Sezonul uraganelor, de Fernanda Melchor - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2022

Traducere: Marin Mălaicu‑Hondrari

Fernanda Melchor (n. 1982, Veracruz, Mexic) a absolvit jurnalismul la Universidad Veracruzana și din 2013 s-a dedicat exclusiv scrisului. Sezonul uraganelor a propulsat-o în anul 2017 în rândul celor mai buni tineri scriitori mexicani, aducându-i nenumărate premii și nominalizări internaționale în anii ce au urmat: Internationaler Literaturpreis 2019, Anna Seghers-Preis 2019, nominalizare la International Dublin Literary Award 2021 sau la National Book Award for Translated Literature. Următorul ei roman, Paradais, a fost nominalizat în 2022 la International Booker Prize și este în curs de ecranizare.

„Se zice că nu a murit niciodată, de fapt, pentru că vrăjitoarele nu mor atât de ușor. Se zice că exact înainte ca băieții să o spintece cu cuțitul, a apucat să spună o incantație prin care s-a transformat în ceva: într-o șopârlă sau într-un iepure care a fugit și s-a ascuns în munți. Sau în gara neagră, imensă, care s-a ivit pe cer la câteva zile după crimă: o pasăre enormă care zbura în cercuri pe deasupra lanurilor, apoi se așeza pe câte o creangă și se uita lung, cu ochii ei colorați, la oamenii care treceau pe sub copac, ca și cum ar fi vrut să-și deschidă ciocul și să le vorbească.”

Vrăjitoarea a murit. După ce corpul ei este descoperit plutind pe apele canalului de irigație, satul La Mantosa este cutremurat de zvonuri despre circumstanțele în care a avut loc crima. Într-un adevărat torent lingvistic, Fernanda Melchor realizează un portret colectiv al vieții localnicilor, oameni apăsați de sărăcie și violență, misoginie, superstiții și prejudecăți. Străbătut de un lirism captivant și tulburător, Sezonul uraganelor este o frescă formidabilă a lumii contemporane mexicane, cu demonii și rarele ei străfulgerări de lumină.

„Îți amintești, grăsună? Te-a prins în pielea goală în baie, cântai și nu doar că ți-a dat o măiculiță de bătaie, dar ți-a mai și zis că de atunci încolo să-ți iei gândul de la școală, că vei merge cu ea să o ajuți la vândut sucuri, ca să vezi cât de greu se fac banii, iar asta te-a durut mai mult decât toate bătăile primite de la bunica în toată viața ta, corect? Sărmana grăsună, mereu visase să facă școală și să ajungă învățătoare, dar s-a ales praful din toate astea, chiar dacă a zis că mai devreme sau mai târziu tot va termina școala, nu s-a întâmplat deloc așa, căci după un an de când bunica o retrăsese de la școală, proasta o purta deja în pântece pe fiica ei, Vanessa, așa că nu s-a mai întors la școală niciodată.”

Un roman ca o forță, un roman cum rar mi-a fost dat să citesc. Ben Lernen, autorul cărții Școala din Topeka (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), spunea că „literatura ultimilor ani pare anemică în comparație cu ceea ce realizează Fernanda Melchor în Sezonul uraganelor”. Sincer, chiar nu cred că s-ar fi putut spune ceva mai bine decât acest lucru: în fața acestei cărți, pentru mine, luând în considerare gusturile mele livrești, în materie de stil prozator, voce, cadență, efervescență stilistică, majoritatea lecturilor pe care le-am avut pălesc în fața supremației literare a acestei cărți: pentru mine, Fernanda Melchor a reușit să scrie o adevărată capodoperă. Chiar dacă această carte mi-a solicitat foarte, foarte mult atenția, nu regret nici măcar o singură secundă: este o carte pe care am adorat-o de la primul capitol, până la ultimul. Și, Dumnezeule, sfârșitul, sfârșitul mi-a făcut pielea de găină și m-a făcut să mă gândesc că, într-adevăr, literatura reprezintă una dintre cele mai superbe forme de artă. O carte pe care știu că nu am să o uit vreodată și pe care, de altfel, știu că o voi reciti cândva - mi-a plăcut la nebunie, deoarece rar mi-a fost dat să întâlnesc un asemenea stil de scriere. Unul care îmi satisface toate așteptările atunci când mă gândesc la „literatură de calitate”!

„Știi ce fac femeile când vor să pună mâna pe tine: iau câteva picături din sângele lor necurat și, fără să bagi tu de seamă, ți le toarnă în apă sau în supă, ori îți pun o picătură pe călcâi, în timp ce dormi, și cu asta basta, te-au prins pe viață, exact așa cum ești tu cu Norma, nu vezi? Și sunt altele și mai și, umblă prin păduri ca să strângă datură, o floare ca o trâmbiță care crește la nivelul solului, în sezonul ploios, și din florile de datură îți fac un ceai care te tâmpește total, te lasă lat, căzut la picioarele lor, ca un sclav, fără ca tu să ai habar de ceva.”

În esența sa, această carte, Sezonul uraganelor, ar putea fi considerată un fel de thriller - pentru că totul se învârte în jurul morții Vrăjitoarei, ucisă în urma unei crime misterioase care, ulterior, este povestită prin intermediul gândurilor și vocilor locuitorilor micuțului sat, izolat, unde Dumnezeu nu există, deși numele său este pomenit deseori, în diferite conjuncturi mai mult sau mai puțin prielnice, La Mantosa. Înainte de toate, vreau să menționez cât de bine reușește Melchor să redea viața din Mantosa, vocile personajelor sale, culoarea locală, atmosfera, tot ce se întâmplă acolo: reușește să expună, cu un talent formidabil, visele spulberate ale unei comunități lovite de violență, boală, sărăcie, mizerie, abuzuri sexuale, abuz, haos. Hazard. Melchor reușește să creeze un roman magistral, scris într-o voce absolut incredibilă - o voce puternică, hipnotică, intensă. Dureroasă și crudă. Autentică și lipsită de orice restrângeri. O voce liberă! Simt că mi-e greu să exprim rațional tot ce vreau să spun, sfârșind prin a mă manifesta doar impresionist. În schimb, nu am să vă recomand această carte, deoarece știu că nu oricine ar avea răbdare să o citească - este o carte solicitantă, în care, spre exemplu, o frază se poate întinde pe mai mult de douăzeci de rânduri (fără punct, ci doar cu virgule); prin urmare, ideea principală se pierde, dar, uneori, nici nu-i vorba despre a transmite o anumită cronologie, o anumită idee, ci despre a te lăsa purtat de val, împins de la spate de forța cuvintelor lui Melchor. 

„(...) mai bine să moară decât să o piardă.”

Sezonul uraganelor spune poveștile mai multor personaje, un fel de mărturii colective care încearcă să descopere de ce a fost ucisă Vrăjitoarea, a cărei cadavru a fost găsit plutind într-un canal. Nu știu dacă există, în roman, o linie temporală, fiindcă e foarte greu să urmărești acest aspecte. Știu doar că este vorba de perspectivele personajelor care, încetul cu încetul, se unesc. Dar rezultatul? O discordanță și mai copleșitoare care, în loc să facă lumină în acțiune, aruncă și mai mult întuneric asupra a tot ce se întâmplă. Vrăjitoarea, dincolo de a fi un personaj, este un fel de axis mundi al comunității mexicane: ea poate reprezenta diavolul, dar și binecuvântarea, rodul unui viol. În cartea sa, Fernanda Melchor explorează, cu măiestrie, abuzul pe care îl comit bărbații asupra femeilor și chiar între ei - abuzul sexual, masculinitatea toxică, fragilitatea ființei, mizeria sui generis, homofobia, misoginismul. În această lume, dorințele homosexuale sunt larg răspândite, dar înăbușite (sau justificate) prin raționamente fragmentate, inexistente. 

„(...) mă, nebunule, să nu-mi spui că niciodată nu ți-a supt-o un bulangiu, spunea Willy, cu gura strâmbă de la cocaină. Nu știi ce pierzi, nebunule, continua Borrega; ei îți fac toată treaba, pe deasupra îți mai dau și ceva parale și îți mai fac și cinste. Tu doar închide ochii, îl sfătuia Mutante, gândește-te la orice gagică și bucură-te de o muie ca lumea, ce mă-sa. Chiar nu ți-ai pus-o niciodată cu un curlangiu? întrebau ei, rânjind. Cu un găozar tinerel și strâmt, care geme ca un cățeluș când se pleacă să-ți sugă coaiele?”

În lumea creată de Fernanda Melchor, uraganul violenței este justificat de conjunctura în care se regăsesc cu toții: homofobie, abuz, misoginism, viol, pornografie, droguri, sărăcie, boală, greață, alcool ieftin, purici. Și, totuși, Sezonul uraganelor nu este o carte despre violență, ci despre supraviețuire. Despre speranță. Despre... cum să supraviețuiești, cum să exiști într-o lume în care grija, dragostea, afecțiunea, speranța - toate acestea nu există și n-au existat vreodată. Pentru mine, romanul scris de Fernanda Melchor își merită, cu adevărat, locul pe lista scurtă a International Booker Prize 2020 - și chiar m-aș fi bucurat să-l câștige. Scrisă într-un mod violent, sumbru, „murdar”, intens, această carte m-a convins în totalitate și a reușit să-mi transmită, aproape palpabil, dinamica vieții din sat, din acea comunitate părăsită de Dumnezeu, în care crimele par a fi ceva normal, nu ridică probleme de moralitate, etice. Curvele se vând pentru țigări, violul este la ordinea zilei, abuzurile sunt normale. Într-o lume atât de infinită, există un univers al posibilităților!

„(...) undeva deasupra capului său, pe peretele plin de mâzgălituri și de scrijelituri făcute cu cuiul, nume, porecle, date, inimi, mătărângi și fofoloance mari cât ale unor monștri mitologici, tot soiul de scene abominabile și dintre toate ieșeau în evidență niște linii roșii care formau figura unui diavol. Cum de nu văzuse desenul ăla când intrase în celulă? Demonul ăla uriaș care domina celula ca un satrap. Dușmanul, tâmpitule, zicea țicnitul ăla bărbos, dușmanul e peste tot.”

Recunosc, am simțit un fel de greutate în piept când am citit romanul - te face să te simți inconfortabil, îți creează un fel de disconfort, dar, în același timp, te hipnotizează, te bagă, parcă, într-o transă romanescă. În această lume, copiii sunt, cel mai adesea, cei care suferă din cauza sărăciei și a sistemului corupt - pentru ei, în special, mi s-a frânt inima, mai ales când știi că, de fapt, astfel de lucruri chiar se întâmplă. Copii care au îmbătrânit înainte de vreme, care au ajuns prea repede adulți, copii care au fost abuzați, copii care au fost abandonați. Copii care trăiesc într-o mizerie cruntă - și, cum știm că mizeria naște mai multă mizerie, copii care nu mai au scăpare. Structura romanului este abilă, ce-i drept, chiar dacă deseori greoaie, reușește să ducă intriga mai departe. După cum am zis, fiecare capitol are o altă voce, este povestit din perspectiva unui personaj - fie implicat direct în crimă, fie martor, fie cineva care se afla în imediată apropiere atunci când s-au întâmplat lucrurile. Sunt dezvăluite motivele - și, în timpul acestor dezvăluiri, trebuie să menționez că sunt descrise anumite scene de-o violență ieșită din comun: explicite, perversiuni și obscenități. Totuși, nimic nu pare gratuit, nimic nu pare că nu s-ar potrivi întocmai în decor: iar acest lucru mi-a plăcut extraordinar la Fernanda Melchor - realismul crud, autentic, care nu este obstrucționat de dramatizare, nu este transformat în „ceva ieftin”. 

„(...) o priveau cu ură, unde toți păreau să știe ce făcuse, să-și frângă mâinile, să se decapiteze printr-un țipăt arhetipal, pe care, la fel ca urina, nu l-a mai putut reține: mamă, mamă, a strigat în cor cu nou-născuții. Vreau acasă, mămucă, iartă-mă pentru tot ce ți-am făcut.”

O carte ca nicio alta! Feroce! Dureroasă! Intensă! Profundă & hipnotică! Am spus că nu o voi recomanda, dar chiar o fac - însă, sincer, doar dacă vă regăsiți în ceea ce am scris mai sus, doar dacă rezonați cu experiența pe care am avut-o eu citind-o. Citind-o, am simțit că (re)descopăr portretul sumbru, confuz, fragmentat, dar autentic, al unei culturi care este impregnată de cele mai întunecate chinuri și scenarii violente. Este posibil doar ca în moarte cineva să fie, cu adevărat, eliberat de încercările suferinței umane? Este greutatea pământului mai liniștitoare decât cea a poverilor vieții? Sfârșitul, sincer, m-a cutremurat, și-a făcut ca Sezonul uraganelor să fie una dintre cele mai bune - dacă nu chiar cea mai bună - cărți citite anul acesta. Un roman remarcabil care mă face să aștept cu nerăbdare și traducerea celeilalte cărți scrise de Fernanda Melchor! Și a tuturor celorlalte care, sper, vor urma a fi publicat!