Despre fiica mea, de Hye-Jin Kim - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2021

Traducere: Virgil-Mihai Țâru

Hye-Jin Kim (n. 1983) a scris mai multe romane și un volum de povestiri. Despre fiica mea a devenit un bestseller în Coreea de Sud (peste 70 000 de exemplare), iar drepturile de traducere au fost vândute în 14 țări. 

„Și uite așa mă transform treptat într-un om invizibil. Nu m-ar mira deloc ca fetele să nu-și dea seama nici măcar de faptul că voi fi dispărut!”

Mama din romanul Despre fiica mea se trezește locuind în aceeași casă cu fiica ei și cu partenera acesteia. Marcată de relația dintre ele, dar și de contexte ale societății coreene contemporane, de dramele acestei societăți și de derutele ei, protagonista încearcă să găsească un echilibru între valorile tradiționale în orizontul cărora a fost crescută și realitățile vieții de azi.

„Nici nu știu când m-am transformat în această persoană fricoasă, care nu mai are răbdare să-i asculte pe ceilalți, care e tot timpul grăbită, care nu vrea să se amestece prea mult în nimic și care nu vrea să-și murdărească hainele sau pielea pentru nimic în lume. Când am decis oare să mă țin la distanță de toți, spunând și făcând ceea ce se așteaptă ei, dar, în același timp, retrăgându-mă puțin câte puțin în cochilia mea?”

Dacă îmi citiți blogul de ceva vreme, cu siguranță știți că, pentru o perioadă îndelungată de timp, am fost mare fan al Editurii Univers; în special al colecțiilor Romanul secolului XX-XXI și Globus. Așadar, mă bucură nespus să aflu că au apărut noi cărți în aceste colecții și, sincer, abia aștept să le citesc. Pentru că, încetul cu încetul, redescopăr frumusețea și splendoarea acestei colecții, cu autori noi care, chiar și spre surprinderea mea, reușesc să-mi intre sub piele și să mă miște până în proximitatea lacrimilor. A fost cazul cu romanul Te rog, ai grijă de mama, a cărui recenzie o voi posta curând (una dintre cele mai bune cărți citite în 2021), dar și cu romanul de față, Despre fiica mea, un roman de o profunzime izbitoare, multilateral și extrem, extrem de bine scris. De fapt, mi-am dat seama de un lucru: dacă un autor aduce în centrul romanului figura maternă, cu siguranță deja m-a câștigat. Nu îmi pot explica acest comportament pe care îl adopt atunci când „citesc cărți cu și despre mame”, dar au ceva ce reușește să mă atingă așa cum nu o fac altele. Posibil, în fine, și datorită faptului că romanul meu de debut are în centru tot valorificarea ideii de maternitate. Dar am să vă spun mai multe în cele ce urmează.

„De ce numai mie mi-a fost dată o astfel de probă de foc? De ce trebuie ca tocmai propriul meu copil să mă facă în așa hal de nefericită? De ce tocmai fiica mea nutrește o atât de mare cruzime față de mine? Și de ce am ajuns să-mi fie rușine de progenitura ieșită din propriul meu pântece? Numai gândul că am ajuns o mamă căreia îi e rușine de propriul copil mă chinuie teribil! De ce oare mă face să-i reneg tipul de viață pe care o duce și, astfel, să mă reneg pe mine însămi ca mamă și toate lucrurile pe care le-am trăit și le-am făcut până astăzi?”

Despre fiica mea este romanul pe care am început să îl citesc aseară și pe care l-am terminat în dimineața zilei de astăzi, imediat ce m-am trezit. Probabil, dacă nu l-aș fi început la o oră destul de târzie, l-aș fi terminat tot aseară. Efectiv, n-am mai putut să îl las din mână. Am absorbit fiecare frază, am trecut prin filtrul propriilor emoții fiecare trăire a personajelor, și-aș începe, bineînțeles, „cu mama”. Cea din perspectiva căreia este narată povestea din roman, povestea fiicei, cea a „femeii ratate”, care nu are un loc de muncă stabil, care închiriază o cameră în casa mamei sale, cea care „ridică un zid invizibil” între ea și mama ei. Mai mult decât atât, în momentul în care fiica ei se prezintă acasă cu o altă tânără, în inima mamei sale încep să se nască sentimente dintre cele mai puternice și greu de înțeles, până când află adevărul care îi este inaccesibil și imposibil de acceptat: fiica ei este lesbiană. În acest moment, în sufletul mamei se nasc conflicte interioare, patimi zbuciumate, strigăte, violență, durere - femeia ajunge să se învinovățească, până la acuzare, de comportamentul „anormal” al fiicei sale. Iar hăul întunecat dintre mamă și fiică se cască din ce în ce mai tare, asemenea unei guri înfometate care are s-o devoreze pe mama plină de durere, care nu poate să înțeleagă comportamentele fiicei sale. 

„(...) În ciuda faptului că încerc să renunț la toate așteptările și speranțele pe care mi le-am pus în fiica mea, ele se întorc și mă devorează pe dinăuntru. Oare cât mai trebuie să mă sleiesc, să mă golesc de trăiri interioare, încât să reușesc să mă debarasez de toți demonii care mă chinuie?”

Romanul are un fir narativ simplu, un număr mic de personaje, însă cu toate acestea Hye-Jin Kim reușește, cu un talent formidabil, să reitereze complexitatea conflictelor care au pus stăpânire pe societatea actuală în care personajele trăiesc - Seul, capitala Coreei de Sud, pe fondul culturii coreene, unde homofobia este înrădăcinată în „reglementările sociale”, unde să fii liber, din acest punct de vedere și astfel, este nu doar că greșit, dar extrem de periculos. Figura maternă, femeia care se apropie încetul cu încetul de bătrânețe, este forțată de împrejurimi să muncească în continuare, într-o azil unde are grijă de o anumită Jen, o femeie cândva extrem de populară și iubită de oameni, dar care ajunsă la finele vieții intră în anonimat și obscuritate. Sincer, eu am simțit relația dintre mamă și Jen care un fel de „oglindă”, în care Jen reprezenta un fel de alter-ego (dar mult alterat) al femeii care încearcă să o înțeleagă pe fiica sa, să o „aducă pe drumul cel bun”, dar căreia îi este imposibil (de unde, de fapt, și drama poveștii). Un roman ca un stindard, despre conflictul dintre tradițiile sui generis, neaoșe, și emanciparea contemporană a orientării sexuale, nevoia acceptării și a independenței. Fericirea este fericire, indiferent de formele în care ni se arată. La fel și iubirea - cine e în măsură să îți spună cum să iubești și pe cine să alegi drept partener de viață? 

„Cu siguranță că între mine și fiica mea există un zid înalt și gros, dar invizibil. Oricât aș țipa eu de partea mea a zidului, nu există nicio șansă ca sunetul să răzbată până dincolo și fiica mea să mă audă.”

Conflictul dintre păstrarea tradițiilor arhetipale (mamă) și progresul modernității (fiica și partenera ei de viață) se răsfrânge și asupra reiterării conflictelor actuale ale societății coreene - dezbaterile rolurilor socio-culturale ale băbatului și femeii, emanciparea feministă, intimidarea, acceptarea „normelor normale”, protestele... Toate acestea fac din Despre fiica mea nu doar o dramă acută, cronică, ci o carte ca o revelație, un roman al destăinuirii și forței, în care personajele nu doar sunt prinse într-o dinamică, ci există în viața reală, iar strigătele lor reverberează și trec dincolo de paginile cărții. Bogăția temelor, complexitatea problematicilor atinse de către Hye-Jin Kim, abordarea multilaterală a acestora, personajele extrem de bine conturate, puternice, conflictuale, neînțelese și pline de cugetări, problemele economice ale societății, critica adusă asupra capitalismului modern - totul este verosimil, real, precis, construit într-o manieră chirurgicală, atentă. Fiecare întâmplare parcă are un substrat profund, fiecare replică ascunde sau, dimpotrivă, scoate la lumină ceva. Nu știu, dar chiar mi-a plăcut extraordinar de mult acest roman, a fost o surpriză literară deosebit de neașteptată.

„(...) Pentru că fiica mea, această ființă apărută din sângele și pântecele meu, este de fapt cea mai diferită și îndepărtată făptură de mine. Este un om pe care nu-l voi putea cuprinde niciodată cu mintea. Și vreau s-o înteb dacă ea chiar își doreste această relație care nu poate produce nicio progenitură, această legătură fără speranță, care nu are de fapt nicio finalitate, această viață care va rămâne pe vecie incompletă și care, din acest motiv, îi va face mereu pe oameni, cu disprețul și înjurăturile lor, să se ține după ea ca o umbră. Este pregătită fiica mea să îndure greutatea umilinței?”

Probabil aș mai putea spune multe, dar am să mă opresc aici, prin a vă spune că Despre fiica mea chiar este un roman care îmi va rămâne mult timp în suflet. Nu m-am așteptat să fie un roman care să abordeze o efervescență tematică atât de amplă, surprinsă cu atâta talent într-un număr relativ mic de pagini. Un roman complet, bine încadrat, cu o desfășurare simplă (dar care, în același timp, surprinde o realitate atât de complexă), cu număr redus de personaje (probabil, nici n-ar fi fost nevoie impetuoasă de mai mult), însă totul frutificat cu un talent formidabil. Un roman de actualitate, un roman care se adresează unui public larg și a cărui scriere stă sub însemnul unui curaj măreț. Mulțumesc, Hye-Jin Kim, că mi-ai oferit ocazia de a-ți citi capodopera. Tot mai mult mă surprind de cât de mult încep să îmi placă autorii asiatici! Pentru că au acel ceva special pe care parcă cu greu îl regăsesc la alți autori; au acel ceva după care mă dau în vânt! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pline de spor, dragi cititori!

Trăiește și lasă-i să moară (James Bond, #2), de Ian Fleming - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2019

Traducere: Horia Nicola Ursu

James Bond trebuie să-l înfrunte pe Mr. Big, un gangster nemilos din Harlem, care este, de asemenea, unul dintre cei mai buni agenți ai SMERŞ de pe teritoriul SUA. Mr. Big aduce în mod ilegal comori britanice în New York, de pe o insulă jamaicană îndepărtată, iar veniturile din vânzările acestora sunt direcționate către Moscova. Agentul 007 trebuie să găsească ascunzătoarea criminalului, să-i saboteze operațiunea și să recupereze tezaurul pentru Anglia.

„- Îmi va face lăcere să mă supun ordinelor dumneavoastră, câtă vreme mă aflu aici.”

Al doilea contact cu James Bond, miticul Agent 007, romanul Trăiește și lasă-i să moară (primul roman din serie pe care l-am citit a fost Casino Royale, recenzia o puteți găsi în postarea de mai jos sau AICI), nu pot spune că a fost la fel de intens ca și primul; acțiunea, da, mi-a plăcut mult, dar parcă a luat-o într-o direcție mult prea bruscă și totul s-a întâmplat așa, cum să zic, deodată. Deși a fost totul mai complex, dacă ar fi să ne raportăm și la numărul de pagini, am simțit că „au venit prea multe, din mult prea multe direcții” și, uneori, parcă nu puteam să țin pasul cu ce se întâmplă. Nu că ar fi greu de înțeles, dar parcă i-a lipsit acel ceva pe care nu-l pot numi și care, în cele din urmă, nu prea a reușit să mă convingă. Însă m-am bucurat, iarăși, să fiu martor la aventurile lui Bond, să am parte de personaje interesante, situații neașteptate și extrem, extrem de tensionate, peripeții dintre cele mai periculoase și pline de substrat. 

„ - (...) Și țineți minte! Nu intrați în bucluc; cazul ăsta nu e copt încă și, cel puțin deocamdată, politica noastră în ceea ce-l privește pe Mr. Big este «trăiește și lasă-i și pe ceilalți să trăiască».”

În romanul de față, Bond își continuă aventura de agent de spionaj, în încercarea de a-l prinde pe Mr. Big (veți afla de ce poartă acest nume dacă veți citi romanul), motiv pentru care ajunge să intre în niște situații deosebit de periculoase. Atentate cu bombe, împușcături, tot palmaresul necesar unui roman care să te țină cu sufletul la gură și care să te antreneze pe tot parcursul lui. Cum nu vreau să dau spoilere (fiindcă n-are rost, bineînțeles, să vă spun ce o să se întâmple și încotro se îndreaptă toate lucrurile), probabil ar trebui să vorbesc mai mult despre stilul de scriere a lui Flaming și despre ce anume pare să-l diferențieze de alți autori (deși nu știu dacă e tocmai viabil ce spun, dat fiind că nu prea am citit cărți de acest gen) ai acestei tagme literare (iarăși, despre ce tagmă romanistă aș vorbi, habar n-am). 

„- În meseria mea, atunci când am de-a face cu un astfel de individ, mă conduc după o deviză ușor diferită: «Trăiește și lasă-i pe ceilalți să moară»!”

Fleming are o anumită preocupare pentru corectitudinea și acuratețea detaliilor pe care le livrează cititorului. Da, acestea nu reprezintă o trăsătură definitorie a celor care scriu pentru „a-și distra cititorii”, ci este vorba despre o anumită pasiune (?!) a lui Fleming de a descrie haine purtate de către personaje, cicatrici (fizice, morale) pe care acestea le poartă, a lungimii neobișnuite a unuit anumit deget, a formei surprinzătoare a unui cap, a unei figuri, a unui fenotip. Există o anumită minuțiozitate în a descrie durerea, tortura sau moartea, care i-ar putea aduce lui Fleming reputația unui sadic, a unui „pornograf al violenței”, dar mi se pare că el mai mult urmărește doar redarea cu precizie jurnalistică (mai ales că Fleming a fost jurnalist) a unor trăiri, stări. Fleming a fost un adorator al femeii și i-a dăruit, astfel, și eroului său pasiuni la fel de pioase și adulatoare, dar nu lingușitoare. În cărțile lui Ian Fleming, eroinele sunt verosimile, veridice, sunt demne de a fi iubite, adorate, datorită unor amănunte care par că le-ar umaniza - un nas ușor coroiat, o bâlbâială (abia) sesizabilă dar, în special, traumele psihologice cauzate de remușcări, conflicte ascunse, interne. Cu siguranță, personajele feminine ale lui Ian Fleming sunt mai mult decât „forme frumoase” - sunt eroine tragice și pline de mister.

„(...) Tortura e o metodă murdară și deloc concludentă. Cei anchetați sfârșesc prin a mărturisi orice, numai pentru a scăpa de dureri. Având-o la dispoziție pe această fată, metodele murdare sunt caduce. Ea poate ghici dacă oamenii îmi spun sau nu adevărul.”

Cât despre personajele negative ale lui Fleming - la limită, acestea, la fel ca și eroinile autorului, ating pragul verosimilității. „Căpcăuni” înzestrați cu trăsături omenești, care parcă sunt niște prelungiri, niște extinderi ale misiunii pentru care au fost creați: crima, uciderea, tâlhăria, furtul, genocidul. Astfel, genul romanului (hai să-i spunem, „de spionaj) este plin de veridicitate, permisiv, frumos și plin de tensiune. Fleming conturează, într-adevăr, un gen literar care am putea spune „că-i aparține”. Repet, nu am citit multe cărți scrise de acest autor, dar trebuie să recunosc că ce am citit până acum - respectiv Casino Royale și Trăiește și lasă-i să moară, primele 2 volume din serie - chiar m-a convins că, într-adevăr, Ian Fleming știe „cu ce se mănâncă” și reușește să livreze cititorului intrigi bine închegate, o acțiune savuroasă și personaje convingătoare, ale căror dezvoltare este extrem de interesant de urmărit.

„- Voodoo, declară el. Biletul acesta a fost menit să fie găsit asupra unui cadavru. În felul acesta, moartea ta ar fi fost cauzată de un asasinat ritualic, pus la cale de prietenii celor pe care i-ai ucis în Harlem, pentru a le răzbuna moartea.”

Citind cele 2 cărți scrise de Fleming, poate n-am rămas cu intrigile interesante, amănuntele picante, concluziile neașteptate și alte chestii de acest gen, ci am rămas cu bucuriile mărunte pe care mi le-au oferit cărțile sale, bucurii care creează o sinergie extrem de plăcută - mașini rapide, rețete corecte de whisky, partide de poker și bridge, numele unor articole cosmetice de lux, seducătoarea dezordine a unui păr răvășit, a unui umăr gol, a unor buzi lucioase. Toate acestea pe fundalul posibilei morți imediate a lui James Bond, Agentul 007 care nu se sfiește să se aventureze în cele mai întunecate și nepătrunse cotloane ale orașului. James Bond cu siguranță rămâne un nemuritor, un etalon, un icon, un erou de care parcă am avea nevoie și în zilele de astăzi. Abia aștept să citesc și celelalte cărți ale autorului, fiindcă, sincer, m-am îndrăgostit iremediabil de Agentul 007. Iar aventurile lui sunt, într-o măsură, și aventurile mele! Și sper, sincer, că are să scape vătămat la minium din toate situațiile în care, cu atâta talent, reușește să intre. 

Casino Royale (James Bond, #1), de Ian Fleming - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2019

Traducere: Horia Nicola Ursu 

În romanul care l-a adus pe James Bond pe lume, Casino Royale Agentul 007 este trimis la un cazinou francez din Royale - les-Eaux. Misiunea lui? De a falimenta un agent rus nemilos – unul dintre cei mai necruțători colaboratori ai SMERŞ, omul cunoscut doar ca Le Chiffre – țintă primordială a Serviciului Secret Britanic de ani întregi.

„(...) Recunoscu, în sinea sa, că se lăsase condus, până în clipa în care o întâlnise, de prejudecățile sale tipic masculine.”

Primul meu contact romanist cu James Bond, mai degrabă decât cu creatorul său Ian Fleming, a fost romanul de față. Știu, știu, cum de l-am citit abia acum?! Ei, bine, chiar și pe mine mă surprinde să știu că până acum n-am văzut nici măcar un film din franciza James Bond, Agent 007, deși au fost și încă sunt foarte la modă și în vogă. Nu știu, poate o fi din cauza faptului (or, datorită) că nu îmi plac filmele cu pistoale și împușcături și tra-la-la, deși știu că dincolo de filmele cu Bond se ascund și „situațiuni” mult mai complexe decât niște oameni care se fugăresc și se împușcă și fumează 80 de țigări pe zi, cărora le plac jocurile de noroc (fie ele, oricum, ceva mai gândite decât lăsate doar în „voia norocului”), cu intrigi interesante și tot tacâmul. Nu știu, am impresia uneori că filmele de Hollywood au cam ștribit din personajele epice create de-a lungul timpului (iar exemplul tipizat și cel mai relevant probabil ar fi Dracula, al lui Stoker, a cărui „înfățișare” romanistă/literară - atât morală, cât și fizică - aproape că se distanțează kilometric de ce a transmis de fapt Stoker prin personajul creat). În fine. Așa că m-am gândit că, ei bine, poate ar trebui să dau totuși o șansă cărților lui Fleming. Cine știe, poate mă vor întărâta să văd și filmele (care, oricum, am auzit că-s faine și că au o coloană sonoră demențială).

„(...) Și mai era și năpasta aceea de fată! Oftă. Femeile erau menite să îi distreze pe bărbați. Când se amestecau în treburile serioase, nu făceau decât să stea în drum și să încurce totul, cu sentimentalismul lor și cu tot bagajul lor de emoții. Așadar, erau doar o grijă în plus.”

Casino Royale, primul roman citit, a mers „ca uns”. Nu spun că m-a dat pe spate, pentru că n-a făcut-o, dar am plecat în această lectură fără a fi avut așteptări: știam că, dată fiind perioada în care a fost scris (1953) și fiind primul roman al lui Fleming, are să fie unul care mă va scoate din zona de confort. Și-așa a și fost, pentru că nici nu știu unde l-aș încadra: e un roman thriller, e un roman polițist, e un roman cu spioni și cu muuuultă corupție, e un roman de aventură, e o dramă cu nuanțe romantice? Habar n-am, încât probabil am ajuns la concluzia că, ei bine, e câte puțin din toate. Nu mi s-a părut deosebit de complex, ci mi s-a părut că Fleming are un talent formidabil de a da culoare locală atmosferei, de a descriere impresionant de bine locuri și situații, încât chiar și o masă de poker devine subiectul a vreo trei pagini de descrieri. Evident, să nu mai spunem nimic de jocul de poker în sine care pară să devină un mijloc de reiterare formidabil al anumitor trăsături de caracter ale lui Bond. Da, James Bond, Agentul 007, e un erou legendar & epic & nemuritor, chiar e. Deși am citit și următorul volum din serie, am simțit că - încă - James Bond nu mi s-a relevat în totaliatea complexității lui. De ce? Fiindcă, tind să cred, acest domn galant, erudit, chiar mai are multe de arătat.

„Bond fusese dintotdeauna un juăcotr pătimaș. Iubea fâșâitul sec al cărților de joc și imobilismul fețelor tăcute adunate în jurul mesei de joc. Îi plăcea confortul studiat al tripourilor și cazinourilor, tapițeria impecabilă a fotoliilor, șampania ori whisky-ul aflat mereu la îndemână și serviabilitatea discretă a chelnerilor mereu atenție. Îl amuzau imparțialitatea bilei de ruletă și a sorților la cărți și veșnica provocare pe care o lansau acestea.”

Ce mi-a plăcut într-o deosebită măsură este faptul că Fleming inserează în cărți femei. Eroine. Sau femei răufăcătoare. Cu interese. Femei care tind să-l dea peste cap pe Bond, până în punctul în care acesta dă ceva rateuri în misiunile sale. Cum, Bond să se lase tras pe sfoară cineva? Ei, hai că asta-i bună. Nu-i cazul să zic multe, dar cred că dacă vrei să-l înțelegi pe Bond, trebuie să înțelegi mai întâi de toate personajele feminine ale cărții. Femeile din cărțile lui Bond sunt actori care trebuie înțeleși, care ascund lucruri, care mint, sub un anumit dicton călăuzitor adând înrădăcinat în trecutul (și/sau prezentul) lor. Chiar mi-au plăcut mult personajele feminine, galanteria lui Bond, gentilețea, romanitsmul. Într-adevăr, e un erou epic și legendar ale cărui virtuți nu sunt abstracte, ci prezentate de către Fleming într-o formă romanistă extrem de delicioasă.

„- Iartă-mă, te rog. Știu că ar putea părea ridicol, dar acord o importanță foarte mare mâncării și băuturii. E, poate, pentru că sunt burlac, dar mai ales ca urmare a obișnuinței de a acorda o atenție deosebită detaliilor.”

Bun, poate romanul nu e tocmai plin de situații neașteptate, de întorsături și alte procedee stilistice tipice cărților contemporane din ziua de azi. Totuși, cred că trebuie să avem în vedere perioada în care a fost scris și că, totuși, literatura de acest gen (habar n-am despre ce gen vorbesc, stau și îmi zic) - thriller/spionaj/polițist - a evoluat într-o direcție oarecum „de duzină”, iar Fleming nu a apelat la un registru, să zic așa, comun. Nu. A creat personaje reale, cu probleme reale, cu drame reale, ale căror interese sunt reale și care, în fine, evoluează pe fondul unei intrigi nu clișeică, ci poate care nu îți oferă posibilitatea de a crea un roman „fenomenal”, care să te dea peste cap. Repet, n-am citit celelalte cărți (am mai citit-o și pe următoarea din serie, Trăiește și lasă-i să moară), deci nu prea am „etalon” sau grad de comparație, dar Casino Royale chiar a fost un roman destul de fain, bine scris, care m-a ținut captiv pe toată durata lecturii.

„(...) Nu mi-e milă de tine și nici n-am să obosesc. Nimeni nu te poate salva și nu ai cum să evadezi. Asta nu-i o poveste romantică în care răii sunt prinși până la urmă și eroul primește o medalie și se însoară cu eroina cea frumoasă. Din nefericire, în viață, lucrurile nu stau așa.”

Sfârșitul m-a cam supărat și agasat, poate și întristat puțin. Nu știu de ce, dar parcă s-a terminat mult prea brusc, intempestiv. În orice caz, cred că a fost și puțin previzibil (deși, evident, nu-i vorba de a încerca să ghicești care-i faza cu tot ceea ce se întâmplă, fiindcă Fleming îți oferă „totul” în cărțile sale), dar trebuie să recunosc că m-am bucurat de o lectură plăcută, ba chiar relaxantă, făcând cunoștință cu un personaj extrem de versatil, efervescent și complex, pe care abia aștept să-l descopăr - în toată splendoarea-i romanistă și fictivă (deși, aș putea spune că Bond depășește granițile unei ficțiuni) - și în celelalte cărți ale autorului. Nu știu dacă mă voi uita și la filme, sincer, nu cred că ar fi tocmai genul meu, că eu sunt mai mult cu filme thriller și cu drame lacrimogene. Dar, cine știe? N-aș fi zis, spre exemplu, că am să citesc curând cărțile lui Flaming, dar uite că s-a întâmplat. Sunt tare curios dacă voi sunteți familiarizați cu aventurile lui Bond (atât romaniste, cât și cinematografice; sau, mai bine zis, mai întâi romaniste, apoi cinematografice). Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!

Fiul, de Jo Nesbø - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2018

Traducere: Ciprian Șiulea

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Snomannen, a fost realizat filmul Omul de zăpadă, iar romanul Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei, au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, Regatul, precum și primele șase volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul.

„Își atinse burta. Era udă de sânge. Dar era ca și cum ar fi atins trupul altcuiva. Era paralizat de la talie în jos. Izbi capacul cu pumnii, dar în zadar, nu se deschise nimic în afară de stavilele minții lui. Digul despre care învățase că nu trebuie deschis niciodată. Tatăl lui îl învățase asta. Dar acum apăruseră fisuri și Sylvester știa că avea să moară ca în coșmarurile lui. Încuiat. Singur. În întuneric.”

Sonny se află într-o cursă pe viață și pe moarte. Sonny Lofthus și-a petrecut aproape jumătate din viață la închisoare, ispășind pedepse pentru o serie de crime pe care nu le-a comis. În schimb, i se furnizează constant heroină, iar prin celula lui se perindă întruna prizonieri care-l roagă să-i absolve de păcate. Dar mărturisirea unui deținut schimbă totul. Știe ceva despre tatăl lui Sonny, un polițist acuzat de corupție, despre care se crede că s-a sinucis. Sonny înțelege că a fost mințit toată viața. Acum vrea să se răzbune. Concepe un plan strălucit de evadare și începe să-i vâneze pe vinovați. Îi va face să plătească pentru crimele lor. Cu orice preț!

„(...) Viitorul era necunoscut. Chiar și așa, mai târziu Martha avea să privească retrospectiv acest moment și să se întrebe dacă ar fi putut, dacă ar fi trebuit să fie în măsură să citească ceva despre planurile bărbatului care își spunea Stig Berger.”

După ce am citit primul roman scris de Jo Nesbø, și anume Regatul (recenzia o puteți găsi AICI), mi-am dat seama că am de-a face cu un autor extraordinar de bun. Totuși, a trecut mult timp până să mă hotărăsc să citesc și o altă carte scrisă de el (cartea de față, de fapt, ar fi a doua carte pe care o citesc de la autorul norvegian). Între timp, am auzit păreri împărțite, am fost martorul unor „eșecuri” ale altor cititori - am auzit că domnul Nesbø ar fi puțin cam „inconstant” în scrierile sale: când scrie romane bune, când scrie romane mai puțin bune. Ba îți place, ba îți dai seama că următorul roman e un rateu și tot așa. Din acest motive - or, din cauza acestor motive - mi-a fost puțin „frică” să citesc și al roman al autorului, mai ales după ce Regatul a intrat în lista celor mai bune cărți thriller citite în anul 2021. Cu toate acestea, mi-am luat inima-n dinți (cum s-ar zice), și am zis că trebuie să-mi fac curajul necesar pentru a face o intruziune într-o altă aventură literară și romanistă marca Nesbø. Și, Dumnezeule, ce aventură colosală a fost!

„Dat fiind că avea 18 ani și nu putea fi trimis la închisoarea pentru adulți, începuse să-și finanțeze dependența mărturisind jafuri și spargeri minore de care erau acuzați infractori mai în vârstă. Când împlinise 18 ani și aceste oferte dispăruseră, iar presiunea, presiunea constantă de a face rost de bani se agravase și mai mult, fusese de acord să accepte vinovăția pentru două crime, urmând ca în schimbul acestui lucru să i se furnizeze droguri în timp ce stătea la închisoare.”

Fiul este un roman care m-a dat peste cap, pur și simplu, de la început până la sfârșit. Este acel gen de carte pe care o citești fără să-ți dai seama cum trece timpul, deoarece rămâi captivat de tot ce se întâmplă, de toată intriga extrem de bine fructificată și pe scheletul căreia s-au construit motive și concluzii și întâmplări dintre cele mai neașteptate și savuroase. Poate mai presus de alte aspecte, personajele lui Nesbø sunt pur și simplu geniale - complexe, pline de trăiri, zbuciumate, dureroase, mârșave, haíne, răzbunătoare, romantice și profunde, inteligente și disimulatoare. Sunt înzestrate cu tot felul de „esențe” care fac ca scriitura să fie potențată de simțămintele și trăirile acestora. Nu știu, sincer, dacă am mai citit și alte thrillere care să-mi livreze o paletă cromatică atât de vastă a unor personaje atât de bine construite, care să reitereze întocmai profunzimile pe care Jo Nesbø a vrut să le atingă și să le scoată la lumină. De fapt, personajele autorului norvegian nu doar că reușesc să depășească granița ficțiunii, cu ușurință, dar devin și un fel de „stări”, un fel de „credințe” - răzbunarea, purificarea, catharsis-ul, moștenirea, ereditatea, „sângele apă nu se face”. Iar Sonny este exemplul cel mai potrivit al unui zbuciumat care încearcă să se regăsească purtându-și cu curaj cicatricile. Iar cicatricile cele mai adânci și dureroase vor fi, întotdeauna, cele care nu se văd!

„- La căței trebuie să te impui imediat drept câine-șef și să te asiguri că așa rămâne. Nu uita că bunătatea sub forma indulgenței și a iertării o să fie văzută drept slăbiciune. Comportamentul indezirabil trebuie pedepsit, și asta e misiunea ta. Înțelegi?”

Jo Nesbø a scris un roman complex, puternic, care cu adevărat își merită valoarea care îi este acreditată. E un autor chiar bun pe această „filieră romanistă”; deși am citit doar 2 romane scrise de el, cu siguranță a devenit unul dintre autorii mei preferați ai acestui gen literar (care, de altfel, este printre preferatele mele), și cu siguranță voi îl voi avea în vedere mult mai des de-acum înainte (cel mai probabil, trebuie să mă conving singur că într-adevăr Jo Nesbø este un „săltăreț”, care-ți oferă una rece și două calde, cum s-ar spune). Însă Fiul nu m-a dezamăgit deloc, pentru că mi-a oferit tot ce-i trebuie unui astfel de roman pentru a-mi fi pe plac: acțiune alertă, o dinamică apăsătoare, o atmosferă tensionată și deseori întunecată, în care personajele imaginate parcă devin din ce în ce mai reale, din ce în ce mai veridice, din ce în ce mai palpabile. Mai umane. Mai credibile și convingătoare. Da, are Jo Nesbø un anume talent specific de a livra cititorului personaje de-a dreptul savuroase, personaje de care ori te îndrăgostești ori, în fine, pe care le urăști. O, da, dar ce m-am atașat de unele și detașat de altele!

„- Câinii cred că urmează să primească de mâncare, spuse Fidel.

Dar nu adăugă: pe tine.”

O aventură literară pe care am savurat-o cu o poftă nebună. După ce am terminat romanul, m-am bucurat într-o măsură că toate au luat-o într-o anumită direcție, dar într-o anumită altă măsură m-am întristat că m-am desprins dintr-o astfel de poveste. Cu toate acestea, nu pot să uit cât de multe mi-a oferit și cât de mult am savurat totul. Chiar a fost o carte potrivită cu care să îmi încep anul, o carte pe care am recomandat-o și o recomand oricui este pasionat de acest gen literar. Și, mai mult decât atât, chiar cred că Fiul, romanul lui Jo Nesbø, scapă de o încadrare riguroasă și limitativă a unui anumit gen literar (în esență, thriller): este o poveste a unei drame, este o poveste a unei iubiri, este o poveste „de familie”, o poveste cu mult substrat, în care este vorba despre lacunele unui „sistem” corupt, despre realitatea poate contemporană nouă. Este un roman multifactorial și polifonic, în care Jo Nesbø scoate la iveală, într-o „lumină romanistă”, aspecte sensibile ale unui sistem defunct, bolnav, toxic. 

„- Cum... cum îți dai seama dacă cineva te iubește, Pelle?

- Pur și simplu. E totalul tuturor acelor mici lucruri pe care nu le înțelegi niciodată foarte clar. Iubirea te înconjoară ca aburii de la duș. Nu vezi fiecare strop în parte, dar ei te încălzesc. Te udă. Te curăță.”

Probabil am să mă repet, dar chiar a fost o carte extraordinar de bună. Din câte știu, este vorba de o serie, dar se prea poate să mă îndoiesc fiindcă eu am talentul formidabil de a nu ști care-i faza cu seriile, de a nu ști care e ordinea firească a volumelor dintr-o serie și așa mai departe. Uneori, chiar și Goodreads mă depășește și nu reușesc să-mi dau seama (da, sunt pățit, deci vorbesc din experiență). Oricum, chiar vreau să citesc și alte romane scrise de Jo Nesbø, să mă bucur iarăși de aventurile sale și de modul în care își construiește intriga, de modul în care își pune personajele în scenă și le înzestrează cu ce au ele mai de preț sau, dimpotrivă, mai plin de secrete. Iar acest roman a avut de toate și mi-a oferit tot, dar chiar tot ce caut eu de la un roman thriller de-a dreptul bun! Vi-l recomand fără niciun dubiu, fiindcă știu că are să vă placă cel puțin la fel de mult cum mi-a plăcut și mie! Să aveți doar lecturi frumoase în acest an, 2022, pline de învățături și doar experiențe memorabile și demne de timpul vostru! 

Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, de Taylor Jenkins Reid - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2021

Traducere: Loredana Frățilă-Cristescu

Taylor Jenkins Reid s-a născut în Acton, Massachusetts, și a cochetat cu literatura încă din liceu. Înainte de a se dedica în totalitate scrisului, a lucrat în industria cinematografică. Este autoarea mai multor romane de succes, dintre care Fericiți pentru totdeauna? (2017, traducere de către Alexandra Limoncu), Poate într-o altă viață (2016, traducere de către Ioana Filat), Uniți pe vecie (2015, traducere de către Carmen Ion), Daisy Jones & The Six (2021, traducere de către Maria Adam) au fost publicate în România de Editura Corint. În prezent, locuiește în Los Angeles împreună cu soțul ei, fiica și câinele lor.

„- Înțelegi ce-ți zic? Când ți se dă ocazia să-ți schimbi viața, fii gata să faci orice e necesar ca să realizezi schimbarea! Nu lumea ne oferă una sau alta, ni le luăm noi. Dacă e să înveți un lucru de la mine, atunci ăsta ar trebui să fie.”

O legendară actriță de film, care amintește întrucâtva de Marilyn Monroe și Elizabeth Taylor, reflectează asupra neobositei sale ascensiuni, precum și a riscurilor pe care și le-a asumat, a iubirilor pe care le-a pierdut și a secretelor pe care le-a ținut departe de ochii și urechile admiratorilor înfocați. Aflată în amurgul vieții, Evelyn Hugo este în sfârșit gata să spună adevărul despre strălucitoarea și scandaloasa ei viață. Dar când o alege pentru această întreprindere pe Monique Grant, o jurnalistă cvasinecunoscută, nimeni nu este mai uimit decât Monique însăși. De ce ea? De ce acum? Monique nu traversează chiar cea mai fericită perioadă. Soțul a părăsit-o, iar viața ei profesională bate pasul pe loc. Indiferent de motivul pentru care Evelyn a ales-o, tânăra este hotărâtă să profite de această ocazie nesperată pentru a-și dinamiza cariera. Convocată în luxosul apartament al lui Evelyn, Monique ascultă fascinată în timp ce actrița își deapănă povestea. De la drumul către Los Angeles în anii ’50 până la decizia de a părăsi lumea divertismentului în anii ’80 și, bineînțeles, cele șapte mariaje, Evelyn evocă totul, vorbind despre ambiție nemiloasă, prietenie necondiționată și o mare dragoste interzisă. Monique începe să se lege sufletește de legendara vedetă, dar, pe măsură ce povestea lui Evelyn se apropie de încheiere, jurnalistei îi devine clar că propria viață se intersectează cu destinul actriței într-un mod tulburător.

„Nu știi cât de repede ai alergat, cât de mult ai muncit, cât ești de obosit în realitate până nu se pune cineva în spatele tău și-ți zice: «E în regulă, acum poți să cazi la pământ. O să te prind eu».

Așa c-am căzut.

Iar Harry m-a prins.”

O stea. O viață de legendă. O doamnă distinsă pentru care popularitatea, banii și faima sunt chestii, aș spune, banale. Evelyn Hugo, cea care timp aproape jumătate de secol a strălucit în lumina reflectoarelor, pe marile ecrane ale lumii. Cea care a fost distinsă cu numeroase premii, cea la care puteai avea „acces” doar prin intermediul viselor (și nici atunci) - cea care a devenit un icon și pe care toată lumea o admira. Ajunsă la o vârstă înaintată, Evelyn Hugo se hotărăște să-și spună povestea. Și nu vrea s-o spună nimănui, ci doar lui Monique, o tânără jurnalistă care, odată cu acest moment, își dă seama că în sfârșit ar putea da lovitura. Și, totuși, de ce o vrea Evelyn, dintr-atâtea candidate, doar pe Monique, o novice în domeniu? Ei, bine, răspunsul este unul dintre cele mai neașteptate și i se va arăta cititorului abia undeva pe la finele cărții. Și, credeți-mă, merită toată așteptarea, pentru că, în fine, nici nu-i vorba de o așteptare: Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo este un roman de-o intensitate uimitoare, este, pur și simplu, exact ce mi-a trebuit ca să citesc un roman memorabil, un roman care să-mi rămână în inimă, un roman cu care să-nchei anul așa cum se cuvine. Știam, de fapt, că Taylor Jenkins Reid are să-mi ofere o poveste dintre cele mai geniale, dat fiind faptul că și Daisy Jones & The Six mi-a plăcut la nebunie (recenzia, dacă vă interesează, o găsiți AICI). 

„M-am închipuit dând fuga la ușa ei, căzând în genunchi și spunându-i adevărul, cum că viața fără ea era plină de singurătate și goală și-și pierdea rapid interesul.”

Pe cât de glamuroasă, plină de strălucire, efervescentă și îmbătătoare este atmosfera pe care Reid o creează, cu toată chestiile hollywoodiene, pe cât de genial reușește autoarea să creeze culorile locale și tot ce ține de acele vremuri (am observat, de fapt, că Reid chiar are un talent absolut mesmerizant de a introduce cititorul într-o altă lume, în cu totul alte timpuri), pe-atât de dramatică este povestea lui Evelyn, pe atât de dureroasă și de-a dreptul mișcătoare și cutremurătoare. N-am să vă dau spoilere, n-am să vă spun cine a fost Evelyn și, în fine, ce-a ajuns Evelyn și chestii de-acest gen, prin ce a trecut și prin ce nu a trecut. Nu, it makes no sense, bineînțeles, dar am să vă spun că pur și simplu este de-a dreptul memorabil totul la această carte, de la personaje la întâmplări la acțiune la emoții la mesajul subtil pe care vrea să-l transmită Reid prin intermediul lui Evelyn, un mesaj atât de puternic și răsunător de, chiar și-acum, după ce am terminat cartea, încă-mi reverberează între tâmple: un tur de forță și de realitate, romanul lui Reid cu siguranță este o carte pe care nu o voi uita niciodată! Pe cuvânt! Știam, domnule, că o să-mi placă, dar tind să cred că mi-a întrecut absolut toate așteptările.

„- Dar asta ești. Ești Evelyn Hugo cea unică. Ești extraordinară.”

Este o carte despre sacrificii, despre curajul de a ieși în evidență și de a face alegerile poate nu neapărat pe care le dorești, dar care știi că-s potrivite și cele care trebuie. Dar alegeri care știi că au să aducă cu sine durere, neliniște și singurătate. Este o carte nostalgică, o carte plină de emoție și profunzime, care m-a mișcat până la lacrimi (mai ales undeva pe la sfârșit, când am simțit că, pur și simplu, trebuie să mă opresc puțin din citit pentru a-mi lăsa sufletul să se odihnească). Nu știu, sincer, cum poți să ai talentul de a crea povești atât de inspirate și inspiraționale, atât de puternice și complexe, atât de sublime și impecabil scrise. Da, Reid chiar e făcută să scrie, pentru că prin poveștile ei nu transmite doar o acțiune incitantă și personaje care să-ți placă more or less, ci și mesaje puternice și lecții de viață. Da, asta am simțit și în celălalt roman scris de ea pe care l-am citit: Taylor Jenkins Reid scrie „pentru vindecare”, pentru a se face auzită. Și faptul că a scris această carte în timp ce era însărcinată parcă, de fapt m-a emoționat și mai mult. Să creezi de două ori viață în același timp!

„E o femeie atât de spectaculoasă, adică ea, în sine, e un spectacol. E însă și profund, profund umană, și mi-e pur și simplu imposibil la acest moment să rămân fără obiectivă. Împotriva integrității jurnalistice, pur și simplu țin prea mult la ea ca să nu mă miște durerea ei, să nu simt ce simte și ea.”

Un roman fascinant, sfâșietor prin tot ce a însemnat. N-am mai putut să-l las din mână: m-am apucat ieri de ieri și astăzi, acum câteva ore, l-am terminat. Probabil am luat o supradoză de emoții și trăiri, dar sunt OK, chiar sunt. O să-mi revin eu cât de curând, chiar dacă momentan nu-s capabil de nimic. E OK! Mă bucur că încă există cărți ale căror lectură să mă facă să mă simt așa - să-mi zguduie întreaga ființă, să-mi smulgă lacrimi și să dea cu mine de pământ. Merci, Reid, ești o dulce! Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, un roller-coaster de trăiri, trecându-mă prin amintirile pe care Evlyn le-a mărturisit lui Monique în legătură cu cei șapte soți ai ei (iubiri mai mult sau mai puțin adevărate, relații mai mult sau mai puțin „de fațată”), mi-a scos la iveală o femeie de-a dreptul fascinantă, ale cărei decizii nu mă grăbesc să i le critic, nu mă grăbesc s-o trag la socoteală: în cele din urmă, cred că mi-am dat seama de o chestie - Evelyn e în fiecare dintre noi, fiindcă Evelyn e însăși esența sincerității în această lume. Cu toții, în cele din urmă, am face orice pentru cei dragi și cu toții simțim nevoia să fim iubiți. Indiferent de forma în care vine această iubire. 

„Evelyn s-a născut să fie celebră. Cred c-a ajutat-o trupul. Cred c-a ajutat-o fața. Pentru prima oară însă, văzând-o în acțiune, mișcându-se în fața camerei, am senzația că s-a subapreciat într-o privință: s-ar fi putut naște mult mai puțin dăruită de natură și probabil tot ar fi reușit. Pur și simplu are acel ceva. Acea calitate de nedefinit care-i face pe toți să se oprească și să-i dea atenție.”

Chiar nu știu ce să mai spun, așa că am să fac bine și am să mă opresc aici. Un roman complet, cu intrigi complexe și autentice, o răsturnări „elegante”, sublime de situație, cu replici amuzante și incisive și acide și ironice și pline de sarcasm, cu personaje delicioase, dar și inimi frânte și multă, multă trădare - Taylor Jenkins Reid, o autoare extrem de bine cotată, se pare că a găsit rețeta succesului: reușește să transforme totul într-o efervescență de gusturi și mirosuri și sunete, spunând povești dintre cele mai reușite, dintre cele mai fascinante și pline de substrat. Întotdeauna, personajele ei sunt mai mult decât personaje: sunt prieteni pe care ai vrea să-i ai în realitate. Chiar recomand această carte fără nicio reținere, fiindcă, cu siguranță, are să vă placă - dacă nu extraordinar de mult (așa cum mi-a plăcut mie), poate măcar puțin. De altfel, are u nrating imens pe Goodreads, raportat și la numărul de persoane care au evaluat-o. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pline de spor!