Invențiile ocazionale, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2022

Traducere: Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza. La Editura Pandora M au mai apărut cărțile: Iubire amară, Fiica ascunsă, Noaptea pe plajă, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, Viața mincinoasă a adulților, Zilele abandonului.

„Copiii sunt manifestarea importantă, miraculoasă a corpului nostru și n-o să-i dăm, la propriu, nimănui, nici taților nebuni, nici patriei, nici mașinăriilor, nici măcar unor forme tot mai feroce de umanitate.”

„Aceste texte au apărut după ce am scotocit direct în memorie în căutarea unei mici experiențe reprezentative; am dat, fără să mă gândesc, peste convingeri formate despre cărți citite cu mulți ani în urmă, cu care am pierdut și apoi am reluat legătura grație altor lecturi, am urmărit intuiții neașteptate, produse de aceeași nevoie de a scrie, am ajuns la concluzii abrupte din cauza spațiului de acum epuizat. În fine, a fost un exercițiu nou: de fiecare dată coboram în grabă găleata în interiorul unui abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele.” - Elena Ferrante

„Cei care traduc transportă națiuni în interiorul altor națiuni, sunt primii care se confruntă cu moduri de a simți diferite. Chiar și greșelile lor demonstrează un efect pozitiv. Traducerea este salvarea noastră, ne scoate din puțul în care am ajuns complet întâmplător la naștere. Sunt deci italiancă, în mod absolut și cu mândrie. Dar dacă aș putea, m-aș coborî în toate limbile și de toate m-aș lăsa traversată.”

Am citit Invențiile ocazionale acum ceva timp, asta după ce, înainte, a trecut prin mâna a două persoane care, neapărat, au vrut să o citească. Cum am știut că se va citi rapid, le-am împrumutat-o, cu rugămintea de a mi-o înmâna exact așa cum a fost dată: impecabilă. Mă bucur atunci când prietenii mei îmi cer cărți, dar mă bucură și mai mult când le primesc înapoi în aceeași stare în care erau în momentul împrumutării. Fiindcă am avut experiențe neplăcute de-a lungul timpului - și sunt absolut sigur că înțelegeți ce spun. În cartea de față, Ferrante răspunde unei provocări: aceea ca săptămânal să publice, pe parcursul unui an, pentru The Guardian, câte un eseu. După ce face față cu brio provocării, Ferrante își adună textele într-un volum, livrându-le publicului din întreaga lume. Iar ilustrațiile geniale ale lui Andrea Ucini spun, în sine, poveștile pe care Ferrante le scrie: sunt absolut geniale, cu substrat, subtile, rafinate. De fapt, parcă Ferrante și-ar fi scris povestea în jurul ilustrației, nu invers. Am adorat acest volum de la cap la coadă, nu m-am putut dezlipi de el până nu am parcurs toate cele 52 de eseuri. 

„Era imposibil să mă întorc în mama mea, dar foarte posibil ca ea încă de la naștere să fi fost în mine. Și să se fi aflat acolo și când mă luptam să scap de ea, și când credeam că mă eliberasem. De când mi-am dat seama că să mă regăsesc pe mine însămi însemna să o regăsesc pe ea, să o accept și să o iubesc, cum se întâmpla când eram mică, m-am liniștit.”

Ce-i drept, nici nu se citește greu. Este vorba de eseuri a câte 2-3 pagini, însoțite de ilustrațiile ușor melancolice. Fiecare eseu este scris drept răspuns la o întrebare pusă de ziar, dar întrebările nu reprezintă titlul acestora, ci, în mod interesant, le sunt ascunse cititorului. Răspunzând lor, Ferrante nu doar că rememorează experiențe de viață, dând o notă intimă și personală volumului de față, ci oferă și sfaturi (poate nu direct, dar subtil), lucruri pe care le poți învăța din ceea ce a trăit, valori pentru care pledează, adevăruri în care crede și după care se ghidează. Ceea ce, de altfel, interconectează aceste eseuri nu este reprezentat doar de vocea literară inconfundabilă a lui Ferrante, ci și de sensibilitatea din spatele lor. Ferrante scriitoarea, acel „eu” interior cu care scrie este, prin natura proprie, un fel de balerină. Ea se ferește de „răspunsul comun”, gândește ceea ce urmează să scrie, analizează - astfel încât să dea răspunsul potrivit, nuanțat, să scoată la lumină ceea ce, cu adevărat, simte. Nu se mulțumește cu ideea de conversație ușoară, lipsită de esență, doar de dragul de a face conversație. Își investește spiritul, emoțiile, dar mereu ia în considerare adevărurile brutale și incomode din viață.

„Realitatea nu reușește să se încadreze în formele elegante ale artei, se revarsă întotdeauna indecent.”

Într-o oarecare măsură, Ferrante pare a fi inaccesibilă. Parcă te-ar privi cu o oarecare suspiciune înfricoșătoare dacă i-ai da un răspuns obișnuit atunci când te întreabă ceva. Același lucru se simte și în ficțiunea pe care o scrie - intensitatea trăirilor, „ruperea de obișnuit”, de banal, de ceea ce ar putea fi clieșic. Ferrante parcă realizează o intervenție chirurgicală atunci când scrie - taie prin țesuturi pentru a ajunge la inima, deseori neliniștită și bolnavă, a lucrurilor. A adevărurilor. Ea caută esența, nu ambalajul. Caută interiorul, nu exteriorul. Ferrante este „o scriitoare a stării”, nu a acțiunii. Într-un oarecare fel, Invențiile ocazionale este o „microbiopsie” a unui suflet de artist. În ficțiunea pe care o scrie, Ferrante sapă după adevăr și nu se lasă până nu îl găsește, iar apoi îl livrează cititorului. Este precisă, este curajoasă, dispusă să vadă chiar slăbiciunea și meschinăria și urâțenia din ea însăși, nu doar din ceilalți. Totuși, știe să-și aprecieze și fructifice și momentele de strălucire. Nu caută răspunsuri simple, ci vrea să ajungă exact la miezul problemei și să-l confrunte. Dacă vă interesează recenziile celorlalte cărți scrise de Elena Ferrante pe care le-am citit, acestea sunt următoarele: Fiica ascunsă (recenzia AICI), Iubire amară (recenzia AICI), Zilele abandonului (recenzia AICI) și Viața mincinoasă a adulților (recenzia AICI).

„Ne vom chinui până la ultima suflare, având suspiciunea că exact în momentul în care ni s-a părut că învinseserăm, în realitate am pierdut.”

Citind acest volum, simt că am cunoscut-o pe Ferrante mult mai bine. I-am descoperit luptele interioare, problemele cu care se confruntă, viciile și pasiunile, modul în care își gestionează timpul, ce îi place să facă, adevăruri despre prieteniile pe care le are. Temerile. Problemele pe care le-a avut cu insomnia, fumatul. O carte absolut perfectă, scurtă, cu ilustrații superbe, dar și serioasă, eseurile și calitatea lor uneori tăioasă putând fi percepute drept deranjante. Cu toate acestea, sinceritatea lui Ferrante este de apreciat și, dincolo de toate, are un talent formidabil. Sincer, simt acest lucru în fiecare roman scris de ea pe care îl citesc, astfel încât nimic nu m-ar mai putea surprinde. Știu doar că o să-mi pară rău în momentul în care voi fi citit tot ce e tradus la noi și, implicit, voi fi nevoit să aștept după alte cărți. De aceea, prefer să mai amân, cât pot, citirea tetralogiei pe care a scris-o. Între timp, nu-mi mai rămâne decât să citesc și jurnalul tradus la noi. Vă recomand cu încredere Invențiile ocazionale - atât drept lectură, cât și drept un cadou prețios pe care să îl faceți cuiva. În interior, arată pur și simplu incredibil, iar ilustrațiile sunt exact ceea ce trebuie!

Fidelitate, de Marco Missiroli - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2022

Traducere: Cerasela Barbone

Marco Missiroli s-a născut în Rimini, pe coasta Mării Adriatice, și acum locuiește la Milano, unde este redactorul-șef al unei reviste de psihologie și editorialist cultural pentru Corriere della Sera. Primul său roman, Senza coda (2005), a câștigat Campiello Opera Prima (echivalentul italian al Costa First Book Award). Romanul său Atti osceni in luogo privato (2015) a devenit bestseller încă de la apariție și a fost vândut în sute de mii de exemplare. Fidelitate, cel de-al șaselea roman al lui, a fost #1 bestseller în Italia și este adaptat într-un serial Netflix.

„Glandul erect, gura forțată să-l cuprindă, să desfacă puțin picioarele și să palpite în așteptarea plăcerii. Înțelesese că o să fie el din modul în care i se dăruise. Și-o spusese imediat.”

Câștigător al Premiului Strega Giovani. Carlo, un profesor de creative writing, și Margherita, o arhitectă devenită agentă imobiliară, formează un cuplu tânăr fericit, în care fiecare partener este perfect conștient de frământările celuilalt. Se iubesc, însă în același timp au dorințe care trec dincolo de pereții dormitorului lor. Carlo tânjește după frumusețea liniștită a uneia dintre elevele sale, Sofia, iar Margherita visează la mâinile puternice ale terapeutului ei, Andrea.

„Și-ar fi dorit să se lase posedată cât ar fi avut chef (...).”

Dacă romanul acesta și-ar fi propus să-mi transmită stări de confuzie, să mă enerveze, dacă și-ar fi propus „să fie despre nimic”, atunci cu siguranță i-aș fi dat cinci steluțe. Totuși, după ce am terminat cartea, m-am regăsit întrebându-mă: despre ce a fost cartea aceasta? Ce-am citit până acum? De ce mi-am pierdut timpul citind ceva care nu mi-a rămas deloc în minte, care nu m-a mișcat deloc? OK, recunosc, totul a pornit de la titlu și copertă: mi-au plăcut. Mi-am zis, haide, să vedem care-i treaba. De asemenea, m-am bazat și pe faptul că a câștigat un premiu destul de important (cred că ar trebui să-mi scot din minte această „variabilă” intitulată „premiu”, deoarece exegeza mai tinde și să exagereze). Ideea de plecarea cărții? Interesantă, să zicem, chiar am crezut că Missiroli va construi ceva interesant în jurul ei - genul acela de carte care, pentru o anumită vârstă, din cauza lipsei de experiență, poate fi inaccesibilă. Mi-am zis, totuși, poate am să mă bucur de scriitură, de frumusețea și limpezimea ei. Nu, n-a fost cazul. 

„Brutalitatea putea încă să remedieze neînțelegerile: să se lase pătrunsă sprijinindu-și coatele pe masă, așteptând ca spasmul provocat de un fizioterapeut să devină un soț.”

Ideea acestei cărți „nu există”, sincer. Habar nu am despre ce este. Evanescență. Cadrul în care se desfășoară acțiunea (sex peste tot)? În foarte multe locuri. Discrepanța între ce susțin personajele și cum sunt de fapt? Extraordinar de mare. Pentru cineva care își asumă o cultură literară vastă, dar apoi se trezește vorbind ca la ușa cortului, lucrurile sunt foarte departe de a fi într-adevăr „rafinate”. Nu știu, mi s-a părut că Fidelitate este ca un fel de pungă în care autorul „a vomitat idei literare”, aruncând la întâmplare cu fragmente, dialoguri (atât de artificiale, false, seci, ciudate). Cu alte cuvinte, un roman plictisitor, lipsit de esență, originalitate, despre care nici nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă i-aș fi dat o steluță dacă, sincer, nu s-ar fi citit destul de repede. În speță, este vorba despre „a rămâne fidel”, „a rămâne credincios”. A nu-ți trăda iubirea și a rămâne statornic, fără a lua în considerare anumite (poate posibile) dorințe, ideea de ceva nou. Să nu renunți, oricât de mare ar fi tentația. Fidelitatea este ancora care te împământează pentru a nu fi luat de furtună. Într-adevăr, cărțile care au drept subiect loialitatea și fidelitatea poate chiar se vând bine. Tentează lumea. Uite, o carte „reală”, o carte care, de ce să nu recunoaștem, vorbește despre „probleme” actuale, din viața de zi cu zi. Un clișeu răsuflat.

„Înserarea confirma absența (...).”

Nu vreau să fiu dur, dar chiar aveam așteptări mari. Nu pot găsi ceva ce mi-a plăcut, deoarece abia am aștepta să termin cartea aceasta și să o pun deoparte. Mi-am zis că mă voi uita și la serial după, dar n-am mai făcut-o. Cine știe, poate lucrurile sunt „transmise altfel”. Dar n-am speranțe nici acolo. Mă întreb, poate mi-a scăpat mie ceva, poate acest roman este dedicat unei anumite tagme de cititori, cititori cu experiență, cititori care au o anumită vârstă (mi s-a mai întâmplat să citesc cărți care, într-adevăr, se adresau unei anumite categorii de vârstă, presupunând că vârsta respectivă a fost atinsă de-a lungul anumitor experiențe de viață, în speță, inevitabile). Și poate chiar așa e, dar am o certitudine: cu siguranță nu voi reciti această carte la acea vârstă. Mi-a displăcut la maximum și motivele sunt nenumărate, începând de la modul în care este scrisă, lipsa de naturalețe a situațiilor și replicilor, până la personajele care n-au o noimă, n-au nimic profund și sunt chiar enervante. 

„Odată, ea făcea baie și o auzise pe soție plângând pentru ceva grav, fuseseră niște spasme disperate: se ridică din cadă cu inima tulburată, pentru că se regăsea și ea în lacrimile alea. Cine nu s-ar regăsi? Căsniciile pot fi nesuferite.”

Povestea lui Carlo și a Margheritei este una neinteresantă. Doi oameni simpli care nu fac nimic și fac totul, care vorbesc și nu vorbesc, care sunt fideli și nu sunt fideli, care știu ce vor și nu prea. De-a dreptul plictisitor, iar „trădările lor” nu mi-au transmis nimic. Un roman ca un ghiveci, în care, sincer, parcă ai putea găsi de toate: dar forma neplăcută în care „toate” sunt livrate este de-a dreptul lipsită de estetică. Superficială. Antipatică. Da, serios, Fidelitate este un roman care mi-a stârnit stări dintre cele mai neplăcute. M-am bucurat, totuși, că se citește rapid și că nu m-a chinuit prea mult - eu nu pot lăsa cărțile deoparte, chiar dacă nu-mi plac. Trebuie să le duc până la capăt și, fie ce-o fi, să le las deoparte. Am mai pățit să citesc cărți care m-au impresionat prin finalul pe care l-au avut - în cazul de față, în cazul cărții lui Missiroli, nu m-a impresionat nimic. Și-acum, după ce termin recenzia, o voi așeza în bibliotecă și-o voi lăsa acolo, uitând curând de experiența neplăcută pe care am avut-o citind-o. Experiena de față este strict personală, iar asta nu înseamnă că, bineînțeles, nu sunt cititori cărora această carte le-a plăcut (sau le-ar plăcea). Repetându-mă, știu că există unele cărți care necesită un oarecare grad de „inițiere” înainte de a fi citite. 

Obscuritas (Rekke & Vargas, #1), de David Lagercrantz - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2022

Traducere: Carmen Vioreanu

David Lagercrantz e un apreciat autor suedez și jurnalist de investigații. A debutat ca romancier cu Agonia lui Turing (2009, tradusă la Editura Pandora M în 2016), care relatează povestea ficționalizată a matematicianului englez Alan Turing. În 2011, a publicat biografia celebrului jucător de fotbal Zlatan Ibrahimovic, Eu sunt Zlatan (Editura Publica, 2015), tradusă în peste 30 de limbi și vândută în milioane de exemplare. În 2013, Lagercrantz a semnat un contract cu editura Norstedts pentru a scrie continuarea trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson. Prizonieră în pânza de păianjen a apărut simultan în 26 de țări, iar Dinte pentru dinte s-a bucurat de un mare succes în întreaga lume. Până acum, seria Millennium s-a vândut în peste 90 de milioane de exemplare și a fost publicată în peste 50 de țări. La Editura Trei au apărut toate volumele seriei: Bărbaţi care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul, Castelul din nori s-a sfărâmat, Prizonieră în pânza de păianjen, Dinte pentru dinte și Fata care trebuia să moară. „Lumea pe care am inventat-o a ajuns să-mi placă la nebunie. Dar am străbătut un drum lung până am pus-o cap la cap așa cum voiam.” - David Lagercrantz 

„Părea să fi avut și motivul, și ocazia, și caracterul potrivit pentru comiterea faptei.”

Un thriller captivant, unde nimic nu este ceea ce pare. Un arbitru de fotbal venit din Afganistan este ucis la Stockholm, iar suspectul principal este Giuseppe Costa, tatăl unui fotbalist aflat în ascensiune. Cazul pare ca și rezolvat, însă Costa refuză să mărturisească și poliția apelează la profesorul Hans Rekke, cunoscut expert în tehnici de interogatoriu. Dar toată investigația e dată peste cap, pentru că Rekke vede totul într-o altă lumină, iar curând suferă o cădere nervoasă. În scurt timp, suspectul e eliberat și poliția rămâne fără nicio pistă. Singura care refuză să renunțe la anchetă e tânăra polițistă Micaela Vargas, care reușește să-l convingă pe Rekke să reia cazul. Cei doi ajung să aibă de-a face cu teroriștii vânați de CIA și războiul talibanilor împotriva muzicii și trebuie să afle cine era în realitate arbitrul ucis — victimă sau criminal?

„Niciun om nu se putea afla mai departe de el decât se afla ea.”

Un roman de la care am avut așteptări foarte, foarte mari, dar care s-a dovedit a fi sincopat, liniar, lipsit de esență, fără ceva care să mă fi dat pe spate. Nu știu, de altfel, de ce am avut așteptările acestea, fiindcă nu am mai citit nimic scris de David Lagercrantz înainte. Poate faptul seria Millenium pe care a continuat-o este atât de specială, fiindu-mi recomandată de foarte multe persoane, m-a făcut să cred că acest roman este unul deosebit de bun. Dar nu, n-a fost să fie. N-am înțeles mare lucru din el, personajele nu mi-au plăcut, scriitura mi s-a părut seacă, greoaie, fără urmă de profunzime. Nici nu știu ce pot spune, sincer, fiindcă sunt tare supărat că nu mi-a plăcut, deoarece aș fi vrut să-mi placă: coperta m-a trimis cu gândul la ceva special, dar se pare că, de data aceasta, intuiția mi-a jucat feste. Totuși, chiar am să vreau să citesc și volumul al doilea când va apărea, deoarece sfârșitul cărții (care deschide premisa celui de-al doilea volum) m-a făcut foarte curios.

„Porni, convinsă că vor veni după ea. Le simțea ochii în ceafă când mergea drept înainte, neavând nicio idee încotro se îndreaptă.”

Nu știu care-i faza cu Lagercrantz și dacă, într-adevăr, continuarea seriei Millenium este bună, dar simt că punctul de plecare al seriei sale proprii este unul foarte slab. Psihologul Hans Rekke, cu ingenioasele și interesantele sale puteri de observație și o capacitate de deducție uimitoare colaborează, în mod regulat, în calitate de consilier, cu poliția din Stockholm. Inclusiv în cazul prezentat în cartea de față, al arbitrului Jamal Kabil, ucis. Afganul, care fugise în Suedia din calea talibanilor, a fost găsit mort după un meci de fotbal, iar anchetatorii au stabilit rapid că suspectul este tatăl unui jucător. Evident, le mai lipseau doar dovezile solide care să-l învinovățească pe acesta. De-aici, pornim în aventura găsirii acestor dovezi care, în cele din urmă, se dovedesc a fi total neașteptate. Iar criminalul, în fine, asta-i altă treabă. Obscuritas are un oarecare farmec al personajelor (de fapt, doar Rekke ce mi-a plăcut mai mult, în rest nu m-am atașat de nimeni), dar restul poveștii este absolut neimpresionantă. Nu știu, mi s-a părut lipsită de noimă într-o mare măsură, fără un punct fix, descentrată, ciudată. Demersurile firești, logice ale anchetei devin inteligibile, cu interludii inutile care perturbă grav fluxul narativ și fac ca această poveste să pară falsă, artificială, lipsită de sens. 

„Simți din nou cum i se face greață și se uită la Lucas, care o privea cu ceva care semăna a iubire, și atunci închise ochii și dispăru.”

Chiar dacă intriga este destul de interesantă, punctul de plecare chiar bun, totul se pierde pe parcurs. Se-ajunge la fragmente care parcă-s puse „ca să fie”, se lungesc lucrurile, capitolele se încheie fără a deschide ideea următorului, nici nu se leagă între ele la un moment dat, mai apar și niște personaje de-a dreptul inutile, ușor interschimbabile deoarece nu aduc nimic interesant acțiunii, nu au o finalitate în dinamica ei. Lipsa de armonie între capitole, idei, personaje, toate acestea fac ca lectura romanului să fie greoaie: am simțit că vreau să citesc romanul doar ca să-l termin, nu că mi-ar fi plăcut, nu că nu m-aș fi putut dezlipi de el. Dimpotrivă, mă plictisea enorm și abia am așteptat să scap de el pentru a citi altceva. Așadar, începutul acestei noi serii nu promite prea multe, fiind loc de multe alte îmbunătățiri viitoare. Sper doar ca David Lagercrantz să-și cizeleze puțin ideile, să le dea o formă mult mai estetică și să aibă mai multă grijă la „hazardarea” lor. Repet, mi s-a părut că unele idei chiar aveau un oarecare grad de inadecvare logică, iar asta m-a depărtat foarte mult de acțiune. Și nu știu dacă viitoarele volume vor fi scrise într-un alt registru, pot doar să sper că așa va fi!

„Atenția îi era din nou atrasă de bărbatul de pe peron, iar acum era și mai vizibil: tiparul mișcărilor lui avea ceva dubios. Nu doar instabilitatea. Ci și hotărârea din tot corpul lui care se clătina: în plus, acum era și lumină în tunel. Șinele cântau. Trenul se pregătea să intre în stație și atunci Micaela înțelesese. Avea să sară. O luă la fugă, fără să mai stea pe gânduri.”

Nu, Obscuritas chiar nu mi-a plăcut, m-a plictisit, chiar dacă am vrut să văd dacă pe parcurs își revine. N-a fost să fie, deși Lagercrantz a adus în discuție și anumite aspecte privitoare la problemele sociale ale refugiaților, chestii de acest gen. Într-adevăr, este o abordare sensibilă, mai ales date fiind circumstanțele sociale ale lumii în care trăim. Totuși, abordate într-un stil vag (sau la care, pur și simplu, n-am avut eu acces), au dus povestea într-o direcție de-a dreptul banală. Când m-am apucat de carte, am fost tare surprins de rating-ul foarte mic de pe Goodreads. Totuși, m-am gândit că am mai pățit să citesc cărți ale căror rating era infim, dar care mie, unul, mi-au plăcut la nebunie. În cazul de față, după cum se poate subînțelege, n-a fost să fie. Nu mi-a plăcut romanul și, sincer, chiar cred că-i un început deficitar al unei serii ce poate, sperăm, se va redresa pe parcurs. Sper ca al doilea roman să fie mult mai bun deoarece, după cum am spus, sfârșitul primei părți deschide incipitul celei de-a doua cărți, aducând la lumină (cel mai probabil) intriga ce urmează a fi dezvoltată.

„(...) Chiar e posibil să fi omorât în bătaie persoana greșită?”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui David Lagercrantz, Obscuritas, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme.

Cutia, de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 752

Anul apariției: 2022

Traducere: Carmen Vioreanu

Camilla Läckberg a debutat în 2003 cu Prinţesa gheţurilor, care a fost primită cu entuziasm de critici și i-a adus în scurt timp un număr mare de cititori. Succesul real l-a obţinut cu cel de-al treilea roman, Cioplitorul în piatră, nominalizat pentru „Cel mai bun roman crime al anului” de Swedish Crime Writers' Academy. Läckberg este unul dintre cei mai citiţi autori suedezi, cu cărţi vândute în 30 de milioane de exemplare în peste 60 de ţări. A scris 10 volume din seria bestseller internaţional Fjällbacka, urmate de două romane din seria Faye Adelheim. La Editura Trei, au mai apărut Cioplitorul în piatră, Făuritoarea de îngeri, Sirena, Paznicul farului, Copilul german, Îmblânzitorul de lei, Prinţesa gheţurilor, Vrăjitoarea, Colivia de aur, Piază rea, Predicatorul și Aripi de argint. Henrik Fexeus, psiholog de profesie, este unul dintre cei mai apreciaţi conferenţiari suedezi și a fost distins cu numeroase premii. A realizat experimente psihologice spectaculoase la SVT și TV4 și a devenit cunoscut în 2007, când a debutat cu volumul Arta de a citi gândurile (Editura Trei). Cărţile lui au fost premiate, s-au vândut în peste un milion de exemplare și au fost traduse în mai mult de 30 de limbi. A debutat în literatură cu romanul Young Adult The Lost, prima carte a trilogiei Final Illusion. La Editura Trei, au mai apărut Manualul abilităţilor sociale superioare și Reload: Cum să-ţi încarci bateriile. Arta recuperării inteligente (împreună cu Catharina Enblad).

„O notificare strălucea pe ecran. Trei apeluri nepreluate. Toate de la Mina.”

Un thriller plin de suspans scris de un nou duo nordic — începutul unei serii captivante. Când o femeie ucisă este găsită într-o cutie străpunsă cu săbii, poliţia este descumpănită: a fost un număr de magie care n-a mers cum trebuie sau o crimă extrem de brutală? Mina Dabiri lucrează la poliţia din Stockholm și primește ajutorul lui Vincent Walder, un mentalist și expert în limbaj corporal și magie. Mina și Vincent fac legături cu cazuri mai vechi și își dau seama că sunt pe urmele unui criminal în serie nemilos, care trebuie oprit înainte să mai facă și alte victime. Însă personalităţile dificile ale celor doi complică situaţia; amândoi poartă secrete întunecate, iar trecutul lor pare legat de ceea ce se petrece acum. Iar ei trebuie să fie cu un pas înaintea ucigașului. Trebuie să se familiarizeze cu nebunia ca să-i poată pune capăt.

„Lumea lui era suficient de fragilă așa cum era. Nu avea nevoie s-o populeze și cu trupuri schilodite.”

Nici nu știu de unde să încep - această „cărămidă” are 750 de pagini, deci vă dați seama cât de mare este. Astfel, te-ai aștepta să ți se desfășoare în fața ochilor, pe parcursul lecturii, o adevărată înșiruire de forțe, dintre cele mai spectaculoase (dat fiind faptul că vorbim despre Camilla Läckberg, scriitoare ale cărei cărți, măcar o dată, au trecut prin mâna cuiva pasionat de genurile crime, thriller sau polițist). Totuși, cred că m-am înșelat puțin și am plecat în această lectură cu așteptări mult prea mari. După părerea mea, 750 de pagini au fost exagerat de multe, cartea putând fi ușor scurtată cu 200, chiar 250 de pagini. Totuși, dacă ești un cititor răbdător (eu chiar sunt, până în punctul în care ajung să cred că multe foi sunt pur și simplu degeaba, de umplutură), această carte nu-ți ridică niciun fel de probleme: este foarte bine scrisă, are o intrigă genială, un punct de plecare chiar autentic, iar personajele, Dumnezeule, sunt absolut geniale, în special relația dintre Mina și Vincent, o combinație ciudată care, aparent, funcționează chiar sănătos, iar între ei se dezvoltă o prietenie care, de la început, pare improbabilă. Dincolo de acțiune, cred că asta mi-a plăcut cel mai mult, cu singura mențiune că 750 de pagini are way too much pentru mine, mai ales atunci când acțiunea rămâne în același cadru.

„Tresare când vârful o atinge ușor între ochiul drept și baza nasului, după care sabia continuă înăuntru și-i înțeapă ochiul. Ceva umed îi curge pe obraz și Tuva orbește pe partea dreaptă. Dar nu doare. Măcar nu mai doare?

De ce miroase a ars? Ultimul gând al Tuvei.

Pe urmă sabia îi pătrunde în creier.”

Uciderea șocantă a tinerei Tova, mamă singură, prinsă într-o cutie ciudată folosită de magicieni cu zeci de ani în urmă, străpunsă de săbii, bineînțeles că tulbură liniștile. În încercarea de a-l descoperi pe făptaș, detectivul Mina Dabiri se consultă cu maestrul mentalist Vincent Walder, pentru a se familiariza cu această „lume a magiei”. Și pentru a opri alte trei crime care, după semnele lăsate de criminal pe trupul victimei, urmează a fi comise. Așadar, după cum am spus, intriga este foarte bună, iar ideea în sine (relevată, evident, spre finalul cărții) chiar mi s-a părut convingătoare (deși m-a dus puțin cu gândul la alt roman scris de Camilla Läckberg, dar asta nu contează). Aceste lucruri vin în avantajul cărții. Pe de altă parte, relația dintre Mina și Vincent, caracterizarea lor, modul în care au fost construite aceste personaje - iarăși, ceva ce mi-a plăcut extraordinar de mult. Și o mulțime de alte personaje care apar și dispar, sunt importante sau mai puțin importante, își au locul în care și nu își au locul în carte. Premisa, complotul, acțiunea și dinamica - bine gândite, chiar dacă, la un moment dat, lucrurile se învârt cam mult în jurul aceluiași lucru, ceea ce diminuează mult din ideea de thriller a cărții. De fapt, nu e chiar un thriller dintr-ăla tipic, e mai mult un thriller psihologic, ceva mai mult crime și noir, fără elemente de tensiune palpabilă, imediată. E slow burning (evident, vorbim de 750 de pagini), dar nici nu ai parte de acea „explozie” mult așteptată într-un thriller. E, cum să zic, cu suișuri și coborâșuri, ca un roller coaster.

„Clipea să-și țină lacrimile și realiză că întunericul se mișcă. Și că scoate sunete.

Ceea ce ea crezuse că sunt umbre erau de fapt muște în roiuri mari, concentrate. Mii de muște albastre grase care bâzâiau exaltat, în timp ce zburau și mișunau una peste alta. Roiul era mai mare decât ea. Un lichid acru din stomac îi umplu gura. Trebui să iasă ca să nu vomite. Se aruncă afară pe ușa hambarului, timp în care o bucată din norul de muște se risipi suficient de mult cât ea să apuce să vadă în jurul a ce roiau.

Era o lată. O ladă albastră cu un lacăt mare și steluțe pictate.”

Mi-a plăcut foarte mult ideea aceasta de magie, mentalism, deși parcă mi-ar fi plăcut să aflu mai multe lucruri inside. În orice caz, a fost un element neobișnuit, original al romanului, deoarece a pus echipa însărcinată cu găsirea făptașului în fața unei provocări destul de mari - interpretarea mesajelor, a codurilor, a simbolurilor într-un bolnav puzzle al unei investigații care pare a nu avea rezolvare prea curând. Cutia, fiind scrisă de doi autori, preia elemente stilistice de la ambii scriitori. Cum, până acum, am citit-o doar pe Camilla Läckberg, n-am putut să nu-mi dau seama de elementele ei: drama familială (Vincent și soția sa), tensiunea și suspansul cu o oarecare doză de teroare, groază, dar și un strop de romantism, un strop de ciudățenie, un strop de umor, chiar dacă în stilul scandinav specific. Iar totul se îndreaptă spre un final tensionat, înfricoșător, la care oricum, de fapt, te aștepți - nu vorbesc despre faptul că „știi care-i faza”, dar te-aștepți ca finalul să încununeze toată acțiunea și tot punctul culminant. Deși, după cum am zis, oarecum bănuiam care-i treaba, și sunt sigur că Läckberg a avut un cuvânt definitoriu de spus în „rezolvarea misterului”. 

„După luni de tăcere, criminalul tocmai își folosise telefonul.”

După cum am zis, romanul are numeroase puncte forte. Cu toate acestea, este atât de lung, iar unele lucruri sunt atât de inutile pentru acțiune și pentru ideea principală. În regulă, chiar înțeleg, se vrea a fi o serie, iar în primul volum de obicei descoperi personajele, simți pulsul acestora, încerci să îți dai seama dacă îți sunt pe plac sau nu, chestii de acest gen. Am înțeles. Însă nici 750 de pagini nu-s tocmai puține - iar asta chiar ar putea reprezenta o solicitare maximă din partea cititorilor: citești, citești, citești și nu se întâmplă nimic relevant, doar descoperi lucruri despre personaje, felul în care vorbesc, că le place nu știu ce cafea, că mănâncă nu știu ce la micul dejun. Sunt detalii peste care ușor s-ar fi putut sări, deoarece chiar nu mă interesează ce predilecții culinare are Mina și cu cât zahăr își bea cafeaua. Nu știu de la ce să mă aștept, ce-i drept, pentru următorul roman. Dar sper să aibă mai puține pagini și să fie „la subiect”, fără detalii inutile, cronofage. Fiindcă eu când citesc nu pot sări peste anumite pasaje (am înțeles că sunt persoane care fac asta) deoarece simt că mi-ar putea scăpa informații prețioase. Ei, bine, nu-i nimic prețios în faptul că știu pe ce parte doarme Vincent. 

„Lama sabiei începe să vibreze și înaintează din nou. De data asta nu se oprește când îi ajunge la os. Tuva urlă când îi taie mușchiul. Sabia continuă spre interior în țesuturi, în timp ce țipetele femeii acoperă sunetul motorului. Durerea e de nedescris. Vede explozii de culori în spatele ochilor închiși, simte că terminațiile nervoase îi sunt în flăcări. Lumea dispare, există doar durere. Sabia ajunge la femur, iar vibrația lamei se propagă prin schelet și toată ființa ei vibrează.”

La un moment dat chiar simțeam că nu se mai sfârșește. Totuși, Cutia este o carte frumușică (ador coperta, ce-i drept), cu o intrigă interesantă și personaje delicioase, foarte bine construite și caracterizate prin cele mai mici detalii posibile. Stilul de scriere, iarăși, este fluid, bine aliniat scenelor care se derulează treptat. Există o armonie interesantă între suspans, viața de zi cu zi ale personajelor și chiar un strop de ciudățenie, iar povestea, așa cum am zis, este destul de plauzibilă, fără ca anumite situații și justificări să pară vreodată forțate. Mina, polițista din Stockholm și Vincent, iluzionistul, formează o echipă complicată, pentru un caz complicat, care în final va dezvălui o răsturnare de situație de-a dreptul neașteptată. Situații misterioase, o acțiune bine consolidată, dinamică, tensiune. Dar există, totuși, un cusur: lungimea cărții și faptul că, uneori, Camilla Läckberg și Henrik Fexeus merg mult prea departe cu anumite descrieri, iar ritmul încetinește și parcă șubrezește din tensiunea cărții. În rest, aștept cu nerăbdare volumul al doilea, care sper să fie ceva mai bun!

Viața mincinoasă a adulților, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2020

Traducere: Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza. La Editura Pandora M au mai apărut cărțile: Iubire amară, Fiica ascunsă, Noaptea pe plajă, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, Invențiile ocazionale, Zilele abandonului.

„În schimb, eu m-am prelins și continui să mă preling chiar și acum înăuntrul acestor rânduri care vor să-mi dăruiască o poveste în timp ce, în realitate, nu înseamnă nimic, nimic al meu, nimic care să fi început cu adevărat sau să fi ajuns cu adevărat la sfârșit: doar o învălmășeală despre care nimeni, nici măcar cine scrie în acest moment, nu știe dacă include firul potrivit al unei povestiri sau e numai o durere încâlcită, fără mântuire.”

Lumea interioară a Giovannei se prăbușește când își aude tatăl spunând că fața ei își pierde drăgălășenia și începe să semene cu cea a disprețuitei mătuși Vittoria. Viața ei devine o căutare chinuitoare a oglinzii în care să se poată vedea cu adevărat. Giovanna se caută pe sine în două orașe înrudite ce se urăsc reciproc: orașul Napoli al înălțimilor și al rafinamentului și același oraș, dar al adâncurilor, un loc al excesului și al vulgarității. Fata se mișcă între cele două realități înainte și înapoi, fără a găsi răspunsuri sau o cale de a se salva, ajungând în schimb la o maturizare pe care nu a dorit-o și care nu e nici pe departe atât de frumoasă pe cât a crezut ea.

„(...) n-a vrut să-i vadă morți ca să nu simtă că o să moară și el.” 

Ador cum scrie Elena Ferrante. Aș putea spune că este cea mai mare surpriză literară a anului 2021, de când mi-am făcut curaj să-i citesc cărțile. De-atunci și până acum am citit Iubire amară (recenzia AICI), Fiica ascunsă (recenzia AICI), Zilele abandonului (recenzia AICI) și Invențiile ocazionale, pe care urmează să o recenzez (sper eu, cât mai curând). Iar Viața mincinoasă a adulților este un roman pe care, deși l-am citit greu, l-am adorat încă de la prima pagină. Pentru că, odată cu fiecare carte pe care o citesc, îmi dau seama că despre Elena Ferrante cu siguranță voi auzi „lucruri mari”. Are un talent incredibil, este o scriitoare desăvârșită care i se dezvăluie cititorului în forme din ce în ce mai spectaculoase, mai profunde, mai diferite, păstrând, în același timp, fluxul scriiturii care a consacrat-o: realitatea în forma ei cea mai adevărată. Vorbind despre oameni, despre situații, despre stări și emoții, despre trăiri dintre cele mai sincere, dureroase, violente, Elena Ferrante deja depășește granițele ficțiunii și pășește, cu încredere și sub dictonul călăuzitor al puterii de a scrie, în viața cititorului. În sufletul său. Iar acest lucru face și în Viața mincinoasă a adulților, o carte care m-a răvășit și pe care, cu toate acestea, știu că nu am simțit-o la potențialul ei maximal. Dar am adorat cum a fost scrisă și spusă povestea surprinsă.

„(...) morții sunt obiecte care s-au spart, ca un televizor, aparatul de radio, blenderul, și cel mai bine e să-ți amintești de ele cum erau când funcționau, pentru că singurul mormânt acceptabil e amintirea.”

Un roman, în esență, simplu. Dar cu o premisă ingenioasă. Titlul, normal, intrigă cititorul, oferindu-i deja o idee a perspectivei din care este prezentată cartea. Nu? Nu știu, de fapt, dacă Ferrante într-adevăr „datează” evenimentele acestui roman; mai mult parcă le dramatizează (nu în sensul rău, enervant) prin intermediul unei singure familii, a conflictelor dintre generații. Conflictul dintre „elita liberală educată” și „proscrișii” mai slab educați. Iar în jurul acestor divergențe se creează nu doar ideea de izolare (uite că, na, sângele chiar se face apă), iar o anumită mitologie planează asupra unei figuri din familie: mătușa lui Giovanna, naratoarea, o adolescentă, fiica a doi intelectuală. Care pare că are o viață idilică, care stârnește invidia altora - evident, la suprafață. Trăiește într-o familie care se mândrește, aproape în mod ostentativ, cu faptul că fiecare are voie la opinii deschise, democrația primează, iar importanța culturii, a educației și libertății de exprimare este primordială. Ambii părinți poartă o mască a toleranței liberare, dar sunt totuși de o sinceritate candidă. Și totul începe exact așa: „Cu doi ani înainte să plec de acasă, tata i-a spus mamei că sunt foarte urâtă. Fraza a fost rostită în șoaptă (...)”. De fapt, tatăl ei a comparat-o cu sora sa, Vittoria care, din cauza dezgustului adânc înrădăcinat al tatălui ei față de sora sa, ajunge să fie o personificare a însuși „urâtului” pentru adolescenta Giovanna. De altfel, aceasta nu a întâlnit niciodată pe cineva dintre rudele din partea tatălui - acestea au fost renegate și marginalizate până la gradul de insignifianță.

„În perioada aia, minciuna și rugăciunea au pătruns în mod statornic în viața mea de zi cu zi și din nou m-au ajutat mult. Minciunile mi le-am spus de obicei mie însămi. Eram nefericită și mă prefăceam chiar prea veselă la școală și acasă (...). În spatele minciunilor mele dezinvolte, în spatele rugăciunilor mele, trăiam într-o stare de neliniște.”

De altfel, tatăl ei susține că Vittoria este o degenerată și că a fost nevoit să întrerupă relația cu ea din cauza valorilor morale pe care (nu) le avea. Ceea ce înțelegem, de fapt, este că tatăl ei a avansat în scurt timp în „ierarhia socială” și s-a „dezis de sângele rău”. A uitat tot. A vrut să fie singur și, din considerente de așa-zisă superioritate, a rupt orice legătură pe care ar fi putut-o avea. De-aici, după cum era de așteptat, Giovanna devine din ce în ce mai interesată de legăturile tatălui ei - în speță, de mătușa ei, Vittoria. De-aici, se-ajunge într-un punct în care cele două se întâlnesc - Giovanna și Vittoria -, iar Giovanna descoperă o cu totul altă lume. O lume a limbajului vulcanic, al limbajului „fără perdea”, crud, dezinhibat, care deseori ia o formă sexuală explicită. Dar, totuși, descoperă și-o inimă înstrăinată și îndurerată, plină de candoare. Este șocată de acest „adevăr”, de această nouă lume - divergența între „curățenia” lumii părinților ei și această lume nouă, a Vittoriei, cu care ia contact, stârnește în ea ceva ce n-ar fi crezut că există. Iar momentul în care Vittoria îi povestește Giovannei o cu totul altă versiune a aceleiași povești spuse de către tatăl ei, îl transformă pe acesta într-un mincinos șiret. Apoi, Vittoria o întreabă pe Giovanna despre o anumită brățară pe care i-a dat-o tatălui acesteia pentru a i-o dărui, însă Giovanna nu știe nimic.

„(...) deși nu credeam în Dumnezeu, m-aș fi rugat în fiecare zi și în fiecare noapte pentru ca asta să nu se întâmple și că numai dorința aia, numai speranța aia, numai rugăciunea aia mă puteau împiedica să mă prăbușesc acum, într-o clipă, moartă pe jos.”

Ei, bine, această brățară are să devină un fel de oracol al poveștii, deoarece însăși brățara pare a spune adevăruri despre călătoria de „descoperire a sinelui” pe care Giovanna o face. Adevăruri pe care niciunul dintre adulți nu le va recunoaște până când nu va fi constrâns de circumstanțe să o facă, prins cu mâța în sac. În cele din urmă, Giovanna ajunge să regăsească aspecte din ea însăși în mătușa ei. Brusc, se trezește că nu aparține - exclusiv - niciuneia dintre cele două părți ale familiei ei. Adulții, adulții mincinoși și cu moravuri, cu valori bizare, cu pânzele lor de minciuni fără sens, au țesut în jurul Giovannei un fel de pânză. Au creat un fel de proces judiciar, iar pe Giovanna au transformat-o în juriu. În acest roman, în Viața mincinoasă a adulților, adevărul mai mult decât cosmetizare. Este mai mult decât intrigă și dinamică. Este însuși pilonul care o susține pe Giovanna, este catargul unei bărci aflate pe  mare în timpul furtunii. Ideea este că acest roman are o natură întunecată, are o natură oportunistă - așteaptă momentul oportun pentru a ataca, pentru a infecta și a deveni patogen. Așa se-ntâmplă și cu Giovanna și, de fapt, cu întreaga acțiune: este vorba despre „momentele oportune” pentru a afla lucruri, pentru a diminua, parcă, tensiunea (ura?) dintre cele două familii. Sau a le maximiza? Nici nu știu.

„I-a dat semnificația unei vigilențe extreme asupra nouă înșine, era cuțitul cu care rănești conștiința ca să n-o lași să adoarmă.”

Viața mincinoasă a adulților poate fi, pe alocuri, mult prea dramatic. Mult prea exagerat, când anumite lucruri ar fi putut fi atinse mult mai subtil. Totuși, acest lucru nu m-a plictisit sau deranjat, deoarece mi-am dorit tot mai mult să citesc și să aflu ce se va mai întâmpla cu Giovanna. Oricum, este vorba despre un conflict intens, nu fizic, ci psihologic, un conflict care arde ca un foc mocnit, gata oricând să explodeze și să ardă și mai intens. Este vorba despre personaje secundare, fiecare dintre ele având vieți interioare bogate, efervescente, ceea ce poate duce la „o problemă a acumulării” - prea multe întâmplări, prea multe informații, prea mult trăiri pentru aceste 304 pagini. Mi-am dat seama, totuși, că Ferrante este mai mult „un scriitor al trăirii”, nu al acțiunii. În Viața mincinoasă a adulților, brățara aceea despre care vorbesc ajunge să fie trecută de-a lungul a trei generații, ceea ce, evident, provoacă un complot de o absurditate exponențială. Parcă, sincer, Ferrante dă semnificație la tot ce o înconjoară - iar asta îmi place extraordinar și patologic de mult. Îmi place să caut simboluri în orice scrie, fiindcă aproape orice are o anumită simbolistică și însemnătate aparte. 

„De ce să ai experiența morții dacă apoi ești readus la viață pentru veșnicie?”

Poate ar fi multe de spus, dar nu cred că reușesc să transmit întocmai ceea ce aș vrea, de fapt, să spun: citiți-o. Merită. Ferrante scrie impecabil. Scrie gândit. Scrie documentat. Știe ce face, chiar știe. Își analizează fiecare cuvânt, fiecare frază. Am impresia că-și recitește propozițiile, frazele, fragmentele, astfel încât să le confere o anumită cadență. Un anumit suflu interior. O anumită valoare. Are ceva special și mie chiar îmi place acest lucru. Iar legat de sfârșitul acestei cărți, Viața mincinoasă a adulților, chiar nu cred că ar putea fi multe de spus: se termină într-un moment de tranzit, iar în jurul Giovannei se vor fi adunat deja o groază de personaje (secundare) și chiar dacă deznodământul rezolvă subtil și elegant și frumos „problema brățării”, parcă rămâne deschisă o portiță către o continuare... Și, cine știe, poate Ferrante chiar are de gând să facă asta. Eu, oricum, abia aștept să mă apuc și de celelalte cărți scrise de ea pe care le am pentru ca, în sfârșit, să ajung și la seria care a consacrat-o.