Vânătorii de capete, de Jo Nesbø - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2020

Traducere: Bogdan Perdivară 

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Snomannen, a fost realizat filmul Omul de zăpadă, iar romanul Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei, au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, Regatul, precum și primele șapte volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul și Omul de zăpadă. 

„M-a măsurat îndelung cu privirea, cu un surâs minuscul în colțul gurii. A deschis gura să răspundă și-am avut, în clipa aceea, o premoniție stranie. Una care mi-a făcut stomacul să se contracte ca abdomenul unui boxer când vede lovitura pornind. Însă buzele sale și-au schimbat forma. Și toate premonițiile din lume nu m-ar fi putut pregăti pentru răspunsul său.”

Un thriller senzațional, care pare desprins direct din filmele lui Quentin Tarantino și ale fraților Coen. Inteligent, bogat, căsătorit cu o femeie superbă: Roger Brown are totul. Iar ca să-și susțină stilul de viață luxos și să simtă adrenalină când slujba lui de recrutor de manageri devine monotonă, se ocupă și cu furtul lucrărilor de artă. Soția lui i-l prezintă pe Clas Greve. Ambițios și talentat, e candidatul ideal pe care-l caută Roger pentru un post de conducere – iar tabloul celebru pe care îl deține îl face ținta perfectă a unui jaf. Curând însă Roger descoperă că acest Clas Greve ascunde mult mai multe decât lasă să se vadă. În scurt timp vânătorul devine el însuși pradă.

„Momentul era magic. Un moment de triumf. Un moment de metamorfoză. Într-un asemenea moment, vezi totul atât de limpede, încât decizii care ți s-au părut complicate înainte par, acum, de la sine înțelese. Urma să devin tată, plănuisem să-i spun în seara asta, însă știam acum că ar fi fost momentul potrivit. Aici, acum, la locul faptei (...).”

Voi începe prin a spune că mi-au fost de ajuns trei lecturi - Regatul (recenzia AICI), Fiul (recenzia AICI) și Vânătorii de capete, cea mai recentă - pentru a-mi da seama că, într-adevăr, Jo Nesbø e un geniu al cărților polițiste, thriller, crime sau în ce gen s-ar încadra, de fapt, ele (pentru că mi-e greu să-i găsesc unul restrictiv, fiindcă asta ar însemna că scriitura lui Jo Nesbø este limitată, ceea ce este departe de a fi adevărat). Maxim îmi place cum scrie, modul în care, pe-o intrigă deseori autentică, își construiește acțiunea efervescentă, polarizantă, punând în scenă personaje complexe, deosebit de firești și verosimile. De fapt, cred că dincolo de acțiune, asta-mi place cel mai mult la Jo Nesbø: personajele care îmi dau de gândit, care fac parte dintr-o gamă variată de stereotipuri și pe care autorul le îngrijește cu o atenție deosebită, livrând cititorului, prin intermediul lor, lecții de viață. Pentru că da, în cele din urmă - cel puțin raportându-mă la aceste trei lecturi - Jo Nesbø mi-a oferit prin cărțile sale de ficțiune lecții de viață. Dacă voi avea vreodată de-a face cu chestii de-acest gen - departe de mine gândul că se va întâmpla asta -, cu siguranță voi ști ce, dar mai ales cum.

„Fiindcă asta face jucătorul cu sânge-rece și ură în suflet, când aproape fiind să câștige, a fost pe neașteptate lovit în obraz de adversar, a fost atins unde-l doare, a simțit groaza. Nu pierde din ochi tabla, își lasă deoparte groaza și se ține de plan. Respiră adânc, reconstruiește, continuă jocul, obține victoria. Părăsește scena fără să facă gesturi prin care să-și arate triumful.”

În Vânătorii de capete, un roman care se recomandă a fi „crime, thriller”, am descoperit o poveste care depășește încadrarea riguroasă într-un astfel de gen. Nu, n-avem parte de o carte în care se urmărește o procedură legislativă polițienească, ci de ceva cu totul, zic eu, diferit. Personajul principal este „un vânător de capete” pentru companii. În aceeași măsură, domnul nostru drag (eu, unul chiar m-am atașat de el) se întâmplă să fie și un hoț iscusit în a fura și falsifica obiecte de artă. Evident, stilul său de viață luxos necesită și astfel de intervenții mai puțin ortodoxe. Poate, de-a lungul romanului, au fost niște scene care m-au făcut să-mi spun „slow down a little, fiindcă o persoană normală n-ar face așa ceva”. Dar cine-s eu să judec și să-mpart normalitatea și nefirescul? În fine. Încă o dată, Jo Nesbø mi-a demonstrat și arătată că, vezi tu, oamenii sunt diferiți, complicați, și alegerile specifice sunt dictate în funcție de împrejurările în care ne regăsim (sau nu). Din acest punct de vedere, am lăsat lectura „să curgă de la sine”, am fost un cititor atent și-am luat parte la tot ce s-a întâmplat. Și, din acest punct de vedere, pentru mine romanul n-a prezentat nicio lacună rațională, deși pentru alții, „mai răuți”, să zic așa, s-ar putea să prezinte ceva goluri. 

„- Nu pricepi, Roger. Să renunț la vânătoare nu e niciodată o opțiune pentru un tip ca mine. Sunt precum câinele meu, un rezultat al geneticii și instrucției. Riscul nu există. Odată declanșat, devin un proiectil căutător de căldură care nu mai poate fi oprit, care nu face, propriu-zis, decât să-și caute propria distrugere. Pune-ți cursul de psihologie de anul întâi să cerceteze așa ceva.”

Cu toate acestea, când toate piesele romanului se asamblează într-un tot unitar, credibilitatea acțiunii, implicit a circumstanțelor, crește. Evenimentele care se dovedesc a fi fost gândite, „îngrijite”, sunt de fapt datorate, de multe ori, alegerilor hazardate. E ca și cum în fața personajului s-ar fi așezat o masă disponibilă doar lui: haide, servește-te după bunul plac. Mai mult decât atât, totul a fost bine pus la cale încă de la început, dar a început să capete o formă viabilă abia spre final (ceea ce, iarăși, s-ar putea să fie un impediment pentru cititorii care vor, de la bun început, multă acțiune și dinamică). Cu toate acestea, mie-mi place mult să urmăresc psihologia personajelor, să fiu martor la conflictele lor interioare și la ceea ce la macină și le bucură și le întristează și le aduce fericire. La toate alegerile - corecte sau nu, morale sau lipsite de moralitate - pe care le fac și de pe urma cărora, în cele din urmă, întotdeauna vor trage foloasele. Și în fața cărora, fiecare în parte, va ajunge să fie tras la răspundere. Îmi place enorm spiritul oarecum religios - dar nu într-o formă pioasă, habotnică - pe care Jo Nesbø îl inspiră scriiturii sale. Are acel ceva care mă face să vreau mai mult, fără să-mi pese dacă acțiunea este una care se derulează cu încetinitorul sau asemănătoare unui tsunami. Nu-mi pasă, Jo Nesbø, doar continuă să faci ceea ce faci, că-i de bine!

„- Tortura are și părți distractive, dar în primul rând nu suport să provoc cuiva durere fizică. Și, în al doilea rând, vine un moment când tortura devine mai puțin eficientă decât ai crede. Deci, tortură în sine nu. Doar cât să-ți faci o idee, suficient cât să-ți stârnesc frica incontrolabilă de durere pe care o avem cu toții în noi. Fiindcă, vezi tu, frica și nu durerea te face maleabil. Motiv pentru care anchetatorii profesioniști apelează la un pic de tortură asociativă ușoară...”

N-am să vorbesc despre acțiune, știți prea bine, nu mă interesează acest lucru și tind să cred că nici pe voi nu vă interesează să citiți un rezumat. Unde ar mai fi ulterioara eventuală plăcere a lecturii, nu-i așa? Jo Nesbø a scris un roman înfiorător și inteligent - un roman de sine stătător (deși, sincer, abia aștept să-ncep și seria detectivului Harry Hole), ingenios, cu o intrigă complicată și complexă. Roger Brown, eroul nostru tragic și dur și enervant și ironic și tot-ce-vreți, este un recrutor profesionist, un „vânător de capete” (ce-mi place metafora aceasta) - el nu este doar unul dintre cei mai buni, ci chiar cel mai bun, după cum el însuși se recomandă. Lui Roger îi place să aibă ce e mai bun din toate și nu se mulțumește cu „ceva mai puțin bun”, cu jumătăți de măsură sau doar cu mirosul unei prăjituri. El vrea s-o guste. El vrea totul, totul, totul. Din păcate, salariul nu i se potrivește cu stilul de viață pe care l-a creat pentru soția sa și pentru el, așa că, după cum am spus, Roger se dedă la furturi ale operelor de artă. În mod convenabil, în timpul numeroaselor sale de interviuri pentru noi recrutări, el îndreaptă, strategic, discuția spre artă. 

„Se pare că e în regulă să fii un cadavru. Nimeni nu pune accent pe nerușinarea de a numi o persoană care a decedat cadavru, nimeni nu spune că e mai multă virtute în a fi o persoană decedată decât în a fi pur și simplu mort sau că vorba asta, «cadavru», reduce oamenii la a fi un boț de carne în care, întâmplător, inima nu mai bate.”

Iar aici intervine cel mai recent „candidat” al său, Clas Greve, care are o operă de artă ce i-ar asigura lui Roger o viață liniștită până la sfârșitul zilelor sale de muritor. Iar când Roger pătrunde în casa lui Greve pentru a căuta acest tablou, află, pur și simplu, mai multe decât se aștepta. Lucruri care o implică chiar pe cea pe care o iubește cel mai mult și pentru care și-ar da viața: soția sa. Roger e un șmecher, un încrezut care se crede superior, care își cunoaște abilitățile și știe să manipuleze, dar masculinitatea toxică îi este pusă la încercare de abilitățile lui Greve, rezultând astfel un joc delicios de-a șoarecele și pisica. Umor negru, dialog rapid, ingenios, convingător și verosimil. Complotul interesant, modul în care a fost totul construit. Chiar m-au convins că această lectură a fost una încântătoare, care a meritat tot timpul meu. 

„Zăceam în mașina făcută zob și mă holbam la aparatul electric de ras. Noi, oamenii, avem gânduri bizare. Regina albă era spartă. Ea, pe care o folosisem ca să-mi țin tatăl, trecutul, da, întreaga mea viață sub control. Ea, care pretinsese că mă iubește și căreia îi jurasem, deși o mințisem, că o parte din mine o va iubi mereu doar pentru că spusese asta. Ea, pe care ajunsesem s-o numesc jumătatea mea mai bună deoarece crezusem cu adevărat că e chipul meu de Ianus: fața cea bună. Greșisem însă. Și o uram.”

Am văzut că a apărut și un film, dar nu l-am urmărit încă. Cu siguranță mă voi uita când voi avea mai mult timp liber - momentan, mă bucur că Vânătorii de capete a fost un roman care mi-a plăcut atât de mult. Sincer, aveam ceva emoții, fiindcă am mai auzit păreri conform cărora Jo Nesbø ba publică ceva bun, ba publică ceva mediocru. Nu știu, nu mă pot pronunța - după cum v-am spus, toate cele trei experiențe „nesbøniene” pe care le-am avut până acum m-au încântat. Dar cu siguranță voi mai citi cărți scrise de el și, evident, voi veni cu păreri ulterioare. Chiar vi-l recomand cu drag pe Jo Nesbø - pentru mine, este surpriza literară a anului 2021, de când am citit pentru prima dată o carte scrisă de el, și anume Regatul. E un autor pe care l-aș citi oricând și pe ale cărui povești și cărți abia aștept să le descopăr cât mai curând!