Femeia care aștepta, de Andreï Makine - Recenzie

Editura: Polirom 

Colecția: Top 10+

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2019

Traducere: Dan Radu Stănescu

Andreï Makine (născut în anul 1957, Siberia) se numără printre cei mai apreciaţi scriitori francezi contemporani după succesul răsunător al Testamentului francez (1995; Polirom, 2002, 2013), distins cu Prix Goncourt, Prix Médicis şi Prix Goncourt des Lycéens. Scrise într-un stil sobru şi evocator inconfundabil, romanele sale au încântat publicul cititor, fiind traduse în peste patruzeci de limbi. La Editura Polirom au mai apărut: Crima Olgăi Arbelina (2001, 2015), Pământul şi cerul lui Jacques Dorme (2004, 2014), Femeia care aştepta (2005, 2019), Iubirea omenească (2007, 2017), Recviem pentru Est (2008, 2015), Viaţa unui bărbat necunoscut (2010, 2016), Cartea scurtelor iubiri eterne (2011, 2016, pe care am citit-o, recenzia o găsiți AICI), O femeie iubită (2013), Patria locotenentului Schreiber (2015), Pe vremea fluviului Amur (2017), Arhipelagul altei vieţi (2017) şi Dincolo de frontiere (2020).

„De fapt, toate femeile așteaptă așa, o viață întreagă, am formulat eu cu stângăcie. Toate femeile, din toate țările și din toate timpurile. Așteaptă un bărbat care trebuie să apară acolo, la capătul drumului, în această transparență a apusului. Un bărbat cu privirea hotărâtă și gravă, venind de mai departe decât moartea, spre o femeie care a sperat necontenit. Iar cele care nu așteaptă sunt simple consumatoare de scrumbie sărată!”

Naratorul romanului Femeia care aştepta, plecat în regiunea Arhanghelsk, pe malul Mării Albe, pentru un reportaj despre obiceiurile locale, speră să afle acolo un concentrat caricatural al epocii sovietice. Se trezeşte însă proiectat într-un ţinut atemporal, plin de amintiri şi de rituri de neînţeles. Nu în ultimul rând, tânărul descoperă ruinele marelui vis colectivist, dar şi germenii prăbuşirii imperiului. Personajul cel mai pregnant în acest ţinut de dincolo de timp este Vera, o Penelopă prizonieră a jurământului faţă de iubitul plecat la război în 1945 şi niciodată revenit la logodnica sa. Între Vera, care pentru veşnica sa aşteptare abandonase o strălucită carieră universitară, şi narator se leagă o relaţie pură şi luminoasă, bazată pe acelaşi imbold: aşteptarea celuilalt.

„Credeam că voi descoperi, în acest colț pierdut al nordului rusesc, concentratul epocii sovietice, caricatura unui timp deopotrivă mesianic și nemișcat. Dar timpul este pur și simplu absent din toate aceste sate ce păreau că trăiesc într-o epocă de după dispariția regimului, de după prăbușirea imperiului. De fapt, mă plimbam printr-un sat de plăsmuire futuristă (...). Rămânea această femeie, cu lunga ei manta militară, care umbla pe malul lacului, se oprea la cutia de scrisori de la răspântie. Rămânea, de fapt, esențialul.”

Pot spune că, în sfârșit, am citit o carte scrisă de Makine care nu m-a încântat doar prin stilul fabulos în care scrie, ci și prin emoția pe care a reușit să mi-o transmită. În principalul totul a fost reprezentat de personajul Verei - o femeie misterioasă, izbitor de atrăgătoare, care începe să manifeste un fel de „interes patologic” pentru naratorul căruia nu-i cunoaștem numele, dar care știm că, în această delicată și sensibilă „poveste de dragoste”, se pierde aproape cu totul, doar pentru ca, la sfârșitul ei, să se regăsească schimbat: și singur. Încă de când avea șaisprezece ani, despărțită de logodnicul nevoit să plece la război, Vera așteaptă, cu credință în suflet și speranță, întoarcerea logodnicului ei, acum soldat. Cu sfințenie, verifică săptămânal cutia poștală, poate, poate, întrezărește vreun răspuns, oricare ar fi acela. În lipsa unei scrisori, viața Verei se rezumă la așteptare. Și la pulsația speranței. Când vine vorba despre a explora psihologia personajelor sale, Andreï Makine este un adevărat maestru: fie că este vorba despre foști deținuți, fie că este vorba de localnicii care aparțin acestui sat izolat din nordul Siberiei, fie că este vorba de disidenți politici, fie că este vorba de orice alt tip de om: Andreï Makine scoate din el adevărata natură interioară. Și nu puține au fost fragmentele care mi-au stârnit hohote de râs sau care, dimpotrivă, m-au întristat la maximum!

„La un anumit grad de epuizare, îmi spuneam, viața încetează să mai fie alcătuită din lucruri. Poate că abia într-un astfel de moment, și numai atunci, nevoia de a o spune într-o carte devine absolută...”

În sine, intriga romanului de mici dimensiuni este destul de simplă: un tânăr (un intelectual de 26 de ani) și o femeie mai în vârstă se întâlnesc într-o perioadă importantă din viața lor, iar în lumea fiecăruia se produce ceva. Reprezentând nu doar două generații în esență diferite, ei întruchipează, de fapt, și două viziuni diferite asupra iubirii, loialității, altruismului și, bineînțeles, vieții. Cadrul de desfășurare al acțiunii - uimitorul peisaj îndepărtat al Nordului - este extrem de relevant, de fapt, fiind minunat evocat de către autor. Într-o mare măsură, am observa tendința lui Andreï Makine de a romanța, parcă, mediul siberian (poate are chiar treabă cu locul în care s-a născut autorul): detaliata descriere a pădurii învăluită de ceață, a lacului ale cărui ape se scaldă, efervescent, în lumina rece, argintie a lunii. Chiar pare a fi un loc atemporal, înghețat, în afara dinamicii timpului. În acest cadrul, chiar și personajele par a fi, de fapt, inexistente, simple angrenaje ale lumii izolate, simpli pioni pe o tablă de șah mult mai mare. Totuși, emoția pe care reușește s-o transmită, trăirile pe care le trezește în sufletul cititorului, toate acestea fac ca Femeia care aștepta să fie o lectură deosebit de plăcută. Sensibilă, aș spune, dar și puternică. Nu știu, mie, unul, chiar mi-a plăcut deosebit de mult, deși trebuie să recunosc că n-aveam așteptări prea mari - experiențele mele anterioare cu Andreï Makine n-au fost dintre cele mai plăcute. 

„De fapt, viața nu e nimic altceva decât această umezeală carnală, dorința bărbaților și femeilor care se pipăie, care se dăruiesc unii altora, apoi se despart (...). Restul nu sunt decât minciuni ale poeților.”

În acest sătuc, viața Verei este mai mult pusă în slujba comunității: are grijă de un grup de văduve de război, bătrâne, dar predă și la școala primară. Din prima clipă în care o vede, intelectualul nostru îi observă silueta, statura înaltă - în orice caz, este intrigat de această persoană. Din ce în ce mai mult, în schimb, curiozitatea sa intelectuală se transformă în altceva. Vera, suficient de bătrână pentru a-i fi mamă, pe deplin conștientă, de fapt, de dorințele tânărului, îi răspunde cu calm, cu blândețe, dar, în același timp, rămâne distantă. Și, în continuare, misterioasă, ținând un jurnal al imaginii Verei, al evoluției acesteia, dacă pot spune așa, el încearcă să găsească motivele vieții caste, de văduvă, pe care aceasta alege să o ducă, în timp ce încearcă să reaprindă dorința în ea. De-a lungul romanului, de multe ori trebuie să-și revizuiască ceea ce știa despre Vera și ce fel de iubire o determină să aștepte, pentru zeci de ani, un bărbat pe care abia îl cunoștea. Astfel, ajungi să te întrebi: este posibil ca naratorul și, prin extensie, cititorul, să conceapă o astfel de iubire? Să se raporteze la ea?

„O să-l înfigă în pământ și o să înceapă să-mi vorbească, să plângă, să încerce să mă păstreze în viața ei, în care sunt mai multe cruci decât ființe vii.”

Andreï Makine este un povestitor extraordinar, iar Femeia care aștepta chiar m-a convins să-i încerc și celelalte cărți. Modul în care spune povestea de față este de o frumusețe izbitoare, chiar dacă totul pare să se deruleze cu încetinitorul: astfel, frumusețea este „și mai dureroasă”. Un roman profund, pe care-l savurezi propoziție cu propoziție. Un roman rafinat, delicat, într-un limbaj fluid și poetic, profund și uneori metaforic, dar care reușește să dozeze foarte bine elementele componente. Sincer, citind descrierea cărții, nu m-aș fi așteptat chiar să-mi placă atât de mult. De asemenea, am ajuns la această carte dintr-o pură întâmplare: am cumpărat-o de la un chioșc pentru că, pur și simplu, știam că nu o am acasă și, de altfel, colecția aceasta îmi place foarte mult. Când m-am întors din oraș, m-am și pus pe lecturarea ei. Și, sincer, m-a prins de la prima pagină. Chiar mă bucur că mi-a plăcut și că mi-a dat curajul de a citi și celelalte cărți scrise de Andreï Makine pe care le am!

Castelul de la malul mării, de Lucy Strange - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 296

Anul apariției: 2022

Traducere: Irina Chiș-Dan 

Lucy Strange a lucrat ca actriță, cântăreață și povestitoare înainte să devină profesoară de engleză la gimnaziu. Locuiește în comitatul Kent din Marea Britanie împreună cu soțul ei și pisica familiei.  Secretul din Pădurea Privighetorii este romanul său de debut. După ce a studiat literatură engleză la Universitatea Sheffield, aceasta a urmat cursuri de teatru la Oxford și a lucrat câțiva ani ca actriță și cântăreață înainte să devină profesoară. S-a mutat apoi în Dubai, unde a lansat un blog apreciat, Homesick and Heatstruck, și a lucrat pentru Aquarius, o revistă pentru femei din Emiratele Arabe Unite. Secretul din Pădurea Privighetorii, romanul ei de debut, a câștigat un premiu important în cadrul festivalului de literatură din Emiratele Arabe, în 2014. De asemenea, acesta a apărut la Editura RAO, în 2016, în traducerea Lilianei Pelici (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI). 

„Totul s-a întunecat în jurul meu.”

Anglia este în război. Copilăria ei s-a derulat la înălțimea unui far și, de aceea, fetița de doisprezece ani, Pet, trăiește într-o lume a furtunilor, a tunelelor secrete și a poveștilor cu monștri marini. Acum însă stânca de la țărmul mării devine un câmp de luptă terifiant și familia ei este sfâșiată. Castelul de la malul mării este povestea unei fetițe speriate și care trece neobservată. Ea îngheață de frică atunci când avioanele inamice brăzdează cerul. Și destinul său este să devină parte din străvechea și strania legendă a Fiicelor de Piatră. O poveste frumoasă despre un copil care își învinge temerile și se străduiește, cu tot sufletul, să-și ajute familia și comunitatea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

„Era greu să te mai simți liniștit, în siguranță și vesel în plin război. Totul se schimbase.”

Nu este prima carte scrisă de Lucy Strange pe care o citesc, după cum probabil v-ați dat seama. Am mai citit și Secretul din Pădurea Privighetorii, o carte care mi-a plăcut extraordinar de mult, și când am văzut că s-a tradus și acest titlu, am vrut neapărat să pun mâna pe el. Știți ce mă amuză într-o oarecare măsură? Faptul că, oarecum, se spune că ceea ce scrie Lucy Strange este „pentru copii”. De fapt, eu cred că foarte mulți dintre noi ar trebui să învețe, din nou, ce înseamnă curajul, speranța, ce înseamnă familia, prietenia, și cum cei mai curajoși eroi pot să se nască din cele mai improbabile persoane, atunci când se regăsesc în anumite circumstanțe. Castelul de la malul mării este un roman fabulos, ca un basm care urmărește devenirea unei copile puse în fața unui destin înfiorător - iminența celui de-al Doilea Război Mondial care, pe neașteptate și violent, intră în viețile lor liniștite. 

„Era ca și cum ai fi înghețat de frig, tot corpul îți tremura și dinții îți clănțăneau. Când ți-e atât de frig, îți vine greu să îți imaginezi că odată ți-a fost prea cald. Sau să îți fie atât de foame, încât să nu îți aduci aminte momentele în care ai mâncat prea mult; cu siguranță, o astfel de senzație e imposibilă, nu-i așa? Ei bine, asta face un război, schimbă totul radical, încât te face să uiți cum era viața înainte. Acel prim junghi de foame, prima hărmălaie a tunurilor, totul vine ca un șoc. Însă apoi devin lucruri obișnuite.”

1939. Petra, în vârstă de unsprezece ani, trăiește fericită „în castelul de la malul mării”, adică un far din Kent, Anglia, alături de tatăl ei, mama ei de origine germană și de sora ei mai mare, Magda. În timp ce coasta se pregătește pentru o posibilă și foarte probabilă invazie din partea armatei naziste, familia se confruntă, din cauza unor circumstanțe bizare, un șir de întâmplări tulburătoare, întunecate, în urma cărora mama lui Petra (protagonista romanului, din perspectiva căreia este prezentată acțiunea) este închisă, iar tatăl ei pleacă să ajute trupele de la Dunkerque. În același timp, Mags (Magda) pare să fie tot mai secretoasă și pare că ascunde ceva. Date fiind circumstanțele, pot membrii familiei să supraviețuiască acestei perioade întunecate din istorie? Poate să facă față ororilor inevitabile ale războiului? Lucy Strange este o maestră a povestirii și, deși nu se ferește din a aborda subiecte dificile, sensibile, reușește de fiecare dată să conducă, parcă fără efort, cu empatia necesară, intriga către o concluzie, de cele mai multe ori, uimitoare. Are o voce narativă extraordinară, caldă, blândă, sublimă și reușește să-și dozeze foarte bine scriitura - nici prea multă dramă, nici prea multă acțiune. Totul este echilibrat, frumos, lin, ca un vânticel!

„Mintea îți poate juca feste când te afli într-o stare ca aceea, când îți dorești cu disperare ca ceva să fie adevărat.”

Mi-a plăcut deosebit de mult povestea din Castelul de la malul mării - de fapt, când am văzut că e scrisă de Lucy Strange, aveam certitudinea că o să-mi placă. Ca și în romanul de debut, am observat tendința ca autoarea să facă uz de o anumită legendă care circulă prin împrejurimi - în această carte, este vorba despre legenda unor pietre care „păzesc parul”, pietre despre care, cu foarte mult patos, le povestește tatăl fiicelor sale. La început totul pare liniștit, fetele bucurându-se de faptul că pot da o mână de ajutor pentru sarcinile legate de întreținerea farului. De asemenea, sunt apreciați în comunitate. Dar, odată cu venirea războiului, lucrurile se schimbă, deoarece se pare că cineva din comunitate oferă inamicilor informații importante privitoare la dinamica strategiei de apărare - și, evident, cine altcineva decât o persoană de origine germană să fie bănuită drept vinovată? De-aici, lucrurile încep să ia o întorsătură neașteptate, iar întreaga tensiune, dramă, se resimte de-a lungul paginilor. Cu toate acestea, personajele noastre încearcă să-și păstreze curajul și să găsească, cât mai rapid, soluții. 

„- Atât timp am urât un inamic imaginar, mi-a șoptit el răgușit, dar m-am înșelat. Timpul este cel mai mare dușman al nostru.”

Mai mult decât atât, romanul lui Lucy Strange are chiar și o viabilitate istorică. Chiar la sfârșitul cărții, după epilog, sunt surprinse referințele istorice și care au fost sursele de inspirație în scrierea poveștii. Ei, bineînțeles, când o lecție de istorie îți este livrată într-o asemenea manieră (bineînțeles, multe lucruri au fost ficționalizate astfel încât să se încadreze mai bine în dinamica evolutivă a cărții, personajelor, acțiunii), cum să nu rămâi, totuși, măcar cu ideea esențială? Chiar îmi place tare mult modul în care autoarea își construiește acțiunea, creează personajele, cuvintele pe care le folosește și profunzimea sublimă a scriiturii. Sunt tare curios ce-o să mai scrie și, indiferent, eu chiar îmi doresc să-i citesc și celelalte cărți. Are un talent formidabil în a nara, în a spune povești emoționante, profunde - și sunt sigur că celelalte titluri care vor urma vor fi cel puțin la fel de bune precum primele două pe care le-am citit. 

Bine ai venit în America!, de Linda Boström Knausgård - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 112

Anul apariției: 2020

Traducere: Roxana Dreve

Linda Boström Knausgård (n. 1972) este o poetă și prozatoare suedeză, realizatoare de documentare pentru radioul public suedez. A debutat în 1998 cu un volum de poeme, iar recunoașterea criticii i-a venit odată cu volumul de proză scurtă Grand Mal. În 2013 a început să publice romane, începând cu Helioskatastrofen, continuând cu romanul de față, Bine ai venit în America! (2016; 2020, Editura Pandora M, în traducerea Roxanei Dreve) și cu Octoberbarn (2019). A fost căsătorită până în 2016 cu scriitorul Karl Ove Knausgård, împreună cu care are patru copii.

„A trecut mult timp de când am încetat să vorbesc. S-au obișnuit cu toții. Mama, frate-meu. Tata a murit, așa că nu știu ce-ar fi zis despre asta. Poate ar fi zis că e ereditar. Ereditatea mi-a afectat familia din plin. Necruțător. Din generație în generație, tot mai mult, tot mai des.”

Naratoarea acestui roman este o fetiță care renunță să mai vorbească. Înfășurată în întuneric, tăcere și singurătate, ea se retrage din fața vieții. Fratele ei mai mare trăiește închis în camera lui, de unde refuză să iasă. Tatăl lor a murit, însă apare de-a lungul cărții în amintiri și în viziunile fetei. Mama, o actriță frumoasă, își vede de viața ei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe toți aceștia, chiar și pe tatăl reconstruit din amintiri, îi unește o dorință neexprimată de a fi împreună, într-o stranie comuniune.

„Poate că tăcerea era în mine de când m-am născut.”

Deci, înainte de toate, pot spune că nu am înțeles mare lucru din această carte (cred), sau, cel puțin, ce am înțeles eu nu este neapărat măcar cât de cât aproape de ceea ce a vrut autoarea, Linda Boström Knausgård, să transmită. Din câte știu, Linda Boström Knausgård a început prin a scrie proză scurtă - ceea ce, evident, se simte și în acest mini-roman, care, de-a lungul a 112 pagini (scrise cu un font mai măricel decât cum ne-a obișnuit, de obicei, editura) spune povestea unei tinere suedeze pe nume Ellen (să aibă în jur de 11-12 ani?!) foarte deprimată care, după moartea tatălui ei, a încetat să mai vorbească - în esență, ea simte că se face vinovată de moarta propriului tată. Are o mamă, actriță, care o iubește dar, din cauza programului încărcat, aceasta nu-i prea este prin preajmă, ceea ce înseamnă că, în cea mai mare parte a timpului, protagonista este singură. Aceasta știe că poate vorbi, n-are niciun defect în ceea ce privește articularea cuvintelor sau pronunțarea lor, dar, pur și simplu, nu vrea să o facă - înainte de a înceta să vorbească, chiar ea spune că era o mincinoasă compulsivă, așa că ce rost ar mai avea să vorbească din nou? Singura modalitate prin care comunică ceea ce gândește este prin a nota totul într-un carnețel și a-l arăta celorlalți. În orice caz, lucrurile sunt destul de bizare în această carte.

„M-am întrebat și cine e responsabil. Oare chiar o înnebuneam pe mama? Era de obicei calmă, dar când se enerva simțeam că parcă ar fi fost din vina mea. Nu doar din cauza a ceea ce spunea, ci pentru că brusc devenea mică. O micșoram. Era înfricoșător. Poate că ar trebui să mă reapuc să vorbesc ca să nu dispară. Dacă ar trebui să aleg între ea și mine, nu aș alege-o pe ea? Nu aș alege puterea ei în defavoarea puterii mele? Ba da. Aș face asta. Și totuși, așa stăteau lucrurile.”

Chiar nu am înțeles mare lucru din ea, nu am înțeles dacă, întocmai, este vorba despre o boală (genetică, transmisă de la tatăl ei?), o tulburare psihică, o afecțiune anume. Este, de fapt, această carte autobiografică? După ce m-am documentat puțin, am citit că Linda Boström Knausgård suferă, într-adevăr, de bipolaritate și, mai mult decât atât, mama ei chiar a fost actriță. În orice caz, nu știu dacă are o tentă autobiografică dar, cu siguranță, există aspecte din viața personală pe care, poate într-o formă ficționalizată, Linda Boström Knausgård le-a introdus în Bine ai venit în America!, roman care a câștigat, în 2016, Premiul August. Ellen are o inimă frântă, asta putem simți, dar nu sunt sigur care este motivul pentru care, de fapt, ea se simte așa. Ce anume din moartea tatălui ei a provocat această reacție, această muțenie cronică? Sentimentele ulterioare pe care le are după ce a murit tatăl ei - vinovăția, amintirile distorsionate, confuze? În orice caz, în spatele alegerii de a nu mai vorbi se găsește un motiv foarte, foarte puternic, pe care, eu unul, chiar nu am reușit să-l definesc (motivul pentru care mizez cel mai mult este faptul că se simte vinovată de moartea tatălui ei care, într-adevăr, a murit după ce aceasta a spus o rugăciune, folosindu-și cuvintele, în care și-a dorit acest lucru).

„De fapt, nimeni nu mă putea obliga. Nici mama, nici vreun specialist. Nu era reversibil. Refuzul meu era mai puternic și mai clar decât toate încercările lor. Abia acum îmi era clar și mie. Tot ce spusesem și făcusem părea nefiresc, de parcă m-aș fi îndepărtat pas cu pas de cine eram cu adevărat de fiecare dată când spuneam ceva. Acum mă simțeam mult mai bine.”

Linda Boström Knausgård cu siguranță înțelege cum este posibil ca o persoană să se izoleze în închisoarea propriilor gânduri. De asemenea, știe și care este antidotul pentru această autoizolare. Proza ei este crudă, sinceră, lipsită de înfrumusețări stilistice, metafore, chestii de acest gen. Totuși, profunzimea pulsează pe alocuri, dar asta face ca totul să fie și mai intens, și mai credibil, și mai convingător. Deși povestea este, în sine, tristă, pe alocuri este și deosebit de luminoasă, amuzantă. Este scrisă într-un flux al conștiinței, potrivindu-se cu protagonista, Ellen, a cărei voce pare reală - de fapt, chiar pare că ai putea auzi anumite lucruri de la oameni care trec prin perioade grele, care-i încearcă. Deși este o carte scurtă, este o carte foarte complexă care abordează un subiect sensibil, delicat, dar într-o manieră ce, după părerea mea, ar putea trece drept studiu de caz al unui curs de psihiatrie. Cu o proză intensă, ce evocă disperarea lumii, într-o manieră obsedantă, Linda Boström Knausgård chiar a reușit să creeze o poveste deosebit de interesantă dar care, pe alocuri, pare repezită și mult prea grăbită. Cred că mi-ar fi plăcut să am mai mult acces la personajul lui Ellen - dar, cum n-a fost să fie, m-am mulțumit doar cu povestea care, după părerea mea, chiar este originală!

Vaporul de noapte spre Tanger, de Kevin Barry - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Buruiană

Kevin Barry (n. 1969, Limerick, Irlanda) este autorul romanelor Beatlebone, City of Bohane, Night Boat to Tangier (Vaporul de noapte spre Tanger), și al volumelor de povestiri Dark Lies the Island, There are Little Kingdoms și That Old Country Music. Printre distincțiile primite se numără IMPAC Dublin Literary Award și Lannan Foundation Literary Award. Povestirile și eseurile sale au fost publicate în The New Yorker sau Granta. Este de asemenea dramaturg și scenarist și în prezent trăiește în comitatul Sligo, Irlanda. Vaporul de noapte spre Tanger a fost nominalizat în 2019 la Booker Prize.

„Îs prea frumușel pentru o celulă mixtă, Charlie. Aș ajunge fetița cuiva după juma' de oră. Pedro, hai, cina-i gata.”

Este târziu în noapte, iar în portul spaniol Algeciras doi gangsteri îmbătrâniți așteaptă vaporul spre Tanger. Lumea lor e pe cale să se destrame, iubirile au pierit, o fiică a dispărut, iar ceea ce-i mai ține în viață sunt amintirile. Vaporul de noapte spre Tanger este un roman plin de sex, moarte și droguri, dar, mai presus de toate, e un roman despre misterul iubirii. O capodoperă tragicomică a unuia dintre cei mai mari autori irlandezi în viață, a fost comparat cu Așteptându-l pe Godot sau cu dramaturgia lui Harold Pinter.

„Tocmai frica de a nu ne transforma în părinții noștri, a zis ea, ne face dracului să ne transformăm în părinții noștri. Nu greșea - mintea dictează corpului.” 

Un roman care m-a surprins - plăcut -, deși ar trebui să menționez că, după umila mea părere, subiectivă, nu știu dacă este chiar de Booker Prize sau, în fine, dacă chiar merită să fie înscris pe lista nominalizărilor. În orice caz, m-a surprins mult Kevin Barry, nu doar datorită formei pe care a dat-o cărții (o carte cu replici foarte „răsfirate”, o carte „care respiră”), ci și modului în care și-a construit personajele: Maurice și Charlie, bătrâni, parcă, înainte de vreme, sunt personaje ale memoriei. De fapt, toată cartea este un fel de reamintire, aruncându-se lumină asupra trecutului celor doi, cu tot ce-a însemnat acesta (ce-i drept, este vorba despre niște memorii destul de efervescente, să zic așa). Mi-a plăcut deosebit de mult proza lirică, schimbările de ton, modul în care utilizează profunzimile limbii pentru ca, mai apoi, s-o redea în toate formele ei posibile. Într-o oarecare măsură, am simțit și elemente de realism magic, să spun așa, blesteme, oameni care au puterea de a conversa cu morții. Acești doi gangsteri irlandezi, care se află în căutarea fiicei lui Maurice, Dolly, pe care nu au mai văzut-o de trei ani, abia reușesc să-și dea seama cum de au ajuns să sfârșească în aceste circumstanțe: săraci, lipiți pământului, așteptând în portul spaniol Algeciras. Dacă acum câțiva ani trăiau într-un pericol permanent, traficanți de substanțe ilicite, cu o viață plină de sex, femei, după ce s-a prăbușit piața, după ce totul a luat-o razna, nu a mai rămas decât mizeria, sclavia și oribilul trafic de persoane. Ei, bine, de asta se tem ei - de faptul că Dilly a căzut victimă acestui lucru!

„Din ce pu*a mea sunt eu făcut, Karima?

Din același lucru, a sugerat ea, din care e făcut oricare dintre noi, din toate cuvintele pe care le-am șoptit noaptea și din toate promisiunile încălcate.”

Chiar și-acum, bătrâni, cei doi reușesc să păstreze ceva amenințător în ei, puseuri ale puterii pe care au avut-o odată. În replicile pe care le schimbă unul cu celălalt se simte o tensiune nervoasă, deși par pline de veselie, glume - amintirile lor sunt fracturate, parcă înflorite (vorba aia, orice poveste bună merită înflorită), iar în timp ce își reamintesc faptele care au dus la astfel de circumstanțe (împărțind fluturași în portul Algeciras, cu chipul fiicei lui Maurice), ne sunt redate amintiri dintre cele mai ciudate, adesea morbide, violente, dar pline de nostalgie, trecându-ne din Cork, Barcelona, până în Londra și Cadiz: povești despre trădare, despre nopți petrecute în cluburi, nenorociri, sex, neobosita poftă de plăceri carnale, certuri, paranoia, alcool, droguri - totul alimentat de și mai multe droguri, și mai multă violență, și mai multă mizerie, și mai multă sărăcie. În lupta pentru a suporta apăsarea traumelor, toxicitatea trecutului, durerea amintirilor, totul va fi definit de răspunsul la întrebarea: de ce a plecat Dilly? Vaporul de noapte spre Tanger este o carte care trebuit savurată, o carte profundă, cu personaje memorabile, care abordează teme foarte sensibile - ce înseamnă viața, identitatea, dragostea care, deseori, lasă urme care nu mai pot fi înlăturate, cicatrici sub piele, despre cum este să crești într-un mediu familial toxic, ereditar patologic, despre cum este să fii tată. Chiar mi-a plăcut și, deși l-am citit foarte rapid, mi s-a părut a fi o lectură deosebit de complexă și densă.

„Insomnia și durerea lungilor absențe, zvâcnirile fierbinți de emoție, răsturnările bruște ale norocului, rugămințile nesfârșite, înduioșările lente, vremurile minunate din raiul opiaceelor, atrocitățile comise de ambele părți, tacticile de șoc și bucuria amețitoare a reuniunilor lor sexuale destrăbălate - toate se încheiaseră acum.”

Romanul lui Kevin Barry mai iese în evidență și datorită expresivității, faptului că autorul folosește un limbaj „cu substrat”, multilateral. Pe lângă personajele fascinante, stilul poetic al lui Barry reușește să redea foarte bine ce este în mintea personajelor sale și, implicit, memoriile acestora. Acești gansteri desfigurați - unul șchiop, altul cu probleme la un ochi - nu au mai rămas decât cu amintirile: pentru ei, asta înseamnă, de-acum înainte, viața. Gata cu viețile alimentate de crime, sex, droguri, infracțiuni, alcool, și mai mult sex, și mai multe droguri. Flashback-urile pe care le au reprezintă singura modalitate prin care, măcar încă o dată, mai pot „retrăi” anumite fragmente din viețile lor. Dacă, ce-i drept, ca traficanți au făcut bani, acum au rămas săraci lipiți pământului - nu e de mirare, de fapt, că viața lor s-a dus de râpă, din moment ce unul dintre ei a pierdut-o pe singura femeie pe care a iubit-o vreodată (este vorba despre Cynthia, mama lui Dilly), iar amintirile despre ea îl torturează pe Maurice precum picătura chinezească. Barry chiar este un autor foarte bun, cu o scriitură care este de o profunzime captivantă și, totuși, păstrează un limbaj, uneori, cu tentă de argou, colocvial. Dialogul dintre personaje este dur, iar umorul lor este, deseori, caustic, incisiv. 

„Cauți liniștea în viață, Charles? Și o găsești? În groapă, da. Sau în dragoste, poate. Poate.”

Concluzionând, Vaporul de noapte spre Tanger mi s-a părut o lectură diferită, care mi-a plăcut foarte mult. Sincer, i-aș fi dat fără nicio problemă cinci steluțe, dar mi s-a părut, totuși, mult prea scurtă (după cum am spus, o pagină, în sine, se citește mult mai rapid decât o pagină „normală” a unei cărți tipice, deoarece spațierea în romanul acesta este deosebit de ofertantă). Dat fiind faptul că s-a terminat cam rapid, încă au mai rămas niște lucruri care, după părerea mea, ar fi putut fi mult mai bine dezvoltate. În orice caz, mizând pe scriitura deosebit de frumoasă, sublimă, de complexitatea personajelor, profunzimea lor și development-ul acestora, este o carte care chiar merită atenția cititorilor. Eu, unul, abia am așteptat să pun mâna pe ea și să o citesc, și chiar mă bucur că nu m-a dezamăgit, ci a fost o experiență romanescă deosebit de plăcută! Să aveți doar lecturi cu spor!

Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul, de Charlie Mackesy - Recenzie

Editura: ART

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2021

Traducere: Beatrice Feleagă 

Charlie Mackesy s-a născut în decembrie 1962 în Northumberland, Marea Britanie. A urmat cursurile școlii publice Radley College, apoi liceul Hexham Queen Elizabeth. S-a înscris de două ori la facultate, dar în ambele cazuri a abandonat cursurile în decurs de o săptămână. Charlie și-a început cariera în postura de caricaturist pentru publicația The Spectator, apoi ca ilustrator de cărți pentru Oxford University Press, pentru ca mai apoi să-și expună lucrările în galeriile de artă. Primele sale desene au fost expuse la Londra, în The Park Walk Gallery, iar de atunci are expoziții în galerii din New York, Londra și Edinburgh. A locuit și a creat în Africa și America.  Lucrările lui Charlie pot fi admirate în cărți, colecții private și în spații publice, inclusiv în cimitirul Highgate din Londra, în spitale, închisori, biserici și universități de pe tot cuprinsul Marii Britanii. În 2006, a fost unul dintre artiștii invitați să se alăture proiectului Nelson Mandela Unity Series. Cartea Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul, publicată pentru prima dată în 2019, este bestseller internațional, și spune povestea prieteniei dintre un băiat curios, o cârtiță pofticioasă și plină de viață, un vulpoi pe care greutățile l-au făcut neîncrezător și un cal înțelept și blând. Toți patru explorează lumea largă. Și își pun unul altuia întrebări. Împreună înfruntă furtuni. Și învață să iubească. Această odă adusă inocenței și blândeții abundă în lecții de viață, ajungând în inimile a milioane de cititori. 

Cine spune că este o carte doar pentru copii? Mie, unul, mi se pare a fi o carte pentru oameni. Pentru fiecare suflet din această lume. Iarăși, n-am să fiu impresionist când voi spune că este una dintre cele mai emoționante cărți pe care le-am citit vreodată - și, într-adevăr, poate treceam eu printr-o perioadă ceva mai „sensibilă” când am citit-o (ceea ce, implicit, a potențat foarte mult modul în care am simțit-o), însă știu sigur că voi reveni, în fiecare an, să lecturez această carte. Pentru că, da, chiar pot s-afirm, fără rușine, că am învățat foarte multe citind-o. Și, în fine, nu neapărat că am învățat, pe cât am reușit să consolidez mult mai bine anumite aspecte ale vieții mele. Uneori, ai nevoie de un stimul exterior, iar acesta se prezintă sub forma unei cărți. Iar atunci când această carte este impecabilă, cu ilustrații de-a dreptul formidabile, cu siguranță impactul este unul și mai mare. Doamne, cât de mult mi-a plăcut romanul lui Charlie Mackesy care, deși de mici dimensiuni, deși cu foarte puține replici, cumulează o înțelepciune magistrală, livrată într-o formă estetică deosebită: o improbabilă prietenie dintre un băiețel, o cârtiță, o vulpe și un cal se transformă într-o lecție despre umanitate, solidaritate, iubire și speranță. La capătul ei, băiețelul, eroul nostru drag, cu siguranță va fi pregătit să intre în „lumea oamenilor mari”, deoarece deja are toate sfaturile de care are nevoie pentru a ști cum să se ferească de răutățile gratuite care ne înconjoară.

O carte ca un antidot pentru răutățile lumii în care trăim, ca un tabernacul în care te retragi pentru a-ți regăsi pacea, pentru a te liniști, pentru a-ți șterge lacrimile pe care, deseori, le-ai vărsat fără sens. O carte ca o mângâiere, ca un prieten care te-ascultă și căruia îi asculți cele mai înțelepte sfaturi. O carte care te vindecă, te ajută, te tratează - fix așa am simțit-o. Romanul lui Mackesy stă drept dovadă a faptului că, într-adevăr, literatura te poate vindeca. Uneori, îți poate oferi impulsul de care ai nevoie pentru a te trezi, pentru „a trece la fapte mari”. Te inspiră, te strânge în brațe, te protejează. Asta face romanul lui Mackesy - te îmbrățișează protectiv, îți oferă un refugiu. Povestea celor patru aventurieri este o poveste a devenirii, a regăsirii, a consolidării - un drum pe care l-am parcurs cu toții și de-a lungul căruia, poate dacă am fi avut persoanele potrivite alături, nu te-am fi poticnit atât de mult, atât de des. Poate nu ne-ar fi fost atât de greu, uneori, să întreprindem anumite lucruri. Poate, dacă am fi cerut „ajutor”, dând orgoliile deoparte, necrezând că este un semn de slăbiciune, am fi reușit mai multe. Ce-i drept, cea mai mare dovadă de blândețe este, într-adevăr, să fii blând cu tine însuți. Să-ți asculți, respecți, iubești, accepți și niciodată negi adevărata natură interioară. Pentru că ea, în cele din urmă, te definește: și fiecare dintre noi este unic. Și frumos!

Un roman pe care, după ce-l termini, îl treci în dreptul inimii și-i mulțumești autorului că a avut inspirația să scrie ceva atât de fromidabil, atât de delicat, frumos, sensibil, subtil. Deși aventura celor patru prieteni este, în esență, scurtă, ea este plină de înțelepciune care are să dureze o viață întreagă. Eroul nostru, un băiat micuț, încercat de frici, descoperă din înțelepciunea necuvântătoarelor, iar acestea sunt pline de sfaturi pe care să i le dea - sfaturi care au să-l formeze pe micuț, să-l pregătească pentru „lumea oamenilor mari”. În cele din urmă, băiețelul este fiecare dintre noi, fiindcă oricine a fost încercat de frici, temeri, angoase, sentimente de neputință, dureri, frustrări, neajunsuri... Charlie Mackesy ne arată că, în cele din urmă, mereu trebuie să ne mulțumim cu ceea ce avem, cu faptul că suntem sănătoși, cu faptul că fiecare dintre noi este unic. Fiindcă, nu-i așa?, ce este mai important decât a-i avea aproape pe cei dragi și liniște interioară? Greutățile, deseori, pălesc în fața minunăției vieții. Pentru că viața este un dar grandios de care trebuie să ne bucurăm și pe care, ei, bine, îl vom primi, poate, o singură dată. Dacă ne-am teme mai puțin, dacă am avea mai multă încredere în noi, poate am putea s-o trăim exact cum vrem: fără regrete! Nu știu ce-aș mai putea spune despre acest fabulos roman, așa că mă voi opri aici, promițându-mi, încă o dată, că îl voi reciti ori de câte ori voi simți nevoia: și sunt sigur că se va întâmpla mult mai des decât aș crede!