Casino Royale (James Bond, #1), de Ian Fleming - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2019

Traducere: Horia Nicola Ursu 

În romanul care l-a adus pe James Bond pe lume, Casino Royale Agentul 007 este trimis la un cazinou francez din Royale - les-Eaux. Misiunea lui? De a falimenta un agent rus nemilos – unul dintre cei mai necruțători colaboratori ai SMERŞ, omul cunoscut doar ca Le Chiffre – țintă primordială a Serviciului Secret Britanic de ani întregi.

„(...) Recunoscu, în sinea sa, că se lăsase condus, până în clipa în care o întâlnise, de prejudecățile sale tipic masculine.”

Primul meu contact romanist cu James Bond, mai degrabă decât cu creatorul său Ian Fleming, a fost romanul de față. Știu, știu, cum de l-am citit abia acum?! Ei, bine, chiar și pe mine mă surprinde să știu că până acum n-am văzut nici măcar un film din franciza James Bond, Agent 007, deși au fost și încă sunt foarte la modă și în vogă. Nu știu, poate o fi din cauza faptului (or, datorită) că nu îmi plac filmele cu pistoale și împușcături și tra-la-la, deși știu că dincolo de filmele cu Bond se ascund și „situațiuni” mult mai complexe decât niște oameni care se fugăresc și se împușcă și fumează 80 de țigări pe zi, cărora le plac jocurile de noroc (fie ele, oricum, ceva mai gândite decât lăsate doar în „voia norocului”), cu intrigi interesante și tot tacâmul. Nu știu, am impresia uneori că filmele de Hollywood au cam ștribit din personajele epice create de-a lungul timpului (iar exemplul tipizat și cel mai relevant probabil ar fi Dracula, al lui Stoker, a cărui „înfățișare” romanistă/literară - atât morală, cât și fizică - aproape că se distanțează kilometric de ce a transmis de fapt Stoker prin personajul creat). În fine. Așa că m-am gândit că, ei bine, poate ar trebui să dau totuși o șansă cărților lui Fleming. Cine știe, poate mă vor întărâta să văd și filmele (care, oricum, am auzit că-s faine și că au o coloană sonoră demențială).

„(...) Și mai era și năpasta aceea de fată! Oftă. Femeile erau menite să îi distreze pe bărbați. Când se amestecau în treburile serioase, nu făceau decât să stea în drum și să încurce totul, cu sentimentalismul lor și cu tot bagajul lor de emoții. Așadar, erau doar o grijă în plus.”

Casino Royale, primul roman citit, a mers „ca uns”. Nu spun că m-a dat pe spate, pentru că n-a făcut-o, dar am plecat în această lectură fără a fi avut așteptări: știam că, dată fiind perioada în care a fost scris (1953) și fiind primul roman al lui Fleming, are să fie unul care mă va scoate din zona de confort. Și-așa a și fost, pentru că nici nu știu unde l-aș încadra: e un roman thriller, e un roman polițist, e un roman cu spioni și cu muuuultă corupție, e un roman de aventură, e o dramă cu nuanțe romantice? Habar n-am, încât probabil am ajuns la concluzia că, ei bine, e câte puțin din toate. Nu mi s-a părut deosebit de complex, ci mi s-a părut că Fleming are un talent formidabil de a da culoare locală atmosferei, de a descriere impresionant de bine locuri și situații, încât chiar și o masă de poker devine subiectul a vreo trei pagini de descrieri. Evident, să nu mai spunem nimic de jocul de poker în sine care pară să devină un mijloc de reiterare formidabil al anumitor trăsături de caracter ale lui Bond. Da, James Bond, Agentul 007, e un erou legendar & epic & nemuritor, chiar e. Deși am citit și următorul volum din serie, am simțit că - încă - James Bond nu mi s-a relevat în totaliatea complexității lui. De ce? Fiindcă, tind să cred, acest domn galant, erudit, chiar mai are multe de arătat.

„Bond fusese dintotdeauna un juăcotr pătimaș. Iubea fâșâitul sec al cărților de joc și imobilismul fețelor tăcute adunate în jurul mesei de joc. Îi plăcea confortul studiat al tripourilor și cazinourilor, tapițeria impecabilă a fotoliilor, șampania ori whisky-ul aflat mereu la îndemână și serviabilitatea discretă a chelnerilor mereu atenție. Îl amuzau imparțialitatea bilei de ruletă și a sorților la cărți și veșnica provocare pe care o lansau acestea.”

Ce mi-a plăcut într-o deosebită măsură este faptul că Fleming inserează în cărți femei. Eroine. Sau femei răufăcătoare. Cu interese. Femei care tind să-l dea peste cap pe Bond, până în punctul în care acesta dă ceva rateuri în misiunile sale. Cum, Bond să se lase tras pe sfoară cineva? Ei, hai că asta-i bună. Nu-i cazul să zic multe, dar cred că dacă vrei să-l înțelegi pe Bond, trebuie să înțelegi mai întâi de toate personajele feminine ale cărții. Femeile din cărțile lui Bond sunt actori care trebuie înțeleși, care ascund lucruri, care mint, sub un anumit dicton călăuzitor adând înrădăcinat în trecutul (și/sau prezentul) lor. Chiar mi-au plăcut mult personajele feminine, galanteria lui Bond, gentilețea, romanitsmul. Într-adevăr, e un erou epic și legendar ale cărui virtuți nu sunt abstracte, ci prezentate de către Fleming într-o formă romanistă extrem de delicioasă.

„- Iartă-mă, te rog. Știu că ar putea părea ridicol, dar acord o importanță foarte mare mâncării și băuturii. E, poate, pentru că sunt burlac, dar mai ales ca urmare a obișnuinței de a acorda o atenție deosebită detaliilor.”

Bun, poate romanul nu e tocmai plin de situații neașteptate, de întorsături și alte procedee stilistice tipice cărților contemporane din ziua de azi. Totuși, cred că trebuie să avem în vedere perioada în care a fost scris și că, totuși, literatura de acest gen (habar n-am despre ce gen vorbesc, stau și îmi zic) - thriller/spionaj/polițist - a evoluat într-o direcție oarecum „de duzină”, iar Fleming nu a apelat la un registru, să zic așa, comun. Nu. A creat personaje reale, cu probleme reale, cu drame reale, ale căror interese sunt reale și care, în fine, evoluează pe fondul unei intrigi nu clișeică, ci poate care nu îți oferă posibilitatea de a crea un roman „fenomenal”, care să te dea peste cap. Repet, n-am citit celelalte cărți (am mai citit-o și pe următoarea din serie, Trăiește și lasă-i să moară), deci nu prea am „etalon” sau grad de comparație, dar Casino Royale chiar a fost un roman destul de fain, bine scris, care m-a ținut captiv pe toată durata lecturii.

„(...) Nu mi-e milă de tine și nici n-am să obosesc. Nimeni nu te poate salva și nu ai cum să evadezi. Asta nu-i o poveste romantică în care răii sunt prinși până la urmă și eroul primește o medalie și se însoară cu eroina cea frumoasă. Din nefericire, în viață, lucrurile nu stau așa.”

Sfârșitul m-a cam supărat și agasat, poate și întristat puțin. Nu știu de ce, dar parcă s-a terminat mult prea brusc, intempestiv. În orice caz, cred că a fost și puțin previzibil (deși, evident, nu-i vorba de a încerca să ghicești care-i faza cu tot ceea ce se întâmplă, fiindcă Fleming îți oferă „totul” în cărțile sale), dar trebuie să recunosc că m-am bucurat de o lectură plăcută, ba chiar relaxantă, făcând cunoștință cu un personaj extrem de versatil, efervescent și complex, pe care abia aștept să-l descopăr - în toată splendoarea-i romanistă și fictivă (deși, aș putea spune că Bond depășește granițile unei ficțiuni) - și în celelalte cărți ale autorului. Nu știu dacă mă voi uita și la filme, sincer, nu cred că ar fi tocmai genul meu, că eu sunt mai mult cu filme thriller și cu drame lacrimogene. Dar, cine știe? N-aș fi zis, spre exemplu, că am să citesc curând cărțile lui Flaming, dar uite că s-a întâmplat. Sunt tare curios dacă voi sunteți familiarizați cu aventurile lui Bond (atât romaniste, cât și cinematografice; sau, mai bine zis, mai întâi romaniste, apoi cinematografice). Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!

Fiul, de Jo Nesbø - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2018

Traducere: Ciprian Șiulea

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Snomannen, a fost realizat filmul Omul de zăpadă, iar romanul Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei, au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, Regatul, precum și primele șase volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul.

„Își atinse burta. Era udă de sânge. Dar era ca și cum ar fi atins trupul altcuiva. Era paralizat de la talie în jos. Izbi capacul cu pumnii, dar în zadar, nu se deschise nimic în afară de stavilele minții lui. Digul despre care învățase că nu trebuie deschis niciodată. Tatăl lui îl învățase asta. Dar acum apăruseră fisuri și Sylvester știa că avea să moară ca în coșmarurile lui. Încuiat. Singur. În întuneric.”

Sonny se află într-o cursă pe viață și pe moarte. Sonny Lofthus și-a petrecut aproape jumătate din viață la închisoare, ispășind pedepse pentru o serie de crime pe care nu le-a comis. În schimb, i se furnizează constant heroină, iar prin celula lui se perindă întruna prizonieri care-l roagă să-i absolve de păcate. Dar mărturisirea unui deținut schimbă totul. Știe ceva despre tatăl lui Sonny, un polițist acuzat de corupție, despre care se crede că s-a sinucis. Sonny înțelege că a fost mințit toată viața. Acum vrea să se răzbune. Concepe un plan strălucit de evadare și începe să-i vâneze pe vinovați. Îi va face să plătească pentru crimele lor. Cu orice preț!

„(...) Viitorul era necunoscut. Chiar și așa, mai târziu Martha avea să privească retrospectiv acest moment și să se întrebe dacă ar fi putut, dacă ar fi trebuit să fie în măsură să citească ceva despre planurile bărbatului care își spunea Stig Berger.”

După ce am citit primul roman scris de Jo Nesbø, și anume Regatul (recenzia o puteți găsi AICI), mi-am dat seama că am de-a face cu un autor extraordinar de bun. Totuși, a trecut mult timp până să mă hotărăsc să citesc și o altă carte scrisă de el (cartea de față, de fapt, ar fi a doua carte pe care o citesc de la autorul norvegian). Între timp, am auzit păreri împărțite, am fost martorul unor „eșecuri” ale altor cititori - am auzit că domnul Nesbø ar fi puțin cam „inconstant” în scrierile sale: când scrie romane bune, când scrie romane mai puțin bune. Ba îți place, ba îți dai seama că următorul roman e un rateu și tot așa. Din acest motive - or, din cauza acestor motive - mi-a fost puțin „frică” să citesc și al roman al autorului, mai ales după ce Regatul a intrat în lista celor mai bune cărți thriller citite în anul 2021. Cu toate acestea, mi-am luat inima-n dinți (cum s-ar zice), și am zis că trebuie să-mi fac curajul necesar pentru a face o intruziune într-o altă aventură literară și romanistă marca Nesbø. Și, Dumnezeule, ce aventură colosală a fost!

„Dat fiind că avea 18 ani și nu putea fi trimis la închisoarea pentru adulți, începuse să-și finanțeze dependența mărturisind jafuri și spargeri minore de care erau acuzați infractori mai în vârstă. Când împlinise 18 ani și aceste oferte dispăruseră, iar presiunea, presiunea constantă de a face rost de bani se agravase și mai mult, fusese de acord să accepte vinovăția pentru două crime, urmând ca în schimbul acestui lucru să i se furnizeze droguri în timp ce stătea la închisoare.”

Fiul este un roman care m-a dat peste cap, pur și simplu, de la început până la sfârșit. Este acel gen de carte pe care o citești fără să-ți dai seama cum trece timpul, deoarece rămâi captivat de tot ce se întâmplă, de toată intriga extrem de bine fructificată și pe scheletul căreia s-au construit motive și concluzii și întâmplări dintre cele mai neașteptate și savuroase. Poate mai presus de alte aspecte, personajele lui Nesbø sunt pur și simplu geniale - complexe, pline de trăiri, zbuciumate, dureroase, mârșave, haíne, răzbunătoare, romantice și profunde, inteligente și disimulatoare. Sunt înzestrate cu tot felul de „esențe” care fac ca scriitura să fie potențată de simțămintele și trăirile acestora. Nu știu, sincer, dacă am mai citit și alte thrillere care să-mi livreze o paletă cromatică atât de vastă a unor personaje atât de bine construite, care să reitereze întocmai profunzimile pe care Jo Nesbø a vrut să le atingă și să le scoată la lumină. De fapt, personajele autorului norvegian nu doar că reușesc să depășească granița ficțiunii, cu ușurință, dar devin și un fel de „stări”, un fel de „credințe” - răzbunarea, purificarea, catharsis-ul, moștenirea, ereditatea, „sângele apă nu se face”. Iar Sonny este exemplul cel mai potrivit al unui zbuciumat care încearcă să se regăsească purtându-și cu curaj cicatricile. Iar cicatricile cele mai adânci și dureroase vor fi, întotdeauna, cele care nu se văd!

„- La căței trebuie să te impui imediat drept câine-șef și să te asiguri că așa rămâne. Nu uita că bunătatea sub forma indulgenței și a iertării o să fie văzută drept slăbiciune. Comportamentul indezirabil trebuie pedepsit, și asta e misiunea ta. Înțelegi?”

Jo Nesbø a scris un roman complex, puternic, care cu adevărat își merită valoarea care îi este acreditată. E un autor chiar bun pe această „filieră romanistă”; deși am citit doar 2 romane scrise de el, cu siguranță a devenit unul dintre autorii mei preferați ai acestui gen literar (care, de altfel, este printre preferatele mele), și cu siguranță voi îl voi avea în vedere mult mai des de-acum înainte (cel mai probabil, trebuie să mă conving singur că într-adevăr Jo Nesbø este un „săltăreț”, care-ți oferă una rece și două calde, cum s-ar spune). Însă Fiul nu m-a dezamăgit deloc, pentru că mi-a oferit tot ce-i trebuie unui astfel de roman pentru a-mi fi pe plac: acțiune alertă, o dinamică apăsătoare, o atmosferă tensionată și deseori întunecată, în care personajele imaginate parcă devin din ce în ce mai reale, din ce în ce mai veridice, din ce în ce mai palpabile. Mai umane. Mai credibile și convingătoare. Da, are Jo Nesbø un anume talent specific de a livra cititorului personaje de-a dreptul savuroase, personaje de care ori te îndrăgostești ori, în fine, pe care le urăști. O, da, dar ce m-am atașat de unele și detașat de altele!

„- Câinii cred că urmează să primească de mâncare, spuse Fidel.

Dar nu adăugă: pe tine.”

O aventură literară pe care am savurat-o cu o poftă nebună. După ce am terminat romanul, m-am bucurat într-o măsură că toate au luat-o într-o anumită direcție, dar într-o anumită altă măsură m-am întristat că m-am desprins dintr-o astfel de poveste. Cu toate acestea, nu pot să uit cât de multe mi-a oferit și cât de mult am savurat totul. Chiar a fost o carte potrivită cu care să îmi încep anul, o carte pe care am recomandat-o și o recomand oricui este pasionat de acest gen literar. Și, mai mult decât atât, chiar cred că Fiul, romanul lui Jo Nesbø, scapă de o încadrare riguroasă și limitativă a unui anumit gen literar (în esență, thriller): este o poveste a unei drame, este o poveste a unei iubiri, este o poveste „de familie”, o poveste cu mult substrat, în care este vorba despre lacunele unui „sistem” corupt, despre realitatea poate contemporană nouă. Este un roman multifactorial și polifonic, în care Jo Nesbø scoate la iveală, într-o „lumină romanistă”, aspecte sensibile ale unui sistem defunct, bolnav, toxic. 

„- Cum... cum îți dai seama dacă cineva te iubește, Pelle?

- Pur și simplu. E totalul tuturor acelor mici lucruri pe care nu le înțelegi niciodată foarte clar. Iubirea te înconjoară ca aburii de la duș. Nu vezi fiecare strop în parte, dar ei te încălzesc. Te udă. Te curăță.”

Probabil am să mă repet, dar chiar a fost o carte extraordinar de bună. Din câte știu, este vorba de o serie, dar se prea poate să mă îndoiesc fiindcă eu am talentul formidabil de a nu ști care-i faza cu seriile, de a nu ști care e ordinea firească a volumelor dintr-o serie și așa mai departe. Uneori, chiar și Goodreads mă depășește și nu reușesc să-mi dau seama (da, sunt pățit, deci vorbesc din experiență). Oricum, chiar vreau să citesc și alte romane scrise de Jo Nesbø, să mă bucur iarăși de aventurile sale și de modul în care își construiește intriga, de modul în care își pune personajele în scenă și le înzestrează cu ce au ele mai de preț sau, dimpotrivă, mai plin de secrete. Iar acest roman a avut de toate și mi-a oferit tot, dar chiar tot ce caut eu de la un roman thriller de-a dreptul bun! Vi-l recomand fără niciun dubiu, fiindcă știu că are să vă placă cel puțin la fel de mult cum mi-a plăcut și mie! Să aveți doar lecturi frumoase în acest an, 2022, pline de învățături și doar experiențe memorabile și demne de timpul vostru! 

Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, de Taylor Jenkins Reid - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2021

Traducere: Loredana Frățilă-Cristescu

Taylor Jenkins Reid s-a născut în Acton, Massachusetts, și a cochetat cu literatura încă din liceu. Înainte de a se dedica în totalitate scrisului, a lucrat în industria cinematografică. Este autoarea mai multor romane de succes, dintre care Fericiți pentru totdeauna? (2017, traducere de către Alexandra Limoncu), Poate într-o altă viață (2016, traducere de către Ioana Filat), Uniți pe vecie (2015, traducere de către Carmen Ion), Daisy Jones & The Six (2021, traducere de către Maria Adam) au fost publicate în România de Editura Corint. În prezent, locuiește în Los Angeles împreună cu soțul ei, fiica și câinele lor.

„- Înțelegi ce-ți zic? Când ți se dă ocazia să-ți schimbi viața, fii gata să faci orice e necesar ca să realizezi schimbarea! Nu lumea ne oferă una sau alta, ni le luăm noi. Dacă e să înveți un lucru de la mine, atunci ăsta ar trebui să fie.”

O legendară actriță de film, care amintește întrucâtva de Marilyn Monroe și Elizabeth Taylor, reflectează asupra neobositei sale ascensiuni, precum și a riscurilor pe care și le-a asumat, a iubirilor pe care le-a pierdut și a secretelor pe care le-a ținut departe de ochii și urechile admiratorilor înfocați. Aflată în amurgul vieții, Evelyn Hugo este în sfârșit gata să spună adevărul despre strălucitoarea și scandaloasa ei viață. Dar când o alege pentru această întreprindere pe Monique Grant, o jurnalistă cvasinecunoscută, nimeni nu este mai uimit decât Monique însăși. De ce ea? De ce acum? Monique nu traversează chiar cea mai fericită perioadă. Soțul a părăsit-o, iar viața ei profesională bate pasul pe loc. Indiferent de motivul pentru care Evelyn a ales-o, tânăra este hotărâtă să profite de această ocazie nesperată pentru a-și dinamiza cariera. Convocată în luxosul apartament al lui Evelyn, Monique ascultă fascinată în timp ce actrița își deapănă povestea. De la drumul către Los Angeles în anii ’50 până la decizia de a părăsi lumea divertismentului în anii ’80 și, bineînțeles, cele șapte mariaje, Evelyn evocă totul, vorbind despre ambiție nemiloasă, prietenie necondiționată și o mare dragoste interzisă. Monique începe să se lege sufletește de legendara vedetă, dar, pe măsură ce povestea lui Evelyn se apropie de încheiere, jurnalistei îi devine clar că propria viață se intersectează cu destinul actriței într-un mod tulburător.

„Nu știi cât de repede ai alergat, cât de mult ai muncit, cât ești de obosit în realitate până nu se pune cineva în spatele tău și-ți zice: «E în regulă, acum poți să cazi la pământ. O să te prind eu».

Așa c-am căzut.

Iar Harry m-a prins.”

O stea. O viață de legendă. O doamnă distinsă pentru care popularitatea, banii și faima sunt chestii, aș spune, banale. Evelyn Hugo, cea care timp aproape jumătate de secol a strălucit în lumina reflectoarelor, pe marile ecrane ale lumii. Cea care a fost distinsă cu numeroase premii, cea la care puteai avea „acces” doar prin intermediul viselor (și nici atunci) - cea care a devenit un icon și pe care toată lumea o admira. Ajunsă la o vârstă înaintată, Evelyn Hugo se hotărăște să-și spună povestea. Și nu vrea s-o spună nimănui, ci doar lui Monique, o tânără jurnalistă care, odată cu acest moment, își dă seama că în sfârșit ar putea da lovitura. Și, totuși, de ce o vrea Evelyn, dintr-atâtea candidate, doar pe Monique, o novice în domeniu? Ei, bine, răspunsul este unul dintre cele mai neașteptate și i se va arăta cititorului abia undeva pe la finele cărții. Și, credeți-mă, merită toată așteptarea, pentru că, în fine, nici nu-i vorba de o așteptare: Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo este un roman de-o intensitate uimitoare, este, pur și simplu, exact ce mi-a trebuit ca să citesc un roman memorabil, un roman care să-mi rămână în inimă, un roman cu care să-nchei anul așa cum se cuvine. Știam, de fapt, că Taylor Jenkins Reid are să-mi ofere o poveste dintre cele mai geniale, dat fiind faptul că și Daisy Jones & The Six mi-a plăcut la nebunie (recenzia, dacă vă interesează, o găsiți AICI). 

„M-am închipuit dând fuga la ușa ei, căzând în genunchi și spunându-i adevărul, cum că viața fără ea era plină de singurătate și goală și-și pierdea rapid interesul.”

Pe cât de glamuroasă, plină de strălucire, efervescentă și îmbătătoare este atmosfera pe care Reid o creează, cu toată chestiile hollywoodiene, pe cât de genial reușește autoarea să creeze culorile locale și tot ce ține de acele vremuri (am observat, de fapt, că Reid chiar are un talent absolut mesmerizant de a introduce cititorul într-o altă lume, în cu totul alte timpuri), pe-atât de dramatică este povestea lui Evelyn, pe atât de dureroasă și de-a dreptul mișcătoare și cutremurătoare. N-am să vă dau spoilere, n-am să vă spun cine a fost Evelyn și, în fine, ce-a ajuns Evelyn și chestii de-acest gen, prin ce a trecut și prin ce nu a trecut. Nu, it makes no sense, bineînțeles, dar am să vă spun că pur și simplu este de-a dreptul memorabil totul la această carte, de la personaje la întâmplări la acțiune la emoții la mesajul subtil pe care vrea să-l transmită Reid prin intermediul lui Evelyn, un mesaj atât de puternic și răsunător de, chiar și-acum, după ce am terminat cartea, încă-mi reverberează între tâmple: un tur de forță și de realitate, romanul lui Reid cu siguranță este o carte pe care nu o voi uita niciodată! Pe cuvânt! Știam, domnule, că o să-mi placă, dar tind să cred că mi-a întrecut absolut toate așteptările.

„- Dar asta ești. Ești Evelyn Hugo cea unică. Ești extraordinară.”

Este o carte despre sacrificii, despre curajul de a ieși în evidență și de a face alegerile poate nu neapărat pe care le dorești, dar care știi că-s potrivite și cele care trebuie. Dar alegeri care știi că au să aducă cu sine durere, neliniște și singurătate. Este o carte nostalgică, o carte plină de emoție și profunzime, care m-a mișcat până la lacrimi (mai ales undeva pe la sfârșit, când am simțit că, pur și simplu, trebuie să mă opresc puțin din citit pentru a-mi lăsa sufletul să se odihnească). Nu știu, sincer, cum poți să ai talentul de a crea povești atât de inspirate și inspiraționale, atât de puternice și complexe, atât de sublime și impecabil scrise. Da, Reid chiar e făcută să scrie, pentru că prin poveștile ei nu transmite doar o acțiune incitantă și personaje care să-ți placă more or less, ci și mesaje puternice și lecții de viață. Da, asta am simțit și în celălalt roman scris de ea pe care l-am citit: Taylor Jenkins Reid scrie „pentru vindecare”, pentru a se face auzită. Și faptul că a scris această carte în timp ce era însărcinată parcă, de fapt m-a emoționat și mai mult. Să creezi de două ori viață în același timp!

„E o femeie atât de spectaculoasă, adică ea, în sine, e un spectacol. E însă și profund, profund umană, și mi-e pur și simplu imposibil la acest moment să rămân fără obiectivă. Împotriva integrității jurnalistice, pur și simplu țin prea mult la ea ca să nu mă miște durerea ei, să nu simt ce simte și ea.”

Un roman fascinant, sfâșietor prin tot ce a însemnat. N-am mai putut să-l las din mână: m-am apucat ieri de ieri și astăzi, acum câteva ore, l-am terminat. Probabil am luat o supradoză de emoții și trăiri, dar sunt OK, chiar sunt. O să-mi revin eu cât de curând, chiar dacă momentan nu-s capabil de nimic. E OK! Mă bucur că încă există cărți ale căror lectură să mă facă să mă simt așa - să-mi zguduie întreaga ființă, să-mi smulgă lacrimi și să dea cu mine de pământ. Merci, Reid, ești o dulce! Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, un roller-coaster de trăiri, trecându-mă prin amintirile pe care Evlyn le-a mărturisit lui Monique în legătură cu cei șapte soți ai ei (iubiri mai mult sau mai puțin adevărate, relații mai mult sau mai puțin „de fațată”), mi-a scos la iveală o femeie de-a dreptul fascinantă, ale cărei decizii nu mă grăbesc să i le critic, nu mă grăbesc s-o trag la socoteală: în cele din urmă, cred că mi-am dat seama de o chestie - Evelyn e în fiecare dintre noi, fiindcă Evelyn e însăși esența sincerității în această lume. Cu toții, în cele din urmă, am face orice pentru cei dragi și cu toții simțim nevoia să fim iubiți. Indiferent de forma în care vine această iubire. 

„Evelyn s-a născut să fie celebră. Cred c-a ajutat-o trupul. Cred c-a ajutat-o fața. Pentru prima oară însă, văzând-o în acțiune, mișcându-se în fața camerei, am senzația că s-a subapreciat într-o privință: s-ar fi putut naște mult mai puțin dăruită de natură și probabil tot ar fi reușit. Pur și simplu are acel ceva. Acea calitate de nedefinit care-i face pe toți să se oprească și să-i dea atenție.”

Chiar nu știu ce să mai spun, așa că am să fac bine și am să mă opresc aici. Un roman complet, cu intrigi complexe și autentice, o răsturnări „elegante”, sublime de situație, cu replici amuzante și incisive și acide și ironice și pline de sarcasm, cu personaje delicioase, dar și inimi frânte și multă, multă trădare - Taylor Jenkins Reid, o autoare extrem de bine cotată, se pare că a găsit rețeta succesului: reușește să transforme totul într-o efervescență de gusturi și mirosuri și sunete, spunând povești dintre cele mai reușite, dintre cele mai fascinante și pline de substrat. Întotdeauna, personajele ei sunt mai mult decât personaje: sunt prieteni pe care ai vrea să-i ai în realitate. Chiar recomand această carte fără nicio reținere, fiindcă, cu siguranță, are să vă placă - dacă nu extraordinar de mult (așa cum mi-a plăcut mie), poate măcar puțin. De altfel, are u nrating imens pe Goodreads, raportat și la numărul de persoane care au evaluat-o. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pline de spor!

Cuplul din vecini, de Shari Lapena - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 344

Anul apariției: 2017

Traducere: Mihaela Buruiană

Shari Lapena este autoarea bestsellerurilor Cuplul din vecini (2017, Editura Trei, traducere de către Mihaela Buruiană), Străinul de acasă (2018, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), Ultima ei clipă (2021, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), An Unwanted Guest și Someone We Know. Înainte să înceapă să scrie ficțiune, a fost avocată și profesoară de engleză. Shari Lapena locuiește la Toronto și urmează să publice un nou roman, intitulat Not a Happy Family.

„Își spune că, împreună, vor trece și peste asta. Poliția o va găsi pe Cora. Își vor recăpăta fiica. 

Iar dacă nu, nu-l va ierta niciodată.”

Nu poți ști niciodată ce se întâmplă de cealaltă parte a peretelui. Vecina ți-a spus că n-are chef să-ți aduci copilul de șase luni la petrecerea ei. Nimic personal, doar că nu suportă să-l audă plângând. Soțul tău te-a asigurat că va fi bine. Doar sunteți în vecini. Veți avea monitorul copilului la voi și veți merge pe rând acasă, din jumătate în jumătate de oră. Fiica ta dormea ultima dată când ai fost la ea. Acum, când te năpustești în casa cufundată într-o tăcere mormântală, cel mai cumplit coșmar se adeverește. Fiica ta a dispărut! Poliția e la tine acasă și te întrebi cu groază ce va descoperi. De ce ești capabilă când cineva te împinge dincolo de limite?

„Detectivul Rasbach privește cum fisurile din relația cuplului se adâncesc. Tensiunea pe care a simțit-o imediat după ce fiica lor a fost dată dispărută s-a transformat deja în ceva mai mult - vinovăție. Fontul comun pe care l-au afișat în primele minute și ore ale anchetei începe să se erodeze. Cum altfel? Fiica lor a dispărut. Ei sunt sub o presiune enormă. Polițiștii sunt la ei în casă. Presa bate la ușa din față. Rasbach știe că, dacă e un detaliu de găsit aici, o să-l găsească.”

Habar n-am cum s-o iau pe asta, sincer, fiindcă nici eu nu știu ce s-a întâmplat sau cum se pot explica lucrurile: după două rateuri colosale (Ultima ei clipă - recenzia AICI și Străinul de acasă - recenzia AICI), îmi cam luasem gândul că acest roman, Cuplul din vecini, are să-mi placă. Dar totuși mi-am zis că trebuie să-l citesc ca, în sfârșit, să zic că am citit tot de Shari Lapena și că, într-adevăr, nu-i pentru mine. Dar uite, domnule, cum s-a întâmplat: chiar mi-a plăcut mult, mult de tot romanul acesta (ce-i mai bun la sfârșit, cum s-ar zice), m-a prins și de aseară, de când m-am apucat de el, n-am mai putut să-l las din mână până nu l-am terminat. Nu mă întrebați ce a avut în plus față de celelalte romane (care nu mi-au plăcut), pentru că mai bine v-aș spune ce nu a avut de fapt: nu a avut o evoluție liniară, previziblă (cel puțin, nu într-o măsură atât de mare cum s-a întâmplat la celelalte romane), personajele mi s-au părut mai bine conturate, mai credibile și convingătoare, iar acțiunea mai multilaterală și nu chinuită și neconvingătoare. Chiar mi-a plăcut mult direcția în care au luat-o lucrurile și întorsăturile interesante de situație; de altfel, chiar am simțit acest roman ca fiind mai real decât celelalte, deși și acesta, pe alocuri, a fost puțin cam „tras de păr”. Dar all in one, o experiență plăcută pe care chiar am prețuit-o.

„- Nu știu. De ce ar minți? Chiar arată bine.

Din experiența mea, oamenii mint tot timpul, spune Rasbach.”

Cuplul din vecini ne spune povestea lui Anne și a lui Marco care într-o seară se află la un vecinii lor la o mică petrecere aniversară și, când se întorc acasă, pam, observă că una lor fiică, încă bebeluș, a dispărut. Acesta este punctul de plecare al cărții și, din această direcție narativă, Lapena începe să construiască, așa cum era de așteptat, ancheta, diferite mini-intrigi (depresia postnatală a lui Anne, niște chestii din trecutul acesteia, niște părinți care nu sunt de acord cu relația pe care o are, un soț care are ceva probleme financiare la locul de muncă) - cu alte cuvinte, încercarea ei de „a masca” adevărul cu ce s-a întâmplat de fapt cu fiica lor. Interesante abordări, sincer, și ce se află de fapt în spatele „a toate” chiar mi s-a părut deosebit de ingenios, mai ales că la un moment dat lucrurile o iau într-o direcție la care, poate, te-ai fi așteptat, dar apoi se dovedesc a fi mult mai neașteptate. Și, de fapt, „motivul” este relevat undeva la un moment dat, ni se spune care-i treaba, dar și din acel punct Shari Lapena reușește să creeze niște intrigi, iarăși, intempestive și wuuuut.

„Anne și Marco sunt acasă, singuri. În casă nu sunt decât ei și groaza, durerea și închipuirile lor sumbre. E greu de spus care dintre ei este mai afectat. Amândoi sunt bântuiți de faptul că nu știu ce s-a întâmplat cu copilul lor. Fiecare din ei speră că fetița e încă în viață, dar sunt atât de puține lucrui în care să-și pună speranța. Fiecare încearcă să se prefacă de dragul celuilalt. Iar Marco are și alte motive să se prefacă.”

V-am spus, chiar nu mă așteptam să fie o experiență plăcută, asta după ce celelalte două romane scrise de Shari Lapena pe care le-am citit m-au cam dezamăgit; dar chiar a fost o carte alertă, tensionată, cu o atmosferă sufocantă și plină de angoasă. Personajele interesante, complexe, zbuciumate, cu interese proprii, fiecare urmând o anumită cale, fiecare având ceva de ascuns. Bineînțeles, ca și în celelalte cărți ale lui Lapena, dacă e să vorbim de stilul ei de scriere cred că aș putea vorbi de „un stil care e atât de banal încât nici nu se poate vorbi de stil”, dar aici bineînțeles că lucrurile depind de așteptările mele - Lapena scris „sec”, fad și gol, fără figuri de stil, fără a încerca să miște cititorul sau să-l emoționeze. Probabil acesta-i stilul ei caracteristic de a scrie (de fapt, chiar scrie thrillere, iar thrillere în general se presupune că sunt reci, dry, austere), deși am citit și thrillere care ating foarte bine corzile emoționale ale cititorilor (Louise Penny, în principal, scrie extraordinar din punctul acesta de vedere). Dar, oricum, chiar a fost o experiență plăcută și nu am considerat-o o pierdere de timp!

„Aruncă o privire la monitorul copilului, așezat în capătul mesei, cu luminița roșie strălucind ca vârful unei țigări. Brusc, este curprinsă de îndoieli, simte că toate astea sunt aiurea. Cine se duce la o petrecere în vecini și își lasă bebelușul singur acasă? Ce fel de mamă face așa ceva? Simte cum o copleșește agonia bine cunoscută - nu e o mamă bună.”

Chiar mi se pare bizar, și-acum când fac recenzia. Nu știu, e oare posibil să fi pățit ca la Ruth Ware? Prima dată când am citit cărțile scrise de Ruth, mi s-au părut banale și nu mi-au plăcut deloc. La o a doua citire, lucrurile au luat o altă întorsătură - mi-am dat seama că, de fapt, chiar îmi place cum scrie Ruth Ware. Să fie și-aici la fel? Să recitesc, oare, peste ceva ani, cărțile lui Shari Lapena? Nu știu ce să zic... Nu cred! Cred că a fost cazul să-mi placă doar Cuplul din vecini, întrucât la celelalte cărți vorbim despre niște intrigi exploatate extrem de precar și banal. În fine, cert este că chiar aștept și alte traduceri ale cărților scrise de Lapena - nu pot fi convins, încă, dacă îmi place sau nu! Eu, unul, chiar vă recomand să-i dați o șansă autoarei, și în special acestei cărți; sunt extrem de potrivite pentru cei care vor să calce pe tărâmul cărților thriller și nu știu încă ce să citească! Cu încredere puteți începe cu cărțile acestei autoare! Lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Geniul păsărilor, de Jennifer Ackerman - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2018

Traducere: Cristina Rusu

Jennifer Ackerman scrie despre ştiinţă, natură şi biologia umană de aproape trei decenii. Printre cele mai recente cărţi ale sale se numără Sex Sleep Eat Drink Dream: A Day in the Life of Your Body, Ah-Choo: The Uncommon Life of Your Common Cold, Chance in the House of Fate: A Natural History of Heredity şi Notes from the Shore. Colaborează cu Scientific American, National Geographic și The New York Times și a primit National Endowment for the Arts Literature Fellowship in Nonfiction, o bursă Bunting şi una din partea Fundaţiei Alfred P. Sloan.

În Geniul păsărilor, Jennifer Ackerman ne poartă în câteva dintre cele mai avansate centre de cercetare a păsărilor: laboratoarele din Insula Barbados şi din Noua Caledonie, marile comunităţi de piţigoi din Marea Britanie, habitatele păsărilor-grădinar din Australia, coastele Atlanticului devastate de uraganul Sandy şi munţii cu climă tot mai caldă, din zona centrală a Virginiei şi din statele din Vest. Printre micile „genii” înaripate despre care vorbește Ackerman se numără alunarii lui Clark, care ascund până la 30.000 de seminţe pe o suprafaţă de câteva zeci de kilometri pătrați şi care îşi amintesc unde le-au pus chiar şi după câteva luni, sau sturzii zeflemitori, care pot să stocheze între 200 şi 2.000 de cântece într-un creier de câteva mii de ori mai mic decât al omului. Pe lângă evidenţierea unor aspecte care țin de inteligenţa „tehnică” a păsărilor, Ackerman scrie şi despre impresionanta lor inteligenţă socială. Păsările înșală şi manipulează. Trag cu urechea. Oferă uneori daruri. Se consolează reciproc când suferă. Îşi şantajează părinţii. Îşi transmit semnale în caz de pericol. Îşi dau de veste când moare una dintre ele, iar unele ţin doliu.

„Pentru a evalua inteligența animalelor, oamenii de știință urmăresc să vadă cât de bine reușesc să supraviețuiască și să se reproducă în medii cât mai diferite. Dacă e să luăm în considerare numai această măsurătoare, păsările le întrec pe aproape toate vertebratele, inclusiv peștii, amfibienii, reptilele și mamiferele.”

Creier de găină! Ați auzit-o des, așa-i? O expresie ale cărei „directive” nu sunt dintre cele mai frumoase și drăguțe. Dar, ce să-i faci, vorba aia: găina are creierul mic și nu e printre cele mai inteligente creaturi de pe Pământ. Și, totuși, cum au ajuns oamenii să definească și să teoretizeze inteligența? Capacitatea de a te adapta la situații nefamiliare (și de a o face rapid)? Capacitatea de a rezolva probleme cu care n-ai mai avut un contact anterior? Un cumul de mai multe trăsături de caracter care maximizează eficacitatea ta ca persoană? În orice caz, considerăm „inteligent” cam ceea ce, în general, ne seamănă și ne este apropiat. De asta mulți dintre noi nu văd animalele ca fiind „inteligente” - nu prea ne seamănă, ca să fim sinceri. Le vedem drept sălbatice, fără creier, mânate de instinct și lipsite de rațiune și chiar emoții, de parcă ceea ce le-ar ține în viață este doar dorința de a mânca și de a se reproduce. Pentru unii, animalele sunt de prisos: sunt aici doar ca să bătucească pământurile. Și-apoi vine vorba de păsări: cu creierul mic cât o nucă; alte „chestii” de-a dreptul fără pic de creier. Well, nu-i chiar așa - nu-i chiar deloc așa. De multe ori, animalele și păsările se dovedesc a fi dacă nu mai inteligente decât oamenii, poate la fel de inteligente. Și asta încearcă Jennifer Ackerman în cartea de față s-o arate: că păsările, așa cum sunt ele, pot dovedi un geniu uimitor și o capacitate de a raționa și gândi ieșită din comună.

„La urma urmei, evoluția nu înseamnă progres; evoluția înseamnă supraviețuire. Evoluția înseamnă să rezolvi problemele mediului în care trăiești - ceea ce păsărilor le reușește extraordinar de bine, de foarte multă vreme. Iată de ce mi se pare greu de înțeles de ce atât de mulți oameni se îndoiesc că păsările sunt ființe inteligente - chiar și pentru cei care le îndrăgesc.”

Nu este vorba doar despre structurarea socială complexă a păsărilor, capacitatea de a învăța să vorbească și să redea cuvinte și chiar tonalități și timbre vocale, ci mai ales viteza cu care o fac, acuratețea deprinderilor și inteligența de care dau dovadă și care, de-a lungul timpului, a evoluat fenomenal, fiind chiar mai dezvoltată decât a multor animale. Spre exemplu, să înveți un traseu care presupune realizarea a 8 pași într-o ordine strictă în vederea obținerii hranei poate fi o probă dificilă (ba chiar imposibilă) pentru multe animale inteligente - ei, bine, alfă că ciorile sunt tehnicieni geniali în rezolvarea diferitelor puzzle-uri de acest gen (AICI chiar găsești un filmuleț extrem de interesant cu proba despre care am vorbit în rândurile anterioare). Studii pe astfel de păsări ar putea scoate la lumină răspunsul a numeroase întrebări privitoare la originea noastră evolutivă, la modul în care raționăm, gândit, luăm decizii și tragem concluzii. Deși aceste creiere sunt relativ mici - și totuși, în raport cu dimensiunea corpului lor, sunt la fel de mari ca cele ale mamiferelor -, ideea constp în faptul că arhitectura lor este mult optimizată în vederea minimalizării greutății (păsările, în cele din urmă, sunt zburătoare și deseori parcurg mii de kilometri fără oprire).

„La fel ca noi, păsările încercau să înțeleagă cum funcționează lumea, și în același timp evoluția le regla și le modela creierul, înzestrându-le cu puterile cognitive magnifice pe care le posedă în prezent. Păsările învață. Ele rezolvă probleme noi și inventează noi soluții la vechile probleme. Fac unelte și le folosesc. Numără. Își copiază una alteia comportamentele. Își amintesc unde pun diverse obiecte.”

Capacitatea de orientare și de navigare a păsărilor încă reprezintă un mister pentru mulți cercetători, și se pare că, de-a lungul timpului, păsările și-au dezvoltat diferite metode de a găsi calea corectă înapoi spre „casă” după mii de kilometri de zbor. În cartea sa, Geniul păsărilor, Jennifer Ackerman documentează extraordinar de bine toate teoriile și studiile științifice și cercetările care s-au efectuat în această direcție, toate experimentele care au privit secționarea diferiților nervi, perturbarea câmpurilor magentice „personale” și așa mai departe, iar rezultatele sunt dintre cele mai interesante și revelatoare: există numeroase modalități prin care păsările reușesc „să țină minte” harta drumului spre casă, iar unele dintre ele sunt de-a dreptul uluitoare. Păsările folosesc unelte, înțeleg corelații complexe și chiar ideea de artă, fac calcule și ordonează numere, sunt descendenții magnifici ai dinozaurilor, pot trăi foarte mult și, la rândul lor, își pot învăța puii, le pot transmite caractere nu doar fizice, ci și cognitive: mint, falsifică, manipulează, se pot adapta cu ușurință noilor medii, dar și suferă și deseori chiar ajung în pragul extincției din cauza antropomorfizării și, în fine, a omului. Deși au o arhitectură a creierului ceva mai diferită, acesta încă prezintă asemănări cu cel al omului în ceea ce privește funcționalitatea, biochimia sa; și poate nu vor ajunge vreodată la fel de „inteligente” ca și noi dar, cu siguranță, în lumea lor păsările sunt maeștri și artiști și sunt capabile de lucruri nemaipomenite.

„În cartea de față, păsările sunt ele însele eroii propriilor povești. Speranța mea e că la sfârșitul acestei cărți veți privi cu alți ochi pițigoii și ciorile, sturzii zeflemitori și vărbiile. Sper că le veți privi ca pe niște vietăți întreprinzătoare, inventive, viclene, jucăușe și agere, care își cântă una alteia într-un «dialect» anume, iau decizii de navigație complexe, fără să ceară indicații, își amintesc unde au pus rezervele de hrană folosindu-se de repere și de geometrie, fură bani și mâncare și înțeleg starea mintală a unui alt exemplar din propria specie.”

Nu trebuie să fii un ornitolog (persoană care se ocupă cu studiul păsărilor) pentru a adora această carte - Ackerman descrie o gamă largă de specii de păsări axându-se, în principal, pe dovezi ale inteligenței acestora. Eu, unul, eram familiarizat deja cu acest tip de inteligență de care dau dovadă - mereu m-au atras păsările și, de fapt, mereu am fost atras de animalele care mă înconjoară și de modul în care aceastea „reacționează”, gândesc și, în general, supraviețuiesc în mediul lor de viață. Se pare că cele mai inteligente păsări par a fi ciorile, papagalii și corbii, în special cioara din Noua Caledonie (cea din videoclipul al cărui link l-am inserat mai sus este un exemplar din această specie). Doar puține alte animale sunt capabile de așa ceva și, de altfel, își făuresc singure unelte complexe; se pare totuși că și ciorile din Noua Caledonie sunt capabile de a dezvolta astfel de capacități pe care chiar reușesc să le transfere, ereditar, puilor lor. Ackerman scrie extraordinar de frumos, chiar fascinant, despre modul în care păsările învață să cânte, făcând chiar o paralelă cu modul în care oamenii învață să vorbească; eu, unul, am fost fascinat de toate informațiilor pe care Jennifer Ackerman le-a surprins în cartea sa, Geniul păsărilor, livrându-le cititorului cu atâta pasiune și accesibilitate.

„Multe specii de păsări au abilități sociale foarte dezvoltate. Se reproduc în colonii, se scaldă în grup, cuibăresc împreună, caută hrană în cârduri. Trag cu urechea. Se ceartă. Înșală. Mint și manipulează. Răpesc. Divorțează. Uneori demonstrează un simț acut al echității. Fac daruri. Se joacă de-a trasul cu frânghia sau de-a prinsa, numai că folosesc ramuri, bucăți de mușchi spaniol sau bucăți de țesătură. Fură de la vecini. Își previn puii să se țină departe de străini. Se tachinează unele pe altele (...). Se cheamă una pe alta când le moare un coleg. Uneori țin doliu.”

Chiar mi-a plăcut extraordinar de mult și a fost o plăcere timpul petrecut în compaia ei - am plecat din lectură cu niște informații prețioase, utile, care știu că mă vor ajuta în a înțelege mai bune lumea în care trăiesc și, poate, în a privi cu alți ochi micile creaturi înaripate care pictează cerul de deasupra noastră. Atât timp cât cunoști din ce în ce mai bine natura, cu siguranță o simți altfel, te apropii de ea într-un mod mai personal și intim. Îi oferi încredre și o lași să te îmbrățișeze cu căldură și sinceritate. V-o recomand cu mare, mare drag, știu că o să vă placă și o să apreciați toate informațiile pe care Jennifer Ackerman le-a surprins în ea: o carte documentată, complexă,  care te face ca, data viitoare, să privești păsările într-o cu totul altă lumină, iar expresiile acide care conțin aluzii „păsărești” cred că ar trebui reconsiderate și, de fapt, denaturate. Un roman scris într-un stil accesibil, lipsit de elementele de jargon care ar putea îngreuna, mult mai mult, lectura (de altfel, a fost o plăcere imensă să stau și să aut poze cu fiecare specie de pasăre pe care Ackerman o menționa în carte - o fantezie de culori și mărimi). Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pline de spor, dragi cititori! 

PS. Pentru o lectură „completă”, vă recomand și aceste două cărți: Terra. Insecta (recenzia AICI) și Viața secretă a copacilor (recenzia AICI).