mici observații, deoarece acest roman este departe de a fi ca oricare altele pe care le-am citit până acum, și-am să vă spun de ce.

„(...) Și totuși, oamenii vorbesc despre morți ca despre fleacuri... Cred că sunt țărână și nimic mai mult; întrebați-i pe topografii din Paris dacă Victor Hugo e mai mult decât un pumn de cenușă.”

Înainte de toate, romanul lui José C. Vales nu este, într-o măsură, un roman - nu știu dacă pleacă de la o premisă adevărată, reală, dar ideea cărții se-nvârte în jurul morții lui Aitzane Palefroi, o tânără de doar șaisprezece ani care este gâsită moartă în niște circumstanțe destul de suspecte, însă toate „dovezile” și „speculațiile” par a indica o „simplă sinucidere” („mă simt nevoit s-o declar vinovată de moartea lui Aitzane Palefroi chiar pe Aitzane Palefroi). Georges Miet, un scriitor, este trimis să investigheze moartea acestei tinere, intrând astfel în contact cu numeroase alte personaje; acum, ajungem la al doilea lucru pe care vreau să îl menționez - romanul lui José C. Vales este unul efervescent de polifonic: avem de-a face cu mai bine de zece voci narative, câteva dintre ele sunt unice, episode, însă altele se reiau de-a lungul capitolelor (cu alte cuvinte, un capitol este reprezentat de „pledoaria” unui anumit personaj, care știe - mai mult sau mai puțin - ceva legat de moartea lui Aitzane Palefroi). În cele din urmă, se dovedește faptul că, la multe dintre personaje, polologhia aceasta nu face altceva decât chiar să aducă noi „dovezi”, speculații și bănuieli (mai mult sau mai puțin viabile) în rezolvarea cazului tinerei, sau dimpotrivă nu face altceva decât să încurce (și mai tare) ițele morții acesteia. Oricum, este foarte interesant de urmărit toate aceste voci - nu doar pentru intriga romanului, ci pentru a vedea cât de bine de fapt reușește José C. Vales să reitereze societatea contemporană întâmplărilor, anumite moravuri și arhetipuri sociale, un fel de panoramă și vedere „de ansamblu” asupra psihologiei umane, a oamenilor de toate tipurile (de la gropari, până la directori și sportivi) - însă fiecare pare-se a avea ceva de spus (evident, mai mult sau mai puțin important).

„Am să vă spun totul, mai puțin ceea ce rușinea și pudoarea nu mă lasă, dacă asta e vrerea Domnului, și vă rog să nu vă folosiți de vorbele mele, să nu-mi pomeniți numele în acea encicliopedie de vicii pe care ați adunat-o, să nu luați în derâdere sfânta menire a acestei mănăstiri, nici ordinul căruia îi aparțin, să nu luați în deșert numele Domnului și să nu-l faceți părtaș la aceste josnicii și destrăbălări (...).”

Recunosc că, la început, cred că am fost puțin reticent - aveam impresia că nu fac altceva decât să ascult plictisitorul monolog al acestor persoanje ale căror voci José C. Vales nu mi le livrează decât o singură dată - dar, credeți-mă, ajunge un singur capitol pentru a reuși să extragi exact esența personajului, exact ideile importante și relevante (deși multe dintre ele, practic, nevorbite, țin un monolog absolut demențial - delicios, deseori, dar și enervant de plin de detalii - și tocmai asta face ca, în cele din urmă, personajele lui José C. Vales să fie atât de verosimile și reale, atât de convingătoare și delicioase). Repet, nu știu dacă, într-adevăr, romanul de față este rezultatul unei munci jurnalistice îndelungate, dar, în aceeași măsură, faptul că la sfârșitul cărții este anexată o bibliografie mă face să îmi pun întrebări și chiar să mă gândesc dacă nu cumva povestea este una inspirată după un caz real. Probabil am să mă documentez după ce termin de scris această recenzie. Și, revenind la ea, că veni vorba, citind Cabaret Biarritz am făcut cunoștință cu un scriitor de primă mână, care are o forță imaginativă și stilistică ieșită din comun. Un fel de investigație jurnalistică cu povești de dragoste, portretizarea unei societății de la acea vreme și o narațiune care provoacă și surprinde cititorul la fiecare capitol (zău, citeam și la un moment dat pur și simplu nu mai știam ce se întâmăplă, așa de neașteptat a fost totul); nu e un thriller, nu, nu are momente dintr-alea de roller-coaster în care intensitatea e de nesuportat. Nu. E un roman care te fierbe la foc mic, a cărui concluzie ți se destăinue încet, încet, iar sfârșitul, trebuie să vă spun, a fost me-mo-ra-bil.

„Și de altfel, domnule Miet, știți cum se spune în revistele pentru femei: că e imposibil să-ți dai seama de cât de tâmpit e un bărbat până când nu se îndrăgostește cu adevărat.”

Încă o dată, consider că acest roman nu este pentru oricine - și nu vorbesc de accesibilitatea sa, ci de faptul că trebuie să ai răbdare pentru a-l citi; nu mulți apreciază „discursul” acesta narativ, polifonic, în care există mai multe voci narative (și vorbesc aici nu de două sau trei, ci de peste zece). Dar mie mi-a plăcut să fac cunoștință cu atâtea personaje, să le-ascult gândurile și să fiu martor vieților lor (fiindcă fiecare dintre ele este de o sinceritate aproape bolnavă), să fiu atent la modul în care José C. Vales reușește să le contureze psihologia, modul în care povestesc, trăirile și emoțiile. Într-adevăr, José C. Vales chiar este un autor care știe cum să jongleze cu personajele sale și știe să aibă grijă de ele. Cabaret Biarritz este o carte la care mă bucur că am reușit - din pură întâmplare, fiindcă n-o aveam în planul de lecturi viitoare - să ajung, deoarece s-a dovedit o carte exact pe placul meu; și, revenind, plăcerile mele literare sunt destul de versatile, întrucât nu mă feresc să citesc, pur și simplu, orice (mai puțin SF, să nu fiu totuși ipocrit). Dar, dacă vă știți fani ai acestui gen de cărți, a acestui gen de scriitură, vă recomand cu mare drag să-i dați o șansă. Sunt sigur că o veți fi găsit la fel de interesantă cum am găsit-o și eu. Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

Pacientul H.M., de Luke Dittrich - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 442

Traducere: Raluca Chifu și Emilia Vasiliu

Luke Dittrich este jurnalist câștigător al unui National Magazine Award și editor Esquire. Pacientul H.M. este prima sa carte.

„Totuși, drumul începuse, la fel și transformarea lui Henry în Pacientul H.M., cel mai studiat individ din istoria neuroștiințelor.”

În 1953, Henry Molaison, muncitor într-o fabrică, în vârstă de 37 de ani și suferind de epilepie severă, este supus unei lobotomii. Crizele de epilepsie încetează, însă operația are un efect neașteptat: Henry devine amnezic, incapabil să aibă amintiri pe termen lung. În următorii șaizeci de ani, Pacientul H.M., cum a rămas cunoscut Henry, a devenit cel mai studiat subiect din istoria neuroștiințelor, învățându-ne cam tot ce știm în prezent despre memorie. Pacientul H.M. constituie, pentru Dittrich, pretextul unei călătorii caleidoscopice, care pornește de la primele operații pe creier în Egiptul antic și ajunge până în laboratoarele sofisticate de la Massachusetts Institute of Technology. O poveste tulburătoare, care îmbină biografia, memoriile și jurnalismul social. Cartea a câștigat PEN/E.O. Wilson Literary Science Writing Award și Los Angeles Times Book Prize Winner și a fost desemnată ca una dintre cele mai bune cărți ale anului de către publicații prestigioase precum The Washington Post, New York Post, NPR, The Economist, New York, Wired, Kirkus Reviews, BookPage.

„Istoria științei moderne despre creier s-a bazat în mod special pe creierii defecți și aproape ficare pas semnificativ înainte pe care l-am făcut în direcția înțelegerii localizării cerebrale - adică în descoperirea căror funcții se bazează pe care părți ale creierului - s-a bazat pe revelații generate de studiul indivizilor cărora le lipsea o anumită parte din materia cenușie.”

Pacientul H.M. a fost o carte care cu siguranță mi-a solicitat atenția, deoarece nu este o ficțiune pe care, să spunem, o poți citi ușurel și care doar te prinde și, na, îți place. Este o carte intensă, pe alocuri șocantă, minuțios documentată și extrem de bine scrisă, dar care face apel la atenția cititorului și îi stârnește curiozitatea, și nu doar contextuală - este o carte care necesită, să spun așa, eventuale cunoștințe de domeniu și un interes anume pentru ceea ce livrează Dittrich - este o carte într-o măsură științifică, și într-o altă măsură (poate mai mare), o relatare jurnalistică a unei perioade în care oamenii de știință, medicii și cercetătorii, încercau să afle mecanismele memoriei umane, fiziologia acestor procese ascunse în interiorul creierului uman. Eu ador cărțile științifice, cărțile care-mi oferă răspunsuri și care îmi deschid eventuale uși anterior închise - îmi place când informația este livrată într-o astfel de manieră, în conformitate cu așteptările mele, adică nu mă plictisește, nu mi se pare redundantă și irelevantă. Iar atunci când știința este prezentată din perspectiva viabilă a unui jurnalist, este deosebit de clar faptul că informația este prezentată într-o manieră expeditivă și accesibilă (n-aș spune totuși că Luke Ditrich este un popularizator al științei, dar cu siguranță această carte este una pe care mulți ar găsi-o extrem de interesantă și cu siguranță utilă, mai ales dacă activează într-un astfel de domeniu ce ține de psihologie, psihoterapie sau, în general, „medicina minții”). 

„Este diferența dintre un simplu sunet și o conversație sau o simfonie. Este diferența dintre văz și imaginea unor pătrate colorate și a spectacolului în mișcare al prietenilor care se plimbă, vorbesc și râd cu tine. Una este un simplu element al unei senzații. Cealaltă este o halucinație din amintiri.”

N-are rost să-ncep să răspund întrebărilor ce, cum, de ce, când, cum așa etc., referitoare la această carte. Este o carte pe care n-o pot recenza în maniera tipică a unui roman de ficțiune. Este un fel de biografie, oarecum, în măsura în care este și o carte despre mulți, mulți oameni, pionieri ai domeniului psihologiei, fiziologiei, neurochirurgiei, „psihochirurgiei”, care de-a lungul timpului au încercat să aducă la lumină procesele prin care creierul reușește să stocheze informații, să creeze amintiri, să consolideze detaliile unei întâmplări din trecut, să deslușească mecanismele amneziei, mecanismele prin care se produce epilepsia - oamenii devotați și curajoși care au realizat operații (unele poate chiar bizare) pentru a descoperi anatomia creierului și pentru a identifica structurile implicate în consolidarea memoriilor. De fapt, este o carte care conturează, încă o dată, ideea că ceea ce știm acum nu se datorează altcuiva decât morților („mortui vivos docent/ Morții îi învață pe cei vii”), celor asupra cărora au fost efectuate experimente și lobotomii, celor cărora li s-a ciopârțit și fragmentat creierul, în vederea analizelor histologice, biochimice și anatomice. Le datorăm totul acelor oameni plini de imaginație care au speculat, au presupus și apoi au demonstrat ceeea ce alții n-au reușit să facă, și poate nici măcar n-au bănuit; o carte care te șochează prin documentația detaliată, prin informațiile livrate și prin realitatea scriiturii (autorul fiind chiar nepotul celui care a studiat creierului lui Henry Gustave Molaison). 

„Altfel spus, centrul memoriei, acel mister străvechi, fusese descoperit, iar această revelație, născută din mai mult de jumătate de secol de cercetări, a făcut din articolul celor doi cea mai citată lucrare din știința memoriei. În multe privințe, este textul fondator al domeniului.”

Este o carte dureroasă, care șochează cititorul prin informațiile „de culise” pe care le oferă - ce se întâmpla în acea perioadă, cum erau tratați pacienții care se considera a suferi de tulburări psihice, toate procedurile chirurgicale deseori deosebit de invazive și dureroase, voracitatea cercetătorilor de a afla răspunsuri cât mai rapid, mai rapid decât alții, în vederea faimei și a renumelui. Un exemplu extraordinar de reușit de jurnalism de investigație, prin care Luke Dittrich privește, într-o manieră critică, procesul de investigație științifică, aruncând o lumină asupra relației dintre bunicul său (unul dintre lobotomiștii celebri ai istoriei) și pacientul Henry Molaison, amezicul asupra căruia s-au efectuat operații în urma cărora s-au găsit răspunsurile pe care cercetătorii le căutam de ani buni; în același timp; vorbește despre cum erau tratați pacienții experimentelor, considerați nejustificat un fel de proprietate a domeniului științific, în ahtierea cercetătorilor de a găsi răspunsuri, uitând de etica impusă de către știință în ceea ce privește experimentele realizate pe subiecți umani (și nu numai). O lume întunecată, dominată de oameni lipsiți de scrupule, dar înzestrați cu dorințe care depășeau convingerile lor morale.

„(...) e o persoană [Hery Molaison] atât de importantă pentru modul în care ne înțelegem pe noi înșine! Mi se pare că datele folosite pentru asta sunt aproape o moștenire generală.”

Nu știu ce aș mai putea spune. Este o carte care m-a mișcat și m-a cutremurat, pe care am citit-o cu multă atenție și care, să spun așa, mi-a îmbogățit mult cunoștințele din acest domeniu. A fost ca un fel de curs de istorie a medicinei, un curs livrat într-o manieră accesibilă și plăcută, deloc plictisitoare. Am citit multe cărți de non-ficțiune științifică, iar aceasta este una pe care cu siguranță o voi recomanda cu drag și altora pasionați de acest gen de literatură. Mulțumesc, de asemenea, prietenilor de la Editura Vellant pentru cartea de față, Pacientul H.M., pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi faine!

Jumătatea dispărută, de Brit Bennett - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2021

Traducere: Roxana Aneculăesei 

Brit Bennett s-a născut și a crescut în California de Sud, a absolvit Universitatea Standford și deține o diplomă în literatură la Universitatea din Michigan, unde a câștigat Hopwood Award pentru proză scurtă. Este una dintre laureatele premiului 5 Under 35, acordat de către National Book Foundation celor mai promițători tineri scriitori din toată lumea. Romanul său de debut, The Mothers, s-a bucurat de un succes uriaș, devenind încă de la apariție un bestseller New York Times. Eseurile lui Brit Bennett au apărut în numeroase publicații, precum The New Yorker, The New York Times Magazine, The Paris Review și Jezebel.

„(...) Cum Desiree nu-și dorise niciodată să facă parte din orașul care era moștenirea ei. Cum considera că poți da deoparte istoria așa cum dai deoparte mâna cuiva de pe umăr. Poți să evadezi dintr-un oraș, dar nu poți să scapi de legăturile de sânge. Gemenele Vignes credeau, cumva, că pot face și una, și alta..”

Desemnată una dintre cele mai bune cărți ale anului 2020 de The New York Times, The Washington Post, Time, NPR, Entertaiment Weekly, USA Today, Vanity Fair, Harper’s Bazaar. Gemenele Vignes sunt de nedespărțit. Dar după ce cresc împreună într-un orășel din Sud, care adăpostește o comunitate de culoare, și fug de acasă la vârsta de 16 ani, nu doar viețile lor se despart, ci totul, inclusiv identitatea rasială. Mulți ani mai târziu, una dintre surori se întoarce cu fiica sa în același orășel din Sud de care a încercat să scape. În alt capăt al țării, cealaltă soră se dă drept albă, iar soțul său alb nu știe nimic despre trecutul ei. Totuși, deși sunt separate de nenumărați kilometri și de tot atâtea minciuni, soarta celor două rămâne strâns împletită. Ce se va întâmpla când viețile propriilor fiice vor ajunge să se intersecteze? Țesând laolaltă fire și generații diferite, din Sudul extrem până în California și din anii 1960 până în anii 1990, Jumătatea dispărută este în același timp o poveste de familie emoționantă și o explorare subtilă a problemelor legate de rasă, gen și identitate.

„(...) Voia să-l facă să creadă orice altceva, doar ca să-i ascundă adevărul: că nu era decât o copilă plictisită care își târâse sora după ea într-un oraș în care se pierduse pe sine însăși.”

Am vrut să citesc această carte încă de când a fost desemnată câștigătoarea premiului Goodreads Choice Awards pentru ficțiune istorică - deși nu știam nimic altceva despre ea decât scurta descriere, am fost influențat de rating-ul destul de mare (raportat la numărul de voturi) pe care îl are și trebuie să recunosc că și eu am votat această carte - mă bucur că, în cele din urmă, a fost tradus și la noi și că am avut oportunitatea de a vedea cu cine am votat. Ei, bine, nu regret nimic, nu am nicio mustrare de conștiință, deoarece Jumătatea dispărută chiar este un roman extraordinar de bun, care abordează niște teme destul de sensibile, cu un curaj și o pasiune impresionante. De asemenea, din câte știu, autoarea Brit Bennett și HBO au încheiat un acord prin care și-a oferit drepturile de ecranizare a cărții într-o serie limitată de câteva episoade - abia aștept să văd cum reușesc să redea cât mai precis și viabil ceea ce a surprins autoarea în romanul său - am avut experiențe plăcute cu ecranizări ale romanelor care mi-au plăcut, dar trebuie să recunosc că au fost și unele care au lăsat de dorit și m-au frustrat (fiindcă, după părerea mea, ar fi ieșit ceva destul de interesant din ele; în aceeași măsură, îmi imaginez deja o distribuție și câțiva actori în rolul anumitor personaje, dar nu-mi rămâne decât să aștept și să văd).

„(...) Dacă s-ar fi dat albi, dacă ar fi crescut-o ca albă, totul ar fi fost altfel. Tatăl său nu ar fi fost azvârlit de pe verandă de niciun bărbat alb. Sufrageria lor nu ar fi fost plină de coșuri cu haine murdare ale altor oameni. Ar fi terminat școala, ar fi terminat prima din clasa ei. Poate că ar fi ajuns la o universitate ca Yale și l-ar fi întâlnit pe Blake în niște circumstanțe adecvate. Poate că ar fi fost genul de fată cu care ar fi fost de acord chiar și mama lui. Nu ar fi dus lipsă de nimic în viață, dar i-ar fi avut alături și pe părinții ei, și pe Desiree.”

Romanul lui Brit Bennett ne spune povestea fascinantă a două surori care cresc într-un orășel numit Mallard - un orășel care cu greu, dacă nu chiar imposibil, poate fi găsit pe o hartă. Un orășel fondat de Alphonse Decuir, care a moștenit pământul de la tatăl său, făcând din acesta un fel de „casă universală” a oamenilor de culoare care ori nu sunt acceptați și bineveniți în comunitatea celor albi, ori refuză să fie tratați ca „de culoare”. În anul 1938, aici se nasc două fetițe, gemene identice: Stella și Desiree Vignes. De-a lungul anilor, acestea cunosc realitatea dură cu care se confruntă, trec prin momente grele în încercarea de a-și găsi locul în comunitatea în care trăiesc; Desiree îi spune întotdeauna surorii sale că, în viitor, va găsi o cale prin care să scape de toate greutățile care le încearcă (fetițele sunt nevoite să renunțe la școală, încep să lucreze încă de mici, de la șaisprezece ani, în conacul unor oameni înstăriți, ocupându-se de curățenie, sunt martore ale violenței și a segregării rasiale, și nu este nicidecum ușor să trăiești într-un loc în care oamenii cred că dacă ai pielea mai deschisă, cu siguranță vei avea mai mult noroc în lume). Pe măsură ce timpul trece, Stella începe să-și dorească aceeași viață cu cea a oamenilor bogați pentru care lucrează, în timp ce Desiree ia în calcul alte posibilități pe care le are - când urmărește filmul Roman Holiday (filmul acela cu Gregory Peck și Audrey Hepburn), fata își dă seama că visul ei este acela de a fi actriță și de a deveni celebră, așa că se hotărăște să scape din viața de prizonier pe care o duce în oraș - într-o zi, Desiree, împreună cu Stellla, pleacă cu adevărat din Mallard și se duc la New Orleans, un oraș în care viața se dovedește nu a fi tocmai cum au crezut că o să fie.

„Cu sora ei geamănă, avusese uneori impresia că trăiește alături de o altă versiune a ei. Probabil că pentru oricine exista o astfel de persoană, un eu alternativ care nu trăia decât în minte. Dar a ei era reală. (...) Poate că-și petrecuseră viețile împreună modelându-se una pe cealaltă, compensând fiecare ce-i lipsea celeilalte.” 

Vă puteți da seama, de fapt, cât de greu are să le fie - atât de tinere, fără bani să fără experiență de viață, cu visurile în piept, cele două fete trebuie să facă alegerile cele mai neașteptate pentru a reuși să supraviețuiască: Stella se căsătorește cu un bărbat alb bogat și au o fetiță care se crede albă, iar Desiree, pentru a scăpa de soțul ei abuziv și violent se întoarce, după 14 ani, în Mallard, reîncercând să se integreze în comunitate și fiind martoră bârfelor care se creează în jurul ei. De-aici, este urmărită viața celor două fete (și nu numai), din mai multe perspective narative, autoarea livrând cititorului o poveste plină de profunzime, intensă, dureroasă și emoționantă, o poveste de viață și despre fragilitatea acesteia, despre degradarea inevitabilă a omului, despre natura sa interioară atât de fictivă, cu care nu poți lupta, pentru care termenul de „împotrivă” nu există. O poveste despre singurătate și regăsire, despre ereditate și de identitate („Sinele nu te așteaptă undeva - trebuie să-ți creezi unul. Trebuie să creezi persoana care vrei să fii”). M-a mișcat extraordinar de mult romanul lui Brit Bennett, Jumătatea dispărută, și-abia aștept să fie tradus (poate) și romanul ei de debut, The Mothers, pentru că sunt absolut sigur că este la fel de emoționant și profund. 

„Greșeala pe care o făcuse Stella fusese să creadă că se putea stabili oriunde. Trebuia să continue s-o ia din loc, altminteri trecutul o ajungea din urmă.”

O poveste care mi-a amintit, într-o măsură, de Culoarea Purpurie, fabulosul roman al lui Alice Walker (recenzia o găsiți AICI). Am citit această carte acum mulți, mulți ani, dar am simțit același aer narativ și în povestea lui Brit Bennett. Același stil romanist plin de emoție, de căutare, bine încadrat și livrat cititorului într-o manieră stilistică care reiterează un talent profund al cuvintelor, metaforelor și imaginilor stilistice. O carte care te cutremură și îți dă de gândit, îți atinge sufletul și te luminează. O carte despre iubire, supraviețuire, dorință și izbândă; despre sufletul omului, așa cum este el, atât de fictiv și atât de schimbător, atât de fragil și totuși atât de puternic și atât de curajos și plin de speranță. O poveste despre două surori pe care viața le desparte dar care, în nicio secundă, nu se uită una pe cealaltă - cele două gemene nu se întregesc decât în momentul în care se întâlnesc din nou, dar totuși fracturile pe care le-au acumulat de-a lungul anilor în care au fost despărțite, toate acele dureri se fac simțite între paginile cărții și par să pulseze, în continuare, în sufletele lui Desiree și Stella - două eroine tragice și dramatice. 

„Nu-și imaginase niciodată că Stella ar fi putut să aibă vreun secret față de ea. Nu Stella, care dormise în pat cu ea, cu care împărtășea aceleași gânduri, a cărei voce îi răsuna mereu în cap. Cum putuse să-și petreacă toată vara alături de ea fără să știe că se hotărâse deja să devină altcineva? Nu mai știa cine era Stella sau poate că nu o cunoscuse prea bine niciodată.”

O poveste provocatoare, emoționantă, zdrobitoare și realistă, care face apel la emoțiile și la sentimentele cititorului - sunt absolut sigur că va rămâne în sufletul meu pentru mult, mult timp. Mă bucur că am reușit să o citesc, m-am bucurat de fiecare capitol și mi-a plăcut mult modul în care a fost scrisă, alternanța de spațiu-timp, personajele convingătoare și bine conturate, acțiunea, intrigile subtile și atât de profunde. Sunt sigur că este o carte pe care ar aprecia-o cu toții, pentru că este o carte despre sufletul uman și despre oameni, în cele din urmă, care sunt cele mai fictive creaturi existente pe acest Pământ infinit. Chiar v-o recomand din tot sufletul. Iar eu vreau să le mulțumesc, iarăși, prietenilor de la Editura Trei pentru această carte memorabilă, Jumătatea dispărută, scrisă de Brit Bennett, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!