Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection
Rating: 2 din 5 steluțe
Număr de pagini: 432
Anul apariției: 2017
Traducere: Camelia Ghioc
Paula Hawkins a lucrat timp de 15 ani ca jurnalistă, înainte să-și încerce talentul ca scriitoare. Născută și crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuiește și în prezent. Primul ei thriller, Fata din tren, a devenit un fenomen global, cu vânzări de 23 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea, tradusă în peste 40 de limbi, a fost ecranizată cu succes în 2016, cu Emily Blunt în rolul principal. Și cel de-al doilea thriller al său, În ape adânci, a fost bestseller internațional, petrecând douăzeci de săptămâni în topul Sunday Times al celor mai bune 10 cărți de ficțiune, dintre care șase săptămâni pe locul 1. La Editura Trei au fost traduse toate cele trei romane ale Paulei Hawkins: Fata din tren (2015, Editura Trei, traducere de Ionela Chirilă), În ape adânci (2017, Editura Trei, traducere de Camelia Ghioc) și cel mai recent roman al autoarei, Focul mocnit (2021, Editura Trei, traducere de Bogdan Ghiurco).
„Nickie i-a spus că în orașul ăla erau bărbați care n-ar ezita nicio clipă să trateze o femeie ca pe-un nimic, întotdeauna fuseseră. Oamenii se făceau că nu văd, așa-i?”
Nel Abbott este moartă. E ultima dintr-un lung șir de femei înghiţite de apele întunecate ale râului. Sora ei, Jules, e măcinată de regretul că i-a ignorat strigătul de ajutor și are certitudinea că Nel nu s-a sinucis. Ferește-te de apele liniștite. Nu știi niciodată ce ascund. Paula Hawkins vine cu un thriller alert, provocator, ce analizează caracterul iluzoriu al emoției și al amintirii, precum și modul tulburător în care trecutul se poate insinua în prezent. „Fiindcă așa începe: cu înotul vrăjitoarelor – proba de apă. Acolo, la bulboana mea, în acel liniștit colț de paradis aflat la mai puțin de o milă de unde sunt în clipa asta, aici le aduceau, le legau și le aruncau în râu, ca să se scufunde sau să înoate. Se spune că femeile au lăsat ceva din ele în apă, se spune că apa păstrează ceva din puterile lor, fiindcă de atunci, le-a atras spre țărmurile sale pe cele fără noroc, pe cele disperate, pe nefericite, pe rătăcite. Vin aici ca să înoate cu surorile lor.”
„Nimănui nu-i plăcea să se gândească la faptul că apa din râul ăla era infestată cu sânge și fiere de femei persecutate, de femei nefericite; o beau în fiecare zi.”
Ce-roman-plictisitor! Dar plictisitor rău, rău de tot! Pe scurt, n-am înțeles mare lucru din el. Nu mi-a plăcut; ce-i drept, după două cărți scrise de Paula Hawkins care mi-au plăcut - Fata din tren (recenzia o găsiți AICI; disclaimer - mamă, ce mult scriam la recenzii acum câțiva ani) și În ape adânci (recenzia o găsiți AICI), cărora le-am dat 5 steluțe, respectiv 4 steluțe -, trebuia, cumva, s-o gafeze. Să-mi ofere un roman care să nu-mi placă; dar, domnilor, nici chiar un roman atât de plictisitor. Sau nu plictisitor, ci enervant. Sau, enervant și plictisitor. Habar n-am, știu doar că m-am chinuit din toată ființa mea să-l termin ca să-mi iau de-o grijă (fazual spus), și să stau liniștit c-am citit și această carte din interminabila și infinita și fecunda mea listă de lecturi. Dar, pe bune, chiar nu mă așteptam să-mi displacă atât de mult și să-mi creeze atâtea stări (negative), ci m-așteptam ca măcar într-o mică măsură să-mi stârnească interesul și să mă captiveze. Nope, not my cup of tea, într-o lume a băutorilor de cafea. Nope!
„Dar aparențele sunt înșelătoare, fiindcă e un loc al morții. Apa, întunecată și sticloasă, ascunde ce zace în adâncuri: alge în care te încâlcești, care te trag în jos, pietre zimțate care să despice carnea. Deasupra se înalță amenințătoare faleza de gresie cenușie: o sfidare, o provocare.”
În ape adânci se vrea a fi un roman interesant. Cu un punct de plecare incitant și oarecum diferite de majoritatea cărților thriller; dar, pentru mine, sincer să fiu, n-a fost decât un experiment eșuat. Am avut impresia că autoarea a scris cartea doar ca să mai publice o carte, după răsunătorul succes al primului ei roman, Fata din tren, care, la acea perioadă, chiar mi-a plăcut la nebunie. Acum, dacă m-aș uita în urmă, n-aș zice că-i extraordinar, dar încă rămâne un thriller interesant care, să zic așa, „a ajutat” la devenirea mea de cititor înrăit de thriller. Dar, my friend, cartea aceasta, asta de față, e pur și simplu mult sub nivelul mării. Știu, știu, sunt o groază de persoane cărora le-a plăcut, care i-au dat 5 steluțe - nu zic că nu le merită, poate chiar le merită, dar din punctul meu de vedere chiar zic, de fapt, că nu le merită. Și-i punctul meu de vedere, iar asta înseamnă că ce scriu aici e prin excelență și absolut cert subiectiv, deci depinde într-o măsură de experiența mea de cititor (una destul de efervescentă, aș spune), deci de așteptările mele (care, dacă e să vorbim de tagma romanistă thriller - cea în care se încadrează și acest roman - sunt destul de mari), iar romanul Paulei Hawkins nu a satisfăcut niciuna dintre aceste 2 părți. De ce? Fiindcă nu mi-a oferit absolut nimic incitant (în afară de un punct de plecare interesant). Nimic care să mă dea pe spate. Dimpotrivă, am simțit lectura ca fiind una redundantă, plictisitoare și banală, cu niște personaje de-a dreptul simple, superficiale, vagi, la care n-am avut acces și cu care nu m-am împrietenit. Și, probabil, nici n-aș fi vrut s-o fac. Mi-a displăcut, total, totul. N-am găsit nimic incitant, în afară de o vagă atmosferă tensionată, undeva pe la sfârșitul cărții când, chipurile, se-ntâmplă - omg finally - ceva. În rest - scoate apă dintr-o piatră mult prea seacă.
„Acum, serios: cum naiba să ții socoteala tuturor cadavrelor de pe-aici? Parcă e Crimele din Midsomer doar că, în loc de oameni care cad în betoniere sau își crapă capetele, aici e cu accidente, sinucideri și înecuri istorice misogino-grotești.”
Repet, vorbesc strict de experiența mea - probabil, și sunt foarte sigur, de fapt, dacă aș fi citit această carte acum câțiva ani, cu siguranță mi s-ar fi părut mai interesantă. Dar acum, după zeci de cărți thriller citite, chiar pot spune că nu e nimic de capul ei, ca să mă exprim într-un limbaj colocvial. Nu mai spun de cele inșpe mii de perspective narative (care obiective, care subiective) din care este scris romanul, care n-au făcut decât să mă epuizeze și „să mă confuzeze” și mai tare decât eram deja. Efectiv, am simțit că nu pot ține firul cărții, că nu înțeleg mai nimic, că și ajunsesem în punctul în care mă-ntrebam „OK, am ratat eu ceva?”, dar nici nu-mi păsa, că ajunsesem, în același timp, și-n punctul în care pur și simplu voiam să treacă paginile și să treacă și să treacă până voi ajunge la sfârșitul cărții. Și, evident, mă gândeam că odată ajuns acolo, poate în căpățâna mea (aparent, de data asta, de-a dreptul încăpățânată) are să se facă lumină, că epilogul romanului va aprinde un bec, acel bec care de-a lungul celor patru sute și ceva de pagini a stat închis sau a mers la voltaj subliminal. N-a fost cazul. Sfârșitul - a oferit niște răspunsuri unor întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată.
„(...) Nu te-ai schimbat, doar te-ai dus să mori, iar eu mă simt de parcă mi-a fost smulsă inima din piept. Îmi doresc cu disperare să te mai văd o dată.”
Chiar nu știu ce să mai spun - știu că unii dintre voi ați citit cartea, știu că v-a plăcut. Mai știu și persoane cărora chiar nu le-a plăcut și îmi împărtășesc aceleași păreri. Recunosc, celelalte 2 cărți de la Paula Hawkins chiar au fost bune, interesante, m-au prins rapid și chiar m-au ținut acolo. Dar În ape adânci chiar mi se pare un rateu colosal. Nu știu, chiar mi se pare că-i un thriller slab, mult prea încâlcit, atât de încâlcit încât lecturarea lui te enervează și obosește - și, entschuldigung, dar eu chiar nu caut asta de la un roman. Nu. În ultimă instanță, mă bucur că l-am citit și că-l pot pune deoparte, nu doar gândindu-mă că nu-l voi mai citi vreodată (de fapt, niciodată nu recitesc cărți, mai ales thrillere, decât dacă sunt scrise de Liane Moriarty - big grin - sau dacă mi-au plăcut extraordinar de mult; și chiar e cazul, la unele cărți), ci gândindu-mă că, totuși, am toate cărțile scrise de Paula Hawkins în bibliotecă, ceea ce mă face un cititor șmecher (glm, frățiorule). Nu vi-l recomand, dar eu nu-s aici să recomand cărți - mi-am dat seama că de multe ori experiențele pot fi polarizat diferite, ceea ce-i de-a dreptul fascinant și frumos, și-o carte care nu mi-a plăcut mie, nu-nseamnă că nu poate să vă placă și vouă. Evident, și contrariul este la fel de viabil! Deci, citiți-o, dacă vreți. Sau nu o citiți, dacă vreți. Slavă Domnului că avem libertatea de a fi... liberi. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!