Număr de pagini: 208
Anul apariției: 2018
Traducere: Cerasela Barbone
Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza. La Editura Pandora M au mai apărut cărțile: Iubire amară, Fiica ascunsă, Noaptea pe plajă, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, Invenții ocazionale, Viața mincinoasă a adulților.
„Mario se revărsa, anula orice lucru care nu era imaginea lui de băiat, de bărbat, felul în care crescuse sub ochii mei de-a lungul anilor, între brațele mele, în săruturile calde. Mă gândeam doar la el, la cum se întâmplase să nu mă mai iubească, la nevoia de a avea din nou parte de iubirea lui, nu mă putea lăsa așa.”
Cândva scriitoare aspirantă, Olga a renunțat la ambițiile ei literare, dedicându-se căsniciei şi creşterii copiilor. Când e părăsită de soțul ei, Mario, se refugiază în propria nefericire şi descrie zilele care au urmat plecării lui ca pe un iad personal. Are treizeci şi opt de ani, doi copii şi un câine-lup de care trebuie să aibă grijă în continuare, deşi i se pare că viața s-a sfârşit. Treptat, Olga se desprinde dureros de realitate, făcând o obsesie din a înțelege de ce soțul ei a încetat s-o iubească şi a lăsat-o în urmă pentru o femeie mult mai tânără, după cincisprezece ani de căsnicie. Furia, rătăcirea, dezorientarea, sentimentul de gol, senzația de sfârtecare a familiei şi abandonul de sine pun stăpânire pe eroina Elenei Ferrante, care, încetul cu încetul, simte că pierde contactul cu viața reală. În plus, e bântuită de o amintire din copilărie care o aduce în pragul nebuniei – amintirea unei femei care, după ce a fost părăsită de soț, a hotărât să-şi pună capăt zilelor. Bestseller în Italia timp de aproape un an, Zilele abandonului descrie încercarea unei femei părăsite de a găsi, după luni de furie, îndoieli, autocompătimire şi disperare, o cale de a-şi depăşi suferința şi de a-şi construi o nouă viață.
„Îmi răpisem din timpul meu ca să i-l ofer lui și să-l fac, astfel, mai puternic. Îmi pusesem deoparte aspirațiile ca să-l sprijin pe el. Fiecare criză de-a lui de descurajare mă făcea să-mi amân propriile crize ca să-l îmbărbătez. Mă risipisem în minutele lui, în orele lui, ca să se poată concentra (...). Și acum, acum mă părăsea luând cu el tot acel timp, toate energiile acelea, toate eforturile acelea pe care i le dăruisem (...).”
M-am îndrăgostit de Elena Ferrante, pur și simplu. După ce m-am ferit ani buni din a-i citi vreo carte tradusă la noi, anul acesta, pentru prima și prima dată, am citit Fiica ascunsă (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o carte formidabilă, care m-a răvășit și mi-a plăcut neașteptat de mult. De-atunci, am mai citit de la Elena Ferrante Iubire amară (recenzia AICI), apoi Viața mincinoasă a adulților (pe care urmează să o recenzez) și, în final, Zilele abandonului, o carte care, iarăși, a dat cu mine de pământ și, într-adevăr, a fost ce trebuie pentru a avea certitudinea faptului că Elena Ferrante este o scriitoare genială, diferită, atentă, multilaterală și extrem de profundă. Cât de curând, cu siguranță, mă voi apuca și de Tetralogia Napolitană. Momentan, aștept să citesc și celelalte cărți scrise de ea pe care le am, deși nu știu dacă întâi ar trebui să citesc tetralogia și, abia apoi, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, o carte de non-ficțiune în care Ferrante surprinde intimitatea procesului scrierii. Mă mai gândesc, în orice caz. Pentru că între timp vreau să vă vorbesc despre romanul de față, unul care mi-a depășit cu mult așteptările și pe care, de când l-am citit, l-am recomandat oricui.
„L-am lăsat să plece cu noua lui iubită, cu cerceii atârnați la urechi. Oricum, ce puteam face, pierdusem totul, inclusiv pe mine, complet, în mor iremediabil.”
Ca să înțelegeți, iubirea mea pentru cărți nu se manifestă doar pe acest blog sau prin crearea de conținut online, digital. Oh, nu, vorbesc despre cărți oricând am ocazia, cu oricine împărtășește aceeași bucurie superbă a lecturii. Iar pentru Ferrante „duc campanie politică”, și când am vorbit despre Zilele abandonului unor colege, am fost impresionat să aflu că o prietenă dragă, de fapt, de îndată s-a pus să o citească. Doar pentru ca în următoarele zile să-mi spună cât de mult i-a plăcut, cât de mult a simțit-o și cum, uneori, parcă se trezește întrebând „Oare ce mai face Olga?”. Într-adevăr, este o carte care te bântuie mult timp după ce ai citit-o, iar asta este dovada unei cărți intense, profunde, care depășește cu ușurință granițele ficțiunii, fără să rămână „ficțiune-și-atât”. Romanul de față este unul extrem de intens, visceral, dureros, grav, în care Ferrante abordează o temă extrem de sensibilă - aici, „chestia” e că dacă te regăsești în experiența Olgăi, atunci, s-o spun așa, „ai să ți-o iei rău de tot”. Pentru că modul în care, prin intermediul Olgăi, Ferrante livrează anumite întâmplări, este absolut uluitor, de-o realitate care te lovește ca un tren de mare viteză. Și, de asemenea, mai dă și cu spatele, ca să te mai calce o dată. Doar pentru ca la sfârșitul cărții să te regăsești revitalizat, plin de speranță, împăcat cu gândul că, în lumea asta, ai în tine toată puterea de care ai nevoie pentru a reuși...
„Mă gândeam la frumusețe ca la un efort constant de anulare a corporalității. Voiam să-mi iubească trupul uitând tot ce știe despre trupuri. Frumusețea, mă gândeam cu neliniște, este această uitare. Sau poate că nu. Crezusem eu că iubirea lui are nevoie de acea obsesie a mea.”
Viața domestică a Olgăi se sparge precum o sticlă de vin care cade pe podeaua pe care s-au scris poveștile unei vieți conjugale, după ce bărbatul ei îi spune că vrea să divorțeze. Începând din acest moment, urmează „zilele abandonului”. Olga își abandonează sinele, își abandonează valorile, își abandonează sufletul și trupul și idealurile și visurile și tot ce a însemnat ea. Olga se schimbă - își schimbă limbajul, se transformă într-un hazard. Își schimbă natura și nu se mai recunoaște. Copiii nu o mai recunosc. Parcă intră într-o transă din care nimic n-ar mai putea-o scoate; poate doar reîntoarcerea celui care a plecat. Atmosfera cărții este mult mai puternică decât suma tuturor întâmplărilor. Forma povestirii, cuvintele Olgăi, se potrivesc întocmai cu tema cărții - onestitatea Olgăi, naratoarea, permite cititorului să nu rămână rece experienței de viață prin care trece, îi permite să privească în profunzimea fiecărui rând, intensitatea fiecărui cuvânt. Îi permite cititorului să simtă amețeala adâncurilor, vertijul valurilor, valul de emoții, negura infernului prin care Olga încearcă să răzbată.
„Nu i-am explicat că voiam să-l șterg complet din corpul meu, să alung din mine și părțile pe care, dintr-un fel de prejudecată pozitivă sau datorită conviețuirii, nu fusesem niciodată capabilă să le văd. Am ascuns că voiam să mă sustrag vâltorii vocii lui, a expresiilor lui verbale, a comportamentului lui, a sentimentului lui despre lume. Voiam să fiu eu, dacă expresia aceea mai avea vreun sens. Sau cel puțin voiam să văd ce rămânea din mine, odată ce el era îndepărtat.”
Vocea Olgăi este dureros de sinceră, adevărată, curată, și ceea ce pe mine, unul, a reușit să mă frapeze, a fost modul în care limbajul narațiunii se schimbă pe măsură ce starea de spirit a Olgăi alternează. La început, scriitura este lentă, meditativă, liniștită, cu toate punctele, virgulele și semnele de ortografie aferente. Cu alte cuvinte, fiecare emoție era livrată cumpătat, chibzuit, calm. Dar pe măsură ce Olga a început să alunece în labirintul neașteptat al emoțiilor, într-un loc total necunoscut ei, pe măsură ce Olga a început să se retragă în propriul sine (deja pierdut și de nerecunoscut), limbajul s-a adeverit într-un centru crud, vulnerabil, sângerând, pătrunzător, fără virgule, fără puncte, fără ortografie, colocvial, ca și cum Olga ar fi zis „ține, gata, aici mă opresc, ăsta mi-e abandonul”... În scriitură, acest limbaj devine, pentru Olga, un fel de „o a doua piele”, una care s-o protejeze, să-i permită să sufere în tihnă. Pe măsură ce Olga trece prin anumite întâmplări, experiențe, parcă reușește să treacă de „faza brutală”, iar limbajul îi urmează exemplu, reflectând întocmai noua ei stare de spirit.
„Să exiști înseamnă asta, m-am gândit, o tresărire de bucurie, o împunsătură de durere, o plăcere intensă, vene care pulsează sub piele, nu e niciun alt adevăr de povestit.”
Olga începe să cântărească prețul anilor de căsnicie - ce i s-a dat, ce i s-a luat, la ce a renunțat, cu ce a rămas -, și face toate acestea cu o calmitate terifiantă, chirurgicală. Vorbește despre extirparea trecutului, despre bucățele, și parcă ajungi să citești această carte cu o oarecare groază, te temi de ce-ar putea urma, ai în cap un anumit scenariu (recunosc, eu și prietena mea l-am avut de la bun început, întrucât amândoi credeam că totul are să meargă în acea direcție). Ferrante nu se teme. Lui Ferrante nu îi este frică să confrunte sentimentele, să numească lucrurile folosindu-se de adevăratul lor nume. Nu. Termenul „abandon” este unul interesant, departe de semnificația lui acceptată literar. În italiană, cartea se numește I giorni dell'abbandono, și am fost curios să aflu dacă înseamnă același lucru ca în română. M-am întrebat dacă, în italiană, cuvântul „abandon” înseamnă același lucru ca în română - a abandona ceva, a lăsa baltă etc. Dar, aparent, îți poți abandona și speranța. Inhibițiile. Oricum, bănuiesc că Ferrante și-a gândit titlul bine, fără a face referire doar la ideea de a-ți abandona partenerul de viață.
„M-am speriat doar pentru că acum inima mea bătea în pieptul ei.”
În cartea de față, durerea nu este ascunsă în fața unei măști curajoase. Nu. Olga s-t-r-i-g-ă. Și strigă tare. Până la ceruri. În versiunea ei, este inevitabil să existe o absență a sensului, să renunțe la o viață normală. Cartea lui Ferrante este, în esență, ceva ce simți, dincolo de a fi ceva ce citești. Scrisul ei este ca o pictură pe care o înțelegi așa cum crezi. Iar cartea este acerbă, violentă, înfiorătoare, fiindcă te atașezi rapid de Olga, trăiești alături de ea fără să o judeci, fără să-i ceri socoteală. Ești martor la drama ei, la renaștere ei, la pierzania ei, la abandonul ei. Elena Ferrante continuă să mă uimească, îmi aduce lacrimi în ochi, și nu pentru că ar fi neapărat emoționantă, ci pentru că se joacă cu mintea cititorului. Este literatură care te înalță, te luminează, a unei scriitoare, cândva anonime, care a ajuns să fie comparată cu cei mai mari scriitori ai ultimului secol. Ferrante se joacă cu timpul. Sondează psihicul și disecă memoria, spunând povestea prăbușirii fizice și psihologice a unei femei care, intempestiv, se abandonează. Și abandonează tot ce înseamna, până atunci, viața.
