Editura: RAO
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 424
Anul apariției: 2021
Traducere: Liliana Pelici
Samuel Bjørk este pseudonimul romancierului, dramaturgului, compozitorului și interpretului norvegian Frode Sander Øien. A publicat prima sa piesă de teatru la 21 de ani, iar de atunci a scris două romane de succes, cinci piese de teatru, a lansat șase albume muzicale și a tradus din opera lui Shakespeare. În prezent, locuiește și lucrează în Oslo. La Editura RAO au mai apărut și cărțile Bufnița vânează întotdeauna noaptea (apărută în anul 2019, traducere de Alexandru Szöllö) și Călătoresc singură (apărută în anul 2015, traducere prin Graal Soft).
„Noi iertăm.Alegem să credem în bunătate.”
E iarna anului 1996. Pe când se întorcea acasă, un bărbat pare să fi văzut, în lumina farurilor, un animal sălbatic. Apasă cu putere pe frâne și descoperă că nu era vorba despre un animal, ci despre un băiat, singur și înfrigurat, care purta pe cap o pereche de coarne de cerb. Paisprezece ani mai târziu, un cadavru este găsit într-un lac de munte. Săptămâni după aceea, apar și altele. Lângă fiecare corp, ucigașul a lăsat un indiciu, invitându-i pe detectivii Munch și Kruger să intre într-un joc extrem de periculos, fără șanse de câștig, cu cel mai periculos tip de criminal, unul care își alege victimele la întâmplare. Ca să îl găsească pe ucigaș, ei trebuie să sape adânc în propriul lor trecut. Dar cum poți opri un criminal, când nu reușești să-i anticipezi următoarea mișcare?
„Un băiețel stătea pe drum, în fața lui.Nu se mișca.Buzele îi erau învinețite.Și avea coarne de cerb pe cap.”
Nu știam de la ce să mă aștept când m-am apucat de această carte. Știu doar că tocmai terminasem o lectură mai solicitantă și stăteam în fața bibliotecii, gândindu-mă ce aș mai putea citi (nu e ca și cum n-aș avea sute de cărți necitite în bibliotecă dar, în fine, știți și voi cum stă treaba). Știam doar că vreau să citesc ceva thriller, și-am văzut rapid titlul, coperta, am început să o răsfoiesc (și am văzut că are capitole scurte), și m-am hotărât asupra cărții Băiatul din lumina farurilor. Avea să fie prima mea carte scrisă de Samuel Bjørk pe care o citesc, deși am auzit extrem, extrem de des și de Bufnița vânează întotdeauna noaptea (pe care, ulterior, mi-am cumpărat-o). Ce-i drept, nu m-a dat pe spate această carte, dar mi-a plăcut, oarecum, a fost în regulă (nici dezolant de enervantă, dar nici neapărat cum aș fi vrut să fie) mai ales pentru că a mers rapid: m-am apucat de ea seara și am terminat-o în următoarea „repriză de citit”, a doua zi. Cu alte cuvinte, o poveste care a fost bună, a mers rapid, a fost totul alert, dar parcă i-a lipsit profunzimea pe care aș fi vrut-o (da, da, iarăși „sfânta profunzime” care lipsește, de obicei, din cărțile thriller).
„Băiatul nu mai reuși să vadă nimic înainte ca tatăl lui să sară de pe scaun.Și să-l împingă pe fundul bărcii.”
Sunt un mare fan al acestui gen literar, probabil știți prea bine, dar în ultima perioadă încep să mă confrunt cu o anumită problemă - nu prea mai găsesc ceva care într-adevăr să mă prindă. Ceva care să mă dea pe spate, să-mi livreze noutate, autenticitate. Da, într-adevăr, am citit multe cărți, iar piața de scriitori de cărți thriller e suprasaturată de aceleași cărți cu aceeași intrigă și aceeași idee. Vorba aia, sau proverbul, în fine, non nova sed nove, adică nu lucruri noi, ci într-o formă nouă. Și cam așa stă treaba. Băiatul din lumina farurilor, romanul lui Samuel Bjørk, n-a fost neapărat ceva autentic, neașteptat, dar parcă a avut niște elemente care au ieșit puțin din clișeismul altor autori - hazardarea crimelor, lipsa de indicii, întorsăturile de situație de-a dreptul neașteptate (aici, pe bune, chiar vorbesc serios), dar care atingeau și acea polarizare a ideii conform căreia îmi era greu să cred anumite „explicații”. Dar, după cum am zis, măcar a mers rapid și, vorba aia, nu m-a plictisit și nici nu am simțit că m-ar solicita prea mult. Dacă ar fi avut și un aer mai emoțional, ceva mai profund, așa, cu siguranță mi-ar fi plăcut mai mult. Probabil trebuie să realizez, odată pentru totdeauna, că romanele thriller nu urmăresc un astfel de interes - să „emoționeze” cititorii, dar chiar mi s-a întâmplat să citesc și cărți thriller care să mă miște. Probabil, din acele momente, ele reprezintă etalonul, standardul pentru mine când vine vorba de acest gen.
„Dar întunericul se întorsese. Îl văzuse în fiecare membru al echipei de-a lungul nopții; chiar și Munch care, în general, era un mare ursuleț de pluș, umblase pe coridoare cu o privire profundă și întunecată, și cu fruntea încruntată.”
Din câte am înțeles, aceasta este a treia parte dintr-o serie de cărți scrise de Samuel Bjørk, intitulată Holger Munch și Mia Kruger (evident, vorbim despre detectivii principali). Romanul este un thriller, dacă stau și mă gândesc mai bine, destul de dark, oarecum sumbru. Plasat în Oslo, cu doi protagoniști bine conturați (pe care probabil i-aș fi cunoscut și mai bine dacă aș fi citit și primele două cărți) - și anume Mia Kruger, o tipă ceva cam instabilă și cu dependențe (nu mi-am dat seama dacă încă e dependentă sau vrea să treacă peste sau a trecut peste) și șeful departamentului, Holger Munch. Am simțit un interes mult mai mare pentru Kruger care, probabil, are mai multe de oferit decât Holger - un trecut familial tragic, o soră care s-a sinucis - întrucât se confruntă, în permanență, cu o durere profundă. Și totuși, în domeniul investigațiilor, are niște abilități interesante, care o fac indispensabilă pentru echipă și, aparent, este mereu solicitată de directorul departamentului, Holger Munch, atunci când cazurile par, la prima vedere, imposibil de rezolvat.
„- Totul a fost o tactică de diversiune, îl întrerupse Mia. Contaminarea locurilor crimelor. Adresa greșită. E ca și cum ar vrea să ne trimită după potcoave de cai morți, să ne irosească resursele.- În timp ce el trece la faza următoare a planului? se întrebă Goli, cu voce tare.- Sigur așa pare, spuse Mia.”
În Băiatul din lumina farurilor, cei doi, Munch și Kruger, trebuie să urmărească un criminal în serie ciudat, care își alege victimele aparent întâmplător, fără un motiv evident. Intriga romanului se dezvoltă într-un ritm foarte rapid, sincer, ceea ce face ca totul să fie mult mai intens și tensionat. Nu lasă loc de repetiții plictisitoare, detalii fără sens, ci fructifică întocmai o acțiune densă, complexă și foarte, foarte dinamică. Repet, nu a fost un roman pe care să-l consider genial și pe care l-aș recomanda oricui, dar cu siguranță îl recomand în special celor care abia calcă în lumea cărților thriller. Chiar dacă mi-a plăcut și l-am găsit interesant, a scârțâit pe alocuri, iar unele chestii parcă ar fi putut fi îmbunătățite. În orice caz, pot spune că mi-a plăcut îndeajuns de mult încât să vreau să citesc și alte cărți scrise de acest autor - după cum am zis, mi-am cumpărat recent și Bufnița vânează întotdeauna noaptea și tot ce sper este că e primul volum din serie, și nu primul. Fiindcă am un talent formidabil de a-mi cumpăra cărțile dintr-o serie într-o ordine total aleatorie. Vedem - o voi citi și, evident, am să revin cu recenzia. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!