Simon și planul Homo sapiens, de Becky Albertalli - Recenzie

Editura: Epica

Colecția: EpicWave

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272 

Anul apariției: 2017 

Traducere: Shauki al-Gareeb

Becky Albertalli este un psiholog clinician care a avut onoarea de a fi desfășurat ședințe de terapie cu adolescenți isteți, ciudați și creativi. De asemenea, timp de șapte ani a organizat, alături de alte persoane, un grup de sprijin pentru copiii cu probleme de identitate sexuală din Washington, DC. În prezent, locuiește cu familia în Atlanta. Simon și planul Homo sapiens este primul ei roman. 

„- Da, da. De ce mi-aș dori să văd alți oameni sărutându-se, spun eu, când aș putea să te sărut pe tine?”

Simon Spier, un adolescent in vârstă de șaisprezece ani, gay nedeclarat, preferă să-și păstreze dramele pentru musicalul de la școală. Însă când un e-mail ajunge în mâinile cui nu trebuie, secretul său e pe cale de a fi aruncat în lumina reflectoarelor. Acum, Simon e de fapt șantajat: dacă nu o face pe pețitorul pentru măscăriciul clasei, Martin, orientarea lui sexuală va fi cunoscută de toată lumea. Mai mult, intimitatea lui Blue, pseudonimul băiatului cu care corespondează prin e-mail, va fi pusă în primejdie. Când în grupul său de prieteni iau naștere momente tensionate, iar discuțiile lui cu Blue devin tot mai pasionale pe zi ce trece, Simon își dă brusc seama că penultimul an de liceu este unul extrem de complicat. Și cu toate că are o aversiune față de schimbări, el știe că trebuie să găsească o cale de a ieși din zona lui de confort, înainte de a fi împins cu forța de acolo – fără să-și îndepărteze prietenii, să se autocompromită sau să rateze o șansă la fericire cu cel mai derutant și mai adorabil băiat pe care nu l-a cunoscut niciodată.

„De fapt, îi urăsc pe oamenii care spun asta. Vreau să zic, și eu mă simt stăpân pe masculinitatea mea. Să te simți stăpân pe masculinitatea ta nu e același lucru cu a fi hetero.”

De nicăieri, m-am trezit și eu să citesc această carte după marele hype pe care l-a avut atunci când a apărut - evident, știam despre ce este, anterior văzusem și filmul, dar am uitat, sincer, că o am în bibliotecă. Asta după ce mi-am cumpărat-o imediat ce am văzut că a apărut, dar, na, când m-am văzut cu ea în mână, n-am făcut altceva decât s-o las să se piardă printre sutele de cărți necitite din bibliotecă. Recent, în perioada sesiunii din semestrul trecut, am văzut-o la nimereală prin bibliotecă și am căzut de-acord cu vocile din capul meu că, da, e cartea potrivită, lejeră, care merge citită în sesiune, atunci când ai de recuperat toate cursurile pe care, ei bine, nu le-ai învățat de-a lungul unui întreg semestru. Vorba aia - cum să-nveți patru luni într-o săptămână. Watch me, nu-i așa greu!

„Dar mă opresc. Deoarece e în continuare ciudat. Deoarece încă nu știu cine e el. Și, din cine știe ce motiv, gândul că el o să mă vadă îmbrăcat în acel tricou mă face să nu mă simt în largul meu. Așadar, îl las în sacoșă, pe care o bag în dulap. Iar apoi petrec restul zilei plutind pe un nor de fericire și neliniște.”

Așa, deci, în primul rând nici nu cred că mai are rost să vorbesc despre ce este cartea, tralalala, toată lumea o știe, sunt absolut sigur de acest lucru, mai ales dacă activați și pe Bookstagram (acea „zonă” de pe Instagram care a luat locul, în ultimii ani, blogspot-ului). Simon e un tip super cool, interesant, drăguț, amuzant, timid, ciudat, curajos și extrem, extrem de complicat. În orice caz, vorbește cu un tip care se intitulează „Blue” și cu care începe să lege, la început, o relație de prietenie, dar încetul cu încetul lucrurile devin ceva mai serioase. În orice caz, și Blue e gay. A, și Blue e la același liceu cu Simon. Într-o zi, aiurit, Simon își lasă mail-ul deschis și cineva îi citește conversațiile, blablabla, vă dați seama că urmează o repriză de „hărțuire” și chestii de-acest gen. N-are rost să discut despre asta, evident. Dar e interesant, oarecum, ce se-ntâmplă, deși știu că am depășit de mult perioada acestui gen de cărți. Cu toate acestea, a fost o lectură lejeră, care nu m-a solicitat deloc, tocmai acesta fiind și motivul pentru care i-am dat patru steluțe.

„A distrus totul. Acum există un tip adorabil, cu un breton bestial, care se prea poate să mă placă, și e complet inutil. N-am să ies niciodată cu Cal. Probabil că n-am să am niciodată un prieten. Sunt prea ocupat să fiu îndrăgostit de o persoană care nu e reală.”

Pe asta am mizat când m-am hotărât să citesc Simon și planul Homo sapiens (sincer, îmi stă pe creier dacă e „Sapiens” cu „S” sau „sapiens” cu „s”; mă gândesc că, totuși, este vorba despre specia Homo sapiens, care în accepție biologică se scrie cu „s”, după regulile de taxonomie definitivate de Carl Linné - în orice caz, ce probleme mai am și eu?!) - pe faptul că va fi o lectură ușoară, lejeră (nu știu cât de interesantă, dat fiind faptul că am văzut filmul, deci știam care-i faza), care nu mă va solicita și pe care o voi putea strecura printre pauzele pe care le luam de la învățat. Și, într-adevăr, așa a fost. O lectură OK - nicidecum memorabilă sau care să mă dea pe spate -, amuzantă, vitalizantă, cu adolescenți și glume puerile, întâmplări care uneori n-au fost tocmai convingătoare și altele și altele și altele. O, chiar am depășit perioada cărților de acest gen, și simt asta acut, chiar în acest moment, când în sfârșit îi scriu recenzia (mă uit în teancul de cărți din bibliotecă pe care trebuie să le recenzez și mă bucură ne spus că, în sfârșit, acesta se micșorează).

„- Bine, zice el. Puștiule, trebuie să vorbim despre consecințele purtării tale.

Firește, pentru că lucrurile nu sunt oricum de rahat. Colegii de la școală cred că sunt o glumă, există un băiat pe care nu pot înceta să-l iubesc și s-ar putea ca el să fie o persoană pe care n-o pot suporta. Și sunt destul de sigur că voi vomita în seara asta.

Dar, da. Ei vor să vorbim despre consecințele purtării mele.”

Așadar, n-am să mai spun nimic. Repet, știu că multă lume a citit această carte deja, știu că multă lume o iubește sau, în fine, a iubit-o, fiindcă a apărut de ceva timp și nu mai stârnește același interes publicului (de altfel, am văzut pe site-ul editurii că nici nu se mai găsește pe stoc). Dar, în orice caz, mă bucur c-am citit-o, c-am bifat-o și pe-aceasta și că, în fine, am s-o pun în bibliotecă mulțumit de faptul că e o altă carte la care am reușit s-ajung, din nesfârșita listă de cărți pe care vreau să le citesc și de care, de fapt, mă tot îndepărtez pe zi ce trece. Dacă ați citit-o, chiar sunt curios cum vi s-a părut. După cum am spus, eu am considerat-o o lectură OK, cu siguranță mult mai potrivită adolescenților. Mi-a plăcut în special tematica abordată, și din câte am citit autoarea chiar are de-a face cu copiii ce se confruntă cu problemele de identitate sexuală; asta mă bucură, dat fiind faptul că lucrurile de această natură pot avea un impact emoțional violent asupra persoanelor care nu au parte de susținere. Și chiar mă bucur faptul că autorii au curajul să transmită astfel de mesaje - pline de speranță, de solidaritate - folosindu-se de literatură; romanul lui Becky Albertalli este unul dintre acelea care asta fac: vorbesc despre faptul că, uneori, poveștile chiar pot avea un final fericit.

Ultima vale verde, de Mark Sullivan - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 624 

Anul apariției: 2021

Traducere: Ionela Chirilă 

Mark Sullivan a scris 18 romane, printre care celebra serie Private – bestseller #1 New York Times (împreună cu James Patterson). Cărțile sale au fost recompensate cu nenumărate distincții, printre care New York Times Notable Book și Los Angeles Times Best Book of the Year. A crescut în Medfield, Massachusetts și a absolvit Hamilton College cu o diplomă în literatură engleză, înainte de a lucra ca voluntar în cadrul Trupelor de Menținere a Păcii din Nigeria. La întoarcerea în Statele Unite, a absolvit Medill School of Journalism din cadrul Northwestern University și a început o carieră în jurnalismul financiar, politic, apoi în cel de investigație. Un mare pasionat de schi și aventură, locuiește cu soția sa în Bozeman, Montana. La Editura Trei, de același autor a apărut romanul Sub un cer sângeriu, ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de Pascal Pictures, actorul Tom Holland urmând să interpreteze rolul principal.

„- Nu avem o casă acum.

- Ba da, avem, zise Adeline, fără nicio umbră de îndoială. Familia noastră înseamnă acasă. Câtă vreme suntem împreună, indiferent unde suntem, suntem acasă. Acum, aici, suntem acasă. Nu contează dacă suntem la fermă sau în frumoasa vale verde, câtă vreme suntem toți la un loc.”

O poveste autentică al cărei fir străbate mai multe țări, printre care și România, și în care măiestria condeiului se ia la întrecere cu flerul jurnalistului. Să fugi de un dușman. Și să te afli la mila altuia. La sfârșitul lui martie 1944, în timp ce trupele lui Stalin pătrund cu forța în Ucraina, tânărul cuplu alcătuit din Emil și Adelina Martel trebuie să ia o decizie teribilă: să aștepte intruziunea ursului sovietic și să riște deportarea în Siberia? Sau, împotriva voinței lor, să urmeze lupii – ofițerii naziști criminali care au promis să protejeze germanii „cu sânge pur”? Familia Martel este una dintre numeroasele familii cu rădăcini germane ai căror strămoși au trăit în Ucraina din cultivarea pământului vreme de peste un secol. Dar după ce au îndurat regimul îngrozitor al lui Stalin, Emil și Adeline hotărăsc că trebuie să fugă din țara lor împreună cu lupii pe care-i disprețuiesc. Doar astfel pot scăpa de sovietici și își pot găsi libertatea. Prinsă între două armate rivale și nevoită să treacă prin niște încercări cumplite pentru a-și împlini speranța de a emigra în Vest, familia Martel întruchipează o poveste brutală, complexă și în cele din urmă biruitoare despre puterea extraordinară a dragostei, a credinței și despre voința incredibilă a unor oameni greu încercați de soartă de a supraviețui.

„Ce-i pune pe oameni să facă asemenea rău? Sunt ființe umane acestea? Nu văd că atunci când omori pe cineva sau distrugi un loc sfânt, credința nu moare niciodată? Nu văd că în ruinele sufletului și clădirilor deopotrivă lucește întotdeauna ceva?”

Încă simt nevoia să adun bucățelele de suflet pe care le-am împrăștiat prin pat și prin cameră în timp ce citeam această carte. Încă simt nevoia să-mi ofer o îmbrățișare puternică, să-mi strâng părinții în brațe și să mulțumesc Inteligenței Universale pentru tot ce mi-a oferit până acum. Încă simt, de fapt, că nu pot vorbi cu adevărat așa cum trebuie despre o carte atât de bună, atât de plină de curaj, atât de înălțătoare și plină de speranță, lumină... Mi-a smuls lacrimi de fericire, de tristețe, m-a trecut prin toate stările posibile și imposibile, iar la sfârșit mi-am dat seama că, absolut sigur, acest roman este, cel puțin până în momentul de față, cel mai bun pe care l-am citit în 2022. Pentru că Ultima vale verde rămâne în sufletul cititorului mult, mult timp, și sunt sigur că va rămâne și mai mult timp de-acum înainte. Sunt absolut șocat de cât de mult m-a mișcat, și-abia aștept să citesc și celălalt roman al autorului tradus și apărut la noi, Sub un cer sângeriu. Nu știu de ce nu l-am avut în atenție până acum, dar, în momentul de față, simt că trebuie să pun mâna pe el cât mai repede.

„- Mi-a zis la un moment dat că ea credea că viața nu e ceva ce ți se întâmplă; e ceva ce ți-e dat ție anume și că toată viața e un voiaj binecuvântat de explorare. Dar că nu vezi viața cu claritate și nici nu te bucuri din plin de ea decât atunci când voiajul aproape a ajuns de final.

- Viața dumitale nu e aproape de final, spuse Adeline.

- Știu asta, aprobă ea. Dar tot nu cred c-o să pricep vreodată de ce atâția oameni ca mine au fost uciși sau persecutați în jurul meu. Și n-o să pricep în veci de ce viețile lor au trebuit să se curme așa cum s-au curmat. Unde e voiajul binecuvântat de explorare în toate astea?”

Romanul acesta, inspirat din fapte reale, documentat extraordinar de bine și precis (bineînțeles, împletindu-se frumos într-o poveste de ficțiune, pentru ca totul să fie mult mai fiabil și estetic), Mark Sullivan spune povestea lui Emil și a lui Adeline Martel, de origine germană, forțați să ia o decizie dificilă: fie să rămână în Ucraina, care este pe cale să fie invadată de armata rusească, fie să plece și să se refugieze în Vest, împreună cu armata germană? Soții Martel au mai trăit sub dominație rusă, știu ce-nseamnă stalinismul și ororile acestuia, motiv pentru care, cu doi copii mici, Walt și Will, decid să plece. Își pun proviziile în căruță - mâncare, apă, haine, așternuturi și unele - și încep călătoria spre necunoscut, cu caii lor, Thor și Oden, trăgând căruța care îi va duce spre o nouă viață sau spre moarte sigură, încercând să aibă sorți de izbândă pe drumurile aglomerate, pline de alți refugiați și de soldați germani care se retrag. Mama lui Adeline, Lydia și sora ei, Malia, au o și ei o căruță, plecând alături de familia Martel. Pe drum, îi ajung din urmă pe părinții lui Emil, Johann, Karoline și sora acestuia, Rese. Amândouă familiile, cu speranța în piept, se-ndreaptă către o nouă șansă...

„- M-am rugat lui Dumnezeu să nu mă facă părtaș la uciderea evreilor, spuse Emil cu amărăciune, dar n-am fost auzit. În schimb, mi s-a pus o armă în mână și eu m-am hotărât să-i omor pe copiii aceia. În noaptea aia, am aruncat lopeți întregi de var nestins. Erau atâția care omorau și atât de mulți nevinovați care mureau, că am încetat să mai cred în oameni. Am încetat să mai cred că există în mine, pentru că hotărâsem să omor oameni nevinovați, copii. Pe măsură ce dădeam la lopată, știam c-ar trebui să mă rog deasupra trupurilor din râpa aceea, dar n-am putut, pentru că nu mai credeam în Dumnezeu.”

Dar despre ce șansă este vorba? Bineînțeles, n-are să fie ușor. Și, Dumnezeule, cât de greu le va fi de fapt. Printr-o conjunctură neașteptată, Emil și Adeline sunt nevoiți să se despartă. Iar acesta este punctul din care credința amândurora le va fi pusă la grea încercare. De fapt, Adeline mereu a fost o femeie credincioasă, care și-a pus speranța în Dumnezeu, însă lucrurile nu s-au dovedit a fi aceleași și pentru Emil, care a avut nevoie să se întâlnească cu caporalul Gheorghe (un personaj chiar real, inspirat din realitate, cu care Emil Martel chiar s-a întâlnit). Caporalul Gheorghe era (sau încă este, nu sunt sigur) un român din Bârlad, a cărui percepție despre viață s-a schimbat după ce a fost lovit de un obuz. După cum el afirmă, de-atunci și-a dat seama că atât timp cât crezi cu adevărat ceva, acest lucru are să-ți devină realitate: Gheorghe își dorea să devină prisăcar și să aibă „o drăguță” cu care să-și împartă viața. Relația dintre Emil și Gheorghe mi s-a părut duioasă, așa cum doi prieteni, după ani buni de despărțire, s-ar reîntâlni. 

„- Soldatul Kumar spunea că, în esență, totul în viață e o singură entitate, o forță universală, de-o inteligență supremă, căreia el îi zicea Divinitatea sau Inteligența Universală, sau Atotputernicul. Eu sunt parte din Divinitate. Tu ești parte din ea, de asemenea. Totul e parte din această forță vie pe care poți s-o numești Dumnezeu, dacă ți-e mai ușor să te gândești la ea așa. Tu ești parte din Dumnezeu și Dumnezeu e parte din tine. De aceea Divinitatea îți pricepe gândurile, visele și sentimentele, Martel. Atotputernicul e în tine și tu ești în el.”

Nu știu, sincer, cum să vorbesc despre această carte. De unde să-ncep și unde să ajung - se-ntâmplă extraordinar de multe de-a lungul celor șase sute și ceva de pagini, și mi-e tare greu să pot găsi ceva despre care să scriu, fiindcă simt că toate întâmplările au o însemnătate aparte pentru „dinamica” destinului celor doi. În orice caz, viața i-a despărțit, dar și-au găsit în cele din urmă puterea de a crede, de a spera, de a se ruga... Au știut să nu renunțe și, întotdeauna, s-au gândit unul la celălalt. Au fost multe situații care, pur și simplu, m-au îngrozit, de la lagărele de muncă, condițiile aferente, până la lipsa mâncării și polarizarea socială a secolului respectiv. Ideologii, nesiguranță, violență, moarte... Romanul lui Sullivan este extrem, extrem de complex, și scris într-un registru profund, aproape liric, cu o tentă religioasă acută. O poveste memorabilă despre curaj, despre eroism, despre familie și dorința de întregire. Despre cum speranța poate salva vieți și te poate purta pe cele mai nebănuite drumuri, dându-ți impulsul necesar pentru a putea reuși, pentru a putea izbăvi răul și necunoscutul, întunericul și nesiguranța. 

„Nu te lăsa mâncată de lucrurile rele care ți se întâmplă, dragă. Încearcă să vezi frumusețea în fiecare cruzime. Asta te eliberează. Iartă celor care-ți greșesc dacă vrei să-ți vindeci o inimă frântă. Încearcă să fii recunoscătoare pentru fiecare pas înapoi și fiecare tragedie, pentru că devii mai puternică depășind astfel de obstacole. Eu în asta văd mâna lui Dumnezeu.”

Ultima vale verde chiar este un roman memorabil, de neuitat, tulburător prin poveste și, de fapt, prin realitatea-i pe care o surprinde - da, povestea este una reală, evident ficționalizată într-un registru estetic în acord cu predilecțiile autorului, dar asta nu-nseamnă că-i scade din valoarea istorică. Autorul este înzestrat cu o imaginație extraordinară, descriind scene verosimile, în care sunt surprinse scenele războiului, culoarea locală a acestora, atmosfera tensionată. Profundele suferințe lăuntrice ale personajelor, o, atât de complexe. Parcă fiecare personaj are ceva de transmis, de la soacra Adelinei, până la însăși copiii ei. Scene amuzante care-ți stârnesc un zâmbet amar, fiindcă te gândești la ce-i așteaptă, de fapt, pe eroii noștri dragi. Iubirea dintre Adeline și Emil, faptul că nu au renunțat, că n-au vrut să-și piardă speranța... Nu știu, romanul acesta are deosebit de multe lucruri care mi-au plăcut și m-au emoționat și, oricât aș încerca, nu pot găsi nimic negativ la el. Nimic. A fost absolut perfect și absolut ceea ce trebuia să fie pentru a-mi intra în suflet!

„Și așa, în întunericul nopții, în timp ce două mii de evrei își pierdeau viața, credința lui Emil Martel într-un Dumnezeu milostiv, încrederea în sine și în bunătatea omului l-au părăsit. Întorcându-se în Friedenstal, la familia lui, a doua zi, și-a ridicat pumnul la Cer și l-a blestemat pe crudul Dumnezeu pentru soarta lui nefericită.”

Știam, oricum, că are să-mi placă. Aveam certitudinea acestui lucru încă de când am citit titlul - nu știu, am uneori această intuiție că o carte are să-mi placă, și rar se dovedește că m-am înșelat. Cu toate acestea, parcă nu mă așteptam să fie vorba despre o poveste istorică adevărată. Dar, uite, m-a luat prin surprindere și a făcut-o cum s-a putut mai bine - mi-a livrat o poveste de viață din care știu că am învățat multe, o poveste memorabilă pe care n-am s-o uit vreodată și pe care o voi recomanda oricărui cititor care este pasionat de cărțile cu și despre război. Iar când personajele sunt atât de puternice, atât de complexe și de frumoase, lucrurile chiar n-au cum să nu se-așeze de la sine ca fiind absolut impresionante. Mi-au plăcut extraordinar de mult notele autorului, care s-au dovedit relevante în a susține și mai mult veridicitatea acestei povești - sursele de inspirație, nenumăratele călătorii pe care le-a făcut în diferite țări, chiar și-n România, unde s-a întâlnit personal cu caporalul Gheorghe... Deosebit de bună! Serios, încă sunt șocat! V-o recomand din tot sufletul, sunt absolut sigur că o să vă placă, o să vă emoționeze și o s-o iubiți.  Absolut sigur!

Portocala mecanică, de Anthony Burgess - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 206

Anul apariției: 2006

Traducere: Carmen Daniela Ciora, Domnica Drumea

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917-22 noiembrie 1993) continuă să incite și să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător și critic, viața și arta sa țin amândouă de paradox. Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University și a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulți ani, mai întâi în Anglia și apoi în Malaysia și Brunei. Și-a dedicat viața scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier și i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) și Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greșit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor. Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) și Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shake­speare’s Love Life, 1964; Humanitas Fiction, 2015); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby’s End (1974); Omul din Nazaret (Man of Nazareth, 1979; Humanitas Fiction, 2018); Earthly Powers (1980); Enderby’s Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); Moartea la Deptford (A Dead Man in Deptford, 1993; Humanitas Fiction, 2015). Fără să fie și romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014, 2021) a devenit o carte-cult, despre violența dusă la paroxism, consecințele reprimării tuturor instinctelor agresive și anularea posibilității de a alege. Pe lângă cele peste 30 de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii și un libret de operă.

„Eram eu, adică ALex, și ai mei trei gășkari Pete, Georgie și Moho, care era chiar mohorât, și stăteam noi în Lactobarul Korova, zdrobindu-ne răzdoacele cuum să ne umplem acea seară de iarnă, puiankă de lele sălbatică, rece și neagră, dar în același timp uscată.”

În viziunea coșmarescă despre viitor a lui Anthony Burgess, unde odată cu lăsarea întunericului străzile intră în stăpânirea criminalilor, povestea e spusă de un delincvent de 15 ani. Alex vorbește într-un slang inventat – nadsat –, care scoate la iveală patologia socială a bandei sale de adolescenți. Alex, Pete, Moho și Georgie, cei patru gășcari protagoniști ai acestei istorii distopice, creată de Burgess în jurul unei Londre unde domnesc agresiunea și teroarea, trăiesc din jafurile nocturne aducătoare deopotrivă de bani, dar și de plăcerea „ultra-violențelor“ pe care le practică împotriva celor mai slabi. După o serie de astfel de infracțiuni, Alex este ridicat de poliție, dus la închisoare și supus unor tehnici de reeducare ce ar trebui să-l transforme într-un individ perfect integrat în societate. Dar tratamentul folosește tehnici bazate de fapt tot pe cruzime extremă, iar eșecul acestuia e inevitabil. În final, un Alex complet schimbat de experiențele prin care a trecut descoperă că rostul lucrurilor stă tocmai în liberul-arbitru, în posibilitatea de a alege singur între bine și rău.

„Admit că sunt rău, și dacă tolkaftesc, crastesc și crestez cu brișka plus clasicul viol, și dacă sunt proptit, ei bine, cu atât mai rău pentru mine, Fra, căci o țară nu poate funcționa dacă fiecare celavek se comportă cum am făcut-o eu aseară.”

Portocala mecanică - un titlu inedit pentru cea mai inedită experiență literară din viața mea. Am auzit de carte acum mult timp, dar nimic nu făcea niciun sens pentru mine. Singura imagine pe care o asociam cu acest titlu - asta fără să fi văzut filmul, ci doar auzind câteva referințe făcute - era despre un tip forțat să-ți țină ochii deschiși și să privească niște imagini oribile, de o violență extremă, însoțite de o muzică bizară. Nu puteam înțelege sensul acestui titlu, dar știam, în fine, că este vorba despre ceva de-a dreptul bizar. De altfel, cred că am și amânat atât de mult citirea acestei cărți deoarece îmi era „teamă” de acest titlu și de ce ar putea el, de fapt, să-nsemne. Imaginea acelui tip legat de scaun și obligat să privească niște imagini violente era, probabil, mult prea înspăimântătoare pentru mine, iar titlul (în speță, absurd) manifesta pentru mine un interes aparte, dar, iarăși, și-o bizară teamă. În mintea mea, probabil, abordam totul dintr-o perspectivă mult mai absurdă, iar teama era doar rezultatul unei nevoi primitive de a vrea să mă feresc de violența cronică care definește lumea în care trăim. Am încercat mult timp „să resping” existența acestei cărți dar portocala, tic-tac-tic-tac, mereu ajungea în creierul meu. În orice caz, într-o zi mi-am făcut curaj și am pus mâna pe romanul lui Burgess, și mi-am zis, gata, voi citi în sfârșit acest roman, chiar dacă nu-mi va plăcea. Și-așa am pătruns în această lume de coșmar al romanului lui Anthony Burgess.

„Tot ce mi-au dat, Fra, a fost o oglindă veke și prăpădită ca să mă văd în ea, și într-adevăr nu mai era Povestitorul vostru tânăr și arătos, ci o strigoaie de priveliște, botul fiindu-mi umflat și ocii foarte roșii și nasul bumbăcit și el un pic. Au smehăit horrorshow cu toții când au vidvăzut groaza de pe fața mea, și unul dintre ei zice:

 - Pare a fi coșmarul fragedei iubiri.”

Primul lucru pe care cititorul îl observă când se-apucă de citit această carte este, evident, limbajul. „Nadsat”, argoul folosit de tinerii britanici din acest viitor distopic, ipotetic, are influențe ale limbii engleze și ruse și chiar de către adolescenții care-și caută identitatea prin însușirea acestei limbi. Naratorul nostru, Alex, îl folosește în mod constant, obsesiv atunci când se adresează cititorului, iar la un moment dat limbajul devine chiar ineluctabil. Din această cauză, prima pagină a romanului se poate dovedi descurajantă, greoaie, și chiar dă tonul întregii acțiuni - cu toate acestea, la un moment dat chiar te prinzi care-i faza și cum stă treaba, fiindcă multe dintre cuvinte sunt suficient repetate în contexte care le clarifică înțelesul, devenind intuitive. Plus că, dacă-ți plac jocurile de cuvinte, în această carte vei găsi destul de multe. Într-o notă ironică, cu un sarcasm inteligent și caustic, Burgess ridiculizează anumite aspecte ale lumii care, evident, se resfrâng și asupra societății în care trăiește; în același timp, este vorba și despre „definitivarea” caracterului prin limbajul folosit, respectiv „acceptarea naturii” interioare într-o lume ipotetică în care violența este la orice pas, iadul se dezlănțuie, scapă cine poate și fiecare se salvează singur. 

„- (...) Oare ce vrea Dumnezeu? Vrea să fii bun sau să alegi să fii bun? Oare un om care alege să fie rău ar putea fi într-un fel mai bun decât un om căruia i se impune să fie bun? Întrebări dure și profunde, micuțule 6655321. Dar tot ce vreau să-ți spun acum este următorul lucru: dacă vreodată în viitor te vei uita înapoi către aceste timpuri și îți vei aminti de mine, cel mai mic și cel mai umil dintre servitorii lui Dumnezeu, te implor nu gândi rău despre mine în inima ta, crezând că am avut ceva de-a face cu ceea ce e pe cale să ți se întâmple.”

Pe de altă parte, după cum chiar și Alex o spune, avem un guvern care nu vrea ca toate aceste furturi, violuri, crime să se mai întâmple - evident, și-aici este satirizată disfuncționalitatea încă din fașă a unui sistem corupt, bazat pe nepotism și pe oameni care habar n-au ce fac și pe care nu-i recomandă nimic. Însă guvernul găsește o modalitate de a spăla creierele infractorilor, pentru a-i face oameni mai buni sau, mai bine zis, „cetățeni mai buni”, deposedându-i de „natura lor interioară”. Metoda constă într-un tratament chimic și, de asemenea, în exercițiul de a-i forța pe aceștia să privească răul fără a-și permite luxul de a întoarce spatele și de a nu-l băga în seamă. De fapt, nici măcar luxul de a clipi în ochi: privește răul cu toată ființa ta, și doar atunci ai să-l poți înțelege. 

„- Cred că știu cine ești, îmi zice. Dacă ești acela care cred eu, atunci ai ajuns, prietene, în locul potrivit. Nu era fotografia ta în ziarele din dimineața aceasta? Nu ești tu biata victimă a acestei noi și îngrozitoare tehnici? Dacă da, atunci ai fost trimis aici de providență. Chinuit în închisoare, apoi azvârlit afară ca să fii chinuit de poliție. Mi se rupe inima de tine, dragul meu, drag băiat.”

N-am putut să nu-l percep pe Alex ca fiind dorința lui Burgess de a pune în fața cititorului „o oglindă” a omenirii, făcându-ne să ne gândim mai bine la propriile noastre valori. Acest protagonist este „inevitabil”, inconfortabil, deoarece vorbim despre un adolescent pus în cea mai dizgrațioasă lumină posibilă - fură, violează, ucide, este nepăsător, lipsit de credință. Mila, remușcarea, toate acestea îi sunt necunoscute. Cu toate acestea, Alex se adresează în mod direct cititorului, iar Alex te place, cititorule. Are încredere în tine, în gândurile și sentimentele tale cele mai intime. Sincer, la început îl uram la maximum pe Alex, dar cu timpul parcă am început să mă obișnuiesc cu el, să-mi dau seama că este mult mai profund decât (n-)aș crede. Sincer, la un moment dat chiar a început să-mi placă de acest ticălos. Iar la finalul cărții, sincer, și-asta din compasiune, chiar mi-au dat lacrimile. Pișicherul ăsta, Alex, le are cu cuvintele, și chiar dacă limba lui e ascuțită, inima lui este atotcuprinzătoare și bună. Întortocheată, plină de viață și de o puritate pe care nu am putut să nu o admir. Portocala mecanică nu are nevoie de descrieri - este o carte despre bine și rău, și cred că asta este tot ce-aș putea spune cel mai sigur. 

„Și asta a fost să fie chekstia, Fra, acum că m-am apropiat de sfârșitul acestei povești. Ați fost pretutindeni cu al vostru mic gășkar Alex, ați suferit cu el și ați vidvăzut câțiva dintre cei mai groahznici bartnici pe care bătrânul Bog i-a făcut vreodată, toți întruchipați de al vostru bătrân Alex. Și toate astea s-au întâmplat pentru că eram tânăr. Dar acum, la sfârșitul acestei povești, nu sunt tânăr, nu mai sunt tânăr, o, nu. Se pare că Alex s-a maturizat, o, da.”

Dincolo de a fi o adevărată realizare artistică și lingvistică, romanul lui Burgess, în care se vorbește într-o limbă inventată, „nadsat” - influențe englezești, rusești, shakespeariene, biblice, într-un jargon cu multe rime - este plin de idei filozofice și de-o adevărată „pirotehnie” culturală. În sine, scrisul este neașteptat de liric, și nu doar atunci când abordează violența. Unele dintre cele mai frumoase pasaje ale cărții fac referire la muzică - mai exact, cea clasică pentru că, în ciuda tuturor pornirilor sale violente, Alex are o mare pasiune pentru muzica clasică. Alex este cultivat dar, în mod evident, cultura sa nu este echivalentă cu civilizația și bunătatea (un lucru pe care chiar el îl subliniază). Dicotomia aparentă dintre gusturile lui Alex pentru artă și violența sa de nestăpânit îl face un protagonist pe cât de interesant, pe-atât de greu accesibil cititorului. În concluzie și fără s-o mai lungesc, Portocala mecanică - chiar dacă a avut un început dificil și greoi - este, într-adevăr, o carte excelentă, dar pe care vă recomand să o citiți doar atunci când aveți îndeajuns de mult timp liber la dispoziție. 

Zahăr ars, de Avni Doshi - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2021 

Traducere: Anca Dumitru 

Avni Doshi s-a născut la New Jersey, în 1982, și în prezent locuiește în Dubai. A obținut o licență în istoria artei la Barnard College, New York, și un master în același domeniu la University College London. Deși a crescut în Statele Unite, a petrecut mult timp și în Prune, India, la familia mamei sale. Mai târziu, a locuit vreme de șapte ani în India, fiind curator pentru diferite galerii. A colaborat la British Vogue, Granta, Elle India, Harper’s Bazaar India și The Sunday Times. A primit Tibor Jones South Asia Prize în 2013 și Charles Pick Fellowship în 2014. Romanul ei de debut, Zahăr ars (Burnt Sugar; Humanitas Fiction 2021) a fost publicat pentru prima dată în India, în 2019, cu titlul Girl in White Cotton, fiind nominalizat la Tata First Novel Prize și câștigând, în 2021, Sushila Devi Award. Odată cu apariția în Marea Britanie cu titlul actual, a fost finalist la Booker Prize în 2020 și s-a aflat pe lista nominalizărilor la Women’s Prize for Fiction în 2021. A fost declarat „Cartea anului 2020“ de The Guardian, The Economist, The Spectator și la NPR. Este în curs de traducere în peste 25 de țări.

„(...) dar eu nu încerc decât să merg mai departe, să schimb subiectul, să găsesc altceva până când sosesc prietenii noștri, căci de treizeci și șase de ani această seninătate mi-a scăpat, iar câteva gesturi de atenție în această noapte blândă nu pot ușura durerea care vine de dinaintea noastră și care nu are nici un leac.”

Maternitatea ca sursă de împlinire sufletească și dragoste necondiționată este nemilos examinată în impresionantul roman de debut al lui Avni Doshi, căci ambivalența sentimentelor leagă cele două personaje centrale, mamă și fiică – Tara și Antara. Atracția și respingerea până la anulare, după cum înseși numele lor par s-o indice, le poartă pe căile complicate ale memoriei – cea pierdută, cea mult prea acută, cea care-și caută o supapă, cea care tânjește după vindecare. Relația dintre ele se rescrie permanent, și nu de puține ori seamănă cu o vânătoare în care rolurile se schimbă imprevizibil. Pierderea memoriei care o afectează pe Tara e reală? Amintirile Antarei sunt adevărate? Efortul ei de a recupera crâmpeie incerte și emoții irosite se transformă într-un act multistratificat și istovitor de redobândire de sine.

„Poate că mama a văzut în bumbacul acela alb o cale spre propriul adevărat, un nou început de unde putea să se construiască altfel și unde putea să-și afle calea spre libertate. Pentru mine, reprezenta altceva, un lințoliu care ne acoperea ca pe niște morți vii, un alb prea alb pentru a fi vreodată acceptat în societatea educată. Un alb care semnala un intrus.”

Recunosc, am vrut să citesc această carte doar pentru că am văzut că a fost finalistă la Booker Prize (2020) și, de asemenea, nominalizat la Women’s Prize For Fiction 2021, ceea ce ar trebui să însemne, în mod evident, că este o carte destul de specială. Bun, înainte de toate, am fost curios de ce cartea a fost publicată în India, inițial, cu un titlu, iar apoi în Marea Britanie sub un alt titlu. Aparent, după cum a declarat Avni Doshi, editorul ei din Marea Britanie a considerat că „bumbacul alb are conotații diferite în afara Indiei, iar cititorii nu ar înțelege, imediat, legătura dintre durere și ascetism”. Interesant, în orice caz. Într-adevăr, cred că Burnt Sugar are o însemnătate aparte, cu un înțeles mult mai accesibil occidentului. Cu toate acestea, indiferent de titlu, mie mi-a plăcut această carte, chiar dacă știu multe persoane care nu rezonează cu ceea ce voi spune - mi s-a părut a fi o carte diferită, scrisă într-o voce care, pentru mine, a fost ceva cu totul nou: moralizator, incisiv, dar în același timp păstrând puseurile unei frici omniprezente, cronice, ca și cum Avni Doshi ar scrie cu teamă, dar nu este vorba despre o plasticizare superficială a scriiturii, ci despre însăși natura scriiturii - reală, palpabilă, diferită.

„Pentru mama, aceea era culoarea comunității ei, dar eu știam mai bine decât ea: hainele albe erau cele care ne separau de familia noastră, de prietenii noștri și de toți ceilalți; erau cele care au făcut ca viața mea, în ele, să fie un soi de întemnițare.”

Cartea este povestită la persoana întâi de către Antara, care locuiește în Pune, India, împreună cu soțul ei, născut și crescut în Statele Unite. Cu toate acestea, Zahăr ars nu pune preț pe relația dintre cei doi pe cât o pune pe relația dintre Antara și mama ei, Tara. Când era tânără, Tara și-a părăsit soțul și, timp de mai mulți ani, a trăit într-un ashram (un schit spiritual, un fel de mănăstire) ca discipolă și amantă a unui guru legendar, devenind astfel înstrăinată nu doar de soțul și părinții ei, ci și de tânăra Antara, deschizându-se astfel o rană care nu s-a vindecat niciodată în totalitate. Acum, ani mai târziu, Tara locuiește singură și-ncepe să dea semne timpurii de demență; acesta reprezintă momentul în care Antara, conform credințelor cu care a crescut, este nevoită să aibă grijă de mama ei, însă acest lucru este mult îngreunat de relația dificilă pe care, de-o viață întreagă, o are cu mama ei. 

„Este o pierdere lentă și epuizantă, în care, cu timpul, mai dispare câte o fărâmă. Poate că de fapt nu e altceva de făcut decât să aștept până când ea nu mai este acolo, în cochilia ei, iar doliul abia după aceea poate să înceapă, un doliu plin de regret, căci niciodată nu am putut avea un final.”

În mod ironic, chiar în momentul în care mama ei începe să-și piardă memoria și percepția realității, Antara este forțată, violent, să se confrunte cu realitatea propriului comportament din trecut și cu implicațiile acestuia asupra căsniciei sale. Această tensiune este exacerbată de alte două generații de femei: mama Tarei (care trăiește încă singură și ale cărei istorisiri nu sunt conforme cu poveștile pe care Antara și le-a spus ei însăși) și fiica abia născută a Antarei (a cărei sosire pe lume îi provoacă depresie post-partum Antarei și o tulbură și mai mult pe Tara care crede că fetița este, de fapt, propria ei fiică, adică Antara). M-a emoționat extraordinar de mult această scenă, în care Tara o confundă pe fiica Antarei cu Antara, deoarece parcă simbolizează ceva de-a dreptul ciclic: nașterea, viața, moartea; tinerețea, adolescența, bătrânețea. Această carte chiar a avut un „supraînțeles”, o multitudine de substraturi care, încetul cu încetul, s-au relevat cititorului care știe să asculte. 

„La exact o săptămână de când ajunsesem acolo, Nani a venit să mă ia. Aceea a fost ziua când am tras oblonul peste orice gânduri legate de tata și le-am împins într-o periferie, una care nu ocupă spațiu și nici nu cere atenție.”

O temă majoră a acestei cărți o reprezintă investigarea relației mamă-fiică și modul în care, pentru ambele părți, aceasta evoluează - de la naștere, prin atașament și hrănire, până la independența din copilărie, rebeliunea adolescenței, propria maternitate a fiicei și apoi dependența părinților de proprii copii. Antara, botezată în mod deliberat pentru a fi diferită și separată de mama ei (prefixul un din nume desemnând, de fapt, „lipsa” a ceva) este, de fapt, legată strâns de Tara, mama ei - ele sunt profund conectate, ca și cum distrugerea și dispariția uneia ar duce la distrugerea și dispariția alteia. Declinul psihologic, cognitiv al mamei este însoțit de declinul propriei siguranțe, de declinul propriei căsnicii, a condiției de mamă. Antara nu se luptă doar cu depresia, nu se luptă doar amintirile, cu propria ei natură - negare, delăsare, violență psihică, sentimente exacerbate și contradictorii, lupte interioare și refulări emoționale. Durere, sentimentul neputinței și al sfârșitului, pierderea speranței și, în cele din urmă, lipsa de vitalitate, ca și cum întreg corpul ar părăsi-o, funcțiile fiziologice ar înceta să-și mai urmărească dinamica specifică...

„Am învățat cum să-mi strunesc trupul. Cât de des puteam să mă spăl determina cât de mult aveam să transpir. Cât de des urma să urinez determina câtă apă aveam să beau. O parte din mine era sigilată. Puțin intra, puțin ieșea.”

O altă temă abordată în Zahăr ars este fluctuația amintirilor - cum se creează, cum se construiesc; amintirile văzute ca „o proprietate comună”, amintirile văzute „ca o posesie”. Pe măsură ce înaintezi în lectură, parcă pui la îndoială narațiunea Antarei, care, uneori, este lipsită de convingere, fisurată, fragmentată, mai ales în imaginile pe care le prezintă despre mama și soțul ei. Vorbim și despre tema aparetenenței, deci a excluderii: ashramul i-a oferit Tarei un sentiment de comunitate, regăsire, dar i-a oferit Antarei un sentiment al excluderii și a pierderii identității, plecarea Tarei având loc atunci când Antara abia își cunoștea rădăcinile. Soțul Antarei, de asemenea, simte că nu-și găsește locul în India, cu ideile lui occidentale, snobismul și morala mai degrabă simpliste decât profunde. Tema obsesiei, întrucât Antara, în special, cataloghează obiecte și colecționează fără încetare - jocuri, obiecte, fapte... Pe măsură ce încearcă să înțeleagă starea mamei sale, motivele pentru care a ajuns așa cum este, începe să facă propriile cercetări privind legăturile dintre diabet și bacteriile intestinale, radiografii, hormoni, neurotransmițători și receptori...

„(...) Non-Tara - Antara avea să fie altfel decât mama ei. Dar în procesul separării una de alta, ne-am trezit lipite.

Poate că n-ar fi mers mai bine dacă nu aș fi fost desemnată ca cea care o anulează. Cum oare m-aș putea feri să fac aceeași greșeală? Cum oare să o protejeze pe micuța aceasta de aceeași povară? Poate că este cu neputință. Poate că este doar ceva ce-mi doresc.” 

Zahăr ars are o „natură interioară” multilaterală, ciudată, bizară, iar romanul poate fi văzut din prisma acestor termeni: un roman „variabil”, întrucât, din câte am înțeles, a fost scris pe parcursul a șapte ani, în aproximativ opt ciorne - folosindu-se de diferite voci (persoana întâi, persoana a treia), timpuri, naratori, decoruri, personaje. Iar autoarea a luat, în cele din urmă, manuscrisele vechi și le-a pus la un loc, transformându-le în această carte. Acum, după ce l-am citit, și după ce a trecut mult timp de când l-am citit, simt cum încă are multe să-mi mai spună. Este un roman ambiguu, pe alocuri plin de umor, pe alocuri intens și aproape inconfortabil din punct de vedere psihic. Într-o măsură, o narațiune relativ simplă, banală, dar, de asemenea, și o scriitură ce împletește o serie de idei și concepte profunde, serioase, sincere. Nu știu ce-aș mai putea spune, deoarece știu că m-am lungit deosebit de mult. Dar chiar a fost o carte mult diferită față de altele pe care le-am citit, pe care cu siguranță o voi încadra în acea categorie pe care am început-o anul trecut, numind-o „nu-pentru-oricine”. Așadar, nu este o lectură pentru oricine, dar, da, este una pe care poate ar trebui să o ai în vedere dacă vrei să citești ceva diferit. 

O istorie a asasinatelor, de Jean-Christophe Buisson - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 376

Anul apariției: 2021

Traducere: Aurelia Ulici

Jean-Cristophe Buisson este un jurnalist francez specializat în istorie, născut la 22 mai 1968, în Montbrison. În 1994, s-a alăturat revistei Figaro ca reporter și, în 2008, a devenit redactor-șef al departamentului Cultură. În 2015, a fost numit redactor-adjunct. Este specializat în problemele Balcanilor și ale lumii slave, cărora le-a dedicat numeroase reportaje și mai multe cărți. Apare și pe RTL, pe France 2 și pe canalul Histoire. Este, de asemenea, autorul unor cărți cu tematică istorică: Assassiné (O istorie a asasinatelor); 1917, l'année qui a changé le monde (1917, anul care a schimbat lumea); Les grands vaincus de l'Histoire (Marii învinși ai Istoriei); Napoléon. L'esprit des lieux (Napoleon. Spiritul locurilor).

„De cum intră în vestibul, înțelege. Oamenii cu priviri dușmănoase pe care îi întâlnește rămân cu șapca pe cap. Cu țigări în gură, refuză cu încăpățânare să-l salute. Fiecare zi care urmează va veni cu partea ei de șicane, jigniri și umilințe la adresa lui Nicolae, a împărătesei și a celor cinci copii ai lor. Cerbii și căprioarele care erau bucuria acestora în parc au fost, toți, omorâți.”

Volumul ne permite să descoperim sau să redescoperim asasinate care au mar cat istoria lumii... Unele sunt cunoscute, precum cele cărora le-au căzut victime Lincoln, Sissi, Cezar, Nicolae al II-lea, Franz Ferdinand al Austriei, Sadat..., dar ni se furnizează un plus de informații mai puțin sau deloc cunoscute. Alte asasinate sunt mai puțin faimoase: Maximilian de Habsburg, Alexandru al II-lea, Dollfuss, Lumumba, Ngô Dinh Diêm... fiind trecute cu vederea în cărțile de istorie. Cititorii nu vor putea să nu fie impresionați în cazul unora dintre victime, chiar dacă acestea, la rândul lor, s-au ridicat călcând peste cadavre. Este și cazul lui Dollfuss, cancelarul Austriei care a luptat împotriva anexării acesteia de către Hitler, dar care nu a ezitat să impună o dictatură și ale cărui ordine au cauzat între 1 500 și 2 000 de morți în timpul războiului civil început de muncitori în 1934... Destinul lui Alexandru al II-lea este cel care impresionează cel mai mult. Într-adevăr, o ghicitoare i-a prezis că va supraviețui unui număr de șase atacuri, dar că al șaptelea îi va fi fatal... Să fi avut, oare, dreptate? Cititorul interesat va putea afla!

„În 2007, osemintele unei adolescente și ale unui băiat sunt descoperite într-o pădure de lângă Ekaterinburg. Un laborator rus, apoi unul american le analizează și ajung la aceeași concluzie: sunt trupurile Mariei, de nouăsprezece ani, și ale lui Alexei, de treisprezece ani. Curând, se vor odihni în fosta capitală imperială, alături de părintele lor, ultimul țar.”

Istoria-e-tragică. Da, chiar e, iar asta o demonstrează și Jean-Cristophe Buisson în cartea sa, O istorie a asasinatelor, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Bun, să ne-nțelegem de la bun început: dacă nu-ți place istoria, dacă nu-ți plac detaliile de politică și alte chestii de-acest gen, acestă carte nu e pentru tine. Dar dacă ești pasionat de acele lucruri mai puțin știute, atunci cu siguranță ar trebui să o încerci. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, această carte nu-i tocmai plină de informații politice. De fapt, urmărește viața unor mari personalități din istorie, în general oameni politici, din momentul în care ideea asasinării lor este luată în calcul de anumite persoane până când, în fine, acest lucru chiar se-ntâmplă. Nu m-a surprins să găsesc și povestea lui Nicolae și Elena Ceaușescu în carte - de altfel, Jean-Cristophe Buisson abordează cronologic „demersul” acestor asasinate: începe cu Iulius Cezar (asasinat pe data de 15 martie, anul 44 înainte de Hristos) și se termină cu Nicolae și Elena Ceaușescu (uciși pe data de 25 decembrie 1989). Cu alte cuvinte, o lecție de istorie ceva mai atipică, dar de-a dreptul interesantă.

„Când, în cele din urmă, tirurile încetează, un spectacol dezolant se prezintă ochilor supraviețuitorilor și ajutoarelor care sosesc: peste tot sânge, bucăți de sticlă, scaune răsturnate, corpuri neînsuflețite. Cei patru atacatori sunt arestați.”

Jean-Cristophe Buisson își livrează informațiile într-un mod accesibil. Bineînțeles, n-am rămas cu prea multe informații mult prea detaliate, dar ideea de bază cu siguranță am asimilat-o. Prin cartea sa, Buisson a navigat nu doar prin apele trecutului îndepărtat, ci și prin cele ale prezentului. Nu putem să nu spunem că, de fapt, cele întâmplate au reverberații chiar și în societatea de astăzi - este acel „efect al fluturelui”, în care bătaia din aripi a unuia aflat la celălalt capăt al Pământului ar putea isca un uragan pentru cineva aflat, ei bine, la capătul total opus. Chiar mi-a plăcut, m-a antrenat și m-a ținut acolo, deși uneori am simțit că m-a cam pierdut și n-am reușit să țin pasul - în cele din urmă, totuși, este vorba despre o carte care are în titlu cuvântul „istorie”, nu? Și nu zic că istoria ar fi plictisitoare, ci că presupune o anumită cantitate de informații ce ușor pot fi considerate plictisitoare, dar relevante în contextul dat. În orice caz, am citit-o pe tren și, cum n-aveam altceva de făcut, am știut că-i mult mai bine să o iau cu mine, altfel aș fi avut predilecția de a orice altceva în afară de a o citi. Da, e o carte cu care trebuie să ai răbdare.

„De la primele împușcături, soția lui Rajiv Ghandi, Sonia, s-a grăbit să iasă din casă. A înțeles imediat ce însemna acel tir în parc. În timp ce aleargă spre locul dramei, din gura ei ies țipetele care vor ieși din gurile a 700 de milioane de indieni când vor afla, la începutul după-amiezii, de moartea oficială a Indirei Ghandi: «Mama! Oh, Dumnezeule, Mama»!”

O istorie a asasinatelor cuprinde 15 povești reale, pe care autorul și le-a documentat atât la bibliotecă, dar urmărind și filme și documentare cu și despre personalitățile respective. Începe cu Iulius Cezar și continuă, cronologic, cu Henric al III-lea, asasinat la Saint-Cloud, pe data de 1 august 1589, Maximilien de Robespierre, asasinat la Paris, pe data de 28 iulie 1794, Abraham Lincoln, asasinat la Washington, pe data de 14 aprilie 1865, Maximilian de Habsburg, asasinat la Santiago de Querétaro, Mexic, pe data de 19 iunie 1867, Alexandru al II-lea, asasinat la Sankt-Petersburg, pe data de 1 martie 1881, Elisabeta de Austria (zisă Sissi), asasinată la Geneva, pe data de 10 septembrie 1898, Franz Ferdinand de Austria, asasinat la Sarajevo, pe data de 28 iunie 1914, Nicolae al II-lea, asasinat la Ekaterinburg, pe data de 17 iulie 1918, Engelbert Dollfuss, asasinat la Viena, pe data de 12 iulie 1934, Patrice Lumumba, asasinat la Katanga (Congo), pe data de 17 ianuarie 1961, Ngô Đình Diệm, asasinat la Saigon, pe data de 2 noiembrie 1963. Anwar el-Sadat, asasinat la Cairo, pe data de 6 octombrie 1981, Indira Gandhi, asasinată la Delhi, pe data de 31 octombrie 1984 și Nicolae și Elena Ceaușescu, asasinați la Târgoviște (România), pe data de 25 octombrie 1989, într-o poveste cu titlul „O execuție neobișnuită”.

„Patru soldați îi conduc în fața zidului de incintă al garnizoanei. Când Nicolae și Elena Ceaușescu se întorc, au timp doar să vadă focul ieșind din țevile mitralierelor celor șase soldați parașutiști. Mai multe zeci de rafale sunt trase în cuplul de tirani. Una dintre ele de aproape, chiar după moartea lor, trasă de soldatul pe care Elena îl insultase. Sunt orele 14.50. România este liberă, dar noul regim își bazează legitimitatea pe un dublu asasinat.”

În cele din urmă, Jean-Cristophe Buisson urmărește poveștile acestora, conturând circumstanțele care au dus la asasinarea lor. Lovituri politice, răscoale, trădări, lovituri de stat, acte religioase, militanți, activiști, greșeli - toate reprezintă motive pentru care ucigașii își justifică asasinatele. Uneori, da, poate chiar au fost necesare aceste situații, atunci când unii lideri politici și conducători au luat-o razna, dar citind cartea, am fost și martorul unor asasinate hazardate, absolut inexplicabile. Sau care, în fine, cu greu își găseau o justificare viabilă. În orice caz, este o carte foarte bine documentată și scrisă chiar într-o voce „prietenoasă”, dacă un astfel de subiect îți permite, în fine, o astfel de voce. Nu m-a plictisit, repet, dar nu e tocmai genul de lectură pe care-l abordez în mod uzual. Cu toate acestea, am plecat din ea simțind că mi-am îmbogățit cultura generală, ceea ce nu poate decât să mă bucure. De altfel, în condițiile în care ne regăsim astăzi, cu siguranță a fost o carte care, ei bine, s-a potrivit. V-o recomand, astfel, mai ales dacă sunteți pasionați ai cărților istorice și, mai ales, dacă vreți să abordați puțin și această „latură întunecată” a ei.