Editura: Crime Scene Press
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 312
Anul apariției: 2025
Traducere: Laura Drăghici
Arturo Pérez-Reverte este un jurnalist și romancier spaniol. A lucrat timp de 21 de ani (1973-1994) ca raporter de presă, radio și televiziune, acoperind conflictele internaționale din acea perioadă. A lucrat doisprezece ani ca reporter la ziarul Pueblo și nouă ani la Televisión Española (TVE), ca specialist în conflicte armate. A debutat ca prozator în 1986, cu romanul Husarul (Polirom 2006). Multe dintre cărțile lui Arturo Pérez-Reverte sunt cunoscute publicului din România, apărute la editura Polirom: Clubul Dumas (2004), Conspirația din Sevilla (2005), Harta sferică (2000), Regina Sudului (2004, 2017), Pictor de război (2008), Falcó (2018). În 12 iunie 2003 a fost admis în Academia Regală Spaniolă. Din aprilie 2016 este editor și cofondator al site-ului web Zenda, dedicat cărților și autorilor. Printre numeroasele sale distincții literare se numără Grand Prix de Littérature Policière, pentru Tabloul flamand (1990; Polirom, 2003, 2012) și International Dagger (2014) pentru El asedio. Numeroase creații ale sale au fost adaptate pentru televiziune și pentru marele ecran. Romanul de față este primul apărut la Crime Scene Press.
🕵️UN OMAGIU ADUS CLASICILOR GENULUI POLIȚIST, DAR CU UN TOUCH APARTE 🕵️
N-am mai citit altă carte scrisă de acest autor și, spre rușinea mea, aflu că este destul de tradus la noi. Ei bine, nu e niciodată prea târziu să descoperi noi autori, cu atât mai mult când vezi că au potențialul de a se strecura rapid pe lista celor care îți stârnesc interesul. Cartea de față mi-a plăcut mult, deși, recunosc, am avut o mică mare problemă în a o citi de pe telefon (iarăși!), date fiind în special capitolele destul de lungi. Dar nu-i bai, că până la urmă am dovedit-o și, de altfel, mă bucur că am avut ocazia să o citesc, a fost cu adevărat o experiență foarte, foarte plăcută. Ultima problemă mi s-a părut un roman luxuriant prin detalii și prin faptul că, în esență, se îndepărtează puțin de genul polițist modern, contemporan, într-un fel rafinat aducând omagiu genului polițist clasic, un fel de „declarație de dragoste” pentru epoca de aur a Hollywood-ului și pentru figura emblematică și iconică a lui Sherlock Holmes. Nu-s neapărat fanul lui Holmes, și nici fanul lui Agatha Christie (în esență, nu prea-s fan al genului polițist clasic), dar recunosc că, într-adevăr, cartea de față chiar mi-a depășit așteptările.
„ – Uneori, am răspuns eu, pentru cine ascultă cu atenție, minciunile spun mai mult decât adevărul.”
Premisa romanului este, în aparență, destul de simplă, dar ascunde o stratificare foarte, foarte inteligentă. Anul 1960. Insula Grecească – Utakos –, acum izolată și blocată de o violentă furtună. Nouă persoane rămân izolate – complet izolate – într-un hotel micuț. O turistă, Edith Mander, este găsită decedată în niște circumstanțe care ar indica o potențială sinucidere, cel puțin în primă instanță. Dar, de-aici, liniștea începe să se destrame. Bineînțeles, poliția nu poate ajunge pe insulă din cauza furtunii, dar ceva trebuie făcut, nu-i așa? În acest moment, toată atenția este îndreptată spre singura persoană care ar putea trece – dacă închizi un ochi și strângi ușor din dinți – drept „calificată”: Ormond (Hopalong) Basil, un actor aflat la finele carierei sale, undeva pe la 65 de ani, dar care a devenit celebru prin anii ’40 ca urmare a faptului că a jucat rolul celebrului Sherlock Holmes. Basil, evident, nu-i Sherlock, dar a fost nevoit să trăiască în lumea lui Sherlock – ca parte a rolului – pentru a deprinde anumite abilități ale acestuia. Da, dar faza-i că Basil l-a jucat pe Sherlock pe o scenă, nicidecum în „viața reală”. Rolul marelui detectiv capătă, în astfel de circumstanțe, cu totul alte valențe. Și, cum altfel, dacă nu alături de „un camarad”? Arturo Pérez-Reverte îl introduce în scenă și pe Pedro Foxá, un scriitor boem, ironic și înfocat fumător de Ducados, căruia corespondentul din cărțile lui Arthur Conan Doyle îi este nimeni altul decât Watson.
„– De ce? Care ar fi motivul?– Nu e neapărat vorba de vreun motiv. Chiar credeți că asta contează? Nu e nevoie de motive, pentru că el însuși e un motiv: arogant, antipatic... Cred că sunteți de acord cu mine că ar fi alegerea ideală.”
Pedro este un fin observator al lumii din jurul său, constant alimentat de neîncrederea că un actor (un pseudodetectiv) ar putea dezlega misterul unei morți reale. Relația dintre cei doi dă romanului o efervescență aparte, îi dă culoare, și constituie de fapt suportul metaliterar al poveștii: procesul de investigație ca atare se transformă într-un interesant joc intelectual privitor la ce înseamnă să fii un detectiv fictiv (să joci rolul unui detectiv, ca parte a carierei tale actoricești) și ce înseamnă să fii un detectiv în viața reală, un detectiv pe bune. Arturo Pérez-Reverte sigur a fost mare fan Conan Doyle și Agatha Christie, pentru că romanul parcă este construit precum o scrisoare de dragoste adresată celor doi mari scriitori ai genului. Insulă izolată? Bifat. Victimă inițială aparent accidentală? Bifat. Seria de crime care escaladează, presiunea timpului și paranoia generală? Bifat. Fiecare parte suspect? Bifat. Așadar, un puzzle detectivist clasic, dar partea care reușește să completeze ancheta în sine este „avalanșa” de referințe culturale: film, literatură, biografii de actori, regizori legendari, anecdote ale Hollywood-ului interbelic. Pentru un cititor pasionat de cultura pop de secol XX, cu siguranță romanul este o adevărată „mină de aur”, dar pentru cineva care nu prea cochetează cu aceste zone, care nu are neapărat un interes specific, romanul riscă să alunece în plictis. Recunosc, pentru mine asta a reușit să mai știrbească din dinamică, dar tot mi-a plăcut să aflu diferite chestii.
„(...) Semăna izbitor cu acele personaje neverosimile pe care autorii le strecoară într-un roman cu unicul scop de a le asasina mai târziu.”
Cam aici, de altfel, pot găsi și punctul mai puțin forte al cărții: ritmul. Dorința autorului parcă de a-și justifica premisa & alegerile – actorul care devine detectiv – dă naștere adesea unor dialoguri inutil de lungi, parcă redundante, în care Basil și Foxá dezbat propria lor „legitimitate” în ancheta în curs de desfășurare. Pe alocuri, discursurile lor sunt savuroase și reușesc să dea un aer de veridicitate cărții, dar, cu cât acestea continuă și devin tot mai dese, diluează tensiunea narativă până în punctul în care, uneori, opresc firul anchetei timp de pagini întregi. Însă, indiferent de ritm (care, cel puțin pentru mine, contează foarte mult într-un roman polițist sau thriller), calitatea stilistică nu poate fi contestată. Mi s-a părut că Arturo Pérez-Reverte are un scris elegant, sublim, și o plăcere vizibilă pentru dialoguri. Fiecare personaj de-al său întruchipează un tipar clasic al romanului polițist – avem aristocratul englez, avem enigmaticul proprietar de hotel (hotel cel puțin la fel de enigmatic), avem femeia care ascunde secrete, misteriosul intelectual –, dar fără ca autorul să îi grefeze într-un stereotip. Atmosfera este foarte faină: hotelul mic și întunecat, plaja bătută de ploaie, furtuna care transformă insula într-un spațiu claustrofobic, parcă fix într-o scenă de teatru pe care actorii abia așteaptă să joace cât pot ei de bine. Aș mai vrea să abordez și partea de final, totuși, pentru că finalul cântărește foarte mult într-o carte de genul. Este el satisfăcător? Și da... și nu. De ce? Pentru că, într-un fel, are coerență în logica internă a romanului, cu toată dinamica, dar parcă modul în care mi s-a livrat n-a fost neapărat ce-aș fi vrut să fie (și, de altfel, nici nu știu ce aș fi vrut să fie). În orice caz, chiar mi-a plăcut cartea și mi-a stârnit interesul de a citi și alte cărți ale autorului. V-o recomand cu mare căldură!
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Arturo Pérez-Reverte, Ultima problemă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu