Scrisoare mamei, de Serghei Esenin - Recenzie

Editura: ART

Colecția: Malul albastru 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 96

Traducere: George Lesnea

Anul apariției: 2022

Serghei Alexandrovici Esenin (1895-1925) s-a născut la Konstantinovo, în fostul Imperiu Rus, într-o familie de țărani cu venituri modeste. Cum părinții lui erau întotdeauna în căutarea unui loc de muncă, de obicei în orașele mai mari, micul Esenin a ajuns în grija bunicilor materni, al căror sat avea să-l părăsească la vârsta de șaptesprezece ani, pentru a se muta la Moscova. Aici s-a înscris la universitate, pentru ca ulterior, neavând suficienți bani să se întrețină, să abandoneze studiile. Câțiva ani mai târziu, după ce ocupase o vreme un post de corector într-o editură și după ce publicase câteva poeme prin revistele vremii, dezamăgit de lipsa de interes a societății moscovite pentru opera sa, Esenin s-a mutat la Petrograd (ulterior Leningrad, în prezent Sankt Petersburg). Încet-încet, din ce în ce mai familiarizat cu politica revoluționară a momentului, și-a extins grupul de prieteni literați, iar alături de câțiva dintre aceștia a pus ulterior bazele imaginismului; poeții imaginiști își citeau operele prin cafenele, ajungând în atenția publicului nu doar pentru extraordinarul lor talent artistic, ci și prin scandalurile de proporții pe care le creau. Și numeroasele și tumultuoasele căsătorii ale lui Esenin au intrat în atenția publicului. După un scurt mariaj cu o fostă colegă de la editura unde lucrase când se mutase la Moscova, Serghei Esenin s-a căsătorit cu actrița Zinaida Reich, alături de care a trăit timp de patru ani. Mariajul cu cea de-a treia lui soție – celebra dansatoare americană Isadora Duncan, căreia i s-a alăturat în turnee – a ajuns în atenția presei internaționale: la beție, pradă unei agresivități furibunde, Esenin distrugea camerele de hotel în care erau cazați. După ce a divorțat și de Isadora, s-a întors în Rusia, unde s-a căsătorit pentru a patra și cea din urmă oară cu una dintre nepoatele lui Lev Tolstoi. Se apropia însă de sfârșitul vieții: copleșit de un profund dispreț de sine și de sentimentul că eșuase în misiunea lui de a deveni un poet al poporului, a suferit o cădere nervoasă, în urma căreia – după o scurtă perioadă de spitalizare – s-a sinucis într-o cameră de hotel. Personalitatea lui duală – pe de-o parte un om simplu, crescut la țară, poetul unei lumi rurale a icoanelor, a cucerniciei și-a lucrurilor rudimentare; pe de altă parte, un exhibiționist scandalagiu și blasfemator – a constituit întotdeauna piedica principală în calea adaptării sale la societatea în continuă schimbare a Rusiei de început de secol XX.

„Te-oi cânta pe tine și pe oaspăt,

Soba ta, cocoșul și-acești maci,

Și pe versuri o să curgă, proaspăt,

Laptele roșcatei tale vaci.”

Volumul de față adună în paginile lui câteva dintre cele mai cunoscute poeme a lui Serghei Esenin, poet care a pus bazele imagismului - mișcare literară avangardistă în Rusia modernă -, cu intenția de a se distanța de futurismul rus și inspirat în alegerea numelui de imagismul anglo-american. Temele recurente ale versurilor sale, printre care viața la țară și anii copilăriei, în pofida nostalgiei care le împresoară, sunt toate instrumente ce înfățișează realitatea în toată cruzimea ei, lipsită de orice urmă de idealism. Patima alcoolului și actele de huliganism la care Esenin se deda neîncetat, de asemenea amintite adeseori în poezia sa, aveau să-i macine viața și relațiile sentimentale. Pe 28 decembrie 1925 Serghei Esenin a fost găsit mort într-o cameră de hotel din Sankt Petersburg. Se pare că, după ce fusese spitalizat în același an în urma unei căderi nervoase și ajuns pradă depresiei, acesta s-ar fi spânzurat. Mai înainte însă, deznădăjduit de faptul că în camera de hotel nu exista nicio picătură de cerneală, Esenin și-ar scris ultimele versuri cu propriul sânge.

„Dar demult ei nu mai sunt pe lume.

Luna rătăcind prin țintirim

Ne arată crucile anume,

Că și noi la ele-o să venim.”

Fără să fiu impresionist, pot spune că, citind Scrisoare mamei, am citit, de fapt, cea mai frumoasă carte de poezii din viața mea. Fără să fiu impresionist, voi spune că am vârsta o groază de lacrimi și am fost încercat de sentimente dintre cele mai dureroase. În volumul acesta, Esenin, efectiv, „își varsă sângele”, realizează un impresionant și real și verosimil și palpabil tablou al unei vieți tumultuoase, zbuciumate, dar care își găsește corespondent în lumea exterioară: cățelușii abia fătați care au fost înecați, după ce au fost aruncați, într-un sac, în râul care curge neîncetat, animalele care, în fața cruzimii omului, nu au nicio șansă. În același timp, în volumul său, Esenin realizează un fidel portret al Rusiei pre- și post-revoluționare, reiterând viața la sat, dinamica ei firească, simplitatea ei sui generis, cu tot ce înseamnă aceasta. Doamne, cât de mișcat am fost de citit, cât de frumos a reușit să scrie, să redea anumite imagini, să livreze emoție palpabilă, autentică.

„Noi, prin suflete, din salt,

Aruncăm cu bombe groase.

Nu ne pasă de înalt

Și icoanele vâscoase.”

Un volum magistral, care, sincer, aș fi vrut să nu se mai termine. Aș fi vrut să fie adăugate noi pagini pe zi ce trece, pentru a-l citi până la sfârșitul vieții - câte o poezie pe zi. Nu zi, de fapt, că nu am citit acest volum de mai bine de trei ori, ci de faptul că nu m-aș putea sătura nici dacă aș citi aceeași poezie la nesfârșit. Chiar dacă, într-adevăr, unele sunt mai bune decât altele (evident, este o părere strict subiectivă), în tot volumul lui Serghei Esenin parcă pulsează același sentimente: tristețea, nostalgia, durerea. Dorul mamei, dar și frustrarea artistului care parcă nu și-a găsit locul - care nu poate, în cele din urmă, să trăiască din asta. În volumul Scrisoare mamei, Esenin nu se adresează doar mamei sale - ci întregii lumi. Întregii naturi. Se adresează angrenajelor greșite ale acestei lumi, dar nu le ceartă, nu le judecă: ci doar își deschide sufletul încercat în fața lor. Pentru Esenin, foaia reprezintă salvarea, iar cerneala cu care scrie reprezintă sufletul care sângerează. Iar când durerea își găsește loc în sufletul unui artist binecuvântat, atunci ceea ce urmează nu are să fie decât atât: capodoperă!

„Toți suntem vremelnici pentru veci,

Rar ning fagii frunzele deșarte...

Binecuvântat să fie deci

Că trăiesc și că mă duc spre moarte.”

Am adorat fiecare poezie, fiecare rând, fiecare cuvânt (și, apropo, cartea aceasta chiar are rimă, să știți, și ritm, măsură, că tot vorbeam, într-o recenzie de mai jos, despre elementele de prozodie). Fiecare emoție pe care mi-a transmis-o Esenin a fost reală, mi s-a strecurat sub piele și m-a frământat. Nu știu, nu pot decât să vi-l recomand, fie că citiți, în general sau nu, poezie. Chiar merită, deoarece este o carte universală, o carte despre sufletul uman, despre dor, despre mamă, despre familie, despre greutatea vieții și, în cele din urmă, despre frumusețea ei. Despre dinamica firească a omului pe acest Pământ infinit. Despre limitarea noastră și ceea ce, în cele din urmă, însemnăm. Simt că am scris această recenzie și, de fapt, n-am reușit să spun nimic așa cum trebuie. În cele din urmă, rămân la concluzia pe care o am și o voi avea întotdeauna: despre poezie nu poți vorbi. Poezia nu o poți teoretiza, nu o poți explica. O poți doar trăi - atât! Iar eu am trăit acest volum de la primul cuvânt până la ultimul rând. 

Asta nu e viața mea, de Marta Petreu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecție: Seria de autor Marta Petreu 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2014

Marta Petreu este scriitor şi profesor. Face parte din gruparea literară „Echinox”; e membră a Uniunii Scriitorilor din România. Este profesor de istoria filosofiei româneşti la Universitatea „Babeş‑Bolyai” şi redactor‑şef al revistei Apostrof, mensual editat de Uniunea Scriitorilor din România. Doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti. A debutat editorial în 1981, cu volumul de poeme Aduceţi verbele. Alte volume de poezie: Dimineaţa tinerelor doamne (1983); Loc psihic (1991); Poeme neruşinate (1993); Cartea mîniei (1997); Apocalipsa după Marta (1999); Falanga (2001); Scara lui Iacob (2006); Asta nu este viaţa mea (2014). Ca eseist şi istoric al filosofiei româneşti, a publicat volume precum: Teze neterminate (1991); Jocurile manierismului logic (1995); Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (1999); Ionescu în ţara tatălui (2001); Filosofia lui Caragiale (2003); Filosofii paralele (2005); Despre bolile filosofilor. Cioran (2008); Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009). A publicat, sub titlul Conversaţii cu… (2004 şi 2006), două volume de interviuri cu personalităţi ale vieţii intelectuale româneşti. A gândit şi alcătuit mai multe volume tematice de confesiuni. A prefaţat şi îngrijit ediţii de carte de filosofie şi de literatură (Nae Ionescu, Bucur Ţincu, Constantin Rădulescu‑Motru, Radu Stanca, D.D. Roşca, Alexandru Vona ş.a.). În 2011, Editura Polirom a iniţiat seria de autor „Marta Petreu”, în care au apărut până în prezent: romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (Premiul „Cartea Anului 2011” acordat de România literară şi Fundaţia Anonimul; Premiul pentru cea mai bună carte de ficţiune a anului 2011, decernat la Gala Industriei de Carte din România; laureat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry, 2012; reeditat în colecţia Top 10+, 2019); Apocalipsa după Marta (integrală a poeziei editate până în 2011); Cioran sau un trecut deocheat; De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească; Filosofia lui Caragiale; O zi din viaţa mea fără durere; Ionescu în ţara tatălui; Jocurile manierismului logic; Filosofii paralele; Biblioteci în aer liber; Asta nu este viaţa mea (poezie); Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian. În colecţia „Eseuri şi confesiuni” a Editurii Polirom au apărut volumele Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generaţia tînără (2016) şi Despre bolile filosofilor. Cioran (2017). În 2017 publică, tot la Editura Polirom, romanul Supa de la miezul nopţii (Premiul PEN România, 2018). Pentru cărţile ei, Marta Petreu a primit numeroase premii naţionale şi internaţionale. Mai multe volume ale sale (poezie, romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, studii asupra culturii româneşti) au fost traduse şi publicate în Franţa, S.U.A., Italia, Ungaria, Serbia, Spania, Elveţia.

„Nu-l anunță mare lucru - de fapt. E numai liniște afară

și un tremur pe dinăuntru 

Iar eu mă pomenesc deodată c-o iau pe dealuri

strigînd nu

nu e drept să vină din nou - și de ce iarăși la mine

La trecerea lui se oprește și vîntul”

„Poezia Martei Petreu este o «amprentă înmaterie», o incizie sângerie de o «brutală tandrețe» în pielea neagră-albă a cuvântului din care se desface fremătătoare și înfometate carnea jupuită a corpului, frânt și învins în lupta cu dumnezeiasca nepăsare a Tatălui, însă niciodată supus. Cu tenacitatea neîmblânzită a proorocului propriei apocalipse, autoarea ne îmbie cu fiecare poem să ne împărtășim «frumusețea feroce» a vieții.” - Roberto Merlo

„nimeni nimic plumbul s-a lăsat în tălpi nimeni nimic”

„Marta Petreu e o poetă cu mintea limpede și un curaj deosebit - iar curajul ei nu seamănă a provocare, nici a declarație de intenție sau de război, ci ni ne înfățișează ca un simplu fapt, ca un gest firesc al unei atitudini poetice fără niciun compromis.” - Szabó T. Anna

„M-am îmbrăcat în pielea ta aurie și largă ca într-o haină

de ceremonie

și m-am uitat

cum peste carnea ta îmbrobonată de sînge

se-ncheagă încet o altă piele”

Ei, bine, iată că m-am reîntors la poezie. Aproape că și uitasem cât de mult îmi place stilul liric, cât de mult mă regăsesc în plăcerea de a scrie poezie când, la rândul meu, și mie îmi place să scriu în acest gen. Ce-i drept, vorbim despre poezie modernistă, contemporană, în care nu se pune accent, neapărat, pe elemente de prozodie - rimă, ritm, măsură și altele dintr-astea. În această situație mă regăsesc și eu și, de fapt, cam toți autorii de poezie pe care i-am citit. Deși în ultimii ani am citit doar Rupi Kaur și niciun alt autor, cred că voi face o excepție și voi citi integrala scrisă de Marta Petreu. Pentru că, într-adevăr, îmi place tare mult cum scrie. Bineînțeles, nu pot face o recenzie unei astfel de cărți, să zic așa, adică nu la modul în care aș putea vorbi despre o anumită acțiune, un anumit plot, pentru că, normal, nici nu există. În schimb, pe scurt, am să vă spun cum m-am simțit eu citind această carte: pentru că, sincer să fiu, am trecut prin toate stările.

„s-a dus tristețea îmi pleacă fantasmele

decupată precis cu hîrlețul îmi pleacă astăzi și umbra”

Unu: mi-am dat seama că iubesc cum scrie Marta Petreu. Temele pe care le abordează, felul în care le livrează, feminismul, laitmotivurile pe care le folosește, pe care le echilibrează, cărora le dă o anumită formă, o anumită cadență, un anumit grad de a fi simțite drept palpabile, reale, nici nu știu cum să mă exprim, toate acestea au făcut ca lecturarea volumului de poezii Asta nu e viața mea să fie un adevărat tur de forță. Sincer, chiar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult, pentru că, în fine, puține mai sunt poeziile care reușesc să mă atingă, să mă miște, fiindcă, în general, am impresia că toate încep să urmeze un anumit șablon, o răstălmăcire de cuvinte deseori alambicate, care nu se potrivesc unele cu altele și care-s puse acolo ca să fie (am mai citit eu „poeți moderniști” care, efectiv, fac o supă de cuvinte și, la sfârșit, trântesc ceva deep wanna be). Mna, e strict părerea mea, dar chiar asta am impresia. Doi: există în poezia Martei Petreu ceva, să zic așa, „redundant”, dar nu în sensul rău. Este vorba despre anumite idei (în esență, aceleași) care, de-a lungul volumului, se reiau. Însă Marta Petreu le dă o anumită formă - și nu că n-ai înțelege că despre ideea aia este vorba, ci parcă-ți oferă „o alternativă”, o altă piesă dintr-un puzzle de-a dreptul complicat și înfiorător: viața văzută ca ceva ce am primit-o așa, pur și simplu, fără să ne-ntrebe nimeni dacă o vrem. Tema familiei, a părinților, a morții, rudelor, vieții... O efervescență lirică inconfundabilă!

„Toți știu secretul

Toți ne hrănim moartea trăgînd de timp

ținînd-o în noi drept al doilea cord

ce gîfîie ca un spărgător de gheață-n ocean

Ea este inima noastră de rezervă”

Despre Asta nu e viața mea cred că aș putea spune foarte multe, dar mă voi opri. În cele din urmă, mereu am susținut faptul că poezia nu trebuie disecată, poezia nu trebuie definită, poate chiar nici înțeleasă. Poezia trebuie trăită - și-atât! Aceasta, cred eu, este menirea ei. Să-l facă pe cititor să treacă prin anumite stări (poate nici de el cunoscute), să-i trezească anumite sentimente, să-l ghideze într-o anumită direcție. Să-i demonstreze că nu-i singur, că, într-o lume a singularității, putem oricând să ne regăsim unul pe altul. Nici nu știu ce spun aici, dar simt că asta trebuie să spun. OK, asta nu-i o recenzie, nici nu știu ce-ar putea-o face să fie, dar știu că asta simt să spun despre volumul de poezii al Martei Petreu. Și mai pot să spun doar că, imediat ce l-am terminat, am mers și mi-am cumpărat cartea Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, la care abia aștept să ajung. În rest, nu pot să vă urez decât lecturi plăcute și să nu ezitați, dacă aveți ocazia, să citiți poezie. Și pe Marta Petreu, bineînțeles!

Sezonul uraganelor, de Fernanda Melchor - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2022

Traducere: Marin Mălaicu‑Hondrari

Fernanda Melchor (n. 1982, Veracruz, Mexic) a absolvit jurnalismul la Universidad Veracruzana și din 2013 s-a dedicat exclusiv scrisului. Sezonul uraganelor a propulsat-o în anul 2017 în rândul celor mai buni tineri scriitori mexicani, aducându-i nenumărate premii și nominalizări internaționale în anii ce au urmat: Internationaler Literaturpreis 2019, Anna Seghers-Preis 2019, nominalizare la International Dublin Literary Award 2021 sau la National Book Award for Translated Literature. Următorul ei roman, Paradais, a fost nominalizat în 2022 la International Booker Prize și este în curs de ecranizare.

„Se zice că nu a murit niciodată, de fapt, pentru că vrăjitoarele nu mor atât de ușor. Se zice că exact înainte ca băieții să o spintece cu cuțitul, a apucat să spună o incantație prin care s-a transformat în ceva: într-o șopârlă sau într-un iepure care a fugit și s-a ascuns în munți. Sau în gara neagră, imensă, care s-a ivit pe cer la câteva zile după crimă: o pasăre enormă care zbura în cercuri pe deasupra lanurilor, apoi se așeza pe câte o creangă și se uita lung, cu ochii ei colorați, la oamenii care treceau pe sub copac, ca și cum ar fi vrut să-și deschidă ciocul și să le vorbească.”

Vrăjitoarea a murit. După ce corpul ei este descoperit plutind pe apele canalului de irigație, satul La Mantosa este cutremurat de zvonuri despre circumstanțele în care a avut loc crima. Într-un adevărat torent lingvistic, Fernanda Melchor realizează un portret colectiv al vieții localnicilor, oameni apăsați de sărăcie și violență, misoginie, superstiții și prejudecăți. Străbătut de un lirism captivant și tulburător, Sezonul uraganelor este o frescă formidabilă a lumii contemporane mexicane, cu demonii și rarele ei străfulgerări de lumină.

„Îți amintești, grăsună? Te-a prins în pielea goală în baie, cântai și nu doar că ți-a dat o măiculiță de bătaie, dar ți-a mai și zis că de atunci încolo să-ți iei gândul de la școală, că vei merge cu ea să o ajuți la vândut sucuri, ca să vezi cât de greu se fac banii, iar asta te-a durut mai mult decât toate bătăile primite de la bunica în toată viața ta, corect? Sărmana grăsună, mereu visase să facă școală și să ajungă învățătoare, dar s-a ales praful din toate astea, chiar dacă a zis că mai devreme sau mai târziu tot va termina școala, nu s-a întâmplat deloc așa, căci după un an de când bunica o retrăsese de la școală, proasta o purta deja în pântece pe fiica ei, Vanessa, așa că nu s-a mai întors la școală niciodată.”

Un roman ca o forță, un roman cum rar mi-a fost dat să citesc. Ben Lernen, autorul cărții Școala din Topeka (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), spunea că „literatura ultimilor ani pare anemică în comparație cu ceea ce realizează Fernanda Melchor în Sezonul uraganelor”. Sincer, chiar nu cred că s-ar fi putut spune ceva mai bine decât acest lucru: în fața acestei cărți, pentru mine, luând în considerare gusturile mele livrești, în materie de stil prozator, voce, cadență, efervescență stilistică, majoritatea lecturilor pe care le-am avut pălesc în fața supremației literare a acestei cărți: pentru mine, Fernanda Melchor a reușit să scrie o adevărată capodoperă. Chiar dacă această carte mi-a solicitat foarte, foarte mult atenția, nu regret nici măcar o singură secundă: este o carte pe care am adorat-o de la primul capitol, până la ultimul. Și, Dumnezeule, sfârșitul, sfârșitul mi-a făcut pielea de găină și m-a făcut să mă gândesc că, într-adevăr, literatura reprezintă una dintre cele mai superbe forme de artă. O carte pe care știu că nu am să o uit vreodată și pe care, de altfel, știu că o voi reciti cândva - mi-a plăcut la nebunie, deoarece rar mi-a fost dat să întâlnesc un asemenea stil de scriere. Unul care îmi satisface toate așteptările atunci când mă gândesc la „literatură de calitate”!

„Știi ce fac femeile când vor să pună mâna pe tine: iau câteva picături din sângele lor necurat și, fără să bagi tu de seamă, ți le toarnă în apă sau în supă, ori îți pun o picătură pe călcâi, în timp ce dormi, și cu asta basta, te-au prins pe viață, exact așa cum ești tu cu Norma, nu vezi? Și sunt altele și mai și, umblă prin păduri ca să strângă datură, o floare ca o trâmbiță care crește la nivelul solului, în sezonul ploios, și din florile de datură îți fac un ceai care te tâmpește total, te lasă lat, căzut la picioarele lor, ca un sclav, fără ca tu să ai habar de ceva.”

În esența sa, această carte, Sezonul uraganelor, ar putea fi considerată un fel de thriller - pentru că totul se învârte în jurul morții Vrăjitoarei, ucisă în urma unei crime misterioase care, ulterior, este povestită prin intermediul gândurilor și vocilor locuitorilor micuțului sat, izolat, unde Dumnezeu nu există, deși numele său este pomenit deseori, în diferite conjuncturi mai mult sau mai puțin prielnice, La Mantosa. Înainte de toate, vreau să menționez cât de bine reușește Melchor să redea viața din Mantosa, vocile personajelor sale, culoarea locală, atmosfera, tot ce se întâmplă acolo: reușește să expună, cu un talent formidabil, visele spulberate ale unei comunități lovite de violență, boală, sărăcie, mizerie, abuzuri sexuale, abuz, haos. Hazard. Melchor reușește să creeze un roman magistral, scris într-o voce absolut incredibilă - o voce puternică, hipnotică, intensă. Dureroasă și crudă. Autentică și lipsită de orice restrângeri. O voce liberă! Simt că mi-e greu să exprim rațional tot ce vreau să spun, sfârșind prin a mă manifesta doar impresionist. În schimb, nu am să vă recomand această carte, deoarece știu că nu oricine ar avea răbdare să o citească - este o carte solicitantă, în care, spre exemplu, o frază se poate întinde pe mai mult de douăzeci de rânduri (fără punct, ci doar cu virgule); prin urmare, ideea principală se pierde, dar, uneori, nici nu-i vorba despre a transmite o anumită cronologie, o anumită idee, ci despre a te lăsa purtat de val, împins de la spate de forța cuvintelor lui Melchor. 

„(...) mai bine să moară decât să o piardă.”

Sezonul uraganelor spune poveștile mai multor personaje, un fel de mărturii colective care încearcă să descopere de ce a fost ucisă Vrăjitoarea, a cărei cadavru a fost găsit plutind într-un canal. Nu știu dacă există, în roman, o linie temporală, fiindcă e foarte greu să urmărești acest aspecte. Știu doar că este vorba de perspectivele personajelor care, încetul cu încetul, se unesc. Dar rezultatul? O discordanță și mai copleșitoare care, în loc să facă lumină în acțiune, aruncă și mai mult întuneric asupra a tot ce se întâmplă. Vrăjitoarea, dincolo de a fi un personaj, este un fel de axis mundi al comunității mexicane: ea poate reprezenta diavolul, dar și binecuvântarea, rodul unui viol. În cartea sa, Fernanda Melchor explorează, cu măiestrie, abuzul pe care îl comit bărbații asupra femeilor și chiar între ei - abuzul sexual, masculinitatea toxică, fragilitatea ființei, mizeria sui generis, homofobia, misoginismul. În această lume, dorințele homosexuale sunt larg răspândite, dar înăbușite (sau justificate) prin raționamente fragmentate, inexistente. 

„(...) mă, nebunule, să nu-mi spui că niciodată nu ți-a supt-o un bulangiu, spunea Willy, cu gura strâmbă de la cocaină. Nu știi ce pierzi, nebunule, continua Borrega; ei îți fac toată treaba, pe deasupra îți mai dau și ceva parale și îți mai fac și cinste. Tu doar închide ochii, îl sfătuia Mutante, gândește-te la orice gagică și bucură-te de o muie ca lumea, ce mă-sa. Chiar nu ți-ai pus-o niciodată cu un curlangiu? întrebau ei, rânjind. Cu un găozar tinerel și strâmt, care geme ca un cățeluș când se pleacă să-ți sugă coaiele?”

În lumea creată de Fernanda Melchor, uraganul violenței este justificat de conjunctura în care se regăsesc cu toții: homofobie, abuz, misoginism, viol, pornografie, droguri, sărăcie, boală, greață, alcool ieftin, purici. Și, totuși, Sezonul uraganelor nu este o carte despre violență, ci despre supraviețuire. Despre speranță. Despre... cum să supraviețuiești, cum să exiști într-o lume în care grija, dragostea, afecțiunea, speranța - toate acestea nu există și n-au existat vreodată. Pentru mine, romanul scris de Fernanda Melchor își merită, cu adevărat, locul pe lista scurtă a International Booker Prize 2020 - și chiar m-aș fi bucurat să-l câștige. Scrisă într-un mod violent, sumbru, „murdar”, intens, această carte m-a convins în totalitate și a reușit să-mi transmită, aproape palpabil, dinamica vieții din sat, din acea comunitate părăsită de Dumnezeu, în care crimele par a fi ceva normal, nu ridică probleme de moralitate, etice. Curvele se vând pentru țigări, violul este la ordinea zilei, abuzurile sunt normale. Într-o lume atât de infinită, există un univers al posibilităților!

„(...) undeva deasupra capului său, pe peretele plin de mâzgălituri și de scrijelituri făcute cu cuiul, nume, porecle, date, inimi, mătărângi și fofoloance mari cât ale unor monștri mitologici, tot soiul de scene abominabile și dintre toate ieșeau în evidență niște linii roșii care formau figura unui diavol. Cum de nu văzuse desenul ăla când intrase în celulă? Demonul ăla uriaș care domina celula ca un satrap. Dușmanul, tâmpitule, zicea țicnitul ăla bărbos, dușmanul e peste tot.”

Recunosc, am simțit un fel de greutate în piept când am citit romanul - te face să te simți inconfortabil, îți creează un fel de disconfort, dar, în același timp, te hipnotizează, te bagă, parcă, într-o transă romanescă. În această lume, copiii sunt, cel mai adesea, cei care suferă din cauza sărăciei și a sistemului corupt - pentru ei, în special, mi s-a frânt inima, mai ales când știi că, de fapt, astfel de lucruri chiar se întâmplă. Copii care au îmbătrânit înainte de vreme, care au ajuns prea repede adulți, copii care au fost abuzați, copii care au fost abandonați. Copii care trăiesc într-o mizerie cruntă - și, cum știm că mizeria naște mai multă mizerie, copii care nu mai au scăpare. Structura romanului este abilă, ce-i drept, chiar dacă deseori greoaie, reușește să ducă intriga mai departe. După cum am zis, fiecare capitol are o altă voce, este povestit din perspectiva unui personaj - fie implicat direct în crimă, fie martor, fie cineva care se afla în imediată apropiere atunci când s-au întâmplat lucrurile. Sunt dezvăluite motivele - și, în timpul acestor dezvăluiri, trebuie să menționez că sunt descrise anumite scene de-o violență ieșită din comun: explicite, perversiuni și obscenități. Totuși, nimic nu pare gratuit, nimic nu pare că nu s-ar potrivi întocmai în decor: iar acest lucru mi-a plăcut extraordinar la Fernanda Melchor - realismul crud, autentic, care nu este obstrucționat de dramatizare, nu este transformat în „ceva ieftin”. 

„(...) o priveau cu ură, unde toți păreau să știe ce făcuse, să-și frângă mâinile, să se decapiteze printr-un țipăt arhetipal, pe care, la fel ca urina, nu l-a mai putut reține: mamă, mamă, a strigat în cor cu nou-născuții. Vreau acasă, mămucă, iartă-mă pentru tot ce ți-am făcut.”

O carte ca nicio alta! Feroce! Dureroasă! Intensă! Profundă & hipnotică! Am spus că nu o voi recomanda, dar chiar o fac - însă, sincer, doar dacă vă regăsiți în ceea ce am scris mai sus, doar dacă rezonați cu experiența pe care am avut-o eu citind-o. Citind-o, am simțit că (re)descopăr portretul sumbru, confuz, fragmentat, dar autentic, al unei culturi care este impregnată de cele mai întunecate chinuri și scenarii violente. Este posibil doar ca în moarte cineva să fie, cu adevărat, eliberat de încercările suferinței umane? Este greutatea pământului mai liniștitoare decât cea a poverilor vieții? Sfârșitul, sincer, m-a cutremurat, și-a făcut ca Sezonul uraganelor să fie una dintre cele mai bune - dacă nu chiar cea mai bună - cărți citite anul acesta. Un roman remarcabil care mă face să aștept cu nerăbdare și traducerea celeilalte cărți scrise de Fernanda Melchor! Și a tuturor celorlalte care, sper, vor urma a fi publicat!

Femeia cu fustă violet, de Natsuko Imamura - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 202

Anul apariției: 2022

Traducere: Raluca Nicolae

Natsuko Imamura s-a născut în 1980, în orașul Hiroshima. Studenția și-a petrecut-o în orașul Ōsaka, unde s-a stabilit definitiv. Debutează cu miniromanul Atarashii musume (Fata cea nouă), încununat în 2010 cu Premiul Osamu Dazai. Un an mai târziu schimbă titlul microromanului în Kochira Amiko (Aici Amiko) și îl publică alături de nuvelele Pikunikku (Picnic) și Chizu-san (Doamna Chizu), volumul primind Premiul Yukio Mishima în 2011. Un alt roman al său, Ahiru, câștigă Premiul Hayao Kawai în 2016 și este nominalizat la Premiul Akutagawa. În 2017, autoarea adaugă în palmares Premiul Nōma pentru Hoshi no ko (Copilul stelelor), aflat de asemenea pe lista de nominalizări pentru Premiul Akutagawa, pe care îl va primi doi ani mai târziu, în 2019, pentru Femeia cu fustă violet (Murasaki no sukāto no onna, 2019; Humanitas Fiction, 2022), roman tradus ulterior în engleză, franceză, spaniolă și italiană. În 2020, Natsuko Imamura este răsplătită cu Premiul Cetățean de Onoare al Orașului Hiroshima.

„Și-a notat ceva în palmă. Să fi fost un 8? Sau poate un 3? Era limpede că erau niște numere. Ora trei pe 8 ale lunii? Data și ora interviului?” 

Cartea unei obsesii tulburătoare, într-un crescendo dramatic, ce capătă treptat tonurile unui roman de suspans, desfășurându-se într-o spirală de sentimente nerostite, de singurătate, de angoasa a două femei captive între dorința de a fi vizibile și nevoia de a fi iubite. Un roman cu doze mari de umor, explorând vulnerabilitatea și dificultatea de a-ți găsi un loc într-o lume în care ești perceput ca diferit. Personajul căruia i se spune „Femeia cu fustă violet“ este de vârstă incertă, se dă în vânt după brioșele cu cremă de lapte, nu are prieteni și a schimbat o mulțime de slujbe. Probabil că datorită fustei violet, care a ajuns să-i definească identitatea, urmează mereu aceeași rutină. Când iese din casă, vecinii sunt cu ochii pe ea, iar copiii din parc o urmăresc, dornici s-o atragă în jocurile lor. Femeia cu fustă violet are un unic mare talent – să se strecoare lin prin mulțime fără să se atingă de nimeni și fără să se lase doborâtă de nici un trecător. Același talent este pus în valoare și în modul în care știe să navigheze prin viața cotidiană. Și tocmai atunci când oamenii cred că au reușit să-i înțeleagă și să-i anticipeze orice mișcare, un eveniment ieșit din comun rupe sfera predictibilului.

„În ultima vreme o vezi toată ziua bună ziua prin parc sau prin magazine. Pocnește de sănătate, din câte îmi dau seama, deși nu pot sta tot timpul cu ochii pe ea. Și când zic că pocnește de sănătate înseamnă că nu lucrează. 

Ce n-aș da să ne împrietenim! Dar cum?

Nu-mi stă mintea decât la asta. Și zilele se scurg una după alta...”

După ce am terminat de citit Femeia cu fustă violet - într-o singură repriză, cap-coadă, cum s-ar spune -, m-am regăsit întrebându-mă: despre ce a fost această carte, ce tocmai am citit? O carte despre rutina „unei femei cu fuste violet”, povestită de „femeia în galben”, cunoscută drept și „tipa care o urmărește și dezvoltă o obsesie absolut patologică pentru această femeie cu fustă violet”? Totuși, care-i faza cu această obsesie, faptul că știe efectiv orice despre femeia cu fustă violet? Hmm. În orice caz, pare că încearcă să iasă în evidență, să-i atragă atenția, ba chiar, cică, o și trage la un moment dat de nas într-un autobuz însă, din cauza circumstanțelor, o altă întâmplare este mult mai importantă, iar femeia cu fustă violet nu-și dă seama, nici până la ultima pagină, că această femeie știe totul despre ea (cel puțin totul din momentul în care este observată pentru prima dată). Dacă nu aflăm ce tip de fustă are aceasta, care este nuanța de violet pe care o poartă, măcar află că o cheamă Mayuko Hinō. Și că-i plac brioșele și reușește să nu iasă prea mult în evidență (dar, totuși, atrage atenția patologică a altei femei).

„În general, când are de lucru, muncește de dimineața până seara. În asemenea zile, se duce glonț acasă, trasă la față de oboseală, fără să se mai abată pe nicăieri. Dacă are liber, preferă să nu iasă.”

Nu știu ce a stârnit această carte în mine. Clar, nu mi-a plăcut, dar, totuși, a reușit să mă țină acolo, poate doar din dorința de a vrea să citesc pentru ca, în sfârșit, să ajung la partea aceea interesantă (care, oricum, n-a existat). În afară de un mare „meh”, chiar nu merită altceva, după părerea mea (subiectivă, bineînțeles). Ce-i drept, mă așteptam să am parte de o poveste psihologică, ba chiar această carte am observat că ar fi considerată ca fiind „thriller” (nici pe departe!), iar premisa obsesiei, sincer, ar fi putut fi fructificată mult mai bine. A fost ceva surprinzător de dezamăgitor, „fragmentat”, să zic așa. Nu am reușit să identific niciun scenariu - nu m-a amuzat, nu m-a tulburat, nu m-a mișcat sub nicio formă. Da, într-adevăr, naratoarea este o femeie ciudată, însă are o ciudățenie, cum să-i zic, plictisitoare. Previzibilă. Seacă. Repetându-mă, sunt absolut sigur că ideea ar fi putut fi fructificată mult mai bine, într-o direcție cu totul spectaculoasă. Însă, în cartea aceasta, nimic altceva în afară de sfârșit n-a reușit să-mi stârnească sentimentele de neliniște și (o oarecare) teamă, cum o fac, de obicei, cărțile din genul thriller. 

„- Fii pe pace! N-o să-ți zică nimeni nimic, a intervenit șefa de tură Hamamoto. O vezi? a întrebat ea, arătând spre doamna Tachibana. Toată lumea știe că-și umple sticla de apă cu șampania rămasă de la oaspeții hotelului. Și niciodată n-a fost descoperită.

- Da? a întrebat Femeia cu fustă violet, șocată.

- Ce minciuni gogonate! a râs doamna Tachibana, fluturându-și mâna în dreptul feței.”

De altfel, nu aflăm nimic despre naratoare. Este o femeie foarte evazivă când vine vorba de propria-i identitate. Practic, nu știm mare lucru despre ea - ce o motivează, de ce este atât de obsedată de Mayuko Hinō (n-am putut decât să validez scenariul în care, ei, bine, începea să dezvolte o atracție - și ea patologică - pentru această femeie cu fustă violet). În fine, nimic notabil din acest punct de vedere. Totuși, prin obsesia ei, aceasta reușește s-o manipuleze într-un fel pe Mayuko Hinō, astfel încât aceasta să se angajeze, pe post de menajeră, chiar la hotelul la care lucrează. Odată ce „prada” reușește să se angajeze și începe să lucreze acolo, naratoarea noastră profită de acest lucru, bineînțeles, urmărind-o și mai atent: îi observă progresul la locul de muncă, dacă se înțelege sau nu cu ceilalți colegi, cât de muncitoare este. Cu alte cuvinte, își petrece cea mai mare parte a timpului spionând-o pe Mayuko Hinō și ascultând cum o bârfesc ceilalți colegi. Totuși, mi s-a părut absolut bizar faptul că nimeni (chiar nimeni?!) nu o observă pe această femeie care stă mereu la pândă și își face urechea pâlnie pentru a asculta ce zice Mayuko Hinō: din nou, totul pare să se potrivească perfect, ba poate chiar să potențeze absurditatea acestei povestiri atât de bizare (și plictisitoare, și banale, și enervante). 

„- Nici o gospodină care se respectă n-ar arunca mâncare la gunoi. Ar fi de neiertat!”

De-a lungul celor 200 de pagini, chiar nu se întâmplă nimic notabil, demn de menționat: dinamica, deși există, este plictisitoare, personajele nici nu-s tocmai bine conturate, povestea curge și curge, cele mai multe scene desfășurându-se în interiorul hotelului sau în afara lui, în timp ce Mayuko Hinō este urmărită de cealaltă femeie. Deși, spre final, povestea parcă vrea să meargă într-o anumită direcție, nu m-a convins și chiar mi s-a părut a fi mult prea plat totul, fără a fi fost dozat cum trebuie. Poate ar fi fost mult mai bine dacă totul ar fi luat o întorsătură mai caraghioasă, mai absurdă (fiind deja, după părerea mea, un roman absurd), sau dacă s-ar fi angajat în a fi un roman de o psihologie neliniștitoare - despre obsesie, gelozie, duplicitate, exacerbarea sentimentului proprietății. În schimb, am obținut doar un amestec fad, sec, deci o carte despre nimic, să zic așa. Doar o altă carte! Aici este vorba despre experiența mea cu această carte, strict personală, ceea ce nu înseamnă că Femeia cu fustă violet este o lectură care să nu placă. În schimb, mie chiar nu mi-a plăcut - și, sincer, chiar îmi pare rău. Aș fi vrut să-i pot acorda mai mult din creditul meu, dar n-a fost să fie!

„Preț de o clipă, am crezut că urechile îmi jucau feste. Dar nu, ea fusese. Femeia cu fustă violet știa și să râdă!”

În schimb, pot spune că mi-a plăcut foarte mult că n-a fost o carte grea, solicitantă, ci a mers deosebit de rapid. Nici n-am știut cum am ajuns la sfârșitul ei, după ce am început-o. Într-adevăr, pe parcursul lecturii n-am fost încercat de niciun fel de sentiment, emoție, nu m-am atașat de niciun personaj și n-am găsit nimic „care să mă miște”. A fost doar, după cum am spus și mai sus, o altă lectură, și mă bucur, totuși, că am avut și această experiență. Femeia cu fustă violet a venit după o perioadă în care, sincer, am citit destul de multe cărți grele și chiar simțeam o oarecare oboseală enervantă, așa că a fost, în acel moment, exact ce trebuie. Într-adevăr, aș fi vrut să-mi placă mult mai mult și să nu-i dau doar două steluțe. Dar trebuie să existe și astfel de cărți, nu? Și astfel de experiențe. Numai așa putem aprecia, atunci când e să fie, cărțile care ne-au plăcut cu adevărat. Să aveți doar lecturi pe placul vostru!

FEM, de Magda Cârneci - Recenzie

Editura: Polirom 

Colecția: Top 10+

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

Anul apariției: 2011

„Existența lor mi se părea mai incredibilă decît existența bărbaților. Pe ei îi acceptam ca fiind ceva atît de evident, de masiv, de impozant, de la sine înțeles. Nu erau ei cei importanți, cei adevărați, cei puternici, cum spunea uneori tata? Dar femeile, cum de există femei? Pentru ce există femei? Acest ceva atît de incongruent, de fragil, atît de amestecat și ascuns...”

Magda Cârneci (n. 1955), scriitor şi critic de artă, a obţinut un doctorat în istoria artei la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris în 1997. A fost director al Institutului de Istoria Artei din Bucureşti între 1990 şi 1992, preşedinte al boardului Centrului Soros pentru Artă Contemporană (1998-2004), redactor-şef al revistei Artelier din Bucureşti (1998-2004), preşedinte al AICA România (2000-2005), director al Institutului Cultural Român din Paris (2007-2010). În prezent este redactor-şef al revistei de arte vizuale ARTA şi profesor asociat la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Pe lângă titlurile din domeniul artelor plastice, a publicat mai multe volume de poezie: Hipermateria (1980), O tăcere asurzitoare (1984), Haosmos (1992), Poeme politice (2000), Poeme TRANS (2012) şi eseuri: Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism (1996), Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri (2002). În străinătate i-au apărut volumele Psaume (1997), Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989 (2007), Trois saisons poétiques (2008) şi Chaosmos (2013) în franceză, iar în olandeză (2004) şi engleză (2006) Chaosmos. Poezii şi proze ale sale au fost incluse în volume colective româneşti sau străine. A coeditat lucrarea colectivă Perspectives roumaines. Du postcommunisme à l’intégration européenne (2004). De aceeaşi autoare, la Editura Polirom a apărut volumul Artele plastice în România 1945-1989 (cu o addenda 1990-2010) (2013). FEM a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Augustin Frăţilă, Premiile Radio România Cultural şi Premiile revistei Observator cultural. 

„(...) mă aștepți tăcută în ultima cameră, acolo unde intru cu teamă, cutremurată de oroare și totuși cumva bucuroasă, să caut ușa, portița, trecerea îngustă și plină de umbră înspre grădină. Grădina cea luminoasă. O, mamă, de ce nu pleci, de ce mai întîrzii prin casă?”

Într-o lungă scrisoare adresată bărbatului care e pe cale să o părăsească, o femeie face o incursiune nonconformistă prin meandrele sale fiziologice și psihologice, din copilărie până la vârsta adultă. Ea își propune să-i povestească fostului iubit, asemenea unei Șeherezade, istorii „care să-l țină treaz toată noaptea”; presărându-le cu mici întâmplări de zi cu zi din viața lor împreună și cu cele mai intime trăiri legate de creștere ei întru feminitate. Iar toate stările, imaginile fantastice și viziunile stranii din poveștile ei nu au alt scop decât să-l deschidă pe el către o sensibilitate și o înțelegere pe care nu le-a avut niciodată.

„(...) a excrementelor, infecțiilor și a bolilor de tot felul, prin traumatismele învățării, cu plânset, chin, oboseală, sudoare, prin suferințele întîlnirii cu indivizii diferiți sau asemenea, întîlniri pline de atracție, invidie, dragoste, ură, milă, oroare, prin umilințele degradării carnale, îmbătrînirii și împuținării, și apoi prin chinurile crucificării finale, cu rușinea fricii, pierderii de sine, urinei, transpirației reci, cu neputința disperării fără ieșire, și la urmă de tot prin umilințele morții. Și a ce va mai urma după aceea.”

În sfârșit am reușit să citesc această carte. O prietenă mi-a recomandat-o, acum mulți ani, pe Magda Cârneci: în esență, era vorba despre acest volum de proză, FEM. Știu că citisem imediat câteva fragmente și, ce-i drept, chiar mi-au plăcut. Dar, bineînțeles, au tot continuat să apară alte și alte cărți, deci alte lecturi, plus că nu aveam această carte în bibliotecă (iar eu PDF nu pot să citesc și nici la bibliotecă nu am mers ca s-o împrumut). Dar am găsit-o la un anticariat, la un preț de nerefuzat (8 lei), și-am zis că ăsta-i un semn. Am luat-o, am ajuns acasă și m-am și apucat de ea. După lectură, am tras o singură concluzie: da, îmi place proza lirică, efervescentă, complexă, care sună ca o „înșiruire de cuvinte într-o formă estetică, viabilă, prozaică”, dar cred că am citit această carte mult prea târziu. Nu este vorba despre faptul că nu mi-a plăcut - ba da, chiar mi-a plăcut, și mi-a plăcut foarte mult -, ci despre faptul că nu prea am înțeles mare lucru din ea. Or, poate nici nu s-ar fi ridicat problema în acest fel: trebuie să înțelegi cartea! Dar, nu știu, chiar a avut ceva ce m-a deranjat, o anumită filosofie pe care n-aș putea-o defini (și poate nici nu trebuie), o anumită dozare necorespunzătoare: prea multă imaginație, prea multă metaforă, totul fiind prea abundent și greoi. Deși aș fi vrut să-i dau cinci steluțe, cu greu, pot să spun, i-am dat doar trei.

„Ar trebui să fim mai circumspecți, mai prudenți cu ce nu se vede și cu ce nu se știe încă despre făpturile noastre mult mai complicate decît par, alcătuite din mai multe învelișuri suprapuse și din corpuri din ce în ce mai subtile, ar trebui să ne mai verificăm teoriile științifice grăbite și ipotezele grosolane, ar trebui să mai așteptăm cu verdictele sceptice și așa-zis realiste.”

FEM nu este un roman al acțiunii, de fapt, nici nu este un roman, este mai mult ca un fel de jurnal, o colecție de eseuri, totuși parcă scrise de o femeie mult prea pioasă, fiindcă totul este mult romantizat, exacerbat de dulceag pe alocuri. Vorbesc aici despre experiența mea, prin definiție subiectivă, deci nu-i cazul ca ceea ce am înțeles eu din carte (de fapt, cum am perceput-o) să se aplice și altcuiva. După cum am spus, eu chiar iubesc proza lirică, metaforele, profunzimea, dar la Magda Cârneci totul mi s-a părut mult prea intens (mai intens decât aș putea-o eu duce), iar pe alocuri lipsit de o adecvare logică, de ceva rațional, palpabil. Poveștile, ce-i drept, sunt într-o măsură interesantă, până se-ajunge în punctul în care nu mai înțelegi nimic din el. Și, deseori, ai impresia că, vorba aia, autoarea „face din țânțar, armăsar”. Unele situații sunt exagerate (nu știu după ce etaloane sau standarde, dar simți că nu sunt întocmai „naturale”), deloc convingătoare. Iar proza autoarei este foarte, foarte densă. Totuși, trebuie să recunosc că foarte multe metafore și imagini mi-au rămas în minte, ceea ce a fost un plus al cărții. Adică n-a fost o lectură „degeaba”, să zic așa. Chiar dacă, în cazul în care mă-ntreabă cineva despre ce este cartea, n-aș putea spune decât: ar putea fi despre nimic în aceeași măsură în care ar putea fi despre absolut tot! Încă sunt în dubii!

„Mentalul tău ca un computer plin de programe periferice, utilitare, care nu mai comunică între ele, au uitat de programul central și-ți consumă o grămadă de energie. Mentalul tău modelat, dresat, formatat să facă față lumii din afară, dar din ce în ce mai uituc față de lumea lăuntrică, din ce în ce mai incapabil s-o exploreze, s-o înțeleagă, să se împace cu ea.”

În ultimă instanță, poate aș putea spune mult mai multe despre FEM, însă mă voi opri în acest punct deoarece știu că, deja, am spus cam totul. Reiterez - este strict experiența mea, strict cum m-am simțit eu citind acest volum. La polul opus, prietena mea, cea care mi-a recomandat cartea, încă găsește un refugiu în FEM, o lectură esențială pentru o persoană (tânără, femeie?!) în devenire. Pentru mine, unul, nu rămâne decât o altă carte pe care am citit-o (și chiar mă bucur că am făcut-o), deși chiar aș fi vrut s-o pot aprecia mai mult. La nivel artistic, literar, nu pot să contest talentul Magdei Cârneci, nu mă recomandă nimic în a o face, dar pot spune că, da, acest volum nu-i chiar preferatul meu. Și-am să mă opresc aici, fiindcă mă așteaptă o mulțime de alte cărți (care mi-au plăcut mult mai mult) pe care vreau să le recenzez, să le dau un save as review pe acest blog. Așadar, să aveți lecturi cât mai frumoase, rodnice și pline de spor!