Viața mincinoasă a adulților, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2020

Traducere: Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza. La Editura Pandora M au mai apărut cărțile: Iubire amară, Fiica ascunsă, Noaptea pe plajă, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, Invențiile ocazionale, Zilele abandonului.

„În schimb, eu m-am prelins și continui să mă preling chiar și acum înăuntrul acestor rânduri care vor să-mi dăruiască o poveste în timp ce, în realitate, nu înseamnă nimic, nimic al meu, nimic care să fi început cu adevărat sau să fi ajuns cu adevărat la sfârșit: doar o învălmășeală despre care nimeni, nici măcar cine scrie în acest moment, nu știe dacă include firul potrivit al unei povestiri sau e numai o durere încâlcită, fără mântuire.”

Lumea interioară a Giovannei se prăbușește când își aude tatăl spunând că fața ei își pierde drăgălășenia și începe să semene cu cea a disprețuitei mătuși Vittoria. Viața ei devine o căutare chinuitoare a oglinzii în care să se poată vedea cu adevărat. Giovanna se caută pe sine în două orașe înrudite ce se urăsc reciproc: orașul Napoli al înălțimilor și al rafinamentului și același oraș, dar al adâncurilor, un loc al excesului și al vulgarității. Fata se mișcă între cele două realități înainte și înapoi, fără a găsi răspunsuri sau o cale de a se salva, ajungând în schimb la o maturizare pe care nu a dorit-o și care nu e nici pe departe atât de frumoasă pe cât a crezut ea.

„(...) n-a vrut să-i vadă morți ca să nu simtă că o să moară și el.” 

Ador cum scrie Elena Ferrante. Aș putea spune că este cea mai mare surpriză literară a anului 2021, de când mi-am făcut curaj să-i citesc cărțile. De-atunci și până acum am citit Iubire amară (recenzia AICI), Fiica ascunsă (recenzia AICI), Zilele abandonului (recenzia AICI) și Invențiile ocazionale, pe care urmează să o recenzez (sper eu, cât mai curând). Iar Viața mincinoasă a adulților este un roman pe care, deși l-am citit greu, l-am adorat încă de la prima pagină. Pentru că, odată cu fiecare carte pe care o citesc, îmi dau seama că despre Elena Ferrante cu siguranță voi auzi „lucruri mari”. Are un talent incredibil, este o scriitoare desăvârșită care i se dezvăluie cititorului în forme din ce în ce mai spectaculoase, mai profunde, mai diferite, păstrând, în același timp, fluxul scriiturii care a consacrat-o: realitatea în forma ei cea mai adevărată. Vorbind despre oameni, despre situații, despre stări și emoții, despre trăiri dintre cele mai sincere, dureroase, violente, Elena Ferrante deja depășește granițele ficțiunii și pășește, cu încredere și sub dictonul călăuzitor al puterii de a scrie, în viața cititorului. În sufletul său. Iar acest lucru face și în Viața mincinoasă a adulților, o carte care m-a răvășit și pe care, cu toate acestea, știu că nu am simțit-o la potențialul ei maximal. Dar am adorat cum a fost scrisă și spusă povestea surprinsă.

„(...) morții sunt obiecte care s-au spart, ca un televizor, aparatul de radio, blenderul, și cel mai bine e să-ți amintești de ele cum erau când funcționau, pentru că singurul mormânt acceptabil e amintirea.”

Un roman, în esență, simplu. Dar cu o premisă ingenioasă. Titlul, normal, intrigă cititorul, oferindu-i deja o idee a perspectivei din care este prezentată cartea. Nu? Nu știu, de fapt, dacă Ferrante într-adevăr „datează” evenimentele acestui roman; mai mult parcă le dramatizează (nu în sensul rău, enervant) prin intermediul unei singure familii, a conflictelor dintre generații. Conflictul dintre „elita liberală educată” și „proscrișii” mai slab educați. Iar în jurul acestor divergențe se creează nu doar ideea de izolare (uite că, na, sângele chiar se face apă), iar o anumită mitologie planează asupra unei figuri din familie: mătușa lui Giovanna, naratoarea, o adolescentă, fiica a doi intelectuală. Care pare că are o viață idilică, care stârnește invidia altora - evident, la suprafață. Trăiește într-o familie care se mândrește, aproape în mod ostentativ, cu faptul că fiecare are voie la opinii deschise, democrația primează, iar importanța culturii, a educației și libertății de exprimare este primordială. Ambii părinți poartă o mască a toleranței liberare, dar sunt totuși de o sinceritate candidă. Și totul începe exact așa: „Cu doi ani înainte să plec de acasă, tata i-a spus mamei că sunt foarte urâtă. Fraza a fost rostită în șoaptă (...)”. De fapt, tatăl ei a comparat-o cu sora sa, Vittoria care, din cauza dezgustului adânc înrădăcinat al tatălui ei față de sora sa, ajunge să fie o personificare a însuși „urâtului” pentru adolescenta Giovanna. De altfel, aceasta nu a întâlnit niciodată pe cineva dintre rudele din partea tatălui - acestea au fost renegate și marginalizate până la gradul de insignifianță.

„În perioada aia, minciuna și rugăciunea au pătruns în mod statornic în viața mea de zi cu zi și din nou m-au ajutat mult. Minciunile mi le-am spus de obicei mie însămi. Eram nefericită și mă prefăceam chiar prea veselă la școală și acasă (...). În spatele minciunilor mele dezinvolte, în spatele rugăciunilor mele, trăiam într-o stare de neliniște.”

De altfel, tatăl ei susține că Vittoria este o degenerată și că a fost nevoit să întrerupă relația cu ea din cauza valorilor morale pe care (nu) le avea. Ceea ce înțelegem, de fapt, este că tatăl ei a avansat în scurt timp în „ierarhia socială” și s-a „dezis de sângele rău”. A uitat tot. A vrut să fie singur și, din considerente de așa-zisă superioritate, a rupt orice legătură pe care ar fi putut-o avea. De-aici, după cum era de așteptat, Giovanna devine din ce în ce mai interesată de legăturile tatălui ei - în speță, de mătușa ei, Vittoria. De-aici, se-ajunge într-un punct în care cele două se întâlnesc - Giovanna și Vittoria -, iar Giovanna descoperă o cu totul altă lume. O lume a limbajului vulcanic, al limbajului „fără perdea”, crud, dezinhibat, care deseori ia o formă sexuală explicită. Dar, totuși, descoperă și-o inimă înstrăinată și îndurerată, plină de candoare. Este șocată de acest „adevăr”, de această nouă lume - divergența între „curățenia” lumii părinților ei și această lume nouă, a Vittoriei, cu care ia contact, stârnește în ea ceva ce n-ar fi crezut că există. Iar momentul în care Vittoria îi povestește Giovannei o cu totul altă versiune a aceleiași povești spuse de către tatăl ei, îl transformă pe acesta într-un mincinos șiret. Apoi, Vittoria o întreabă pe Giovanna despre o anumită brățară pe care i-a dat-o tatălui acesteia pentru a i-o dărui, însă Giovanna nu știe nimic.

„(...) deși nu credeam în Dumnezeu, m-aș fi rugat în fiecare zi și în fiecare noapte pentru ca asta să nu se întâmple și că numai dorința aia, numai speranța aia, numai rugăciunea aia mă puteau împiedica să mă prăbușesc acum, într-o clipă, moartă pe jos.”

Ei, bine, această brățară are să devină un fel de oracol al poveștii, deoarece însăși brățara pare a spune adevăruri despre călătoria de „descoperire a sinelui” pe care Giovanna o face. Adevăruri pe care niciunul dintre adulți nu le va recunoaște până când nu va fi constrâns de circumstanțe să o facă, prins cu mâța în sac. În cele din urmă, Giovanna ajunge să regăsească aspecte din ea însăși în mătușa ei. Brusc, se trezește că nu aparține - exclusiv - niciuneia dintre cele două părți ale familiei ei. Adulții, adulții mincinoși și cu moravuri, cu valori bizare, cu pânzele lor de minciuni fără sens, au țesut în jurul Giovannei un fel de pânză. Au creat un fel de proces judiciar, iar pe Giovanna au transformat-o în juriu. În acest roman, în Viața mincinoasă a adulților, adevărul mai mult decât cosmetizare. Este mai mult decât intrigă și dinamică. Este însuși pilonul care o susține pe Giovanna, este catargul unei bărci aflate pe  mare în timpul furtunii. Ideea este că acest roman are o natură întunecată, are o natură oportunistă - așteaptă momentul oportun pentru a ataca, pentru a infecta și a deveni patogen. Așa se-ntâmplă și cu Giovanna și, de fapt, cu întreaga acțiune: este vorba despre „momentele oportune” pentru a afla lucruri, pentru a diminua, parcă, tensiunea (ura?) dintre cele două familii. Sau a le maximiza? Nici nu știu.

„I-a dat semnificația unei vigilențe extreme asupra nouă înșine, era cuțitul cu care rănești conștiința ca să n-o lași să adoarmă.”

Viața mincinoasă a adulților poate fi, pe alocuri, mult prea dramatic. Mult prea exagerat, când anumite lucruri ar fi putut fi atinse mult mai subtil. Totuși, acest lucru nu m-a plictisit sau deranjat, deoarece mi-am dorit tot mai mult să citesc și să aflu ce se va mai întâmpla cu Giovanna. Oricum, este vorba despre un conflict intens, nu fizic, ci psihologic, un conflict care arde ca un foc mocnit, gata oricând să explodeze și să ardă și mai intens. Este vorba despre personaje secundare, fiecare dintre ele având vieți interioare bogate, efervescente, ceea ce poate duce la „o problemă a acumulării” - prea multe întâmplări, prea multe informații, prea mult trăiri pentru aceste 304 pagini. Mi-am dat seama, totuși, că Ferrante este mai mult „un scriitor al trăirii”, nu al acțiunii. În Viața mincinoasă a adulților, brățara aceea despre care vorbesc ajunge să fie trecută de-a lungul a trei generații, ceea ce, evident, provoacă un complot de o absurditate exponențială. Parcă, sincer, Ferrante dă semnificație la tot ce o înconjoară - iar asta îmi place extraordinar și patologic de mult. Îmi place să caut simboluri în orice scrie, fiindcă aproape orice are o anumită simbolistică și însemnătate aparte. 

„De ce să ai experiența morții dacă apoi ești readus la viață pentru veșnicie?”

Poate ar fi multe de spus, dar nu cred că reușesc să transmit întocmai ceea ce aș vrea, de fapt, să spun: citiți-o. Merită. Ferrante scrie impecabil. Scrie gândit. Scrie documentat. Știe ce face, chiar știe. Își analizează fiecare cuvânt, fiecare frază. Am impresia că-și recitește propozițiile, frazele, fragmentele, astfel încât să le confere o anumită cadență. Un anumit suflu interior. O anumită valoare. Are ceva special și mie chiar îmi place acest lucru. Iar legat de sfârșitul acestei cărți, Viața mincinoasă a adulților, chiar nu cred că ar putea fi multe de spus: se termină într-un moment de tranzit, iar în jurul Giovannei se vor fi adunat deja o groază de personaje (secundare) și chiar dacă deznodământul rezolvă subtil și elegant și frumos „problema brățării”, parcă rămâne deschisă o portiță către o continuare... Și, cine știe, poate Ferrante chiar are de gând să facă asta. Eu, oricum, abia aștept să mă apuc și de celelalte cărți scrise de ea pe care le am pentru ca, în sfârșit, să ajung și la seria care a consacrat-o.

Omul de cretă, de C.J. Tudor - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2019

Traducere: Alexandru Macovescu 

C.J. Tudor s-a născut în Salisbury și locuiește în Sussex, Marea Britanie, împreună cu partenerul și cu fiica sa. Dragostea ei pentru literatură, în special pentru cea întunecată și macabră, a început din tinerețe. În vreme ce colegii ei o citeau pe Judy Blume, ea îi devora pe Stephen King și pe James Herbert. De-a lungul anilor, a avut joburi extrem de variate. Printre altele a plimbat câini, a fost reporter, scenarist de radio, prezentator de televiziune, copywriter și, acum, autor de succes. Primul ei roman, Omul de cretă (Nemira, 2019; The Chalk Man, 2018), este bestseller internațional, fiind tradus în aproape patruzeci de limbi. Tot la Editura Nemira, în colecția Armada, au mai apărut și cărțile Fetele care ard (2022) și Dispariția lui Annie Thorne (2020).

„În ciuda cercetărilor extinse, a întrebărilor și rugăminților, a eforturilor depuse de detectivi și de locuitori ai orașului, capul nu i-a fost găsit, iar fata din pădure nu a mai fost întregită niciodată.”

Nu răscoli amintirile copilăriei dacă știi că ascund secrete întunecate. În 1986, Eddie și prietenii lui își petrec zilele mergând cu bicicleta printr-un orășel englez mereu adormit, în căutare de aventuri. Omuleții pe care îi desenează sunt codul lor secret. Dar atunci când unul dintre aceste desene îi conduce la un cadavru dezmembrat, povestea se schimbă definitv. În 2016, Eddie crede că a lăsat totul în urmă. Dar apoi el și prietenii lui primesc un mesaj misterios și trecutul se întoarce la viață, mai periculos ca niciodată. 

„În viață poți schimba multe lucruri - greutatea, înfățișarea, chiar și numele -, dar sunt și altele pe care, indiferent cât ai spera, ai încerca și te-ai strădui, e imposibil să le schimbi. Acestea sunt cele care ne călesc: nu lucrurile pe care le schimbăm, ci cele pe care nu reușim să le schimbăm.”

Trebuie să recunosc că am avut ceva emoții înainte să mă apuc de această carte. De ce? Pentru că toată lumea a adorat-o. Și voiam să-mi placă și mie; dar faptul că vin cu o experiență literară vastă în tagma cărților thriller, puține lucruri mă mai surprind. De altfel, cred că aceasta este și problema cu care mă confrunt în ultima perioadă - nu mai găsesc un thriller bun, un thriller care să-mi aducă ceva nou, ceva diferit. Mi se pare că ajung să citesc aceleași cărți despre subiecte răsuflate și arhifolosite, nimic nou sub soare, tralalala. Totuși, se pare că nu degeaba cartea aceasta a plăcut la foarte multă lume - chiar e o carte extrem de bună, un thriller palpitant în care răsturnările de situație „sunt la ele acasă”, în care nu poți bănui nimic fiindcă, ei bine, nu ai să ai dreptate în nicio privință. Deși, recunosc, au fost anumite chestii care nu m-au convins, importanța acestora a pălit în fața numeroaselor alte variabile care mi-au plăcut și mi s-au părut a fi fost foarte bine fructificate. Intriga, potențialul ei, a fost valorificată la maximum de către C.J. Tudor. Iar personajele - delicioase. Dincolo de acțiune alertă, ritmul hazardat, tot ce se-ntâmplă este genial. Pentru mine, acesta a fost un roman, să-i zic, complet, deoarece la sfârșitul lecturii n-am simțit că am alte întrebări, n-am simțit că au rămas „chestii în aer”. C.J. Tudor pare-se a fi urmat un plan extrem de precis, ducând totul în direcția în care trebuie.

„E una din crimele care suscită mereu interesul oamenilor. Are de toate, bănuiesc. Protagonistul ciudat, desenele sinistre făcute cu cretă și o crimă abominabilă. Am lăsat o amprentă în istorie. O amprentă mică a unei siluete de bărbat desenate cu cretă, mă gândesc cu amărăciune. Desigur, faptele au fost exagerate cu trecerea vremii, iar adevărul s-a fărâmițat. Istoria însăși este doar o poveste spusă de supraviețuitori.”

Am citit Omul de cretă foarte rapid, cred că în aproximativ o zi, în doar câteva reprize de citit. Nu mi-a venit să cred, sincer, că e un roman de debut, fiindcă totul a fost foarte bine gândit. Când mă entuziasmez privitor la o carte (cum a fost situația de față), am tendința de a mă dezumfla pe parcurs și de a o gafa, de a fi dezamăgit. Pentru că, mna, mi s-a mai întâmplat asta. Dar n-a fost cazul. Am rămas „umflat” pe tot parcursul lecturii ăsteia plină de suspans și tensiune, în care alternanța trecut-prezent a fost exact ce trebuie, oferindu-mi o perspectivă completă asupra a tot ce s-a întâmplat și, probabil, urmează să se întâmple. Acțiunea plasată în trecut m-a dus cu gândul la o copilărie diferită, simplă, în care copiii se jucau pe-afară, se-ntorceau noaptea în casă, într-o epocă lipsită de tehnologizare. Ca să fiu înțeles, romanul nu este unul care pistonează asupra acțiunii neașteptate sau a altor chestii de acest gen. De fapt, este oarecum static, dar totul se rezumă „la dezvăluirile” de pe parcurs care potențează, astfel, intensitatea romanului. Încetul cu încetul, în fața cititorului ies la lumină secrete, minciuni, întâmplări și detalii definitorii. În cele din urmă, un bulgăre de zăpadă este dat la vale și, în calea lui, are să stârnească numai haos și violență. Fiindcă, o, da, are C.J. Tudor niște scene de-a dreptul bizare, dar care parcă sunt „naturale” prin culoarea locală a romanului. 

„Credem că vrem răspunsuri. Dar de fapt ne dorim răspunsurile bune. Așa e natura umană. Ne punem întrebări care sperăm să ne ofere adevărul pe care vrem să-l auzim. Problema e că nu poți alege adevărul. Adevărul are obiceiul de a fi pur și simplu adevăr. Singura soluție reală pe care o ai este dacă să crezi sau nu.”

Un thriller care te poartă prin toate stările, cu răsturnări de situație dintre cele mai neașteptate și imprevizibile. Nu voi vorbi despre acțiunea cărții, evident, nici despre ce se-ntâmplă și personaje. După cum am zis, lucrurile sunt oarecum concentrate în jurul a anumite întâmplări, dar o iau razna în momentul în care factorul perturbator intervine. Din momentul acela, lucrurile chiar o iau razna și nu mai rămâne nimic altceva de făcut decât a-ți confrunta trecutul care, ei bine, ascunde foarte multe lucruri. Este vorba despre secrete și minciuni, despre imposibilitatea de a trăi cu greutăți de acest gen. În cele din urmă, au să te macine din interior până când te vor fi transformat într-o simplă carcasă goală. Este vorba despre a-ți asuma lucrurile chiar cu prețul libertății, al aparentei vieți fericite... C.J. Tudor camuflează în personajele ei adevăruri pur omenești, realități distorsionate - cel care încearcă să trăiască cu vina, cel care încearcă să fugă de probleme, cel care încearcă să disimuleze anumite stări. Și cel care are de suferit din cauza felului în care simte lucrurile. Din cauza felului în care îi este natura interioară, căreia nu i te poți niciodată împotrivi. 

„Să-ți amintești e poate ceea ce te omoară.”

Probabil ar mai fi foarte multe de spus, însă nu are sens. În primul rând, nu pot vorbi despre acțiune, fiindcă nu am de gând să fac un rezumat. Nu are niciun sens. Dar pot vorbi despre experiența pe care am avut-o citind Omul de cretă, o experiență care m-a purtat prin toate stările și care, la final, chiar m-a emoționat. Dincolo de a fi un thriller bun, romanul este un cumul de genuri - dramă, chiar și iubire, prietenie, horror, mistic; are ceva ce-l face să fie diferit, să depășească încadrarea limitată de „carte thriller”. Și asta mi-a plăcut, anume efervescența stilistică a autoarei, felul în care și-a construit personajele și le-a pus în scena romanului. A, era să uit: personajele sunt foarte frumos construite, tratate de către C.J. Tudor într-un mod foarte subtil. Fiecare joacă un rol important în ideea cărții, nimeni nu este lăsat în afară. Și, mai mult decât atât, acești omuleți de cretă, limbajul lor comun - vor fi atât cei care i-au adus împreună și au închegat relația de prietenie, cât și cei care îi vor fi adus în pragul colapsului. Ce urmează nu e altceva decât distanța dintre „început” și „sfârșit”. Iar Omul de cretă este, cu siguranță, punctul de maximă încordare când vine vorba de relația de prietenie a lui Eddie și amicilor săi.

Salem's Lot, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 540

Anul apariției: 2020

Traducere: Ruxandra Toma 

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„Următoarele nouă luni i se întindeau în față ca un mormânt fără fund.”

Ben Mears se întoarce în Jerusalem’s Lot ca să afle mai multe despre istoria Casei lui Marsten, un conac vechi ce bântuie numeroase legende locale. Ben se află, totodată, în căutarea unui antidot pentru propriii demoni – și a inspirației pentru o nouă carte. Dar, când doi băieți intră în pădure și doar unul se întoarce viu, Ben își dă seama că în acest orășel există forțe malefice mai puternice decât își imaginase el. Numai el și o mână de aliați pot încerca să oprească întunericul ce se lasă peste micul lor oraș natal.

„Închise ochii, îi acoperi cu un braț și toate amintirile îi reveniră clare în minte. Aproape că putea să vadă prespapierul din sticlă, un glob în interiorul căruia se stârnește un viscol minuscul, dacă îl scuturi.

Salem's Lot...”

Eu și Stephen King n-aveam o relație tocmai bună, și spun asta bazându-mă pe faptul că aproape toate experiențele mele literare cu el, din trecut, s-au dovedit a fi neplăcute. În mod normal, eu nu abandonez cărți, oricât de puțin mi-ar plăcea. Dar la King, Dumnezeule, n-am putut, până acum, să duc nicio carte până la capăt. Așa că, între timp, am renunțat. Am zis că nu-i pentru mine, pur și simplu nu suntem și nu vom fi vreodată pe aceeași lungime de undă. Dacă King e o linie dreaptă, eu sunt tot o linie dreaptă, dar paralelă cu ea. Și, totuși, recent i-am dat încă o șansă. „Asta o să fie ultima ta șansă, King”, mi-am zis. Și am citit Culoarul morții (recenzia o găsiți AICI) anul acesta - mi-o recomandaseră foarte multă lume, și-am zis că, na, ce pot pierde? „Încă o carte pe care n-am s-o citesc până la capăt”. Și-am început să citesc din cartea aceea. Și n-am mai putut s-o las din mână. Și, după ce am terminat-o, am simțit nevoia să mă adun și să-mi pun pansament pe suflet - King, m-ai distrus, nu alta. Și spun asta pentru că, sincer, a fost o carte total diferită față de tot ce-am încercat de la el. Și-atunci mi-am zis: gata, este timpul să-mi șterg din cap tot ce-am auzit despre King, tot ce s-a spus despre King, toate așteptările pe care le am de la King, și să-l încerc din nou. Așa, dragi prieteni, am ajuns la Salem's Lot, un roman pe care l-am devorat și care, deși nu mi-a plăcut la fel de mult precum Culoarul morții, tot m-a purtat într-o lume desăvârșită. Și m-a făcut să realizez că eu, când făceam referire la King, mereu aveam în minte cărți horror, cărți oribile, cărți care îți stârnesc fiori prin imagini și descrieri. Well, se pare că domnul King e mult mai efervescent - poate să-ți ofere o înfiorătoare doză de umanitate, spunând niște povești atât de pline de fantezie și orori.

„- Cred că această casă este un monument închinat de Hubert Marsten în cinstea răului, un fel de rezonator paranormal. Un fel de semnal luminos supranatural. Și în toți anii aceștia a stat acolo, păstrând, poate, esența spiritului malefic al lui Hubie în oasele ei bătrâne și putrezite.

- Și acum este locuită din nou.

- Și un alt copil a dispărut.”

Ei, bine, Salem's Lot cu siguranță nu e cel mai mare thriller horror din lume, nici un fantasy care te dă pe spate. De fapt, dacă e să ne referim strict la acțiune, e o carte chiar banală. Lentă. Slow burning. O poveste cu vampiri, într-un orășel micuț, izolat, în care se-ntâmplă multe chestii ciudate. Dar știți care-i cea mai faină chestie la King? Atmosfera. Și personajele. Și modul în care reușește să le creeze, modul în care le dă viață, le descrie, discursul pe care personajele îl au, frământările și trăirile interioare și stereotipurile și totul, efectiv, este o încântare, de la prima până la ultima pagină. Stephen King e, pur și simplu, epic. Scrie extraordinar de bine și știe să se joacă cu psihologia umană, știe să insereze trăsături în personajele sale încât să le facă rotunde și complexe, să le facă efervescente, multilaterale, cu profunzime. Chiar dacă este, în speță, un roman thriller (cred că dacă are și vampiri, i-am putea spune fantasy), Salem's Lot e mult mai mult decât atât. Personajele lui King sunt investite emoțional, plasate într-un cadru tensionat, plin de suspans, cu umor subtil și pasaje de-a dreptul geniale, descrieri care îți aduc în fața ochilor exact spațiul în care se desfășoară acțiunea. În micuțul orășel, care parcă ar fi căzut pradă unei perioade întunecate din Evul Mediu, lucrurile o iau razna, nu par ceea ce a fi. Superstiții, legende, bârfe și mituri, iar frica amușină fiecare locuitor. Geamurile se închid, oamenii o iau razna, ușile sunt ferecate. Pentru că la căderea nopții se-ntâmplă lucruri nebănuite, iar moartea se arată în forme pe care le recunoști din ce în ce în ce mai puțin. 

„(...) Sigur că există monștri; sunt oamenii cu degetele lipite de declanșatoarele armelor nucleare din șase țări, sunt teroriștii, criminalii, sunt cei care molestează copii. Însă așa ceva nu există. E un lucru bine știut. Semnul diavolului de pe sânul unei femei nu este decât o aluniță; bărbatul înviat din morți, care stă în fața ușii soției sale înfășurat în giulgiul mormântului, nu este decât un biet om care a suferit de ataxie locomotorie; bau-baul care mormăie și fojgăie în colțul camerei copilului nu este decât un maldăr de pături. Și există prelați care afirmă că până și Dumnezeu, magul alb și venerabil, a murit.”

Nu este un thriller „cu ritm”, să zic așa. Nu. Este unul foarte bine gândit, unul dozat, echilibrat. Nu-i tensionat în sensul de „abia-aștept-să-văd-ce-urmează”, nu. De fapt, este extrem de subtil. Are multe scene macabre, dar macabre prin realitatea lor. Frica, deseori, nu este insuflată de imagini bizare (are King un talent incredibil de a face asta), ci de tensiunea inexplicabilă cu care își dozează paginile. De asemenea, este vorba și despre ceva ce aș putea numi „sensibilitate”, poate profunzime și emoție. Nu știu dacă o fi fost motivul că eu chiar m-am atașat de anumite personaje sau doar ideea unor banale și clișeice, în aparență, dialoguri și aforisme. Totuși, sunt absolut impresionat de faptul că dacă în trecut îl consideram pe King „doar un scriitor cotat degeaba”, acum îl consider, într-adevăr, un maestru desăvârșit al meseriei de scriitor. Personajele sunt absolut superbe. Plasate în micuțul oraș, efectiv m-am îndrăgostit de tot ce înseamnă acest Jerusalem's Lot: oameni, atmosferă, situații, mister, tensiune, hazard. O fi romanul acesta despre vampiri, în cele din urmă, dar există ceva în interiorul orașului, un mister, un cancer care-l roade din interior, aducându-l în pragul colapsului: orașul Jerusalem's Lot este cartea de vizită a unei tragedii. Cartea de vizită a unei orori înfiorătoare. Dovada faptului că între lucrurile pe care le vedem și cele de care ne temem există un univers întreg al posibilităților.

„- Nu, răspunse cu hotărâre. Casele sunt case. Răul moare odată cu comiterea nelegiuirii.”

Morții se pot strecura printre gratii. Amușină prin poduri. În bezna nopții, ochii lor licăresc mai vii decât niciodată. În căminul întunericului, ororile devin realitate și linia de separare dintre viață și moarte este extrem, extrem de sensibilă. În romanul acesta, există o doză de realitate, chiar dacă vorbim de un fantasy. Este acel ceva pe care nu îl poți descrie când citești o (foarte bună) carte, ci pe care doar îl poți trăi. Nu poți teoretiza anumite sentimente, nici găsi forma potrivită pentru a le livra în așa fel încât să fie înțelese. E greu. Este un sentiment de pierdere, de frică - Salem's Lot este o carte epică, eu chiar am zis că merită să fie clasată drept „clasică”, deoarece King chiar are un condei magic și un talent formidabil. Nu doar de a crea intrigi sănătoase, nu doar de a le dezvolta la potențialul lor maximal. Dar are și un talent incredibil de a crea personaje, decoruri, scene și de a da romanelor sale o anumită savoare. Un deliciu romanesc, sincer! Și nu-mi vine să cred că mai are atât de multe romane pe care vreau să le citesc, iar acesta este abia al doilea pe care l-am terminat. Dumnezeule, ce aventură mă așteaptă!

„O clipă, aceștia străluciră în lumina lunii, argint brodat pe margini cu roșu. Erau tot la fel de lipsiți de expresie ca tablele de școală bine șterse cu buretele. Niciun gând sau simțământ omenesc nu se putea citi în ei. Ochii sunt ferestrele sufletului, a spus Wordsworth. Și dacă așa era, ferestrele acestea dădeau într-o cameră goală.”

Chiar vi-l recomand cu mare încredere! Să nu vă așteptați, totuși, la un thriller alert (așa cum sunt majoritatea din ziua de astăzi, acestea contemporane). Trebuie să avem în vedere și anul în care a fost publicat, totuși, când lucrurile stăteau altfel, evident (a fost publicat, inițial, în 1975). Nu am să spun că probabil a fost o adevărată capodoperă pentru anul în care a apărut, ci că este o capodoperă și pentru anul 2022. Și va fi în continuare. King este un geniu, este unul dintre cele mai mari nume literare din ziua de astăzi, în orice caz. Și își merită toate laudele, toți banii, tot succesul și toată faima. După cum am spus, abia aștept să citesc și alte cărți scrise de el. Pentru că vreau să pătrund și mai mult în universul cărților sale. Un univers atât de colorat. Atât de efervescent. Atât de plin de substraturi, subtil și real. Convingător și demn de tot timpul din lume. Sunt tare curios - voi ce părere aveți de cum scrie Stephen King? Ce experiențe ați avut cu cărțile sale? Știu că părerile sunt foarte mult împărțite. Și eu făceam cândva parte din tabăra celor care nu înțelegeau de ce toată lumea îl adoră, dar am ajuns al concluzia că, într-adevăr, există o gamă largă de motive pentru care să-l apreciezi pe Stephen King și să-i iubești cărțile. Lecturi frumoase să aveți!

Ultimul mesaj, de Laura Dave - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Serea

Laura Dave s-a născut pe 18 iulie 1977, la New York, și a crescut în Scarsdale, statul New York. A absolvit Universitatea din Pennsylvania în 1999, unde și-a obținut licența în limba și literatura engleză. Are un masterat în scriere creativă la Universitatea din VIrginia. După încheierea studiilor, a lucrat ca jurnalist liber-profesionist pentru agenția de presă ESPN. Laura Dave este autoarea romanelor Londra este cel mai frumos oraș din America (London Is The Best City in America, 2006), The Divorce Party (2008), The First Husband (2011), Eight Hundred Grapes (2015), Hello, Sunshine (2017), Ultimul mesaj (The Last Things He Told Me, 2021). A publicat, de asemenea, proză și eseuri în The New York Times, The New York Observer, Reedbook și The Huffington Post. Este căsătorită cu scenaristul Josh Singer, împreună cu care locuiește în Los Angeles. 

„Owen n-a fugit din cauza vinovăției. N-ar fi plecat să se salveze. N-ar fi plecat ca să scape de pușcărie sau ca să nu fie nevoit să se uite-n ochii mei și să recunoască ce a făcut. N-ar fi părăsit-o pe Bailey. N-ar fi părăsit-o pe Bailey decât dacă ar fi fost absolut necesar. Cum pot să fiu atât de sigură de asta? Cum pot să am atâta încredere în mine, încât să fiu sigură de ceva, când sunt, în mod evident, cantonată în ceea ce vreau eu să văd?”

Înainte de a dispărea, Owen Michaels îi trimite soției un bilet în care scrie doar atât: „Protejeaz-o”. În ciuda confuziei și a temerilor ei, Hannah Hall știe exact la cine se referă biletul – la fiica de șaisprezece ani a lui Owen, Bailey, care și-a pierdut de mică mama într-un accident tragic. Bailey, adolescenta care nu vrea să aibă nimic de-a face cu soția tatălui său. În vreme ce apelurile tot mai disperate către Owen rămân fără răspuns, iar șeful soțului ei este arestat de FBI, Hannah află că Owen nu este cine credea ea. Și că Bailey ar putea deține cheia către adevărata identitate a acestuia și către adevăratul motiv al dispariției lui. Pe măsură ce pun cap la cap elemente legate de trecutul lui Owen, Hannah și Bailey își dau seama că au început să construiască un nou viitor, pe care nici una dintre ele nu l-ar fi putut anticipa. Prin ritmul său alert, amețitoarele răsturnări de situație și evocările tulburătoare ale unor drame de familie, Ultimul mesaj este un captivant roman de investigație, șocând totodată prin întorsătura emoționantă de la final.

„Totul se rezumă la Bailey.

Restul e doar o poveste. Restul e doar o poveste.”

Finally, sincer, un thriller care m-a prins de la prima pagină și pe care cu greu, dar cu foarte mare greu, am reușit să-l las din mâna. Asta pentru că sunt foarte prins cu facultatea și, din păcate, nu prea mai am timp să citesc așa cum mi-aș fi dorit. În orice caz, Ultimul mesaj a picat exact la fix, fiindcă nu e un roman deloc greu, solicitant sau altceva de acest gen. Este exact genul de thriller pe care îl caut și care, din fericire, s-a dovedit a fi mult peste așteptările mele. Nu știam de cartea aceasta, dar aparent a luat și Premiul Goodreads pentru cel mai bun roman din categoria Mistery & Thriller. Ei, nu știu dacă o fi cel mai bun, dar e clar faptul că e chiar bun. Și spun asta pentru că m-a surprins și a dat cu mine de pământ pe parcurs, fiindcă intriga nu doar că este una destul de sănătoasă și chiar interesantă, dar personajele, în speță relația mamă vitregă - fiică vitregă este de-a dreptul delicioasă. Unindu-și forțele, cele două personaje, Hannah și Bailey, își dedică zilele găsirii soțului, respectiv tatălui, pe nume Owen. Dar ce urmează, sincer, este o adevărată desfășurare de forțe dintre cele mai neașteptate. Și de-a dreptul memorabile!

„- Soțul tău e amestecat într-o fraudă de jumătate de miliard de dolari, așa că nu sunt sigură că te cred, zice ea. Iar dacă spui adevărul, atunci chiar ești cea mai mare proastă din lume, să nu vezi cine e soțul tău, de fapt.”

Totul începe în momentul în care Owen îi lasă un mesaj lui Hannah pe care scrie doar „Protejeaz-o”!, ceea ce face referire la Bailey. De fapt, pe parcursul cărții, Owen mai spune la un moment dat „Aș face orice pentru fiica mea!”. Well, dude, ai face orice, dar aparent o lași să i se întâmple orice? Adică nu stai lângă ea ca s-o aperi de ceea ce s-ar putea întâmpla? De-aici, îți pui o întrebare: oare să fie de fapt Owen cel care ar putea atrage tot pericolul asupra fiicei sale? Și de ce a plecat Owen într-un punct cheie în care firma la care lucrează ajunge pe prima pagină a ziarelor din cauza anumitor întâmplări destul de bizare? Pentru că, într-adevăr, Owen dispare și nu lasă în urmă mare lucru, decât un mister tenebros care, pe măsură ce este cercetat de către Hannah și Bailey, se adâncește din ce în ce mai tare. Până când ajung să iasă la iveală niște secrete de-a dreptul izbitoare privitoare la cine este, de fapt, acest Owen. Și ce a însemnat viața lui până atunci. Sincer, intriga are un punct de plecare extrem de sănătos și ar fi fost tare păcat ca Laura Dave s-o gafeze pe parcurs - dar m-am bucurat că n-a fost așa, deoarece Dave chiar a știut cum să facă uz de punctul de plecare, țesând în jurul acestuia o acțiune complexă, neașteptată, tensionată, într-o atmosferă care te face să bănuiești pe oricine, să-ți pui întrebări. Să nu mai crezi nimic.

„Asta e teribil la o tragedie: nu te gândești tot timpul la ea. Uiți, apoi îți amintești iar. Și îți reapare în gând cu claritate: asta ți se cere acum, pur și simplu, să mergi înainte.”

Scriitura mi s-a părut impecabilă, trebuie să recunosc. Mi-a plăcut că în Ultimul mesaj nu găsești doar acțiune și atât, ci și pasaje profunde, memorabile, care-ți dau de gândit. Care te mișcă, să zic așa! Rar mi s-a întâmplat în cărți mistery & thriller să găsesc și pasaje profunde. Ce-i drept, acest gen este ghidat de un anumit stil romanist, iar deseori profunzimea și subtilitățile nu-și au neapărat locul. Este vorba despre acțiune, întorsături de situație, chestii bizare, întunecate. Ăsta-i interesul. Dar chiar îmi place să găsesc și autori care inserează, poate câtuși de puțin, pasaje profunde. Nu știu, asta mă apropie mult mai mult de personaje. De ce simt ele. De cum se simt ele. Iar personajele lui Dave sunt de-a dreptul geniale, fie ele și oarecum enervante la început. Am fost convins și impresionat de curajul lor. De statornicie. De faptul că nu le-a fost frică (deși, poate, ar fi trebuit să fie), de faptul că au avut momente de slăbiciune și momente de satisfacție. Nu știu, asta le-a făcut mult mai reale. Mult mai convingătoare. Și, pentru mine, chiar contează ca personajele să mă convingă și să mă facă să simt că povestea chiar ar putea fi una reală.

„- Aș fi crezut că ai învățat din povestea asta că nimeni nu știe cu cine se căsătorește.”

Acțiunea este foarte rapidă. Chiar mă gândeam, de fapt, că mi-ar plăcea să fie făcut un film după această carte (și după multe alte cărți pe care le-am citit). Totul este ca într-un serial, se-ntâmplă foarte multe lucruri, apar personaje, situații, se caută indicii, se găsesc răspunsuri care, de fapt, ridică și mai multe întrebări. Iar totul se-nvârte în jurul lui Owen, acest tip bizar care, așa cum am spus, ascunde foarte, foarte multe. Este un mister care gravitează în jurul lui și a acțiunilor sale. Este ceva bizar ce tu, drept cititor, nu ai cum să descoperi decât pe la sfârșitul cărții. Cu toate acestea, când afli, te-ntrebi dacă într-adevăr a greșit. Îți pui întrebări privitoare la propria-ți persoană. Propriile alegeri. Oare cât de bine cunoști persoana care este lângă tine? Cu care îți împarți secretele, viața, intimitatea. Pentru că ajunge o secundă, un minut, să distrugă tot ce-a fost clădit, poate, în ani întregi. Și lucrurile acestea chiar se-ntâmplă, de fapt, în viața de zi cu zi.

„- Vreau doar să merg acasă, spune Bailey.”

Poate ce nu mi-a plăcut, să spun așa, a fost sfârșitul: mult prea intempestiv, parcă au fost lăsate în aer lucruri. Dar, sincer, m-am bucurat pentru că a oferit o oarecare concluzie asupra lucrurilor. Și universul cărții s-a închis între pagini. Parcă mi-aș fi imaginat, totuși, altceva. Sau poate a fost din simpla mea dorință de a citit și mai mult din această carte. Chiar mi-a plăcut, zău, și sunt destul de selectiv când vine vorba de cărți thriller - am citit prea multe, iar multe dintre ele, pe principiul non nova sed nove, nu mi-au adus nimic nou. Dar romanul Ultimul mesaj, scris de Laura Dave, chiar a fost desăvârșit. Bun. Memorabil. Tensionat. Incisiv. Ușor întunecat, cu un mister care a fost foarte bine construit. Cu o atmosferă tensionată, dozată, fără să ofere prea mult sau prea puțin. Cu o scriitură echilibrată, personaje complexe, dinamică potrivită, tensiune și mister, Dave chiar a scris un thriller care m-a surprins plăcut!

Liliacul (Harry Hole, #1), de Jo Nesbø - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2018

Traducere: Bogdan Perdivară

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Snomannen, a fost realizat filmul Omul de zăpadă, iar romanul Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei, au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, Regatul, precum și primele opt volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul.

„- Poate e din cauză că oamenii, oriunde ar trăi pe pământ, au cumva aceleași viziuni și fantezii. E în natura noastră, ține de limbajul de programare, ca să spun așa. În ciuda diferențelor, mai devreme sau mai târziu obținem cu toții aceleași răspunsuri.”

Primul volum din seria Harry Hole! Inspectorul criminalist Harry Hole de la Poliția din Oslo este detașat la Sydney ca să-i asiste pe omologii săi australieni în rezolvarea unui caz de crimă. Harry e liber să le ofere ajutor, însă a primit instrucțiuni clare să se țină departe de necazuri. Victima — o norvegiană de douăzeci și trei de ani — este o mică celebritate în țara ei. Nefiind genul care să stea deoparte, Harry se împrietenește cu unul dintre detectivii însărcinați cu investigarea cazului și cu unul dintre martori, implicându-se tot mai mult în găsirea ucigașului. Împreună, cei trei descoperă că uciderea tinerei face parte dintr-un șir de cazuri neelucidate, tiparul crimelor indicând că autorul ar fi un psihopat care acționează în toată țara. Pe măsură ce se apropie tot mai mult de criminal, Harry începe să se teamă că nimeni nu este în siguranță, cu atât mai puțin cei implicați în rezolvarea cazului. Oare îl vor prinde pe ucigaș înainte să facă o nouă victimă?

„(...) Natura umană e ca o pădure imensă și impenetrabilă pe care n-o poate cunoaște nimeni de la cap la coadă. Nici măcar o mamă nu știe secretele cele mai ascunse ale copilului ei.”

Iacă-mă, doamnelor și domnilor, în sfârșit apucându-mă de seria „nesbøiană” de care m-am ferit atât de mult timp. Și, sincer, nici nu știu de ce am făcut asta - să mă fi speriat numărul mare de volume (opt la număr, dacă nu mă îndoiesc), implicit ideea că Jo Nesbø ar putea deveni redundant. Ori predilecția mea de a nu citi serii (cel puțin nu atât de mari), deoarece întotdeauna mă cam pierd printre volume, nu știu care-i ordinea, mai gafează și Goodreads-ul uneori... Totuși, după ce am citit deja trei romane scrise de către autorul norvegian, și anume Regatul (recenzia AICI), Fiul (recenzia AICI) și Vânătorii de capete (recenzia AICI), mi-am dat seama că Jo Nesbø are ceva ce-mi place, ceva doar al lui, și anume un stil fabulos de a scrie, de a crea intrigi (fie ele și arhicunoscute și „răsuflate”, deși ce-am citit până acum chiar mi s-a părut destul de autentic), de a crea plot-uri convingătoare, reale. Dar mai ales, talentul formidabil de a crea personaje memorabile, de a le înzestra cu viață și trăiri dintre cele mai palpabile și verosimile. Și, sincer, cred că asta mă face să-mi placă maxim de mult cum scrie. Și-a fost și cazul romanului de față, Liliacul, primul volum din serie, care simt că reprezintă preambulul unei aventuri de neuitat alături de inspectorul Harry Holl, un om bântuit de demoni care încetul cu încetul pătrunde într-o lume în care violența „e la mama ei acasă”.

„- Păi... n-am nevastă. N-am copii. N-am câine. Am doar un șef, o soră, un tată și vreo doi tipi pe care încă-i socotesc prieteni, chiar dacă mă sună odată la câțiva ani - și eu la fel.

- În ordinea asta?

- În ordinea asta.”

Sincer, eram foarte interesat de această serie. Încă sunt, ce vorbesc!? Totuși, dacă n-ar fi existat ocazia de a scrie despre ea în cadrul unui blog tour organizat alături de alți cititori pasionați, cu siguranță n-aș fi început-o luna aceasta. De altfel, am și auzit foarte multe despre serie, la care mai adaug și interesul meu deosebit pentru literatura scandinavă, nordică, tu tente noir, deși nu pot încadra romanele lui Jo Nesbø în genul thriller - cărțile sale sunt mult mai mult, scapă de încadrarea riguroasă într-un gen. Pot fi și cărți de acțiune, dramă, profund psihologice, violente, deseori chiar și lirice, reale. Habar n-am, dar Jo Nesbø chiar este multilateral, scrie „cu substrat”, și asta îmi place maxim de mult: dacă ați mai citit recenziile mele făcute la anumite cărți thriller, probabil știți cât de mult îmi plac autorii care scriu romane din acest gen și care, chiar și într-o mică măsură, reușesc să surprindă profunzimea anumitor situații. Substratul personajelor. Iar Jo Nesbø chiar o face, și atunci când reușește să împletească armonios lucrurile cu subiecte de folclor, mitologie, legende (ce mult mi-au plăcut poveștile inserate în carte), livrează cititorului o lectură genială, ca un adevărat tur de forță tensionat și emoțional.

„- Oamenii se tem de ce nu înțeleg. Și urăsc lucrurile de care se tem.”

Știți că nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții, dar vreau să vă spun că în toate romanele scrise de Jo Nesbø pe care le-am citit până acum, am găsit un interes considerabil pentru a reda viața exact așa cum este ea. Întâmplările nu sunt ieșite din comun, nu te șochează. Nu. În lumea lui Jo Nesbø, ele devin „normale”, pentru că este o lume a corupției și violenței și rasismului și violului și totul, dar totul este posibil. Nimic nu te-ar putea surprinde. În Liliacul, Jo Nesbø chiar abordează teme foarte sensibile - de la minorități, până la rasism și segregare, homosexualitate, droguri și viol. Evident, totul asezonat și dozat optim cu un criminal care-și face de cap și omoară femei, dar urmărind un anumit pattern. Așa că se-ncearcă prinderea acestui scelerat și găsirea răspunsurilor la numeroasele întrebări care se creează în jurul său. Iar acum apare în scenă dragul de Harry Hole care, alături de colegii săi, descoperă că în libertate ar putea exista un violator și criminal în serie, a cărui înclinație de a ucide femei blonde, prin strangulare, devine din ce în ce mai exacerbată. De asemenea, cititorul face cunoștință și cu trecutul zbuciumat al lui Hole care, cândva dependent de alcool, trece printr-o întâmplare care are să-i schimbe viața. În acest debut al seriei, Jo Nesbø spune o poveste tensionată, complexă, urmărind două planuri: cel care vizează dezvoltarea lui Harry, prezentarea sa cititorului și cel care, în sine, vizează ancheta și găsirea criminalului. 

„(...) Niciodată nu-mi făcuse nimic și m-am întrebat mereu de ce-l uram așa de tare.”

Ceea ce e firesc, bineînțeles, din moment ce seria are opt volume și necesită, de la bun început, intrarea în scenă a protagonistului Harry Hole. Deși, chiar simt că acesta are muuulte de spus și chiar va spune muuulte de-a lungul celorlalte șapte volume. Harry Hole este un om complex, „un om al straturilor și substraturilor”. Este un om profund și înțelept, chiar dacă a mai gafat-o și el pe parcurs. Este un om tare, deosebit de tare, dar care, ca orice om, mai și clachează. Jo Nesbø face o treabă extraordinară în caracterizarea lui Harry Hole, deschizând cititorului toate perspectivele de amănunt privitoare la slăbiciunile și punctele forte care îl modelează pe inspectorul nostru drag. Dar sunt sigur că se vor întâmpla foarte multe de-acum înainte, cum sunt sigur și că Liliacul - care mi-a plăcut grozav de mult - este doar o fărâmă din ce are să-mi mai ofere Jo Nesbø. Într-adevăr, dacă este să privesc totul dintr-o perspectivă foarte analistă, romanul acesta este unul destul de basic în ceea ce privește „ideea” și „concluzia”, dar primează maximal prin personaje, modul în care a curs totul, logica și raționalitatea de care Jo Nesbø a dat dovadă. Serios, sunt absolut îndrăgostit de modul în care autorul reușește să creeze personaje și cât de bine reușește, de fapt, în a le face să pară reale. Oameni normali care, uneori, se găsesc la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit.

„Nu putem ști sigur dacă folosea alte droguri. Se găsește cocs de cumpărat prin Albury, mai sunt și alte chestii, dar nimeni dintre cei cu care am discutat n-a adus vorba de asta, iar în analizele de sânge nu s-a găsit nicio urmă. Nu consuma, se pare, chestii tare. Nu avea urme de ace și noi îi cam știm pe consumatorii înrăiți.”

În cele din urmă, consider că Liliacul este un roman de debut excelent, iar autorul promite, de la bun început, foarte multe. Așa că abia aștept să pătrund și mai adânc în serie și să văd ce îmi mai pregătește Jo Nesbø, ce îmi mai pregătește Harry Hole. Prin ce va mai trece, cum va evolua, ce se va mai întâmpla. Îmi plac grozav de mult intrigile puse la cale de către Jo Nesbø, felul în care își creează acțiunea, demersul ei, cronologia, dinamica fabuloasă, faptul că reușește să mă convingă și nu mă face să-mi spun că vezi-așa-ceva-nu-e-posibil, cum deseori mi se întâmplă la anumite cărți thriller, când autorii încearcă să justifice anumite situații abordând situații absolut improbabile. Nu. Jo Nesbø extrapolează răutatea societății, violența primitivă, partea întunecată a omului - le-așază pe hârtie și livrează cititorului o poveste care, în timp ce te-nspăimântă prin realitate, te copleșește prin profunzime și curaj. Da, pot spune de pe-acum că seria lui Jo Nesbø îmi va plăcea la nebunie!

„(...) Și acum, Bubbur trebuia să fie ucis. Din iubire.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jo Nesbø, Liliacul, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. De altfel, în viitor urmează să prezentăm întreaga serie cititorilor noștri. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii.