Viața mincinoasă a adulților, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2020

Traducere: Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza. La Editura Pandora M au mai apărut cărțile: Iubire amară, Fiica ascunsă, Noaptea pe plajă, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, Invențiile ocazionale, Zilele abandonului.

„În schimb, eu m-am prelins și continui să mă preling chiar și acum înăuntrul acestor rânduri care vor să-mi dăruiască o poveste în timp ce, în realitate, nu înseamnă nimic, nimic al meu, nimic care să fi început cu adevărat sau să fi ajuns cu adevărat la sfârșit: doar o învălmășeală despre care nimeni, nici măcar cine scrie în acest moment, nu știe dacă include firul potrivit al unei povestiri sau e numai o durere încâlcită, fără mântuire.”

Lumea interioară a Giovannei se prăbușește când își aude tatăl spunând că fața ei își pierde drăgălășenia și începe să semene cu cea a disprețuitei mătuși Vittoria. Viața ei devine o căutare chinuitoare a oglinzii în care să se poată vedea cu adevărat. Giovanna se caută pe sine în două orașe înrudite ce se urăsc reciproc: orașul Napoli al înălțimilor și al rafinamentului și același oraș, dar al adâncurilor, un loc al excesului și al vulgarității. Fata se mișcă între cele două realități înainte și înapoi, fără a găsi răspunsuri sau o cale de a se salva, ajungând în schimb la o maturizare pe care nu a dorit-o și care nu e nici pe departe atât de frumoasă pe cât a crezut ea.

„(...) n-a vrut să-i vadă morți ca să nu simtă că o să moară și el.” 

Ador cum scrie Elena Ferrante. Aș putea spune că este cea mai mare surpriză literară a anului 2021, de când mi-am făcut curaj să-i citesc cărțile. De-atunci și până acum am citit Iubire amară (recenzia AICI), Fiica ascunsă (recenzia AICI), Zilele abandonului (recenzia AICI) și Invențiile ocazionale, pe care urmează să o recenzez (sper eu, cât mai curând). Iar Viața mincinoasă a adulților este un roman pe care, deși l-am citit greu, l-am adorat încă de la prima pagină. Pentru că, odată cu fiecare carte pe care o citesc, îmi dau seama că despre Elena Ferrante cu siguranță voi auzi „lucruri mari”. Are un talent incredibil, este o scriitoare desăvârșită care i se dezvăluie cititorului în forme din ce în ce mai spectaculoase, mai profunde, mai diferite, păstrând, în același timp, fluxul scriiturii care a consacrat-o: realitatea în forma ei cea mai adevărată. Vorbind despre oameni, despre situații, despre stări și emoții, despre trăiri dintre cele mai sincere, dureroase, violente, Elena Ferrante deja depășește granițele ficțiunii și pășește, cu încredere și sub dictonul călăuzitor al puterii de a scrie, în viața cititorului. În sufletul său. Iar acest lucru face și în Viața mincinoasă a adulților, o carte care m-a răvășit și pe care, cu toate acestea, știu că nu am simțit-o la potențialul ei maximal. Dar am adorat cum a fost scrisă și spusă povestea surprinsă.

„(...) morții sunt obiecte care s-au spart, ca un televizor, aparatul de radio, blenderul, și cel mai bine e să-ți amintești de ele cum erau când funcționau, pentru că singurul mormânt acceptabil e amintirea.”

Un roman, în esență, simplu. Dar cu o premisă ingenioasă. Titlul, normal, intrigă cititorul, oferindu-i deja o idee a perspectivei din care este prezentată cartea. Nu? Nu știu, de fapt, dacă Ferrante într-adevăr „datează” evenimentele acestui roman; mai mult parcă le dramatizează (nu în sensul rău, enervant) prin intermediul unei singure familii, a conflictelor dintre generații. Conflictul dintre „elita liberală educată” și „proscrișii” mai slab educați. Iar în jurul acestor divergențe se creează nu doar ideea de izolare (uite că, na, sângele chiar se face apă), iar o anumită mitologie planează asupra unei figuri din familie: mătușa lui Giovanna, naratoarea, o adolescentă, fiica a doi intelectuală. Care pare că are o viață idilică, care stârnește invidia altora - evident, la suprafață. Trăiește într-o familie care se mândrește, aproape în mod ostentativ, cu faptul că fiecare are voie la opinii deschise, democrația primează, iar importanța culturii, a educației și libertății de exprimare este primordială. Ambii părinți poartă o mască a toleranței liberare, dar sunt totuși de o sinceritate candidă. Și totul începe exact așa: „Cu doi ani înainte să plec de acasă, tata i-a spus mamei că sunt foarte urâtă. Fraza a fost rostită în șoaptă (...)”. De fapt, tatăl ei a comparat-o cu sora sa, Vittoria care, din cauza dezgustului adânc înrădăcinat al tatălui ei față de sora sa, ajunge să fie o personificare a însuși „urâtului” pentru adolescenta Giovanna. De altfel, aceasta nu a întâlnit niciodată pe cineva dintre rudele din partea tatălui - acestea au fost renegate și marginalizate până la gradul de insignifianță.

„În perioada aia, minciuna și rugăciunea au pătruns în mod statornic în viața mea de zi cu zi și din nou m-au ajutat mult. Minciunile mi le-am spus de obicei mie însămi. Eram nefericită și mă prefăceam chiar prea veselă la școală și acasă (...). În spatele minciunilor mele dezinvolte, în spatele rugăciunilor mele, trăiam într-o stare de neliniște.”

De altfel, tatăl ei susține că Vittoria este o degenerată și că a fost nevoit să întrerupă relația cu ea din cauza valorilor morale pe care (nu) le avea. Ceea ce înțelegem, de fapt, este că tatăl ei a avansat în scurt timp în „ierarhia socială” și s-a „dezis de sângele rău”. A uitat tot. A vrut să fie singur și, din considerente de așa-zisă superioritate, a rupt orice legătură pe care ar fi putut-o avea. De-aici, după cum era de așteptat, Giovanna devine din ce în ce mai interesată de legăturile tatălui ei - în speță, de mătușa ei, Vittoria. De-aici, se-ajunge într-un punct în care cele două se întâlnesc - Giovanna și Vittoria -, iar Giovanna descoperă o cu totul altă lume. O lume a limbajului vulcanic, al limbajului „fără perdea”, crud, dezinhibat, care deseori ia o formă sexuală explicită. Dar, totuși, descoperă și-o inimă înstrăinată și îndurerată, plină de candoare. Este șocată de acest „adevăr”, de această nouă lume - divergența între „curățenia” lumii părinților ei și această lume nouă, a Vittoriei, cu care ia contact, stârnește în ea ceva ce n-ar fi crezut că există. Iar momentul în care Vittoria îi povestește Giovannei o cu totul altă versiune a aceleiași povești spuse de către tatăl ei, îl transformă pe acesta într-un mincinos șiret. Apoi, Vittoria o întreabă pe Giovanna despre o anumită brățară pe care i-a dat-o tatălui acesteia pentru a i-o dărui, însă Giovanna nu știe nimic.

„(...) deși nu credeam în Dumnezeu, m-aș fi rugat în fiecare zi și în fiecare noapte pentru ca asta să nu se întâmple și că numai dorința aia, numai speranța aia, numai rugăciunea aia mă puteau împiedica să mă prăbușesc acum, într-o clipă, moartă pe jos.”

Ei, bine, această brățară are să devină un fel de oracol al poveștii, deoarece însăși brățara pare a spune adevăruri despre călătoria de „descoperire a sinelui” pe care Giovanna o face. Adevăruri pe care niciunul dintre adulți nu le va recunoaște până când nu va fi constrâns de circumstanțe să o facă, prins cu mâța în sac. În cele din urmă, Giovanna ajunge să regăsească aspecte din ea însăși în mătușa ei. Brusc, se trezește că nu aparține - exclusiv - niciuneia dintre cele două părți ale familiei ei. Adulții, adulții mincinoși și cu moravuri, cu valori bizare, cu pânzele lor de minciuni fără sens, au țesut în jurul Giovannei un fel de pânză. Au creat un fel de proces judiciar, iar pe Giovanna au transformat-o în juriu. În acest roman, în Viața mincinoasă a adulților, adevărul mai mult decât cosmetizare. Este mai mult decât intrigă și dinamică. Este însuși pilonul care o susține pe Giovanna, este catargul unei bărci aflate pe  mare în timpul furtunii. Ideea este că acest roman are o natură întunecată, are o natură oportunistă - așteaptă momentul oportun pentru a ataca, pentru a infecta și a deveni patogen. Așa se-ntâmplă și cu Giovanna și, de fapt, cu întreaga acțiune: este vorba despre „momentele oportune” pentru a afla lucruri, pentru a diminua, parcă, tensiunea (ura?) dintre cele două familii. Sau a le maximiza? Nici nu știu.

„I-a dat semnificația unei vigilențe extreme asupra nouă înșine, era cuțitul cu care rănești conștiința ca să n-o lași să adoarmă.”

Viața mincinoasă a adulților poate fi, pe alocuri, mult prea dramatic. Mult prea exagerat, când anumite lucruri ar fi putut fi atinse mult mai subtil. Totuși, acest lucru nu m-a plictisit sau deranjat, deoarece mi-am dorit tot mai mult să citesc și să aflu ce se va mai întâmpla cu Giovanna. Oricum, este vorba despre un conflict intens, nu fizic, ci psihologic, un conflict care arde ca un foc mocnit, gata oricând să explodeze și să ardă și mai intens. Este vorba despre personaje secundare, fiecare dintre ele având vieți interioare bogate, efervescente, ceea ce poate duce la „o problemă a acumulării” - prea multe întâmplări, prea multe informații, prea mult trăiri pentru aceste 304 pagini. Mi-am dat seama, totuși, că Ferrante este mai mult „un scriitor al trăirii”, nu al acțiunii. În Viața mincinoasă a adulților, brățara aceea despre care vorbesc ajunge să fie trecută de-a lungul a trei generații, ceea ce, evident, provoacă un complot de o absurditate exponențială. Parcă, sincer, Ferrante dă semnificație la tot ce o înconjoară - iar asta îmi place extraordinar și patologic de mult. Îmi place să caut simboluri în orice scrie, fiindcă aproape orice are o anumită simbolistică și însemnătate aparte. 

„De ce să ai experiența morții dacă apoi ești readus la viață pentru veșnicie?”

Poate ar fi multe de spus, dar nu cred că reușesc să transmit întocmai ceea ce aș vrea, de fapt, să spun: citiți-o. Merită. Ferrante scrie impecabil. Scrie gândit. Scrie documentat. Știe ce face, chiar știe. Își analizează fiecare cuvânt, fiecare frază. Am impresia că-și recitește propozițiile, frazele, fragmentele, astfel încât să le confere o anumită cadență. Un anumit suflu interior. O anumită valoare. Are ceva special și mie chiar îmi place acest lucru. Iar legat de sfârșitul acestei cărți, Viața mincinoasă a adulților, chiar nu cred că ar putea fi multe de spus: se termină într-un moment de tranzit, iar în jurul Giovannei se vor fi adunat deja o groază de personaje (secundare) și chiar dacă deznodământul rezolvă subtil și elegant și frumos „problema brățării”, parcă rămâne deschisă o portiță către o continuare... Și, cine știe, poate Ferrante chiar are de gând să facă asta. Eu, oricum, abia aștept să mă apuc și de celelalte cărți scrise de ea pe care le am pentru ca, în sfârșit, să ajung și la seria care a consacrat-o.