Bine ai venit în America!, de Linda Boström Knausgård - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 112

Anul apariției: 2020

Traducere: Roxana Dreve

Linda Boström Knausgård (n. 1972) este o poetă și prozatoare suedeză, realizatoare de documentare pentru radioul public suedez. A debutat în 1998 cu un volum de poeme, iar recunoașterea criticii i-a venit odată cu volumul de proză scurtă Grand Mal. În 2013 a început să publice romane, începând cu Helioskatastrofen, continuând cu romanul de față, Bine ai venit în America! (2016; 2020, Editura Pandora M, în traducerea Roxanei Dreve) și cu Octoberbarn (2019). A fost căsătorită până în 2016 cu scriitorul Karl Ove Knausgård, împreună cu care are patru copii.

„A trecut mult timp de când am încetat să vorbesc. S-au obișnuit cu toții. Mama, frate-meu. Tata a murit, așa că nu știu ce-ar fi zis despre asta. Poate ar fi zis că e ereditar. Ereditatea mi-a afectat familia din plin. Necruțător. Din generație în generație, tot mai mult, tot mai des.”

Naratoarea acestui roman este o fetiță care renunță să mai vorbească. Înfășurată în întuneric, tăcere și singurătate, ea se retrage din fața vieții. Fratele ei mai mare trăiește închis în camera lui, de unde refuză să iasă. Tatăl lor a murit, însă apare de-a lungul cărții în amintiri și în viziunile fetei. Mama, o actriță frumoasă, își vede de viața ei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe toți aceștia, chiar și pe tatăl reconstruit din amintiri, îi unește o dorință neexprimată de a fi împreună, într-o stranie comuniune.

„Poate că tăcerea era în mine de când m-am născut.”

Deci, înainte de toate, pot spune că nu am înțeles mare lucru din această carte (cred), sau, cel puțin, ce am înțeles eu nu este neapărat măcar cât de cât aproape de ceea ce a vrut autoarea, Linda Boström Knausgård, să transmită. Din câte știu, Linda Boström Knausgård a început prin a scrie proză scurtă - ceea ce, evident, se simte și în acest mini-roman, care, de-a lungul a 112 pagini (scrise cu un font mai măricel decât cum ne-a obișnuit, de obicei, editura) spune povestea unei tinere suedeze pe nume Ellen (să aibă în jur de 11-12 ani?!) foarte deprimată care, după moartea tatălui ei, a încetat să mai vorbească - în esență, ea simte că se face vinovată de moarta propriului tată. Are o mamă, actriță, care o iubește dar, din cauza programului încărcat, aceasta nu-i prea este prin preajmă, ceea ce înseamnă că, în cea mai mare parte a timpului, protagonista este singură. Aceasta știe că poate vorbi, n-are niciun defect în ceea ce privește articularea cuvintelor sau pronunțarea lor, dar, pur și simplu, nu vrea să o facă - înainte de a înceta să vorbească, chiar ea spune că era o mincinoasă compulsivă, așa că ce rost ar mai avea să vorbească din nou? Singura modalitate prin care comunică ceea ce gândește este prin a nota totul într-un carnețel și a-l arăta celorlalți. În orice caz, lucrurile sunt destul de bizare în această carte.

„M-am întrebat și cine e responsabil. Oare chiar o înnebuneam pe mama? Era de obicei calmă, dar când se enerva simțeam că parcă ar fi fost din vina mea. Nu doar din cauza a ceea ce spunea, ci pentru că brusc devenea mică. O micșoram. Era înfricoșător. Poate că ar trebui să mă reapuc să vorbesc ca să nu dispară. Dacă ar trebui să aleg între ea și mine, nu aș alege-o pe ea? Nu aș alege puterea ei în defavoarea puterii mele? Ba da. Aș face asta. Și totuși, așa stăteau lucrurile.”

Chiar nu am înțeles mare lucru din ea, nu am înțeles dacă, întocmai, este vorba despre o boală (genetică, transmisă de la tatăl ei?), o tulburare psihică, o afecțiune anume. Este, de fapt, această carte autobiografică? După ce m-am documentat puțin, am citit că Linda Boström Knausgård suferă, într-adevăr, de bipolaritate și, mai mult decât atât, mama ei chiar a fost actriță. În orice caz, nu știu dacă are o tentă autobiografică dar, cu siguranță, există aspecte din viața personală pe care, poate într-o formă ficționalizată, Linda Boström Knausgård le-a introdus în Bine ai venit în America!, roman care a câștigat, în 2016, Premiul August. Ellen are o inimă frântă, asta putem simți, dar nu sunt sigur care este motivul pentru care, de fapt, ea se simte așa. Ce anume din moartea tatălui ei a provocat această reacție, această muțenie cronică? Sentimentele ulterioare pe care le are după ce a murit tatăl ei - vinovăția, amintirile distorsionate, confuze? În orice caz, în spatele alegerii de a nu mai vorbi se găsește un motiv foarte, foarte puternic, pe care, eu unul, chiar nu am reușit să-l definesc (motivul pentru care mizez cel mai mult este faptul că se simte vinovată de moartea tatălui ei care, într-adevăr, a murit după ce aceasta a spus o rugăciune, folosindu-și cuvintele, în care și-a dorit acest lucru).

„De fapt, nimeni nu mă putea obliga. Nici mama, nici vreun specialist. Nu era reversibil. Refuzul meu era mai puternic și mai clar decât toate încercările lor. Abia acum îmi era clar și mie. Tot ce spusesem și făcusem părea nefiresc, de parcă m-aș fi îndepărtat pas cu pas de cine eram cu adevărat de fiecare dată când spuneam ceva. Acum mă simțeam mult mai bine.”

Linda Boström Knausgård cu siguranță înțelege cum este posibil ca o persoană să se izoleze în închisoarea propriilor gânduri. De asemenea, știe și care este antidotul pentru această autoizolare. Proza ei este crudă, sinceră, lipsită de înfrumusețări stilistice, metafore, chestii de acest gen. Totuși, profunzimea pulsează pe alocuri, dar asta face ca totul să fie și mai intens, și mai credibil, și mai convingător. Deși povestea este, în sine, tristă, pe alocuri este și deosebit de luminoasă, amuzantă. Este scrisă într-un flux al conștiinței, potrivindu-se cu protagonista, Ellen, a cărei voce pare reală - de fapt, chiar pare că ai putea auzi anumite lucruri de la oameni care trec prin perioade grele, care-i încearcă. Deși este o carte scurtă, este o carte foarte complexă care abordează un subiect sensibil, delicat, dar într-o manieră ce, după părerea mea, ar putea trece drept studiu de caz al unui curs de psihiatrie. Cu o proză intensă, ce evocă disperarea lumii, într-o manieră obsedantă, Linda Boström Knausgård chiar a reușit să creeze o poveste deosebit de interesantă dar care, pe alocuri, pare repezită și mult prea grăbită. Cred că mi-ar fi plăcut să am mai mult acces la personajul lui Ellen - dar, cum n-a fost să fie, m-am mulțumit doar cu povestea care, după părerea mea, chiar este originală!