Noapte credincioasă și virtuoasă, de Louise Glück - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World fiction - Anansi Blues

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 96

Anul apariției: 2021

Traducere: Bogdan Alexandru-Stănescu

„Găseam alinare în întuneric./ Vedeam, difuz, bărcile cu pânze/ albastre și galbene de pe fața de pernă.”

Louise Glück (n. 1943) este una dintre cele mai importante voci din poezia americană contemporană. Este autoarea a douăsprezece volume de poezie și a două volume de eseuri. Louise Glück este laureata celor mai importante premii literare de peste ocean și din Europa: Premiul Nobel pentru Literatură 2020, Premiul Tranströmer 2020, National Humanities Medal 2015, National Book Award 2014, Premiul Bollingen 2001, Premiul Pulitzer 1993, National Book Critics Circle Award 1985.

„Eram doar cu fratele meu;/ stăteam întinși în întuneric, respirând laolaltă,/ intimitatea cea mai profundă.”

„Aceia dintre noi care scriu cărți vor, cel puțin teoretic, ca ele să ajungă la mulți oameni. Numai că unii poeți nu văd această difuziune în termeni spațiali, ca în cazul unei săli pline de oameni. Ei privesc această transcendere temporal, secvențial, vor să ajungă la mulți cititori în timp, în viitor, dar, într-un mod foarte profund, acești cititori vin doar unul câte unul.” - Louise Glück, din discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru Literatură

„Îmi venise ideea că toate ființele omenești se împart/ între cei ce vor să meargă înainte/ și cei ce vor să se-ntoarcă./ Sau, s-ar putea spune, cei ce vor să continue să meargă/ și cei ce vor să fie opriți din drum/ de sabia învăpăiată.”

Primul meu contact - fizic, să spun așa - cu laureata Premiului Nobel pentru literatură (2020), precum și a Premiului Pulitzer (1993), pe lângă alte distincții literare deosebite, Louise Glück, a fost această carte, Noapte credincioasă și virtuoasă (în original, Faithful and Virtuous Night), acest volum de poezii pe care l-am așteptat încă de când s-a făcut anunțul din partea Comitelului Premiilor Nobel - „for her unmistakable poetic voice that with austere beauty makes individual existence universal”; știam că o vor traduce cât de curând și la noi, și mă bucur că, în cele din urmă, așteptarea n-a fost atât de lungă. Trebuie să recunosc Louise Glück până când nu i s-a acordat Nobelul, dar apoi am căutat imediat pe internet câteva poezii scrise de dumneaei. Bineînțeles, le-am citit în engleză, și pot să vă spun că am simțit de îndată ceva ciudat citind poeziile autoarei - o voce lirică aparte, diferită, și-n același timp parcă totuși atât de simplă, și mi se pare greu s-atingi această simplitate - să-i spun așa-, această naturalețe care să atingă cititorul, să-l convingă, să-l miște și să-l încerce, să-i trezească sentimente atât de umane, atât de reale și tangențiale, atât de curioase și atât de intense. Bineînțeles, cred că este prematur să spun că într-adevăr a meritat Premiul Nobel (de fapt, au spus-o deja alții mult mai avizați decât mine), dar cu siguranță vor mai apărea și alte traduceri de-ale dumneaei. 

    „Afară se lăsa noaptea. Asta să fi fost oare/ noaptea aceea pierdută, împânzită cu stele, pătată de lumina lunii,/ ca un soi de substanță chimică ce consera/ tot ce era scufundat în ea?”

În volumul de față am descoperit o poezie care m-a lovit prin austeritatea de care dă dovadă; Louise Glück nu face abuz de metafore, nu apelează la un registru stilistic prea colorat, prea efervescent - pentru ea, cuvintele simple, imaginile „despodobite”, „goale”, dar de-o intensitate magnifică, ating cititorul; prin intermediul lor, Louise Glück livrează povești de viață, înfățișează cotidianul într-o lirică încadrată, care parcă pătrunde, cu ușurință, în sufletul cititorului, scoțând la iveală ceea ce este mai sincer, ceea ce este mai profund, ceea ce este mai ascuns și mai inaccesibil. În lirica lui Glück, puterea cuvintelor - de fapt, puterea pe care autoarea o subscrie acestora - este una aproape palpabilă, una de-o magnitudine zguduitoare. Interesul nu-l face metafora, după cum am spus, ci viața, viața în sine, așa cum este ea, și parcă în orice loc, în orice spațiu, există un puseu magic, există o anumită fantezie a situațiilor - stelele care luminează, trenul care trece în grabă, femeia care târâie o valiză, fratele, natura, familia; Glück parcă ar „vedea”, parcă ar observa, stereoscopic, printr-un ochean, „magia lumii” inaccesibilă, în fapt, dar a cărei explorare devine posibilă prin intermediul cuvintelor, prin intermediul poeziei, artei, creației. Glück, într-adevăr, are ceva aparte, ceva special ce, eu unul, n-am întâlnit la alți poeți (bine, nici nu prea am citit multă poezie, but still). 

„Deasupra capetelor noastre, florile de cireș începuseră să se scuture pe cerul nopții, sau poate că stelele pluteau,/ pluteau și se destrămau, iar acolo unde se prăbușeau/ noi lumi luau ființă.”

Glück are un anume talent, remarcabil, special, de a reabilita magia. Deși de o austeritate dezabuzată, lirica lui Glück rămâne o lirică ce „creează magie”, ce reconstituie parcă puterea creatoare, explozia originară, devenirea lumii, transformarea acesteia. Pentru Glück, pentru personajele sale, pentru vocile lor, parcă totul este de „o minune”, și nu vorbesc aici de „o supraviețuire” - minunea stelelor, minunea nopții, minunea cărților și, în general, a vieții; „simpla supraviețuire apare ca o minune fără pereche”. Modul în care Glück reacționează nu doar în fața condiției sale limitate, cu certitudinea implacabilă a morții, ci și în fața viziunii cu totul noi asupra lumii pe care, în lirica sa, cu atâta talent, cu atâta grație și totuși parcă cu o tristețe debordantă, o construiește, face din lirica acesteia ceva intens, ceva ce se scurge în tâmplele cititorului ca printr-o pâlnie înfiptă în urechea dreaptă, umplându-l de emoții, umplându-l de trăiri, mișcându-l până la durere. Iar Noapte credincioasă și virtuoasă devine, dincolo de un volum de poezii memorabil, o stare, un moment de grație contemplativă, devine, în sine, o formă de manifestare a vieții, o voce puternică ce, un strigăt nu de durere, nu de bucurie, nu de angoasă, furie - ci un imn al minunilor care ne-nconjoară; o voce într-o voce într-o voce, o mulțime de voci care, cumulate, cresc în amplitudine, dar își păstrează cadența, ritmul - poezia ca formă de manifestare a vieții, poezia ca formă de supraviețuire.

„Ah, noaptea cuprinzătoare, noaptea/ atât de dornică să adăpostească stranii percepții. Simțeam că un secret important/ e pe cale să-mi fie încredințat, așa cum o torță e trecută/ dintr-o mână-n alta într-o ștafetă.”

Aș putea spune că poți simți un fel de „spirit uscat, secătuit” în lirica acestui volum; poate chiar un volum de referință în manuscrisele poeziei americane, nu știu, dar un oarecare impuls narativ se regăsește și-n volumul Noapte credincioasă și virtuoasă (câteva texte scrise în proză, de mici dimensiuni, dar atât de intense și frumos scrise) - un fel de alegorie a existenței umane, una credibilă; un fel de autobiografie, de fapt, acest volum, ceva între „natură și om”, totul „spus” (scris) pe un ton cald, pe un ton familial, dar totuși parcă degajat, rupt. Un alter ego al lui Glück  - poezii „universale” despre condiția umană, mai degrabă, decât pur și simplu poezii confesionale despre o personalitate idiosincrazică. Micile fragmente scrise în proză - parcă într-un ton moralizator - se potrivesc perfect liricii (sensibilității lui Glück), de-o melancolie omogenizantă, în care Glück parcă se resemnează, se confesează, se destăinuie și se oferă cititorilor. Sinceră, puternică curajoasă, și totuși parcă atât de sfâșietoare ideea că, în viitor, s-ar putea să nu auzim mai multe de la ea: „O luminiță apare pe cer/ dintr-odată, printre/ două crengi de pin, acele lor fine/ desenate acum pe suprafața strălucitoare/ și deasupra acestui/ paradis înalt, împănat/ Adulmecă aerul.” Un volum de poezii pe care l-am citit încet, pentru a mă putea bucura de tehnicile impresionante pe care le abordează Glück în lirica sa (în special, austeritatea și sinceritatea a ceea ce am citit). 

„Criticii, a spus el,/ criticii au ideile. Noi, artiștii/ (m-a inclus și pe mine) - noi, artiștii,/ suntem doar niște copii cu jocurile noastre.”

N-aș mai putea spune multe; deseori, cred că despre un volum de poezii nu prea poți vorbi. Poezia se simte, de fapt, ea nu se teoretizează, ea nu se despică-n patru, nu se explică. Trebuie doar s-o simți și s-o trăiești, s-o lași în sufletul tău și să îi oferi timp. Să-i oferi încrederea ta, să i te deschizi și s-o lași „să te primească”. Totuși, am vrut să vorbesc despre acest volum deoarece a fost primul meu contact cu Louise Glück, cea care, anul trecut, a câștigat Premiul Nobel, și eram tare curios dacă, într-adevăr, l-a meritat sau, pur și simplu, așa a fost să fie. Nu pot trage o concluzie, după cum am spus, dar cu siguranță pot afirma că, într-adevăr, este o voce puternică în literatura americană, o voce care, cu siguranță, a ajuns la sufletele multor cititor și a vindecat multe, multe răni. Chiar vi-l recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fani ai poeziei, sunt sigur că veți (re)găsi și voi acel ceva despre care încerc să vă spun, acel ceva care o delimitează pe Glück de alți poeți. Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, și de-o săptămână liniștită!

Queer, de William S. Burroughs - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2021

Traducere: Dan Croitoru 

William S. Burroughs (1914-1997) s-a născut în St. Louis, Missouri. A studiat literatură engleză și antropologia la Harvard, apoi medicina la Viena. În 1951, pe când se afla în Mexic, și-a împușcat accidental soția. A debutat în 1953 cu Junky, iar în 1959 a publicat (în Franța) romanul Prânzul dezgolit. Apariția în 1962 a ediției americane a provocat un imens scandal. În 1983 este ales membru în Academia Americană și în Institute of Arts and Letters, iar un an mai târziu statul francez îi acordă titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William S. Burroughs, în colecția Anansi. Clasic va mai apărea romanul Junky.

„Ceea ce căuta Lee în orice relație era senzația contactului. Simțea că stabilește un anumit contact cu Carl. Băiatul asculta politicos și părea că înțelege ce-i spunea Lee. Deși la început se cam împotrivise, acceptă pâmă la urmă interesul sexual al lui Lee față de persoana sa.”

Scris între anii 1951 și 1953, dar publicat abia în 1985, legendarul roman al lui Burroughs este o enigmă — atât un autoportret plin de cruzime, cât și un roman politic mușcător, cea mai realistă poveste de dragoste a autorului, dar și un montaj de scene fantastice comicgrotești. Plasat în Mexico City, la începutul anilor 1950, Queer îl are în centru pe William Lee și căutarea deznădăjduită a intimității și a ostoirii dorinței prin toate barurile ce alcătuiesc scena expiaților americani din capitala mexicană. Queer este și cronica pasiunii homosexuale a personajului principal pentru tânărul Eugene Allerton, desfășurată într-un Mexico City desprins parcă dintr-un tablou suprarealist. Textul introductiv al romanului, o teribilă confesiune insuflată de evenimentul care l-a determinat să devină scriitor — împușcarea accidentală a soției sale, Joan Vollmer —, este fundamental pentru identificarea multora dintre resorturile operei lui Burroughs.

„(...) Moor n-avea nici tuberculoză, probleme la rinichi sau bruceloză. Era bolnav de boala morții. Moartea se instalase în fiecare celulă din trupul său. Răspândea aburul ușor, verzui al descopunerii. Lee se gândi că ar lumina în întuneric.”

Nu am citit celălalt roman al autorului - Junky - și, probabil după experiența cu acest roman, sunt puțin reticent dacă e să iau în considerare ideea de a-l citi atunci când apare. Totuși, parcă mă îndeamnă ceva, ceva ce nu pot descrie ca sentiment, un fel de gând că poate am citit greșit (dacă putem vorbi de „a citi greșit” sau „a citi corect” o carte) romanul de față; sunt sigur că proza lui Burroughs este una mult mai profundă, una mult mai emoționantă, una mult mai pe placul meu, dar probabil trebuie să-mi creez, întâi, un background romanist, trebuie să-l las să se apropie mai mult de mine, trebuie să-i permit să mă convingă mai mult; și cum pot face asta dacă nu citind mai multe cărți scrise de el? Și, poate, recitind cândva această carte. Așa, în fine, plecasem de la ideea că n-am citit romanul Junky, fiindcă probabil aș fi simțit o oarecare discrepanță narativă, o oarecare „altă voce”, fiindcă, după cum chiar și Burroughs o spune, „(...) dacă eu sunt cel care a scris Junky, atunci în Queer mă simt de parcă aș fi fost eu cel scris”. Mai departe, „scrisul ca inoculare”, scrisul drept capacitate de a anihila, de a distruge, de a neutraliza forța „posibilităților”, neprevăzutul „unor eventuale situații viitoare”. Consemnând-și experiența, Burroughs (sau Eugene Allerton, hm?) capătă un fel de imunitate în fața unor ulterioare aventuri riscante „ale rândurilor de față”. O idee interesantă, dar care, din păcate, nu m-a prea convins; și nu știu care o fi fost motivul; o fi vorba de proza parcă prea austeră, prea simplă, prea... prea, hm, „goală”, dacă pot spune asta? Oare n-am putut eu să citesc printre rânduri, oare a fost ceva (ceva important) care mi-a scăpat, pe care l-am ratat? Chiar nu știu ce să spun. Știu doar că aș fi vrut să mă miște mai mult această carte, să-mi placă mai mult - pentru că potențial a avut, ideea este interesantă, parcursul epic, iarăși, este unul complex (deși povestea în sine se-ntinde pe mai puțin de două sute de pagini, cu scris mărișor). Oricum, a avut ceva ce, să zic așa, a scârțâit c-un zgomot mult prea mare.

„Lee nu suporta frustrarea. Reprimarea dorințelor era asemenea gratiilor unei cuști, asemenea unui lanț în jurul gâtului, ceva cu care se învățase așa cum se învăța un animal, după ani și ani de povară a lanțului, a gratiilor neclintite. Nu se lăsase doborât niciodată, iar ochii săi priviseră printre gratiile invizibile, mereu atent, mereu în alertă, așteptând ca paznicul să uite ușa deschisă, ca zgarda să se rupă, ca gratiile să cedeze... suferind fără să dispere și fără să accepte situația.”

Queer ne spune povestea lui Lee (Eugene Allerton), abia „întors din izolarea heroinei pe tărâmul celor vii”; ceva curios de sistematic și nesexual există în căutarea acestuia în ideea aflării unui obiect sexual adecvat, ștergând una după alta posibilități din lista sa, ce pare alcătuită din conștiința eșecului precedent. La nivel foarte profund, pare că el nici măcar nu vrea să reușească, însă ar merge până-n pânzele albe pentru a evita să conștientizeze faptul că, în realitate, nu caută să întrețin o relație sexuală. Ceea ce caută Lee este contractul sau recunoașterea, este regăsirea și emanciparea spirituală; recăpătarea identității, negarea. Însă nereușind să găsească un observator „adecvat”, un observator „viabil”, se vede amenințat de o dispariție dureroasă, violentă, chiar inacceptabilă și înjositoare. Evenimentul către care Lee se simte implacabil atras este uciderea soției sale cu propria lui mână, conștiința că e posedat, o mână a morții gata să alunece peste mâna sa, pregătită oricând să-l anihileze, să-l tragă în întunericul dens, grav, morbid și confuz, din brațele căruia nu mai există cale de scăpare. O negură malefică și amenințătoare se desprinde din paginile cărții, un rău de care Lee, conștient sau nu, încearcă să scape prin „zboruri frenetice ale imaginației”: rutinele sale, care ne scot din minți prin amenințarea hâdă plutind în spatele lor sau lângă ele, o prezență palpabilă ca un abur. 

„Lui Allerton nu-i plăceau angajamentele; nu fusese niciodată îndrăgostit și n-avusese niciun prieten apropiat. Acum era obligat să se întrebe: «Ce-o fi vrând de la mine?» Nu-i trecea prin minte că Lee era homosexual, de vreme ce asocia homosexualitatea cu o efeminare cât de cât evidentă. AJunsese în cele din urmă la concluzia că Lee îl prețuia ca auditor.”

Nu știu ce-aș putea să mai spun; aș putea vorbi de „rutinele” lui Lee, aș putea vorbi despre idealurile sale, ideile pe care le are, cugetările, despre personajele oarecum interesante, chiar memorabile, despre „aventurile” în care Lee se angajează, convingerile pe care le are. Dar nu-s multe de spus, întrucât nu prea are rost să încep să narez pe-aici vrute și nevrute. Aștept totuși cu nerăbdare să citesc și celălalt roman al autorului, Junky, și cu siguranță voi reciti - mult mai atent - și Queer; un studiu despre dragoste neîmpărtășită, acest roman parcă umanizează „alte romane”, este de o oareșce intensitate care mi-a plăcut, care m-a angajat în lectură: un umor negru delicios și incisiv, o energie violentă, agresivă, și o viziune tulburătoare asupra anumitor aspecte ale vieții. Prin Queer, William S. Burroughs înaintează un fel de catharsis purificator, această forță a scriiturii, această putere a literelor devenind una terapeutică, una profilactică. Chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult cartea, însă mă bucur că, spre exemplu, citind-o, simt c-am ieșit puțin din zona mea de confort, simt că am avut contact cu un autor care scrie... diferit?! Nu știu, chiar trebuie să mai cuget asupra a ceea ce am citit, poate mi-aș găsi mai bine cuvintele, mai corect. Aceasta este o impresie la o primă citire - și chiar zic că este un aptă și viabilă -, dar sunt sigur că la o a doua citire lucrurile vor fi stat altfel. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori! 

Povestea asta este despre Sarah, de Pauline Delabroy-Allard - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2019

Traducere: Despina Jderu

Paușine Delabroy-Allard s-a născut în 1988 și a urmat cursurile facultății de limbi clasice. A fost librar, a lucrat într-un cinematograf, iar de la 23 de ani este profesor-documentarist într-un liceu parizian. În 2013 a scris împreună cu Kim Hullot-Guiot La littérature expliquée aux matheux. Colaboreză la revista online En attendant Nadeau. În 2018 a debutat cu romanul Povestea asta este despre Sarah (Ça raconte Sarah), întâmpinat elogios de critica literară și tradus deja în peste zece limbi. Romanul a primit, în 2018, Premiul studenților France Culture-Télérama, Premiul librarilor din Nancy / Le Point, Premiul „Envoyé par la Poste“ și Prix du Style. A fost nominalizat la Premiul Goncourt (Selecția primă și a doua) și la Premiul Goncourt al liceenilor. A câștigat, în 2018, Premiul Goncourt – Alegerea României și Premiul Goncourt – Alegerea Poloniei. În palmares se adaugă în 2019 se adaugă Premiul Goncourt – Alegerea Elveției. 

„Mi se pare, deodată, imposibil ca această poveste să existe. Chiar mă întreb dacă ea există cu adevărat, ea, Sarah, sau dacă nu cumva este rodul imaginației mele.”

Premiul Goncourt – Alegerea României 2018. Povestea asta este despre Sarah a fost nominalizată pentru Premiul Goncourt și pentru Premiul Goncourt al liceenilor. A primit Premiul librarilor din Nancy – Le Point și Premiul „Envoyé par la Poste”. A obținut Premiul Goncourt – alegerea Poloniei, Premiul Goncourt – alegerea României, Premiul Goncourt – alegerea Suediei. A obținut, de asemenea, Prix du Style și Premiul studenților France Culture-Télérama. Povestea asta este despre Sarah surprinde iubirea incandescentă dintre o tânără profesoară și o violonistă de o frumusețe misterioasă, având ca decor un Paris cultural, încântător. Debusolată și îndrăgostită de Sarah cea copilăroasă și imprevizibilă, naratoarea trăiește o mare pasiune. Conceput în două părți, romanul mizează pe opozițiile viață și moarte, corpul fremătând și corpul bolnav, febra iubirii și ruptura. După momentul întâlnirii, al fuziunii – un fel de epifanie erotică –, al obsesiei mistuitoare, urmează momentul separării, al căderii, al convalescenței ca un doliu.

„Povestea asta este despre asta, despre faptul că nu ne putem iubi, bea și cânta în pace, pentru a trăi fericite trebuie să trăim pe ascuns.”

Oh, Dumnezeule, ce carte - oare câte cărți care să-mi smulgă lacrimi mai există? Oare câte cărți vor mai avea puterea de a-mi atinge sufletul atât, atât de tare, atât de puternic, atât de dureros și real și adevărat și emoționant și subtil și, și, și... Chiar după ce am citit cartea, am intrat pe Goodreads și am fost uluit de discrepanța formidabilă dintre cât de mult mi-a plăcut mie cartea și cât de puțin le-a plăcut altora aceeași carte (luându-mă după rating-ul micuț, oarecum, pe care îl prezintă cartea pe această platformă). Bineînțeles, asta face ca lectura să fi fost și mai frumoasă - faptul că noi, ca cititori, ne diferențiem, absolut, unul de celălalt: fie prin predilecțiile literare pe care le avem, genurile pe care le abordăm mai des, poate și starea pe care o avem în momentul respectiv, ceea ce urmărim de la o carte, experiențele romaniste anterioare pe care le-am avut și tot așa. Ei, bine, eu cred că am simțit această carte atât de intens nu numai datorită faptului că, într-adevăr, am citit-o la momentul potrivit, ci și datorită faptului că stilul de scriere al lui Pauline Delabroy-Allard este exact ceea ce, pentru mine, trebuie: metaforă, profunzime, lirism, dar și un simț acut al realității urâte, incisive, dureroase, sulfurice, cu puseuri caustice și atât, atât de morbide. Comparații uluitoare, imagini plastice pe care și-acum mi le amintesc, toate acestea au făcut ca Povestea asta este despre Sarah să fie un roman - deși de mici dimensiuni - care să-mi răscolească ființa și să mă lovească precum un tren de mare viteză. O surpriză literară neașteptată, al cărei deznodămând, undeva pe la unsprezece noaptea, m-a regăsit cu lacrimi în ochi, și cu o duzină de amintiri care-mi bântuiau mintea... Oh, ce carte! 

„Povestea asta este despre asta, despre viața care izbucnește în orice împrejurare. Alergăm ca să prindem metroul și, la căldură, în metroul care pornește, înfulecăm în cele din urmă produsele noastre de patiserie, cu mâinile înghețate, cu muci la nas.”

Povestea în sine ar putea părea simplă - povestea dintre o tânără profesoară și Sarah, o violonistă de o frumusețe ciudată, bizară, hipnotizantă, mesmerizantă, care devine o poveste de dragoste, apoi o poveste de iubire, apoi o poveste toxică, patologică, iubirea lor fiind agentul etiologic a ceea ce, parcă firesc, urmează să se întâmple - certuri, violență, greață, dar totul combinat cu o iubire pătimașă, arzândă, cu sentimente aproape viscerale, reale, dar atât de confuze, atât de inadecvate, atât de ciudate și greu de înțeles (asta dacă, la rândul tău, nu ai trecut prin asemenea stări). Povestea aceasta este despre durere, este despre moarte, este despre pierdere, dar despre regăsire, este despre fericire, dar și despre tristețea, este despre obișnuință, este despre iubire, este despre Sarah, Sarah cea de sulf, este despre uitare, despre abandon, este o poveste despre moarte și agonizare și lacrimi și sex și dragoste și renaștere. Într-o proză lirică, Pauline Delabroy-Allard conturează un cuplu atât de real, dar atât de absent, în care iubirea devine ură și ura devine iubire și, în cele din urmă, cele două se regăsesc în conjuncturi din ce în ce mai bizare, pe care le recunosc din ce în ce mai puțin, până când, în sfârșit, are loc ruptura, după febra iubirii, ruptura bolnavă care devine o obsesie patologică, exacerbată, mistuitoare, urmată de cădere, cădere liberă și incontrolabilă, implacabilă și intempestivă. O poveste plină de poezie, a unei iubiri feminine, întru toată frumusețea ei.

„Spune că vrea să mă părăsească, că viața pe care o ducem este mult prea tumultoasă, este ca o furtună. Nu știe că plâng la duș în fiecare dimineață, că mă doare stomacul în fiecare seară, că nu pot să adorm fără somnifere. Spune că sunt femeia vieții ei, singura și unica ei iubire, spune că nu mai știe ce să facă, să continue această viață extravagantă sau să uite totul, spune că iubirea noastră este cel mai minunat și cel mai îngrozitor lucru care i s-a întâmplat vreodată.”

Probabil aberez nevrute, dar simt că nu-mi pot găsi cuvintele potrivite pentru a reda întocmai despre ce este această carte; cred, de fapt, că nici nu am de gând să fac asta: vreau doar să reușesc să dau un save-as review emoțiilor care m-au încercat (și-au fost multe) și pe care le-am trăit (și-au fost la fel de multe) citind Povestea asta este despre Sarah. Citeam și n-am mai vrut să se termine, aș fi vrut ca toată această poveste atât de intensă, atât de cuceritoare, să se tot scrie pe măsură ce înaintez în lectură. Dar tot citeam și citeam, iar numărul de pagini rămase începea să se mișcoreze - când am ajuns aproape de sfârșitul cărții (undeva la vreo patruzeci de pagini rămase), mi-am zis că, gata, mă voi opri, continui mâine, dar bineînțeles că doar m-am mințit - am citit cartea fără s-o pot lăsa din mână, deoarece m-am regăsit mult prea mult în ceea ce am citit - o poveste de o intensitate memorabilă, o poveste de dragoste atât de reală, atât de, cum să spun, magică, viscerală, care vorbește despre dorință și absență, chin și nebunie, obsesie, creând dependenă la fel ca pasiunea pe care, ei bine, însuși romanul o surprinde. Stilul narativ al autoarei este, pentru mine, exact ceea ce trebuie, după cum am spus: o proză lirică, o proză efervescentă, mistuitoare, plină de emoție, dar fără a cădea într-un romantism obositor, clișeic. Imaginile plastice, descrierea firească a emoțiilor tinerei profesoare, descrierile lui Sarah, totul, demersul „relației” (evit să-i spun așa, fiindcă între cele două a fost mult mai mult decât o banală relație de iubire și amor); nu știu, mi-a plăcut chiar totul, și asta fără să fiu impresionist și clișeic. Chiar a fost o carte bună, care m-a atins așa cum puține cărți au reușit s-o facă.

„Spune că nu știe ce să aleagă, că asta este o adevărată problemă. S-a hotărât să țină pasiunea la distanță, spune că putem încerca să nu ne mai vedem decât de două ori pe săptămână, pentru a rări momentele de nebunie, ca să facem viața mai puțin intensă, mai puțin mistuitoare.”

Nu știu ce aș mai putea să spun, deoarece cred că m-aș putea lungi enorm și, în același timp, n-aș spune prea multe lucruri relevante. Recunosc, încă o dată, că am fost puțin surprins de rating-ul mic pe care îl are pe Goodreads, iar asta m-a făcut să mă gândesc că ar fi fost extrem de ușor să evit această carte dacă m-aș fi ghidat după acest lucru; însă mă bucur că n-am făcut-o, deoarece chiar aș fi ratat un roman pe care, cu siguranță, îl voi uita greu (poate niciodată). De aceea v-aș recomanda să nu vă luați, tot timpul, după ceea ce vedeți pe Goodreads - mi s-a întâmplat de nenumărate ori să citesc o carte care, mie, să mi se pară extraordinar de bună, dar altora să li se fi părut o pierdere de vreme. În aceeași măsură, bineînțeles, ceea ce spun eu aici e părerea mea prin definiție subiectivă („părerea mea”), deci este perfect viabil ca vouă să nu vi se pară, bineînțeles, la fel de bună pe cât mi s-a părut mie. Dar îmi asum - deși până acum n-am primit nicio remarcă cum că recomandările mele n-ar fi fost bune (hehe), ba dimpotrivă. Deci, cred că ar trebui să-i dați o șansă, mai ales că este o carte care se citește rapid, dar care se simte atât, atât de profund. 

„Fascinația de a fi acolo, în plină noapte, fascinația de a fi aici, în viață, în plină viață, în ciuda suferinței asurzitoare care mă copleșește și a disperării care mârâie înlăuntrul meu.”

O carte ca o emoție, o poveste frumoasă, dar totuși tragică, de dragoste. De un lirism formidabil, de o efervescență stilistică pe care, eu unul, o caut în majoritatea cărților pe care le citesc. Într-adevăr, Pauline Delabroy-Allard nu numai că a dat dovadă de curaj scriind un roman care, în cele din urmă, abordează un subiect sensibil, dar a livrat povestea într-o formă care cu siguranță își face, cu ușurință, drum către sufletul cititorului. Povestea asta este despre Sarah realizează un portret îndrăzneț, febril, poetic și nemaipomenit al unei femei - Sarah, într-o poveste intensă despre cât de ciudată și fictivă, dar cât de intensă și uluitoare poate fi ceea ce noi, oamenii, numim iubire, numim dragoste, numim protecție. Voi avea în minte și în suflet mult, mult timp această carte - am certitudinea aceasta! Chiar v-o recomand cu mare drag, aș vrea să ajungă la cât mai multă lume, deoarece merită. Până atunci, nu vă pot ura decât lecturi frumoase, pe placul vostru și spor mult în toate!

Vizita bătrânei doamne, de Friedrich Dürrenmatt - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2015

Traducere: H.R. Radian

Născut în Elveţia, la Konolfingen, în 5 ianuarie 1921, Friedrich Dürrenmatt a studiat literatură, filosofie şi ştiinţe naturale la universităţile din Berna şi Zürich. Înainte de a se dedica literaturii, a pictat şi şi‑a câștigat existenţa din lucrări de artist grafician. Prima piesă, Es steht geschrieben (Este scris), i‑a fost adaptată pentru scenă în 1947, la Zürich, iar debutul ei n‑a fost lipsit de controverse ideologice. A continuat să scrie dramaturgie, în mare parte comedii negre cu accente groteşti, subversive, dar a semnat şi rubrici de critică de teatru pentru Die Weltwoche, în perioada 1951‑1953. A început să scrie proză, iar în 1952 i‑a apărut primul roman, Der Richter und sein Henker (Judecătorul şi călăul). În anii '60‑'70 este codirector la Teatrul din Basel şi coeditor la Zürcher Sonntag‑Journal. Dürrenmatt a mai scris şi eseuri pe teme politice şi filosofice şi, odată ce şi‑a câștigat notorietatea, a început să ţină cursuri şi conferinţe în Germania şi în străinătate. A murit în decembrie 1990, la Neuchâtel, în Elveţia. Printre cele mai cunoscute piese ale sale se numără Romulus der Große (Romulus cel mare), Der Besuch der alten Dame (Vizita bătrânei doamne) şi Die Physiker (Fizicienii). Cele trei romane psihologice apărute în perioada 1953‑1958 – Der Richter und sein Henker (Judecătorul şi călăul), Der Verdacht (Bănuiala) şi Das Versprechen (Făgăduiala) – sunt şi ele traduse în întreaga lume.

„Primarul: Domnilor, miliardara [Claire Zachanassian] este singura noastră speranță.

Preotul: Afară de Dumnezeu.

Primarul: Afară de Dumnezeu.

Profesorul: Dar Dumnezeu nu plătește.”

Infernul în lumea personajelor lui Dürrenmatt sunt întotdeauna ceilalți. Infernul sunt ceilalți, unul câte unul: cel care minte, cel care părăsește, cel care cumpără dreptatea, cel care lovește cu pumnii, cel care ucide, cel care se răzbună. Dar, dacă e să învățăm ceva în hohotul negru care însoțește Vizita bătrânei doamne, un adevăr tot putem învăța: până la urmă, nimic, dar nimic nu va rămâne nepedepsit. Infernul sunt ceilalți, și ei știu asta.

„(Din dreapta intră Claire Zachanassian; 63 de ani, părul roșu, colier de perle, brățări uriașe de aur, împopoțonată, imposibilă, dar tocmai de aceea «o femeie de lume», de o grație bizară, în ciuda grotescului. În urma ei, suita: valetul Boby, de vreo 80 de ani, cu ochelari negri; al VII-lea soț, înalt, zvelt, mustață neagră și un echipament complet de pescar. Un conductor - chipiu roșu, geantă roșie - însoțește, iritat, grupul.)”

Trebuie să spun că eu sunt un cititor versatil, mereu am fost - citesc aproape orice gen de carte (deși, mai rar spre deloc, deși și aici am început să lucrez în ultimul an, cărți SF și fantasy, genuri cu care nu prea mă împac pentru că, ei bine, nici eu nu știu, dar știu doar că nu îmi plac). În aceeași măsură, nici piesele de teatru nu se înscriu în genurile de lectură pe care le abordez - nu știu, cred că mai mult îmi place să privesc teatru decât să citesc teatru. Nu sunt un fan Caragiale, n-am fost niciodată și nici la liceu nu pot să spun că l-am simpatizat - pentru bacalaureat, îmi aduc aminte că, pur și simplu, atât de mult mă oboseau operele sale, încât am simțit nevoia să-nvăț pe de rost comentariile altora doar pentru a nu mă stresa inutil. Pur și simplu nu e genul de literatură care să-mi placă și pe care, poate, să-l urmăresc așa cum trebuie. Dar cu Vizita bătrânei doamne lucrurile cred c-au stat altfel: în primul rând, a, văzut-o în bibliotecă și mi-am zis, hai, ce-ar fi să-i dau o șansă, pentru că are un număr micuț de pagini și, după cum bine știți, cărțile de dramaturgie conțin în general foarte multe „caractere de umplutură” (numele personajelor la fiecare replică, detalii de decor, detaliile necesare unei eventuale puneri în scenă a operei și așa mai departe) - deci, lectura în sine a fost mult mai scurtă decât cele o sută cincizeci de pagini; și, în al doilea rând, prea des am văzut prin oraș afișe care te invitau la renumita piesă de teatru Vizita bătrânei doamne. Și-acum, după ce-am citit cartea, zău că-mi pare al naibii de rău că n-am mers atunci când am avut ocazia - deși îmi place din când în când să merg la teatru, această punere în scenă trebuie să recunosc că am evitat-o (evident, fără vreun motiv viabil și justificabil).

„Profesorul: (...) M-am cutremurat când am văzut-o coborând din tren, îmbrăcată toată în negru. Parc-ar fi o ursitoare, o zeiță a destinului. Ar trebui s-o cheme Clotho, nu Claire. Pe ea, zău c-o cred în stare să toarcă firele vieții.”

Cartea, în sine, e chiar nice. Am fost deosebit de plăcut surprins că mi-a plăcut și chiar m-a prins încât am citit-o într-o singură repriză de citit. Povestea este una destul de interesantă: bătrâna doamnă care se întoarce în orașul său natal, un oraș dus pe apa sâmbetei de ceva ani, în care trăiesc doar câțiva oameni - evident, iarăși, fiecare personaj - aproape - întruchipând o anumită trăsătură definitorie de caracter, genul de personaje arhetipale, sui generis; o doamnă înstărită, care se-ntoarce, ei bine, nu de dragul vremurilor apuse, ci mai mult de groaza acestor vremuri - bătrâna doamnă, „toată numai proteze”, singura care „a ieșit de sub sfărmături” atunci când avionul cu mare mergea s-a prăbușit în Afganistan, pe numele ei Claire Zachanassian, dorește să se răzbune pe domnul Ill, o iubire din tinerețe care, ei bine, i-a făcut niște lucruri pe care doamna Claire, sau Klara, depinde de cum vreți să-i spuneți, nu poate să le dea uitării, nu poate să, zicem, le ierte. Așa că dumneaei, fără să aibă vreo intervenție personală, pune un preț pe moartea acestui Ill: 1 miliard. 1 miliard pe care cei din oraș (sau sat, ce-o fi el), să-l folosească în folosul comunității și întru bunăstarea acestora. Ei, dar cum Dumnezeu să iei viața cuiva pentru niște bani? Plus că, de fapt, nu-i vorba de-o mică sumă: 1 miliard. De unde are Claire Zachanassian atâția bani (cui îi pasă, actually)? 

„Preotul: Fugi! Suntem slabi, fie că suntem creștini, fie păgâni. Fugi! La Güllen bate clopotul, clopotul trădării. Fugi. Nu ne duce în ispită rămânând aici.”

Și de-aici încolo avem de-a face cu un hazard care nu face, în cele din urmă, decât să reitereze sufletul omenesc, cu toate ascunzișurile sale - voracitatea, lăcomia, iertarea, tristețea, abisul sufletesc. Trecutul și prezentul, viitorul, dorința de răzbunare - toate aceste sentimente primitive, trăiri, gânduri; scriitura lui Dürrenmatt este una plină de tâlc, dacă pot spune așa, plină de morală, profundă, în această tragicomedie intitulată Vizita bătrânei doamne (sau, poate, vizita morții, vizita destinului, vizita implacabilului, vizita karmei), o operă pe care, sincer, o consider extrem de relevantă pentru timpurile în care ne aflăm. Când oamenii uită de omenie, vor bani, bani, uită de prieteni și de familie și toți, toți par să devină dușmani, fiecare pentru sine, lingușindu-i pe cei care au și de la care știu că pot să stoarcă, trăind cu impresia că îi pot duce de nas când, de fapt, nu fac decât să se mulțumească cu cojile cartofilor. Chiar mi-a plăcut, cred că asta m-a mișcat cel mai mult, în cele din urmă - realitatea operei (pe care o puteam ghici, de fapt, și în scriitura lui Caragiale; doar că modul în care Caragiale își livra talentul nu-mi era deloc pe plac), cât de ușor ar putea fi integrată în cotidianul societății în care trăim. Probabil dramaturgia este, să zic așa, singura cale prin care „lecțiile” de acest gen pot fi țesute sub ochii cititorului. 

„Doamna Ill: Numai banii nu aduc fericirea...

Ziaristul II: Nu aduc fericirea.

Ziaristul I: Un adevăr pe care noi, oamenii moderni, nu ni-l amintim destul de des.”

Aș mai putea spune multe, dar probabil n-aș face decât să repet anumite lucruri; chiar vă recomand cartea lui Dürrenmatt, Vizita bătrânei doamne, este o piesă de teatru care se citește rapid și care te amuză copios (o, da, chiar am râs bine), te și întristrează, te și prinde, te și enervează. Tare rău îmi pare că n-am mers să văd și punerea în scenă a operei, dar cu siguranță voi mai avea ocazia, pe viitor, s-o fac, și cu siguranță n-am s-o mai evit. Sunt curios cum au reușit să pună în scenă personajele, cum au reușit să surprindă trăsăturile acestora și, mai ales, cum au făcut tranziția între decoruri (fiindcă în carte nu sunt date prea multe informații referitoare la background-ul în care au loc „scenetele”, împărțite în trei acte - care urmează „cursul” firesc al acțiunii). Deznodământul cărții, în esență, este unul care parcă readuce echilibrul în universul ficțional, iar bătrâna doamnă, stimata Claire Zachanassian, sau Klara (așa cum îi spunea Ill), rămâne o figură legendară, ca o tornadă care vine pe neașteptate, intempestiv, cu o forță brutală, glorioasă, memorabilă. Mă bucur mult că am citit-o și, chiar, că mi-a plăcut atât de mult - chiar am vrut să-mi placă! Voi citiți, în general, dramaturgie? Dacă da, tare bucuros aș fi să aud recomandările voastre. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor! 

Adevărul. Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute, de Tom Phillips - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Alexandra Fusoi 

Tom Phillips este redactor-șef la Full Fact, principala organizație britanică independentă de fact-checking. Înainte, a fost director editorial la BuzzFeed UK, unde și-a petrecut timpul între relatări foarte serioase despre probleme importante și… glume. Prima lui carte, Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul (apărută la Editura Trei), a fost tradusă în mai mult de 30 de limbi. A doua carte, Adevărul. Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute, a fost deja tradusă în peste 15 limbi. 

 

Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute. O călătorie amuzantă printre cele mai bizare și strălucite minciuni spuse de oameni de-a lungul vremurilor, de la autorul cărții Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul. Aceasta este o carte despre adevăr - și toate formele în care încercăm să-l evităm - , de la autorul bestsellerului Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul. Ni se spune că trăim într-o lume a postadevărului. Dar a existat vreodată o epocă de aur a adevărului? Sau oamenii au mințit, au spus gogoși și gogorițe de când e lumea? Tom Phillips, redactor-șef al unei importante organizații de fact-checking, se ocupă de acest subiect în fiecare zi. În Adevărul, ne povestește cum s-au mințit oamenii unii pe alții - și pe ei înșiși - de-a lungul întregii istorii, despre orice, de la afaceri la politică sau geografie. Pe parcursul cărții, el consemnează și cea mai veche reclamație din partea unui client, dar și Marea Farsă a Lunii din 1835 și cariera surprinzător de necinstită a lui Benjamin Franklin. Caustic, spiritual și având o viziune limpede asupra trecutului pestriț al omenirii, Adevărul dezvăluie de ce mint oamenii - și cum putem să alegem adevărul de minciună.

„Da, în ultima vreme suntem înconjurați de o mulțime de aiureli.”

Nu este primul meu contact cu acest autor, Tom Phillips. Tot de la el, am mai citit și Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul (recenzia o găsiți AICI), o carte care, în măsura în care m-a amuzat copios de mult, m-a și lovit și întristat la fel. De altfel, cred că acesta-i un fel de stil livresc al autorului - modul în care reușește să-și livreze „cercetările” într-o manieră atât de amuzantă, atât de ironică, de un sarcasm fin, subtil, lăsând asupra scriiturii sale un fel de aer de „glumă”, deși informațiile pe care le surprinde sunt, deseori, chiar triste, te lovesc și te trezesc (asta dacă obișnuiești să dormi, fazual spus) la realitate. În cartea de față, Phillips se documentează asupra modului în care oamenii, de-a lungul timpului, de-a lungul a sute de ani de istorie, au știut să mintă cu grație, să mintă atât de bine încât să manipuleze mii și mii de oameni, să joace pe degete legi, să scape de datorii, să trăiască regește atunci când ei, de fapt, erau mai mult decâ faliți. Este o carte care, încă o dată, reiterează cât de original, să spun așa, poate fi omul - cât de mult poate să mintă, cât de cool reușește s-o facă; să câștige încrederea oamenilor prin minciună, disimulare, prin fake-news, să manipuleze și, astfel, să facă vulnerabilă o societate întreagă care „crede și nu cercetează”. 

„Ideea că am depășit de curând vreun soi de epocă de aur a onestității scrupuloase și a devotamentului înflăcărat pentru acuratețe și dovezi este, ca s-o zic pe-a dreaptă, o prostie cât casa.”

Mi-a plăcut extraordinar de mult cartea, a fost o lectură care m-a prins de la prima pagină - trebuie să recunosc că stilul lui Phillips este absolut savuros. Sarcasmul, ironia, maniera aceasta chiar acustică de a lua în râs, de a face haz de necaz, de a trata subiecte deosebit de serioase cu „o neseriozitate anume” (contextuală, nicidecum reală), ca și cum „da, încerc să-ți spun despre toate astea, știu c-ar trebui să te afecteze și să mă afecteze, fiindcă de altfel e realitatea în care trăim, dar haide să n-o luăm chiar ca atare, Adevărul ar trebui să fie o lectură care să te relaxeze, nu care să te întristeze, zău”. Și da, chiar e o lectură relaxantă, uneori cu niște povești parcă ieșite din comun (partea cu domnișoara care a reușit să tragă pe sfoară zeci de ani oameni cărora le era datoara bani, ajungând să-i convingă pe aceștia să-i dea și mai mulți bani, pretinzând faptul că este moștenitoarea unei averi considerabile, pare a fi o intrigă excepțională a unui roman; și nu mai zic de cei care s-au îmbogățit pe spatele altora, susținând că există locuri în care bunăstarea e certă, așa că haide să mergem acolo, când, de fapt, așa ceva nu exista niciodată; sau știrile privitoare la unicornii și liliecii-oameni și așa mai departe - fantezii pure, dar care, cândva, au fost susținute prin titluri publicate și livrate maselor de oameni). Tare curios este felul în care minciunile ajung să facă chiar înconjorul pământului, fără a fi pus nici măcar un semn de întrebare privitor la viabilitatea lor. Of, of!

„(...) Ce spune presa are tendința să persiste. Potrivit unui alt clișeu, jurnalismul e prima ciornă a istoriei. Singura problemă e că, din păcate adesea, multă vreme nimeni nu-și mai bate capul să scrie a doua ciornă, asta în cazul în care o mai face până la urmă.”

Un cumul de povești care, încă o dată, reiterează cât de mult au mințit oamenii de-a lungul istoriei, cum și-au clădit viețile bazându-se pe negarea, reinterpretarea, ascunderea adevărului. Bineînțeles, formele de a minți sunt diferite - se poate vorbi, de altfel, și de „o clasificare a minciunilor”: minciuni care sunt spuse fiindcă, meh, merg spuse, minciuni care nu provoacă răul nimănui, minciuni care, dimpotrivă, pot avea consecințe cam urâțele, minciuni pe care le spui ca să scapi de un anumit eveniment și altele. Știu că nu le-am enumerat pe toate, dar nu este vorba aici despre o ierarhizare anume, nici de o teoretizare - vreau să spun doar că mi se pare formidabil că, în cele din urmă, s-a ajuns și la un fel de „validare” a minciunilor. Da, ele există, ele pot fi oricând (mai greu sau nu) identificate - și vorbesc atât de un limbaj non-verbal pe care, de obicei, spunerea unei minciuni îl presupune (îmi plac la nebunei studiile privitoare la aceste aspecte), cât și de aparatele (clasicele „detectoare de minciuni”, testul poligraf) care livrează traducerea stimulilor spre „cuantificarea” mincinoșilor. Ei, pe-atunci bănuiesc că nu se știa de toate acestea (sau poate se știa, dar nicidecum nu se gândea nimeni că „un mincinos” ar fi atât de mincinos încât să riște viața a sute de oameni, doar ca să-și satisfacă voracitatea), deci lucrurile căpătau o oarecare obscuritate - poate așa au și reușit „marii mincinoși arhetipali” să împământească minciuna în „genele societăților” care au urmat. 

„Mencke scrie: «Ca ziarist care a lucrat mulți ani, am avut adesea legături directe cu istoria în timp ce se năștea. Nu-mi pot aduce aminte niciun moment sau loc unde ceea ce s-a petrecut de fapt a fost cunoscut și crezut pe scară largă. Uneori, a fost dezvăluită o parte a adevărului, dar niciodată întregul adevăr. Și ce a fost dezvăluit rareori a fost bine înțeles».”

Mințim cu toții, asta-i adevărat. Există studii care reiterează cert faptul că, for real, chiar mințim cu toții - evident, „gravitatea” acestor minciuni diferă de la o persoană la alta. Uneori poate e OK să minți, dacă minciunica aceea nu provoacă suferința nimănui. Dar nicio acțiune, nicio minciună nu este îndeajuns de bună încât să justifice suferința - eventuală - pe care o poți provoca cuiva. Și, credeți-mă, de-a lungul timpului s-au provocat suferințe enorme celor care au crezut în minciunile unor maeștri ai minciunilor - în această direcție stă dovadă cartea lui Tom Phillips, Adevărul. Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute, cartea pentru care Phillips s-a documentat și în care a surprins, pe scurt, istoria marilor mincinoși ai acestei lumi (și, credeți-mă, minciunile lor n-au fost nicidecum „minciuni banale, spuse la o petrecere doar ca să pici bine”). Mi-a plăcut la nebunie - și aceasta, și prima carte scrisă de el pe care am citit-o, Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul - și abia aștept să citesc și alte cărți scrise de acesta. Voi ați citit vreo carte din cele două? Dacă da, aștept părerile voastre cu mare drag. Să aveți doar lecturi cu spor și pe placul vostru!