Anomalia, de Hervé Le Tellier - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World fiction

Rating: 4 din 5 steluțe 

Traducere: Mădălina Ghinu

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Hervé Le Tellier s-a născut pe 21 aprilie 1957. În 1992 a fost cooptat în OuLiPo (Atelierul de Literatură Potențială), al cărui președinte este din 2019; despre această grupare a publicat o lucrare de referința: Esthétique de l'Oulipo (Estetica Oulipo). De formație matematician, apoi jurnalist – absolvent al Centrului de Instruire a Jurnaliștilor din Paris, este autor de romane, nuvele, poezii, teatru. Corespondența imaginară dintre autor și președintele Franței, Moi et François Mitterrand (Eu și François Mitterrand), dramatizată, se joacă din 2016, la Théâtre du Rond-Point din Paris. În 2013, volumul de proză scurta Contes liquides (Povestiri lichide, semnat Jaime Montestrela, un scriitor portughez inventat) a primit Marele Premiu pentru umor negru Xavier Forneret.

„Nu-mi pun capăt existenței, dau viață nemuririi.”

Romanul lui Hervé Le Tellier este conceput pe structura unui serial de televiziune de înaltă clasă, care creează dependență și, în același timp, concentrează stilurile și tramele a numeroase romane contemporane de succes: roman noir, thriller, roman de campus, de dragoste, de familie, biografic. Toate se petrec sub cupola unui cer SF unde a avut loc, în timpul unui zbor Paris-New York, un fenomen supranatural și sub semnul unei întrebări nebunești: oare lumea în care trăim este o uriașă simulare pe computer, iar ființele umane sunt programe mai mult sau mai puțin inteligente, cu destinul hotărât din afară? Președinte al celebrului Atelier de Literatură Potențială, OuLiPo, Le Tellier aduce prin conceperea acestui roman fabulos un omagiu Exercițiilor de stil ale lui Queneau, scrierii sub constrângere practicate de Georges Perec și întregului manifest oulipian.

„În viața mea, nu am făcut un gest. Știu că, de-a lungul timpului, gesturile m-au făcut pe mine, că nicio mișcare nu s-a efectuat sub controlul meu. Corpul meu s-a mulțimit să prindă viață între linii pe care nu eu le-am trasat. E multă aroganța în a sugera că noi suntem stăpânii universului, când nu facem altceva decât să urmăm , cu cea mai mică forță, curbele trasate. Limită a limitelor. Niciun având, niciodată, nu va dezvălui cerul nostru.”

Eu și genul SF nu prea ne împăcăm, în general; oricum, fundamentul, justificarea acestor motive (care vizează aspecte referitoare la „de ce lui Andrei nu îi plac cărțile SF) nu prea există, întrucât pur și simplu mă feresc de acest gen literar - cred că întotdeauna am asociat SF-ul cu extratereștri și nave spațiale și chestii dintr-alea deosebit de obscure și pe care cu greu mi le-aș putea imagina. Repet, asta am avut eu în minte tot timpul când m-am referit la SF; poate, de fapt, nu există motive viabile și chiar reale pentru care eu nu citesc SF, dar, cu siguranță, nu este un gen literar pentru care aș opta în defavoarea celor care știu, cu certitudine, că îmi plac (rămân în zona mea de confort, unde-i cald și bine, dar se pare că „trăiesc în cercul nostru strâmt și norocul ne petrece tralalala”). Ei, bine, când m-am apucat de romanul lui Hervé Le Tellier, Anomalia, trebuie să recunosc că am fost mai mult atras de faptul că a fost premiat cu Goncourt, o distincție literară destul de importantă. Dar, anterior, având experiențe neplăcute cu autori laureați chiar nu Nobel, trebuie să recunosc că am dârdâit puțin gândinu-mă că, „pentru Dumnezeu, iar m-am lăsat influențat de distincții literare” (nu mai e un criteriu după care să mă „orientez”, deși recunosc că am citit unele cărți care și-au meritat titulatura cu vârf și îndesat). Dar uite, domnule, cum se-ntâmplă ca uneori să îți dai seama că ar trebui să-ți mai revizuiești, din când în când, gusturile literare, și-ar trebui, ușor-ușor, să mai ieși din zona de confort: pot spune că sunt pe acest drum, încet și sigur, cu pași mici dar constanți, deoarece în ultimul an am citit mai multe cărți fantasy decât am citit în viața mea de cititor.

„Stridia care îndură perla știe că nu e conștientă că durerea nu este decât plăcerea durerii. Răceala pernei mă trimite de fiecare dată la temperatura iluzorie a sângelui meu. Dacă tremur de frig este pentru că blana mea de singurătate nu reușește să încălzească lumea.”

Așa, revenind, la Anomalia, versiunea 2.0 a lumii în care trăim, care are o intrigă destul de deosebită și originală (poate n-o fi tocmai originală, de fapt, și există alte zeci de cărți SF care au abordat aceelași subiect): ideea că lumea în care trăim, conform anumitor teorii și speculații și bănuieli (mai mult sau mai puțin fundamentate științific și viabile din punct de vedere fizic), ar putea fi o simplă simulare. De la ce pleacă această idee? Ei bine, este vorba despre un zbor observat care se pare a fi exact același zbor care a avut loc cu ceva timp în urmă; surprinzător, oamenii din avion sunt aceiași cu oamenii care au fost în același avion cândva și... tadam, avem deodată două exemplare ale acelorași persoane, însă ce îi „desparte” este doar intervalul de timp care s-a scurs între zborul anterior și zborul de față (sper că mă fac destul de înțeles și că, la rândul meu, am înțeles bine intriga). De-aici, Hervé Le Tellier livrează cititorului ahtiat de cunoaștere și deja prins în poveste, un exercițiu de imaginație destul de interesant, inventiv, într-o manieră, iarăși, destul de incitantă din punct de vedere științific. El creează un scenariu mai mult sau mai puțin acceptabil (însă, după cum am mai spus, convingător și strălucit), însă eu unul n-am putut fi de acord cu această teorie - anume că Universul în care trăim ar fi o simplă simulare. Sunt multe de luat în calcul, de la găurile negre, mecanica și fizica cuantică, dar m-aș putea opri foarte rapid la trăsătura de qualia - tocmai mi-am dat o palmă peste picior și, ghiciți ce, am simțit durere. Cred că acesta este un motiv îndeajuns de bun pentru a-mi demonstra că nu, nu sunt o simulare și n-aș putea fi o simulare, așa cum sunt, nu știu, soldații din jocurile cu împușcături sau plantele acelea din popularul joc cu zombie care vor să-ți atace casa și să-ți mănânce creierul. 

„Nu am știut niciodată prin ce ar fi fost diferită lumea dacă nu aș fi existat eu și nici către ce țărmuri aș fi depalsat-o dacă aș fi existat mai intens și nu văd în ce fel dispariția mea îi va modifica mișcarea. Iată-mă, urmând calea ale cărei pietre lipsă mă duv către nicăieri. Devin punctul în care viața și moartea se unesc până la contopire, când masca celui viu se așază în liniște pe chipul mortului.”

Dar este, bineînțeles, o carte interesantă. O carte care nu are drept premisă doar specularea acestei idei, ci care, în cele din urmă, vorbește despre moralitate, despre viață, despre etică. Despre ce s-ar putea întâmpla cu omenirea dacă așa ceva, într-adevăr, ar fi posibil. Într-o manieră elegantă, dar alarmantă și dinamică, Hervé Le Tellier pune cititorul față în față cu problemele unei societăți în care lucrurile se întâmplă „în spatele perdelei” - ce s-ar întâmpla cu un copil care, deodată, se trezește că are două mame? Trebuie el să aleagă? Dacă da, ce s-ar întâmpla cu „cealaltă mamă”? Cine, de fapt, este adevărata mamă a copilului? Ce te faci când ești pus față în față cu aceeași versiune a ta, dar „mai bătrână” cu câteva zile, săptămâni sau luni? Deci, cu aceeași versiune a ta care-ți poate spune că ai făcut (sau nu) alegerile greșite, că nu trebuia să faci asta pentru că, uite, ai ajuns în acel punct - ți-ai putea, astfel, modifica viitorul?! Și dacă ai face-o, n-ai produce mici „decalaje” nefirești în programarea ta virtuală? Niște întrebări care, cu siguranță, stârnesc curiozitate și aduc cititorul într-un impas existențial; da, într-adevăr, mi-am dat seama că romanele SF sunt niște lecturi destul de incitante, poate mai incitante decât oricare altele. Mi-a plăcut la nebunie exercițiul de imaginație din Anomalia lui Hervé Le Tellier, și sunt sigur că mai există o groază de cărți care mi-ar putea hrăni apetitul pentru cunoaștere și tot felul de speculații de-acest gen. Deci, pe viitor, am să-ncerc să am în vedere mai multe cărți din această tagmă literară, pentru că romanul lui Hervé Le Tellier a fost unul care chiar m-a fiert la foc mic. 

„În această dimineață cu vreme senină, nu văd dincolo de mine și sunt ca toți ceilalți. Nu-mi pun capăt existenței, dau viață nemuririi. În zadar, în concluzie, scriu o ultimă propoziție, care nu urmărește decât să amâne momentul.”

De cele mai multe ori, ceea ce mă reține atunci când vine vorba de a citi o carte de acest gen este abaterea științifică. OK, înțeleg, poți specula extrem de bine, poți chiar să-ți imaginezi situații, noi forțe, legi care nu sunt raportate la viabilitatea fizică, orice, orice, că, până la urmă, este vorba de ficțiune științifică (science and fiction). Și cred că Hervé Le Tellier a reușit să facă asta, raportându-se totuși și la adevărurile științifice. Bine, după cum am spus, eu nu pot fi de acord cu faptul că am putea trăi într-o eventuală simulare (dacă e o simulare, îi rog pe programatori să facă ceva cu căldura efectiv demonică de afară și, în general, cu problema ecologică cu care din păcate ne confruntăm în ziua de astăzi), fiindcă sunt un om care simte și, evident, există. Fără să spun mai multe, chiar a fost un roman bun, un roman pe care chiar l-am devorat ca și cum m-aș fi uitat la un serial. Personajele mi s-au părut extrem de bine conturate și puse în scenă în situații din ce în ce mai neașteptate; o dovadă clară a faptului că aș trebuie să mă împrietenesc, cât de curând, cu genul SF. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Pandora M pentru această carte, Anomalia, scrisă de Hervé Le Tellier. O puteți găsi AICI. Să aveți lecturi doar pe placul vostru și cu spor!