Băiatul din lumina farurilor, de Samuel Bjørk - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 424

Anul apariției: 2021

Traducere: Liliana Pelici

Samuel Bjørk este pseudonimul romancierului, dramaturgului, compozitorului și interpretului norvegian Frode Sander Øien. A publicat prima sa piesă de teatru la 21 de ani, iar de atunci a scris două romane de succes, cinci piese de teatru, a lansat șase albume muzicale și a tradus din opera lui Shakespeare. În prezent, locuiește și lucrează în Oslo. La Editura RAO au mai apărut și cărțile Bufnița vânează întotdeauna noaptea (apărută în anul 2019, traducere de Alexandru Szöllö) și Călătoresc singură (apărută în anul 2015, traducere prin Graal Soft).

„Noi iertăm.

Alegem să credem în bunătate.”

E iarna anului 1996. Pe când se întorcea acasă, un bărbat pare să fi văzut, în lumina farurilor, un animal sălbatic. Apasă cu putere pe frâne și descoperă că nu era vorba despre un animal, ci despre un băiat, singur și înfrigurat, care purta pe cap o pereche de coarne de cerb. Paisprezece ani mai târziu, un cadavru este găsit într-un lac de munte. Săptămâni după aceea, apar și altele. Lângă fiecare corp, ucigașul a lăsat un indiciu, invitându-i pe detectivii Munch și Kruger să intre într-un joc extrem de periculos, fără șanse de câștig, cu cel mai periculos tip de criminal, unul care își alege victimele la întâmplare. Ca să îl găsească pe ucigaș, ei trebuie să sape adânc în propriul lor trecut. Dar cum poți opri un criminal, când nu reușești să-i anticipezi următoarea mișcare?

„Un băiețel stătea pe drum, în fața lui.

Nu se mișca.

Buzele îi erau învinețite.

Și avea coarne de cerb pe cap.”

Nu știam de la ce să mă aștept când m-am apucat de această carte. Știu doar că tocmai terminasem o lectură mai solicitantă și stăteam în fața bibliotecii, gândindu-mă ce aș mai putea citi (nu e ca și cum n-aș avea sute de cărți necitite în bibliotecă dar, în fine, știți și voi cum stă treaba). Știam doar că vreau să citesc ceva thriller, și-am văzut rapid titlul, coperta, am început să o răsfoiesc (și am văzut că are capitole scurte), și m-am hotărât asupra cărții Băiatul din lumina farurilor. Avea să fie prima mea carte scrisă de Samuel Bjørk pe care o citesc, deși am auzit extrem, extrem de des și de Bufnița vânează întotdeauna noaptea (pe care, ulterior, mi-am cumpărat-o). Ce-i drept, nu m-a dat pe spate această carte, dar mi-a plăcut, oarecum, a fost în regulă (nici dezolant de enervantă, dar nici neapărat cum aș fi vrut să fie) mai ales pentru că a mers rapid: m-am apucat de ea seara și am terminat-o în următoarea „repriză de citit”, a doua zi. Cu alte cuvinte, o poveste care a fost bună, a mers rapid, a fost totul alert, dar parcă i-a lipsit profunzimea pe care aș fi vrut-o (da, da, iarăși „sfânta profunzime” care lipsește, de obicei, din cărțile thriller). 

„Băiatul nu mai reuși să vadă nimic înainte ca tatăl lui să sară de pe scaun.

Și să-l împingă pe fundul bărcii.”

Sunt un mare fan al acestui gen literar, probabil știți prea bine, dar în ultima perioadă încep să mă confrunt cu o anumită problemă - nu prea mai găsesc ceva care într-adevăr să mă prindă. Ceva care să mă dea pe spate, să-mi livreze noutate, autenticitate. Da, într-adevăr, am citit multe cărți, iar piața de scriitori de cărți thriller e suprasaturată de aceleași cărți cu aceeași intrigă și aceeași idee. Vorba aia, sau proverbul, în fine, non nova sed nove, adică nu lucruri noi, ci într-o formă nouă. Și cam așa stă treaba. Băiatul din lumina farurilor, romanul lui Samuel Bjørk, n-a fost neapărat ceva autentic, neașteptat, dar parcă a avut niște elemente care au ieșit puțin din clișeismul altor autori - hazardarea crimelor, lipsa de indicii, întorsăturile de situație de-a dreptul neașteptate (aici, pe bune, chiar vorbesc serios), dar care atingeau și acea polarizare a ideii conform căreia îmi era greu să cred anumite „explicații”. Dar, după cum am zis, măcar a mers rapid și, vorba aia, nu m-a plictisit și nici nu am simțit că m-ar solicita prea mult. Dacă ar fi avut și un aer mai emoțional, ceva mai profund, așa, cu siguranță mi-ar fi plăcut mai mult. Probabil trebuie să realizez, odată pentru totdeauna, că romanele thriller nu urmăresc un astfel de interes - să „emoționeze” cititorii, dar chiar mi s-a întâmplat să citesc și cărți thriller care să mă miște. Probabil, din acele momente, ele reprezintă etalonul, standardul pentru mine când vine vorba de acest gen. 

„Dar întunericul se întorsese. Îl văzuse în fiecare membru al echipei de-a lungul nopții; chiar și Munch care, în general, era un mare ursuleț de pluș, umblase pe coridoare cu o privire profundă și întunecată, și cu fruntea încruntată.”

Din câte am înțeles, aceasta este a treia parte dintr-o serie de cărți scrise de Samuel Bjørk, intitulată Holger Munch și Mia Kruger (evident, vorbim despre detectivii principali). Romanul este un thriller, dacă stau și mă gândesc mai bine, destul de dark, oarecum sumbru. Plasat în Oslo, cu doi protagoniști bine conturați (pe care probabil i-aș fi cunoscut și mai bine dacă aș fi citit și primele două cărți) - și anume Mia Kruger, o tipă ceva cam instabilă și cu dependențe (nu mi-am dat seama dacă încă e dependentă sau vrea să treacă peste sau a trecut peste) și șeful departamentului, Holger Munch. Am simțit un interes mult mai mare pentru Kruger care, probabil, are mai multe de oferit decât Holger - un trecut familial tragic, o soră care s-a sinucis - întrucât se confruntă, în permanență, cu o durere profundă. Și totuși, în domeniul investigațiilor, are niște abilități interesante, care o fac indispensabilă pentru echipă și, aparent, este mereu solicitată de directorul departamentului, Holger Munch, atunci când cazurile par, la prima vedere, imposibil de rezolvat. 

„- Totul a fost o tactică de diversiune, îl întrerupse Mia. Contaminarea locurilor crimelor. Adresa greșită. E ca și cum ar vrea să ne trimită după potcoave de cai morți, să ne irosească resursele. 

- În timp ce el trece la faza următoare a planului? se întrebă Goli, cu voce tare.

- Sigur așa pare, spuse Mia.”

În Băiatul din lumina farurilor, cei doi, Munch și Kruger, trebuie să urmărească un criminal în serie ciudat, care își alege victimele aparent întâmplător, fără un motiv evident. Intriga romanului se dezvoltă într-un ritm foarte rapid, sincer, ceea ce face ca totul să fie mult mai intens și tensionat. Nu lasă loc de repetiții plictisitoare, detalii fără sens, ci fructifică întocmai o acțiune densă, complexă și foarte, foarte dinamică. Repet, nu a fost un roman pe care să-l consider genial și pe care l-aș recomanda oricui, dar cu siguranță îl recomand în special celor care abia calcă în lumea cărților thriller. Chiar dacă mi-a plăcut și l-am găsit interesant, a scârțâit pe alocuri, iar unele chestii parcă ar fi putut fi îmbunătățite. În orice caz, pot spune că mi-a plăcut îndeajuns de mult încât să vreau să citesc și alte cărți scrise de acest autor - după cum am zis, mi-am cumpărat recent și Bufnița vânează întotdeauna noaptea și tot ce sper este că e primul volum din serie, și nu primul. Fiindcă am un talent formidabil de a-mi cumpăra cărțile dintr-o serie într-o ordine total aleatorie. Vedem - o voi citi și, evident, am să revin cu recenzia. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

Iernile sufletului, de Katherine May - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Orion

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2021

Traducere: Andreea Călin

Katherine May scrie atât ficțiune, cât și non-ficțiune, printre cărțile sale numărându-se romanul The Whitstable High Tide Swimming Club (2018) și The Electricity of Every Living Thing: A Woman’s Walk in the Wild to Find Her Way Home (2019), un memoir despre sindromul Asperger. A coordonat programul de Creative Writing la Canterbury Christ Church University și, de asemenea, a ținut cursuri de scriere pentru Tate Britain și National Gallery.

Uneori este de ajuns un derapaj de la cursul obișnuit al vieții ca să ai un sentiment de dislocare și singurătate: o boală neașteptată, pierderea cuiva drag, o despărțire, probleme la job. Când soțul său s-a îmbolnăvit, iar ea a fost nevoită să renunțe la o slujbă foarte solicitantă, Katherine May s-a trezit aruncată într-un ocean de incertitudine și izolare. Cartea aceasta e mărturia felului în care a reușit să depășească momentele grele și a învățat să le privească mai degrabă ca pe niște șanse de a se dezvolta. Transformările incredibile prin care natura trece în timpul iernii pentru a supraviețui frigului i-au slujit autoarei drept surse de inspirație, dându-i puterea de a continua. Folosind exemple din literatură, mitologie sau lumea naturală, Iernile sufletului adună o serie de lecții inspiratoare despre puterea eliberatoare a odihnei și a retragerii. Katherine May ne invită la acceptarea tristeții prin retragerea din lumea agitată, la descoperirea bucuriei care există în frumusețea trecătoare a iernii, la  înțelegerea vieții ca un fenomen ciclic, nu ca o linie continuă. Iar minunatul ei memoir, care a cucerit cititorii din întreaga lume, ne învață să îmbrățișăm, pur și simplu, iernile din viețile noastre.

„În țesătura realității cotidiene mai există rupturi și câteodată se deschid și cazi prin ele altundeva. Un Altundeva care se scurge într-un ritm diferit de aici și acum, unde toți își văd de treaba lor. Un Altundeva unde trăiesc fantome ascunse vederii și abia zărite de persoane din lumea reală. Un altundeva care funcționează într-un ritm decalat, așa că nu prea poți să ții pasul. Poate că oricum eram pe marginea prăpastiei spre Altundeva; dar acum am căzut prin plasă, la fel de simplu și de discret ca praful care se mută de colo-colo pe podea. Am fost surprinsă să descopăr că mă simțeam acasă acolo.

Începuse iarna.”

Scrie pe undeva pe site că dacă mi-a plăcut Mănâncă, roagă-te, iubește, jurnalul de călătorie (?!) al lui Elizabeth Gilbert, atunci are să-mi placă și această carte. Wrong! N-am să spun că nu mi-a plăcut deloc această carte sau că a fost oribilă sau că m-am chinuit extraordinar de mult până am terminat-o (mda, piticii mei de pe creier care îmi spun că nu trebuie să las o carte până nu o termin, chiar dacă nu-mi place deloc), dar am să spun faptul că această carte, după părerea mea (prin excelență și definiție subiectivă), această carte nu-și merită deloc tot hype-ul de care a avut (probabil, încă are) parte. Dar deloc. Nu știu cum de au perceput-o alții ca fiind fenomenală, „vindecătoare” și alte alăturări de acest gen (în speță, pozitive), dar mie mi s-a părut de parcă ar fi scrisă de un copil, pentru o compunere la limba și literatura română din generală. Sincer. Și asta fără să jignesc pe nimeni, departe de mine ideea aceasta și cultul personalității, dar chiar am impresia că această carte este, efectiv, degeaba.

„Cu toții ne trăim iarna sufletească la un moment dat, iar unii și-o trăiesc la nesfârșit.”

Și nu contest faptul că unii chiar s-ar putea regăsi în ceea ce a scris Katherine May fiindcă, în fine, este o lecție de viață. Într-adevăr, am găsit multe citate frumoase, dar nu le-am perceput decât ca pe simple alăturări potrivite ale unor cuvinte. În rest, nu m-a emoționat deloc, nu m-a mișcat deloc, nu m-a impresionat deloc. Și, sincer, chiar aș fi vrut să-mi placă, aș fi vrut să simt că, într-adevăr, își merită toate laudele și toate cuvintele frumoase care i se aduc. Dar nu s-a întâmplat nimic de acest gen. Poate n-am avut eu, cum se zice, starea necesară, poate, pur și simplu, n-am avut experiența de viață potrivită. Sau poate am citit prea multe cărți mult, mult mai bune din această „tagmă”: memorialistică inspirațională, haide-să-te-învăț-lucruri-despre-viață. Nu știu, mă repet, ce s-a întâmplat, dar am simțit c-am plecat din această lectură supărat că am investit timp în ea. Dar, în fine, măcar am citit-o și-acum o pot da mai departe oricui ar vrea-o, fiindcă eu n-am să o păstrez în bibliotecă.

„E posibil să nu avem libertatea de a alege dacă să ne trăim iarna sufletească, dar putem alege cum să o trăim.”

Mare a fost „norocul”, să zic așa, că am primit-o de la cineva și că nu am achiziționat-o eu. Altfel, for sure, i-aș fi dat o steluță, nicidecum două. Repet, scriitura este frumoasă, dar după părerea mea nu este îndeajuns să fie doar atât - frumos, dar sec, lipsit de esență. Nu știu care a fost partea care s-a vrut a fi „profundă” din Iernile sufletului, dar știu că pur și simplu am simțit, pe-ntregul parcurs al lecturii, că nu mi-a oferit nimic: nici emoție, nici profunzime, nici trăiri, nici efervescență. Nimic. Și nici nu cred că sunt eu atât de inabordabil și extrem de rece, ca de piatră... Dar a avut această carte ceva care m-a făcut să o citesc pasiv, să nu-i ofer încrederea și creditul meu. Să nu o las să mă convingă. De fapt, mai bine zis, această carte n-a avut ceva care să-mi placă. Pur și simplu. Păcat de copertă, în cele din urmă. Dar, na, se mai vând și lucruri oribile dar împachetate frumos. Nu? 

„În lumea noastră contemporană, mereu prinsă cu alte treburi, încercăm întruna să amânăm instalarea iernii sufletești. Nu-i îngăduim niciodată să se facă simțită pe deplin și nici nu avem curajul de a recunoaște că ne-a răvășit.”

Repet, aici este vorba strict despre părerea mea. Care nu trebuie să fie și a ta. E a mea și cred că mi-am exprimat-o destul de frumos și argumentat. De fapt, cred că asta este interesant la cititori, faptul că percepem cărțile și lecturile diferit, că fiecare are experiența sa cu un anumit titlu. În cele din urma, este vorba despre faptul că fiecare dintre noi trece prin filtrul propriilor experiențe (de viață și romaniste) lecturile pe care le are. De-aici, în fine, finalitatea experiențelor specifice - pentru mine, Iernile sufletului nu a fost o carte care să mă dea pe spate, ba mai mult, nu a fost o carte pe care să o percep ca pe o lectură în sine. A fost doar „ceva” cu care mi-am pierdut, din păcate timpul, dar în cele din urmă nu regret acest lucru, dat fiind faptul că, na, se mai întâmplă și chestii de acest gen. Data viitoare, poate, voi ști de ce să mă feresc, deși recunosc că eram mult prea curios de ce toată lumea iubește această carte; și mi-am dat seama, astfel, că este vorba despre multe variabile ce trebuie luate în calcul, iar unul dintre ele îl reprezintă, după cum am mai zis, experiențele firești ale fiecăruia dintre noi.

Vânătorii de capete, de Jo Nesbø - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2020

Traducere: Bogdan Perdivară 

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Snomannen, a fost realizat filmul Omul de zăpadă, iar romanul Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei, au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, Regatul, precum și primele șapte volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul și Omul de zăpadă. 

„M-a măsurat îndelung cu privirea, cu un surâs minuscul în colțul gurii. A deschis gura să răspundă și-am avut, în clipa aceea, o premoniție stranie. Una care mi-a făcut stomacul să se contracte ca abdomenul unui boxer când vede lovitura pornind. Însă buzele sale și-au schimbat forma. Și toate premonițiile din lume nu m-ar fi putut pregăti pentru răspunsul său.”

Un thriller senzațional, care pare desprins direct din filmele lui Quentin Tarantino și ale fraților Coen. Inteligent, bogat, căsătorit cu o femeie superbă: Roger Brown are totul. Iar ca să-și susțină stilul de viață luxos și să simtă adrenalină când slujba lui de recrutor de manageri devine monotonă, se ocupă și cu furtul lucrărilor de artă. Soția lui i-l prezintă pe Clas Greve. Ambițios și talentat, e candidatul ideal pe care-l caută Roger pentru un post de conducere – iar tabloul celebru pe care îl deține îl face ținta perfectă a unui jaf. Curând însă Roger descoperă că acest Clas Greve ascunde mult mai multe decât lasă să se vadă. În scurt timp vânătorul devine el însuși pradă.

„Momentul era magic. Un moment de triumf. Un moment de metamorfoză. Într-un asemenea moment, vezi totul atât de limpede, încât decizii care ți s-au părut complicate înainte par, acum, de la sine înțelese. Urma să devin tată, plănuisem să-i spun în seara asta, însă știam acum că ar fi fost momentul potrivit. Aici, acum, la locul faptei (...).”

Voi începe prin a spune că mi-au fost de ajuns trei lecturi - Regatul (recenzia AICI), Fiul (recenzia AICI) și Vânătorii de capete, cea mai recentă - pentru a-mi da seama că, într-adevăr, Jo Nesbø e un geniu al cărților polițiste, thriller, crime sau în ce gen s-ar încadra, de fapt, ele (pentru că mi-e greu să-i găsesc unul restrictiv, fiindcă asta ar însemna că scriitura lui Jo Nesbø este limitată, ceea ce este departe de a fi adevărat). Maxim îmi place cum scrie, modul în care, pe-o intrigă deseori autentică, își construiește acțiunea efervescentă, polarizantă, punând în scenă personaje complexe, deosebit de firești și verosimile. De fapt, cred că dincolo de acțiune, asta-mi place cel mai mult la Jo Nesbø: personajele care îmi dau de gândit, care fac parte dintr-o gamă variată de stereotipuri și pe care autorul le îngrijește cu o atenție deosebită, livrând cititorului, prin intermediul lor, lecții de viață. Pentru că da, în cele din urmă - cel puțin raportându-mă la aceste trei lecturi - Jo Nesbø mi-a oferit prin cărțile sale de ficțiune lecții de viață. Dacă voi avea vreodată de-a face cu chestii de-acest gen - departe de mine gândul că se va întâmpla asta -, cu siguranță voi ști ce, dar mai ales cum.

„Fiindcă asta face jucătorul cu sânge-rece și ură în suflet, când aproape fiind să câștige, a fost pe neașteptate lovit în obraz de adversar, a fost atins unde-l doare, a simțit groaza. Nu pierde din ochi tabla, își lasă deoparte groaza și se ține de plan. Respiră adânc, reconstruiește, continuă jocul, obține victoria. Părăsește scena fără să facă gesturi prin care să-și arate triumful.”

În Vânătorii de capete, un roman care se recomandă a fi „crime, thriller”, am descoperit o poveste care depășește încadrarea riguroasă într-un astfel de gen. Nu, n-avem parte de o carte în care se urmărește o procedură legislativă polițienească, ci de ceva cu totul, zic eu, diferit. Personajul principal este „un vânător de capete” pentru companii. În aceeași măsură, domnul nostru drag (eu, unul chiar m-am atașat de el) se întâmplă să fie și un hoț iscusit în a fura și falsifica obiecte de artă. Evident, stilul său de viață luxos necesită și astfel de intervenții mai puțin ortodoxe. Poate, de-a lungul romanului, au fost niște scene care m-au făcut să-mi spun „slow down a little, fiindcă o persoană normală n-ar face așa ceva”. Dar cine-s eu să judec și să-mpart normalitatea și nefirescul? În fine. Încă o dată, Jo Nesbø mi-a demonstrat și arătată că, vezi tu, oamenii sunt diferiți, complicați, și alegerile specifice sunt dictate în funcție de împrejurările în care ne regăsim (sau nu). Din acest punct de vedere, am lăsat lectura „să curgă de la sine”, am fost un cititor atent și-am luat parte la tot ce s-a întâmplat. Și, din acest punct de vedere, pentru mine romanul n-a prezentat nicio lacună rațională, deși pentru alții, „mai răuți”, să zic așa, s-ar putea să prezinte ceva goluri. 

„- Nu pricepi, Roger. Să renunț la vânătoare nu e niciodată o opțiune pentru un tip ca mine. Sunt precum câinele meu, un rezultat al geneticii și instrucției. Riscul nu există. Odată declanșat, devin un proiectil căutător de căldură care nu mai poate fi oprit, care nu face, propriu-zis, decât să-și caute propria distrugere. Pune-ți cursul de psihologie de anul întâi să cerceteze așa ceva.”

Cu toate acestea, când toate piesele romanului se asamblează într-un tot unitar, credibilitatea acțiunii, implicit a circumstanțelor, crește. Evenimentele care se dovedesc a fi fost gândite, „îngrijite”, sunt de fapt datorate, de multe ori, alegerilor hazardate. E ca și cum în fața personajului s-ar fi așezat o masă disponibilă doar lui: haide, servește-te după bunul plac. Mai mult decât atât, totul a fost bine pus la cale încă de la început, dar a început să capete o formă viabilă abia spre final (ceea ce, iarăși, s-ar putea să fie un impediment pentru cititorii care vor, de la bun început, multă acțiune și dinamică). Cu toate acestea, mie-mi place mult să urmăresc psihologia personajelor, să fiu martor la conflictele lor interioare și la ceea ce la macină și le bucură și le întristează și le aduce fericire. La toate alegerile - corecte sau nu, morale sau lipsite de moralitate - pe care le fac și de pe urma cărora, în cele din urmă, întotdeauna vor trage foloasele. Și în fața cărora, fiecare în parte, va ajunge să fie tras la răspundere. Îmi place enorm spiritul oarecum religios - dar nu într-o formă pioasă, habotnică - pe care Jo Nesbø îl inspiră scriiturii sale. Are acel ceva care mă face să vreau mai mult, fără să-mi pese dacă acțiunea este una care se derulează cu încetinitorul sau asemănătoare unui tsunami. Nu-mi pasă, Jo Nesbø, doar continuă să faci ceea ce faci, că-i de bine!

„- Tortura are și părți distractive, dar în primul rând nu suport să provoc cuiva durere fizică. Și, în al doilea rând, vine un moment când tortura devine mai puțin eficientă decât ai crede. Deci, tortură în sine nu. Doar cât să-ți faci o idee, suficient cât să-ți stârnesc frica incontrolabilă de durere pe care o avem cu toții în noi. Fiindcă, vezi tu, frica și nu durerea te face maleabil. Motiv pentru care anchetatorii profesioniști apelează la un pic de tortură asociativă ușoară...”

N-am să vorbesc despre acțiune, știți prea bine, nu mă interesează acest lucru și tind să cred că nici pe voi nu vă interesează să citiți un rezumat. Unde ar mai fi ulterioara eventuală plăcere a lecturii, nu-i așa? Jo Nesbø a scris un roman înfiorător și inteligent - un roman de sine stătător (deși, sincer, abia aștept să-ncep și seria detectivului Harry Hole), ingenios, cu o intrigă complicată și complexă. Roger Brown, eroul nostru tragic și dur și enervant și ironic și tot-ce-vreți, este un recrutor profesionist, un „vânător de capete” (ce-mi place metafora aceasta) - el nu este doar unul dintre cei mai buni, ci chiar cel mai bun, după cum el însuși se recomandă. Lui Roger îi place să aibă ce e mai bun din toate și nu se mulțumește cu „ceva mai puțin bun”, cu jumătăți de măsură sau doar cu mirosul unei prăjituri. El vrea s-o guste. El vrea totul, totul, totul. Din păcate, salariul nu i se potrivește cu stilul de viață pe care l-a creat pentru soția sa și pentru el, așa că, după cum am spus, Roger se dedă la furturi ale operelor de artă. În mod convenabil, în timpul numeroaselor sale de interviuri pentru noi recrutări, el îndreaptă, strategic, discuția spre artă. 

„Se pare că e în regulă să fii un cadavru. Nimeni nu pune accent pe nerușinarea de a numi o persoană care a decedat cadavru, nimeni nu spune că e mai multă virtute în a fi o persoană decedată decât în a fi pur și simplu mort sau că vorba asta, «cadavru», reduce oamenii la a fi un boț de carne în care, întâmplător, inima nu mai bate.”

Iar aici intervine cel mai recent „candidat” al său, Clas Greve, care are o operă de artă ce i-ar asigura lui Roger o viață liniștită până la sfârșitul zilelor sale de muritor. Iar când Roger pătrunde în casa lui Greve pentru a căuta acest tablou, află, pur și simplu, mai multe decât se aștepta. Lucruri care o implică chiar pe cea pe care o iubește cel mai mult și pentru care și-ar da viața: soția sa. Roger e un șmecher, un încrezut care se crede superior, care își cunoaște abilitățile și știe să manipuleze, dar masculinitatea toxică îi este pusă la încercare de abilitățile lui Greve, rezultând astfel un joc delicios de-a șoarecele și pisica. Umor negru, dialog rapid, ingenios, convingător și verosimil. Complotul interesant, modul în care a fost totul construit. Chiar m-au convins că această lectură a fost una încântătoare, care a meritat tot timpul meu. 

„Zăceam în mașina făcută zob și mă holbam la aparatul electric de ras. Noi, oamenii, avem gânduri bizare. Regina albă era spartă. Ea, pe care o folosisem ca să-mi țin tatăl, trecutul, da, întreaga mea viață sub control. Ea, care pretinsese că mă iubește și căreia îi jurasem, deși o mințisem, că o parte din mine o va iubi mereu doar pentru că spusese asta. Ea, pe care ajunsesem s-o numesc jumătatea mea mai bună deoarece crezusem cu adevărat că e chipul meu de Ianus: fața cea bună. Greșisem însă. Și o uram.”

Am văzut că a apărut și un film, dar nu l-am urmărit încă. Cu siguranță mă voi uita când voi avea mai mult timp liber - momentan, mă bucur că Vânătorii de capete a fost un roman care mi-a plăcut atât de mult. Sincer, aveam ceva emoții, fiindcă am mai auzit păreri conform cărora Jo Nesbø ba publică ceva bun, ba publică ceva mediocru. Nu știu, nu mă pot pronunța - după cum v-am spus, toate cele trei experiențe „nesbøniene” pe care le-am avut până acum m-au încântat. Dar cu siguranță voi mai citi cărți scrise de el și, evident, voi veni cu păreri ulterioare. Chiar vi-l recomand cu drag pe Jo Nesbø - pentru mine, este surpriza literară a anului 2021, de când am citit pentru prima dată o carte scrisă de el, și anume Regatul. E un autor pe care l-aș citi oricând și pe ale cărui povești și cărți abia aștept să le descopăr cât mai curând!

Fleishman are necazuri, de Taffy Brodesser-Akner - Recenzie

Editura: Trei 

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2021

Traducere: Cristina Cojocaru 

Taffy Brodesser-Akner este o autoare și jurnalistă americană. A crescut în Brooklyn, New York, într-o comunitate evreiască. A lucrat ca freelancer și contributor pentru GQ și The New York Times, unde acum face parte din echipa redacțională. A realizat numeroase portrete ale unor celebrități (Jonathan Franzen, Antonio Banderas, Gwyneth Paltrow, Tom Hanks), pentru care a fost recompensată cu New York Press Club Award și Mirror Award.

„Tot mai mult, Toby își dădea seama că nu știa nimic.”

Când s-a despărțit de soția sa după aproape 15 ani, Toby Fleishman a crezut că știe ce îl așteaptă: weekenduri și vacanțe cu copiii, regrete ocazionale, momente de tensiune în negocierile privind sarcinile parentale. În niciun caz n-ar fi prevăzut că într-o zi, în toiul perioadei lui de emancipare sexuală, Rachel o să lase copiii la el și o să dispară. Toby încearcă să ghicească unde a plecat soția lui, în tot acest timp făcând echilibristică între slujba de medic, nesfârșitele obligații de părinte și noua popularitate sexuală câștigată cu ajutorul aplicațiilor pentru întâlniri. Singura consolare este versiunea pe care și-o spune în legătură cu căsnicia sa, și anume că a fost părăsit de o soție mult prea ambițioasă. Dacă însă vrea să înțeleagă cu adevărat ce nu a funcționat în povestea lor, Toby va trebui să se întrebe dacă nu cumva a ales să nu ia în seamă norii întunecați ce se întrezăreau la orizont. Fleishman are necazuri reprezintă o explorare tulburătoare și totodată amuzantă a unei culturi ce încearcă să-și facă loc printre fisurile unei instituții care ne inspiră cele mai mari temeri și cele mai mari speranțe.

„Nu-și dorea să se gândească la cât de mult îi plăceau așternuturile, patul, apartamentul lor, să fie în preajma copiilor și să le pregătească micul dejun în fiecare dimineață. Nu-și dorea să se gândească la faptul că nu simțea încă repulsie față de ea, deși ar fi vrut să simtă. Așa că s-a aplecat și s-a întins spre ea, gândindu-se, desigur, că era pentru ultima oară.”

Voi începe prin a spune că mă aștept ca serialul (cu Claire Danes, Lizzy Caplan și Jesse Eisenberb) să fie, poate, nu mai bun decât cartea, dar mult mai pe placul meu. De ce spun asta? Pentru că, iarăși, simt că am citit o carte la momentul nepotrivit - și nu vorbesc despre circumstanțele în care am facultate, deci implicit mai puțin timp să citesc, deci implicit mai puțină capacitate de a mă concentra asupra altor lucruri. Astfel, probabil ceva mai dinamic, mai ușor de urmărit, care să nu mă solicite atât de tare, cu siguranță ar merge mai bine. Întocmai, pentru că romanul lui Taffy Brodesser-Akner m-a epuizat și a făcut apel la atenția mea - abuziv, poate - pe care, din păcate, nu i-am putut-o oferi. Deoarece este un roman dens, neașteptat de dens, extrem de complex și cu multe substraturi; din păcate, substraturile mi-au fost inaccesibile întrucât, la fel ca Monogamie (recenzia AICI), acest roman este „un roman al oamenilor mari”, dacă pot spune așa. Un roman al oamenilor cu experiență, care știu ce înseamnă viața de familie, știu ce-nseamnă să crești copii, să crești alături de ei, știu ce-nseamnă să mergi la muncă, să ai, în fine, „o relație de cuplu”. Știu ce-nseamnă toate acele lucruri mici care ard, ard, ard într-o relație până în momentul în care apare un foc distructiv ce nu mai poate fi stins. Și care produce deprecieri de ordin intim. Ei, bine, eu așa am perceput Fleishman are necazuri. Un roman „mare”!

„Cum am putea să nu contestăm căsnicia, atunci? Aceasta devine atât de puternic legată de calitatea vieților noastre, drept una dintre puținele instituții care funcționează constant de-a lungul fiecărui moment al existenței noastre, încât persoana cu care suntem căsătoriți nu mai are nicio șansă.”

Există foarte multe la care te-ai putea gândi atunci când citești acest roman: este o carte cu multe „substraturi”, o carte multilaterală, polifonică din acest punct de vedere. Și, pe măsură ce înaintezi în lectură, lucrurile nu se pripesc: Taffy Brodesser-Akner, prin proza ei densă și, de multe ori, retorică, în continuare pune întrebări cititorului. Și nu le pune în mod direct, ci prin intermediul acțiunii personajelor sale. Cu observații inteligente și istețe, deseori amuzante, dar acide și incisive, despre căsătorie, despre a fi femeie, într-un roman pe care-l poți percepe chiar feminist, Taffy Brodesser-Akner spune că „o poveste trebuie spusă din perspectiva unui bărbat pentru a putea fi luată în serios”. Ceea ce, de fapt, chiar și ea face: își folosește abilitățile de scriitoare relatând povestea prin ochii lui Toby, un bărbat, care trece printr-un divorț și, printr-o constelație de personaje din jurul său, îi completează acesteia detaliile. Și, my God, cât de multe detalii!

„Rachel fusese crescută cu o dietă frugală bazată pe tăcere, resemnare și resentimente. Bunica ei nu o iubea, dar asta nu era o problemă, fiindcă bunica ei nu iubea pe nimeni, în general. Era rece, dar măcar își făcea datoria. Bunica ei credea că datoria era același lucru cu iubirea, dar așa ceva era imposibil, pentru că datoria și iubirea erau două lucruri paralele. Sunt două filme diferite.”

Multe personaje mi s-au părut antipatice - într-adevăr, inteligente, uneori chiar spirituale și înțelepte, dar care se implică în situații neașteptate, și parcă fiecare judecă pe fiecare și nimeni nu-și poate vedea de propria treabă. Da, bine, cu toții suntem failibili, cu toții suntem predispuși greșelilor. Însă dicotomia, cel puțin pentru mine bizară, a acestei povești și a personajelor, este faptul că aceste personaje par extrem de frustrate pe propria lor mortalitate și, totuși, sunt atât de critice cu privire la viețile „neglijente și imperfecte” ale tuturor celorlalți. Meschine. Bizare. Parcă fără viață interioară. Goale. Seci. Lipsite de esență și superficiale și, ahhh, cât mă enervează pe mine personajele superficiale. Cele „de suprafață”. Or, de fapt, poate Taffy Brodesser-Akner chiar asta a vrut să creeze, și n-au fost doar lucruri colaterale: niște personaje care au drept dicton călăuzitor doar instincte (uneori, animalice și primitive și chiar deloc convingătoare). În orice caz, nu m-am putut așa de nici măcar un personaj, fie că vorbim de Toby, fie că vorbim de Rachel sau alte personaje secundare, episodice, tralalala. 

„Dumnezeule, era atât de sătul să încerce să descopere în ce fel greșise, care fusese acțiunea minoră care o determinase pe Rachel să plece de lângă el. Ea l-a abandonat. Ea fost crudă cu el. I-a negat iubirea, respectul și stima de sine. L-a subestimat atât de mult până a devenit cineva care aproape s-a dezintegrat în suspiciune și apoi în deșertăciune la cea mai simplă formă de afecțiune din partea altcuiva.”

Serios, chiar aș fi vrut să-mi placă, însă, din păcate, nu m-am putut concentra îndeajuns de bine încât să înțeleg, într-o măsură, povestea. Multe situații mi s-au părut absolut nejustificabile, deși Taffy Brodesser-Akner chiar încerca să găsească ceva convingător. Nu. Dar știu, și am o certitudine absolută (ce pleonasm!) că acest roman m-ar fi atras altfel dacă l-aș fi citit atunci când trebuie. L-aș fi simțit, poate, diferit, iar personajele nu mi s-ar mai fi părut goale, lipsite de esență și profunzime. Da, într-adevăr, există resorturi interioare în fiecare, dar nu acel gen de emoții care pe mine m-ar mișca. Înțeleg, drama unui divorț (sau, poate, nu drama, ci, în sfârșit, spiritul „de libertate”), copiii plasați dintr-o parte în alta, evadarea în sex (și-n cele din urmă, parcă, întemnițarea în acest „concept”), fuga, încercarea de a uita, mecanisme de coping. Personaje cu interese, care fac abuz și încearcă să profite de pe urma unor astfel de situații sociale. Dar, din păcate, inaccesibilitatea mea la multe dintre aceste aspecte care, în cele din urmă, au vitalizat și consolidat romanul lui Taffy Brodesser-Akner, Fleishman are necazuri.

„Racheo ar spune că acele perechi se dădeau în spectacol, că ascundeau ceea ce era, de fapt, otrăvit în relația lor, iar acesta era singurul moment în care Toby simțea că ea era de partea lui: când ea se străduia la fel de mult ca el să facă nefericirea lor să pară ceva normal.”

După cum am spus, am simțit această carte exact la fel cum am simțit și cartea lui Sue Miller, Monogamie: greu de abordat, de urmărit, de înțeles. Și, încă o dată, mi-am adus dovezi conform cărora anumite cărți nu trebuie citite de către oricine, nu trebuie citite decât la o anumită vârstă, fiindcă, pentru a fi înțelese, percep „o taxă a experienței”. Pe care, evident, (încă) nu o am. Dar mă bucur să știu că aceste cărți își vor găsi loc în biblioteca mea și, pe viitor, cu siguranță voi reveni asupra lor. Și știu că atunci le voi înțelege diferit, poate la adevărata lor valoare psihologică și profundă. Între timp, mă bucur că am citit cartea și, sincer, abia aștept să apară și serialul - nu există încă o dată oficială de lansare, dar cu siguranță va apărea cât de curând. 

Parcul pentru câini, de Sofi Oksanen - Recenzie

Editura: Polirom 

Colecția: Actual

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2021

Traducere: Sigrid Crasnean 

Sofi Oksanen s-a născut în 1977 la Jyväskylä, în Finlanda. A studiat literatura şi dramaturgia la Helsinki şi a devenit cunoscută odată cu publicarea romanelor Stalinin lehmät (Vacile lui Stalin, 2003; Polirom, 2012) şi Baby Jane (2005). În 2007 a scris piesa de teatru Puhdistus (Purificare), ce s-a bucurat de un mare succes pe scena Teatrului Naţional Finlandez şi a stat la baza romanului omonim, publicat în 2008 (Polirom, 2012, 2013, 2021). După apariţie, Purificare a urcat rapid în topul bestsellerurilor finlandeze şi a fost distins cu numeroase premii prestigioase precum Finlandia Prize (2008), Nordic Council Literature Prize (2010), Prix Femina étranger (2010) sau Prix du Roman FNAC (2010). I-au urmat romanele Kun kyyhkyset katosivat (Ziua când au dispărut porumbeii, 2012; Polirom, 2013) şi Norma (2015). Sofi Oksanen a scris şi alte piese de teatru foarte apreciate de public, iar două dintre romanele ei, Baby Jane şi Purificare, au fost ecranizate. În 2013 scriitoarei i s-a decernat Nordic Prize, unul dintre cele mai importante premii acordate de Academia Suedeză, iar în 2018 a primit din partea statului francez titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor.

„Nu trebuia decât să dea un telefon, să trimită fotografia cu mine și eram pierdută. Mi-ar arunca trupul de pe acoperișul unui bloc sau m-ar înveli în plastic sau într-un covor și m-ar azvârli pe un șantier sau în mare. Nimeni n-ar face asta unei prietene. Noi fuseserăm prietene, dar nu mai eram.”

Olenka, o tânără originară din Ucraina postsovietică, vine aproape zilnic într-un parc din Helsinki pentru a urmări obsesiv o familie parcă ieşită dintr-o reclamă: un cuplu frumos şi prosper, cu doi copii şi un câine. Gestul ei nu e nejustificat, însă e periculos, căci între tânăra ucraineancă şi fericita familie finlandeză există o legătură tainică, pe care doar cea dintâi o ştie. Acea legătură ascunde multă suferinţă, o poveste de iubire chinuită şi o întreagă încrengătură de evenimente din trecut, ce implică trădări, crime şi speranţe de salvare. Prin vocea Olenkăi, care îşi rememorează viaţa într-un moment de criză, Sofi Oksanen ne dezvăluie o lume crudă şi violentă din anii de după destrămarea Uniunii Sovietice, o lume unde sărăcia, privatizările dubioase, clanurile interlope, drogurile, omorurile şi abuzurile sunt realităţi curente. Este o lume unde nu există victime inocente şi unde Olenka, un fotomodel ratat care ajunge să lucreze pentru o firmă specializată în tratarea infertilităţii, încearcă să-şi croiască drumul spre prosperitate cu aceeaşi duritate ca toți cei din jurul ei.

„Daria a îngânat încet numele copiilor. Parcă exersase mult pronunția, deși avea probleme cu sunetele limbii finlandeze. Fetele nu trebuiau să știe nimic despre copiii clienților lor, cu atât mai puțin numele vreunuia din ei. Mi-am încleștat pumnul sub masă.”

Parcul pentru câini este un roman care mi-a atras atenția de la bun început prin faptul că se recomandă a fi thriller. Cu toate acestea, eu nu prea știam că cei de la Editura Polirom publică (și) astfel de cărți. Vag, sincer, îmi amintesc să fi citit vreodată un thriller de la această editură; în schimb, aparent, au făcut niște modificări și în ceea ce privește calitatea hârtiei cărților din colecția Actual. În fine, am să mă interesez mai mult să văd cum, de fapt, stă treaba. Revenind la ale noastre treburi, în acest roman n-am regăsit, în orice caz, scriitura unui thriller clasic. De fapt, a fost mai mult un fel de roman istoric, cu tente science-fiction, distopice, în care totul s-a conturat, parcă, în jurul părții întunecate a Europei de Est post-sovietice. Iar asta, într-o mare măsură, chiar mi-a plăcut, deși așteptările mele au fost, de la bun început, mult, mult mai mari.

„Banca din parc s-a metamorfozat într-un scaun capitonat de cinema, unde ședeam și mă gândeam la altele. Mă uitam la viața familiei de acolo ca la o poveste care ar fi putut să fie a mea dacă lucrurile ar fi mers altfel.”

Sofi Oksanen, prin intermediul poveștii fictive a protagonistei, Olenka, expune circumstanțele unei vieți încercate. Mult prea încercate, tind să cred. Astfel, nu prea convingătoare, cel puțin pentru mine. Dar, în fine, asta-i și puterea ficțiunii, de a face imposibilul posibil. Romanul începe cu Olenka, stând pe o bancă într-un parc pentru câini (de unde, bineînțeles, și titlul) și urmărind un cuplu și pe cei doi copii ai acestuia. Intempestiv, lângă Olenka se așează „o străină”. În schimb, lucrurile se dovedesc imediat a nu fi așa: această străină este, de fapt, Daria, o persoană din trecutul tulburător al Olenkăi, pe când era în Ucraina. Vreau să menționez că acțiunea „din prezent” (da, avem parte de procedeul alternanței dintre trecut-prezent) se petrece în Helsinki. De fapt, cu doar câțiva ani în urmă, Olenka nu era o femeie de serviciu care abia își câștiga existența într-o țară străină și neprimitoare, ci chiar coordonatoare înstărită și bogată într-o agenție de fertilitate din Ucraina, lucrând la limita legalității. Pe parcursul romanului, alternând între trecut și prezent, aflăm, foarte încet, dar sigur, detaliile unei povești (pentru mine, de la început) sortite eșecului, care a făcut ca drumurile Olenkăi și ale Dariei să se intersecteze, legându-le pe cele două, într-un mod direct, de familia pe care acum o urmăresc cu atenție. 

„Greșelile sunt răni. Rănile sângerează, lasă urme și urmele pot fi depistate. Cei depistați sunt întotdeauna prinși.”

Parcul pentru câini este o carte întunecată, dacă aș putea spune așa, foarte bine încadrată și gândită, foarte bine dozată. Are mult dintr-un roman thriller, și chiar din cel noir, într-un fundal plin de acțiuni criminale, corupție la cel mai înalt nivel, spălare de bani și manipulare, escrocherie și droguri. Romanul evidențiază aspecte neplăcute și imorale ale „pieței fertilității”, care se prezintă ca fiind o exploatare continuă atât a clienților fără speranță, cât și a donatoarelor. Totuși, acest lucru este doar un mecanism, o altă rotiță dintr-un angrenaj mai obscur de sorginte politică, cu afaceri mari, care se-ntind pe multe teritorii, dominate de criminalitate și întuneric. O mare parte din impactul romanului este datorat narațiunii la persoana întâi a Olenkăi. Protagonista, de fapt, apare ca un personaj tridimensional, multilateral dezvoltat și de-a dreptul bizar: ticăloasă, dar în același timp victimă, cu siguranță antipatică, dar în același timp mișcătoare, manipulatoare și manipulată, nerecunoscătoare și ipocrită - dar, în același timp, ciudat de interesantă și atrăgătoare. Parcă m-a înduioșat, într-o măsură, și a făcut apel la mila (?!?!) mea. În ciuda defectelor ei evidente și patologice. 

„- Nu plec decât atunci când o să fiu sigură că n-o să te prăbușești iar. Doar atunci. Apoi îl duc pe Oleg acasă și îi fac o înmormântare așa cum se cuvine. Încă îl mai auzi cum plânge?”

Din punctul de vedere al intrigii, Oksanen se dezvăluie a fi extrem, extrem de „zgârcită”. Sincer, totul iese la lumină abia la sfârșitul romanului. De-a lungul cărții, își spune povestea încet, încet, dar într-un mod extrem de ispititor. Nu-i un roman intuitiv, de fapt, este de-a dreptul neașteptat. Iar cititorul are nevoie de o abordare răbdătoare, chiar de efort, dacă vrea să pună cap la cap faptele (atât de inexplicabile) personajelor - ca într-un puzzle imens. În ciuda complexității narațiunii, Parcul pentru câini chiar rămâne un roman bun, ca o acuzație usturătoare a pericolelor atât ale regimurilor opresive, cât și ale (hiper)capitalismului dezlănțuit, brutal și violent. Pe tot parcursul romanului, parcă am simțit un sentiment omniprezent de pericol, un sentiment nervos de angoasă, tragedie iminentă. Parcă o bombă cu ceas, care ticăia mut, stătea să explodeze în orice moment.

„(...) Nu m-am îndoit nici o clipă că n-o să meargă. În țara asta merge întotdeauna. Trebuie doar să știi cum să negociezi.”

Acum, că mă gândesc, nu-mi amintesc de ce am dat acestui roman doar trei steluțe, sincer să fiu. Cred că l-am citit într-o perioadă mai aglomerată, în care, deși căutam ceva mai lejer, am dat peste el. Cum nu-s obișnuit să renunț la cărți odată ce le încep, l-am citit până la capăt. Sincer, sunt absolut sigur că îl voi reciti, pentru a reveni asupra rating-ului (să am certitudinea, abia atunci, că m-am înșelat sau nu). Dar, concluzionând, chiar tind să cred că a fost un roman bun, mai ales acum, când îi scriu această recenzie, și am aceste întrebări. Serios, nu știu de ce i-am dat doar trei steluțe; am impresia, de-a dreptul bizară, că ar fi meritat mai multe. În orice caz, am și alt roman scris de Sofi Oksanen în bibliotecă, Purificare, care, aparent, e mult mai bine cotat decât acesta. Evident, îl voi citi (cine știe când) și voi reveni cu impresiile aferente. Până atunci, rămânem la Parcul pentru câini și întrebarea asta de-a dreptul ciudată: oare chiar nu merita mai multe steluțe?