Vaporul de noapte spre Tanger, de Kevin Barry - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Buruiană

Kevin Barry (n. 1969, Limerick, Irlanda) este autorul romanelor Beatlebone, City of Bohane, Night Boat to Tangier (Vaporul de noapte spre Tanger), și al volumelor de povestiri Dark Lies the Island, There are Little Kingdoms și That Old Country Music. Printre distincțiile primite se numără IMPAC Dublin Literary Award și Lannan Foundation Literary Award. Povestirile și eseurile sale au fost publicate în The New Yorker sau Granta. Este de asemenea dramaturg și scenarist și în prezent trăiește în comitatul Sligo, Irlanda. Vaporul de noapte spre Tanger a fost nominalizat în 2019 la Booker Prize.

„Îs prea frumușel pentru o celulă mixtă, Charlie. Aș ajunge fetița cuiva după juma' de oră. Pedro, hai, cina-i gata.”

Este târziu în noapte, iar în portul spaniol Algeciras doi gangsteri îmbătrâniți așteaptă vaporul spre Tanger. Lumea lor e pe cale să se destrame, iubirile au pierit, o fiică a dispărut, iar ceea ce-i mai ține în viață sunt amintirile. Vaporul de noapte spre Tanger este un roman plin de sex, moarte și droguri, dar, mai presus de toate, e un roman despre misterul iubirii. O capodoperă tragicomică a unuia dintre cei mai mari autori irlandezi în viață, a fost comparat cu Așteptându-l pe Godot sau cu dramaturgia lui Harold Pinter.

„Tocmai frica de a nu ne transforma în părinții noștri, a zis ea, ne face dracului să ne transformăm în părinții noștri. Nu greșea - mintea dictează corpului.” 

Un roman care m-a surprins - plăcut -, deși ar trebui să menționez că, după umila mea părere, subiectivă, nu știu dacă este chiar de Booker Prize sau, în fine, dacă chiar merită să fie înscris pe lista nominalizărilor. În orice caz, m-a surprins mult Kevin Barry, nu doar datorită formei pe care a dat-o cărții (o carte cu replici foarte „răsfirate”, o carte „care respiră”), ci și modului în care și-a construit personajele: Maurice și Charlie, bătrâni, parcă, înainte de vreme, sunt personaje ale memoriei. De fapt, toată cartea este un fel de reamintire, aruncându-se lumină asupra trecutului celor doi, cu tot ce-a însemnat acesta (ce-i drept, este vorba despre niște memorii destul de efervescente, să zic așa). Mi-a plăcut deosebit de mult proza lirică, schimbările de ton, modul în care utilizează profunzimile limbii pentru ca, mai apoi, s-o redea în toate formele ei posibile. Într-o oarecare măsură, am simțit și elemente de realism magic, să spun așa, blesteme, oameni care au puterea de a conversa cu morții. Acești doi gangsteri irlandezi, care se află în căutarea fiicei lui Maurice, Dolly, pe care nu au mai văzut-o de trei ani, abia reușesc să-și dea seama cum de au ajuns să sfârșească în aceste circumstanțe: săraci, lipiți pământului, așteptând în portul spaniol Algeciras. Dacă acum câțiva ani trăiau într-un pericol permanent, traficanți de substanțe ilicite, cu o viață plină de sex, femei, după ce s-a prăbușit piața, după ce totul a luat-o razna, nu a mai rămas decât mizeria, sclavia și oribilul trafic de persoane. Ei, bine, de asta se tem ei - de faptul că Dilly a căzut victimă acestui lucru!

„Din ce pu*a mea sunt eu făcut, Karima?

Din același lucru, a sugerat ea, din care e făcut oricare dintre noi, din toate cuvintele pe care le-am șoptit noaptea și din toate promisiunile încălcate.”

Chiar și-acum, bătrâni, cei doi reușesc să păstreze ceva amenințător în ei, puseuri ale puterii pe care au avut-o odată. În replicile pe care le schimbă unul cu celălalt se simte o tensiune nervoasă, deși par pline de veselie, glume - amintirile lor sunt fracturate, parcă înflorite (vorba aia, orice poveste bună merită înflorită), iar în timp ce își reamintesc faptele care au dus la astfel de circumstanțe (împărțind fluturași în portul Algeciras, cu chipul fiicei lui Maurice), ne sunt redate amintiri dintre cele mai ciudate, adesea morbide, violente, dar pline de nostalgie, trecându-ne din Cork, Barcelona, până în Londra și Cadiz: povești despre trădare, despre nopți petrecute în cluburi, nenorociri, sex, neobosita poftă de plăceri carnale, certuri, paranoia, alcool, droguri - totul alimentat de și mai multe droguri, și mai multă violență, și mai multă mizerie, și mai multă sărăcie. În lupta pentru a suporta apăsarea traumelor, toxicitatea trecutului, durerea amintirilor, totul va fi definit de răspunsul la întrebarea: de ce a plecat Dilly? Vaporul de noapte spre Tanger este o carte care trebuit savurată, o carte profundă, cu personaje memorabile, care abordează teme foarte sensibile - ce înseamnă viața, identitatea, dragostea care, deseori, lasă urme care nu mai pot fi înlăturate, cicatrici sub piele, despre cum este să crești într-un mediu familial toxic, ereditar patologic, despre cum este să fii tată. Chiar mi-a plăcut și, deși l-am citit foarte rapid, mi s-a părut a fi o lectură deosebit de complexă și densă.

„Insomnia și durerea lungilor absențe, zvâcnirile fierbinți de emoție, răsturnările bruște ale norocului, rugămințile nesfârșite, înduioșările lente, vremurile minunate din raiul opiaceelor, atrocitățile comise de ambele părți, tacticile de șoc și bucuria amețitoare a reuniunilor lor sexuale destrăbălate - toate se încheiaseră acum.”

Romanul lui Kevin Barry mai iese în evidență și datorită expresivității, faptului că autorul folosește un limbaj „cu substrat”, multilateral. Pe lângă personajele fascinante, stilul poetic al lui Barry reușește să redea foarte bine ce este în mintea personajelor sale și, implicit, memoriile acestora. Acești gansteri desfigurați - unul șchiop, altul cu probleme la un ochi - nu au mai rămas decât cu amintirile: pentru ei, asta înseamnă, de-acum înainte, viața. Gata cu viețile alimentate de crime, sex, droguri, infracțiuni, alcool, și mai mult sex, și mai multe droguri. Flashback-urile pe care le au reprezintă singura modalitate prin care, măcar încă o dată, mai pot „retrăi” anumite fragmente din viețile lor. Dacă, ce-i drept, ca traficanți au făcut bani, acum au rămas săraci lipiți pământului - nu e de mirare, de fapt, că viața lor s-a dus de râpă, din moment ce unul dintre ei a pierdut-o pe singura femeie pe care a iubit-o vreodată (este vorba despre Cynthia, mama lui Dilly), iar amintirile despre ea îl torturează pe Maurice precum picătura chinezească. Barry chiar este un autor foarte bun, cu o scriitură care este de o profunzime captivantă și, totuși, păstrează un limbaj, uneori, cu tentă de argou, colocvial. Dialogul dintre personaje este dur, iar umorul lor este, deseori, caustic, incisiv. 

„Cauți liniștea în viață, Charles? Și o găsești? În groapă, da. Sau în dragoste, poate. Poate.”

Concluzionând, Vaporul de noapte spre Tanger mi s-a părut o lectură diferită, care mi-a plăcut foarte mult. Sincer, i-aș fi dat fără nicio problemă cinci steluțe, dar mi s-a părut, totuși, mult prea scurtă (după cum am spus, o pagină, în sine, se citește mult mai rapid decât o pagină „normală” a unei cărți tipice, deoarece spațierea în romanul acesta este deosebit de ofertantă). Dat fiind faptul că s-a terminat cam rapid, încă au mai rămas niște lucruri care, după părerea mea, ar fi putut fi mult mai bine dezvoltate. În orice caz, mizând pe scriitura deosebit de frumoasă, sublimă, de complexitatea personajelor, profunzimea lor și development-ul acestora, este o carte care chiar merită atenția cititorilor. Eu, unul, abia am așteptat să pun mâna pe ea și să o citesc, și chiar mă bucur că nu m-a dezamăgit, ci a fost o experiență romanescă deosebit de plăcută! Să aveți doar lecturi cu spor!