Fetele care ard, de C.J. Tudor - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2022

Traducere: Alexandru Macovescu 

C.J. Tudor s-a născut în Salisbury și locuiește în Sussex, Marea Britanie, împreună cu partenerul și cu fiica sa. Dragostea ei pentru literatură, în special pentru cea întunecată și macabră, a început din tinerețe. În vreme ce colegii ei o citeau pe Judy Blume, ea îi devora pe Stephen King și pe James Herbert. De-a lungul anilor, a avut joburi extrem de variate. Printre altele a plimbat câini, a fost reporter, scenarist de radio, prezentator de televiziune, copywriter și, acum, autor de succes. Primul ei roman, Omul de cretă (Editura Nemira, 2019; The Chalk Man, 2018), este bestseller internațional, fiind tradus în aproape patruzeci de limbi. La Editura Nemira, în colecția Armada, mai apărut și romanul Dispariția lui Annie Thorne (2020).

„Biserica nu e doar pentru cei care cred în Dumnezeu, ci pentru cei care nu mai au nimic în care să creadă. Cei singuri, rătăciți și fără un acoperiș deasupra capului. Un refugiu. Așa am găsit-o eu. Când nu aveam unde să merg, unde să mă mai duc. Cineva mi-a întins o mână. Nu am uitat niciodată acea bunătate. Acum încerc să fac și eu fapte bune.”

Un orășel cu un trecut întunecat... Și un prezent primejdios. Cu cinci sute de ani în urmă, opt martiri au fost arși pe rug. Cu treizeci de ani în urmă, două adolescente au dispărut. Cu două luni în urmă, un vicar a murit în mod misterios. Bine ați venit în Chapel Croft! Reverendul Jack Brooks și fiica lui adolescentă, Flo, ajung aici sperând într-un nou început. Numai că membrii micuței comunități sunt superstițioși, nu au deloc încredere în străini și ascund cu încăpățânare secrete vechi. Încă din prima zi, pastorul își dă seama că trebuie să afle răspunsuri la niște întrebări de-a dreptul înfricoșătoare: de ce nu i-a spus nimeni că fostul prelat s-a sinucis? De ce are fiica sa viziuni cu fete care ard? Cine îi trimite mesaje de amenințare? Fantomele trecutului au de rezolvat răfuieli vechi și nu-și pot găsi odihna. Iar Jack le stă în cale...

„- (...) Potrivit legendei, fantoma lui Abigail și a lui Maggie bântuie prin capelă, făcându-și apariția pentru cei aflați la ananghie. Dacă vezi fetele care ard, o să pățești ceva groaznic. De aia au făcut sătenii păpușile. Credeau că pot să țină la depărtare spiritele răzbunătoare ale fetelor.”

Nu e primul roman scris de C.J. Tudor pe care îl citesc. De la aceeași autoare am mai citit, chiar recent, și Omul de cretă (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care mi-a plăcut extraordinar de mult. În schimb, trebuie să recunosc, my God, Fetele care ard este, pur și simplu, ALTCEVA! Un thriller absolut incredibil, exact ce trebuie pentru a-mi reda speranța că, în sfârșit, mai există și cărți thriller care să-mi placă. După cum probabil știți, în ultima perioadă chiar n-am mai găsit niciun thriller care să mă dea pe spate - citeam aceleași cărți, parcă trase la indigo, despre aceleași lucruri, aceleași twist-uri absolut plictisitoare. În fine, chestii de genul ăsta. În schimb, C.J. Tudor chiar știe care-i faza, nene, fiindcă reușește să abordeze anumite lucruri, anumite situații, idei originale, într-un mod cu totul și cu totul autentic. Pentru mine, Fetele care ard chiar este, probabil, cel mai bun thriller citit anul acesta, până în momentul de față (în orice caz, sunt sigur că va fi în top 5 thrillere citite în 2022). De ce? Pentru că a fost o carte absolut grozavă, neașteptată, care a dat cu mine de pereți de-a lungul a 384 de pagini. Iar sfârșitul, my friend, nu a făcut decât să-mi dea de înțeles că doamna C.J. Tudor n-are toate țiglele pe casă (la modul bun, evident): o doză delicioasă de nebunie.

„Cu toții avem ascunzătorile noastre. Și nu doar pe cele reale. Unghere în sufletul nostru unde punem lucruri pe care nu vrem să le vadă ceilalți. Părțile mai puțin plăcute. Eu îi spun cutia sfântului Petru. Cea pe care ne rugăm să nu o găsească atunci când o să încercăm să ne furișăm pe poarta raiului.”

Nici nu știu de unde să-ncep, de fapt, să vorbesc despre acest roman. Bineînțeles, n-am să vă zic ce se-ntâmpla, tralalalala, că n-are niciun sens, dar am să vă spun doar atât: personajele sunt geniale. Doamna Jack Brooks nu este, nici de departe, un vicar clasic, tradițional: este o femeie vicioasă, cu un istoric traumatizant, care a trecut prin perioadă tulburătoare de-a lungul vieții. Totuși, relația ei tandră (dar în același timp nebună) cu fiica ei, Flo, pare s-o țină (puțin) deasupra liniei de plutire. În lipsa ei, cu siguranță s-ar scufunda într-un abis al păcatelor. Legătura dintre ele două le ajută să țină piept tuturor schimbărilor prin care trec: nevoită să se mute în Chapel Croft, un orășel cu o istorie bizară și foarte, foarte multe mistere. Ah, da, să nu mai zicem că pe-acolo toată lumea se cunoaște cu toată lumea (cum se întâmplă de obicei în comunitățile mici). Mai mult decât atât, Jack Brooks este nevoită, de fapt, să țină locul reverendului Fletcher, despre care, la puțin timp după ce ajunge în parohie, află că s-a sinucis, spânzurându-se. Dacă la început lucrurile par... De fapt, era să zic ceva total neadevărat: încă de la început lucrurile par puțin cam crazy. La scurt timp după ce ajung, parcă se dezlănțuie iadul: Jack găsește o cutie bizară în care s-ar afla un kit de exorcizare, scripturi vechi, Flo începe să aibă vedeniile unor fete arzânde, una fără cap și brațe. Conform folclorului local, acesta este un semn rău prevestitor. 

„Zâmbesc și mă duc până la baie. Fac un duș, mă spăl pe dinți și mă pregătesc de culcare. Mă simt epuizată, dar și la limită, de parcă aș fi pe muchie de cuțit. Ceva rău e pe cale să se întâmple. Sentimentul mă copleșește ca un vertij.

Ceva rău stă să vină.”

Foarte rapid, lucrurile devin și mai tensionate: adolescenți bătăuși, cruzi, localnici care știu mai multe decât lasă să se vadă, neliniște, groază, angoasă, frică. Doamne, ce carte! Nici nu pot să vă spun cât de captivat am fost de tot ce am citit, încât n-am mai putut să o las din mână. Voiam să descopăr și mai repede ceea ce s-a întâmplat, iar faptul că, în general, fiecare capitol se termina într-un mod de-a dreptul exploziv, mă făcea să vreau și să tot vreau să-l citesc pe următorul. Așa-mi plac autorii care au talentul acesta - de ai livra cititorului o proză genială, plină de tensiune, care să nu-l plictisească, astfel încât nimic să nu ți se pară „de umplutură”. Pe măsură ce noi accidente, abuzuri, exorcizări, șantajuri, chestii din trecut, cuțite care dispar, schelete ciudate, aflate în locuri neașteptate, crime - fie ele vechi sau noi -, deci, pe măsură ce lucrurile încep să iasă la iveală, narațiunea pur și simplu explodează din cauza tensiunii și a suspansului. Pe lângă tot ce se petrece în Chapel Croft, C.J. Tudor mai adaugă un element care pur și simplu potențează la maximum tensiunea: este vorba despre un deținut care tocmai a fost eliberat și care vrea neapărat să o găsească pe Jack. Amușinându-i urmele, încetul cu încetul acesta se îndreaptă către locul de rezidență al acesteia și al fiicei ei. 

„Cea mai mare înșelătorie a diavolului a fost să pretindă că nu există.”

În Fetele care ard găsești tot ce-ai vrea din partea unui thriller bun: dinamism, o narațiune profundă, întunecată, tensionată. Totul este un roller coaster de situații dintre cele mai nebunești, cu apariții bizare, paranormale, care, în cele din urmă, se concretizează într-un sfârșit de-a dreptul nebunesc. Autoarea reușește să dea o formă extrem de verosimilă sentimentului de teamă, teroare, într-un roman compulsiv și intens. Modul în care personajele ei se dezvoltă, modul în care acționează, gândesc, cugetă (am adorat faptul că nu a uitat să insereze și pasaje profunde, care reiterează și mai bine caracterul personajelor), grija față de acești oameni de hârtie pe care i-a creat: totul a făcut ca acest thriller să fie de-a dreptul demențial. Cu siguranță este un roman care va fi pe placul celor care adoră genul thriller și care vor să descopere o poveste plină de răsturnări de situație, întâmplări neașteptate și, repetându-mă, un deznodământ de-a dreptul ieșit din comun. Nu am găsit nimic care să nu-mi placă la acest roman, sincer: totul a fost perfect dozat, echilibrat, combinat. Iar când povestea capătă și nuanțe profunde, când are „un substrat”, atunci cu siguranță devine un etalon al lecturilor mele. Merită fiecare minut din viața unui cititor!

Suferință și extaz, de Meg Mason - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Clasici Litera

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2022

Traducere: Nadina Vișan 

Meg Mason și-a început cariera în Londra, la Financial Times și The Times. Articolele ei au apărut în The Sunday Times, The Sydney Morning Herald și The Sunday Telegraph. A scris proză umoristică pentru revistele The New Yorker și Sunday Style, articole pentru GQ și Inside Out, și a colaborat la revistele Vogue, Elle și Marie Claire. Primul său roman, You Be Mother, a apărut în 2017, fiind urmat, în 2020, de Suferință și extaz (Sorrow and Bliss; apărută la Editura Litera în 2022, în traducerea Nadinei Vișan). Trăiește în Sydney, împreună cu soțul și cele două fiice. 

„(...) Nu avea de unde să știe că mare parte din viață și toată căsnicia mi le petrecusem încercând să devin opusul a ceea ce sunt.”

Martha Friel împlinește patruzeci de ani. Cândva, lucra la Vogue și plănuia să scrie un roman. Acum, scrie pe internet. A locuit o vreme la Paris. Acum, locuiește în Oxford, într-o comunitate restrânsă. Este singura persoană care nu are un doctorat, un copil sau pe amândouă. Stă într-o casă pe care o urăște, dar din care nu se îndură să plece. Și totuși, trebuie să plece acum, când soțul ei, Patrick, genul care gătește, o iubește necondiționat și nu și-a dorit niciodată altceva decât să o facă pe ea fericită, a plecat. Pentru că ceva este în neregulă cu Martha, și asta, de multă vreme. La șaptesprezece ani, o mică bombă s-a declanșat în creierul ei și de atunci, n-a mai fost niciodată aceeași. Și cu toți doctorii și nesfârșitele terapii, cu toate medicamentele pe care le-a luat, tot nu știe care e problema, de ce petrece zile întregi incapabilă să se ridice din pat și de ce îi rănește pe ceilalți cu remarcile ei crude. Martha se refugiază în casa copilăriei, o locuință londoneză boemă (și decrepită), alături de mama ei, o sculptoriță minoră (și o băutoare de calibru) și de tatăl său, un poet celebru (deși nepublicat), încercând să supraviețuiască fără sora ei cea devotată, care, cândva, făcea suportabil tot haosul din casă. Dar poate că, luând viața de la capăt, Martha va reuși să scrie un final fericit și să descopere că, de fapt, povestea ei nu se termină aici.

„Într-o zi, la mulți ani după momentul acesta, mama avea să-mi spună că lumea exterioară nu vede nici o căsătorie ca pe un lucru cu sens din simplul motiv, avea să-mi zică ea, că o căsătorie este o lume în sine.”

Înainte de toate voi începe această carte spunându-vă că mi-a dat bătăi de cap. Nu pentru că ar fi plictisitoare sau ceva de acest gen, ori grea, ori enervantă, ci pentru că, sincer, chiar dacă aveam impresia că citesc lucruri banale, avea acel ceva care mă făcea să cred că totul-este-mult-prea-personal în această carte. Chiar dacă nu este o autobiografie, nu pot să nu observ cel puțin câteva asemănări între Meg Mason și personajul Marthei. În orice caz, pe lângă faptul că este o carte densă, este și o carte care mi-a lăsat această impresie- tocmai de asta, de fapt, lectura a mers mai greu, dar nu m-a presat nimeni și, de asemenea, am reușit să mă bucur mult mai mult de povestea, în esență, deosebit de profundă. Ce-i drept, Suferință și extaz, dintr-un punct, devine un roman tulburător, hipnotic, incisiv, care parcă te bântuie, și nu vorbesc despre faptul că are imagini șocante, explicite, ci prin faptul că este deosebit de convingător, verosimil, încât ajungi să crezi că ceea ce i se întâmpla Marthei s-ar putea întâmpla, de fapt, oricui: mamei tale, surorii tale, rudelor tale, prietenelor tale. Un roman care, foarte ușor, ar putea fi povestea de viață a fiecăruia dintre noi. 

„Există, într-o căsnicie, lucruri de neiertat, lucruri atât de grele încât nu îți poți cere scuze pentru ele. În loc de asta, te uiți la televizor pe canapea, mănânci cina pe care ți-a preparat-o în timp ce ai făcut duș după vizita la spital și spui: «Patrick?». 

«Da.» 

«Îmi place sosul ăsta.»”

În sine, este o carte despre (re)descoperire, despre „revizuirea propriei ființe”. Ajunsă într-un punct critici, într-un fel de dead end, Martha se retrage, evident, în casa copilăriei sale, în timp ce încearcă să navigheze într-o barcă lipsită de catarg aflată în mijlocul unei furtuni de proporții: luptând cu o boală mintală (a cărei nume, de fapt, nu este niciodată menționat în carte, ci înlocuit cu semnul „-”). O poveste puternică, un tur de forță literar, o poveste spirituală care îți dă de gândit și care, de asemenea, te doare. Nu știu, chiar nu știu ce să spun, fiindcă am impresia că autoarea chiar nu pune accent pe acțiune, ci pe development, pe personaje, pe complexitatea acestora, pe detaliile care fac diferența, mici gesturi care ar putea stârni uragane, care ar putea restabili coordonatele unei lumi. Romanul scris de Meg Mason chiar este sensibil, dar în același timp reușește să fie și puternic, plin de savoare, convingător. După părerea mea, personajele reprezintă punctul forte: rotunde, complexe, alcătuite din lumini și umbre, vii, palpabile, care au emoții firești, reacții naturale, fiind convingătoare, încât, după cum am mai zis, ai putea crede că ți-s prieteni apropiați, dragi. Și, sincer, m-am atașat tare mult de Martha Friel, protagonista cărții (din perspectiva ei, de fapt, este narat totul). 

„Îmi place să cred că am făcut tot ce-am putut, dar știu că n-am putut să o înlocuiesc pe mama.”

Chiar dacă autoarea nu folosește metafore, nu dă o formă lirică anumitor descrieri, emoțiile pe care le transmite sunt la fel de intense. De fapt, chiar sunt mai credibile, fiindcă sunt livrate cititorului în forma lor cea mai pură: emoții „la cald”, cum s-ar spune, fără perdea, emoții de toate felurile. Trecând prin anumite situații, Martha este încercată de cele mai ciudate și bizare gânduri, trece prin conflicte și stări extrem de efervescente. Chiar dacă am observat că multă lume consideră romanul ca fiind amuzant, nu știu dacă nu am avut eu starea necesară să-l percep așa, dar chiar nu mi s-a părut, în esență, nimic amuzant. Ba, dimpotrivă, pe-ntreg parcursul lecturii parcă am fost încercat de un bizar sentiment de tristețe, de angoasă. Poate am empatizat mult prea mult cu Martha? În fine, nu știu, dar Suferință și extaz chiar este o carte care reușește să-ți atingă chiar și cele mai neașteptate corzi ale ființei. O lectură neașteptată a anului 2022, pe care sunt sigur că nu o voi uita vreodată. Chiar mă bucur că am citit-o și, sincer să fiu, îmi pare rău că, de la primele pagini, mi-am făcut o părere negativă: am crezut că n-o să-mi placă. Odată ce-am pătruns în miezul lecturii, mi-am dat seama că, într-adevăr, Meg Mason știe cum stă treaba cu scrisul!

Ce ne spune fizica despre lume, de Jim Al-Khalili - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 184

Anul apariției: 2022

Traducere: Vlad Zografi

Jim Al-Khalili (n. 1962) este profesor de fizică teoretică la Universitatea din Surrey, Marea Britanie. Pe lângă cariera de cercetare în fizică nucleară, s-a dedicat popularizării științei prin articole, cărți, emisiuni radio și TV, devenind una dintre cele mai cunoscute persoane publice din Marea Britanie care prezintă publicului larg cercetările actuale din fizică și cosmologie. Pentru activitatea de popularizare a științei a fost distins cu Medalia Hawking pentru Comunicare Științifică, Premiul Faraday și Medalia Kelvin. Între cărțile sale amintim: Nucleus: A Trip into the Heart of Matter, Quantum: A Guide for the Perplexed, Paradox: The Nine Greatest Enigmas in Science și The World According to Physics. A editat, de asemenea, volumul Extratereștrii. Ce spune știința despre viața în univers (Humanitas, 2020). La Editura Humanitas, tot în traducerea lui Vlad Zografi, a apărut și cartea Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp (2021). 

„Aș spune că fizica ne oferă instrumentele pentru a înțelege întregul univers. Studiul fizicii e o căutare a explicațiilor, dar pentru a urma această căutare, trebuie să punem întrebările potrivite, lucru la care filozofii se pricep foarte bine (...). Gândindu-ne la ceea ce deocamdată nu știm, ne putem gândi la calea cea mai bună de a afla.”

Nu-i o sarcină simplă să oferi publicului larg, fără a te folosi de ecuații, o perspectivă de ansamblu asupra fizicii moderne. Cu talentul său de comunicator al științei, Jim Al-Khalili reușește să sintetizeze în mod intuitiv rezultatele la care am ajuns în trei domenii fundamentale din fizică – relativitatea, teoria cuantică și termodinamica –, pentru a ajunge la întrebările rămase deocamdată fără răspuns privind, de pildă, natura materiei și energiei întunecate, inflația cosmică sau semnificația mecanicii cuantice. Dincolo însă de tratarea acestor subiecte (adesea și din unghi filozofic), cartea lui Jim Al-Khalili este o lecție despre felul în care se dezvoltă știința, despre modestie, onestitate și discernământ. Este, așa cum spune autorul de la bun început, o odă închinată fizicii.

„Numeroasele întrebări pe care ni le-am pus în cursul istoriei sunt cele care ne-au oferit o imagine tot mai precisă asupra lumii.”

„Condiția umană e fără măsură de generoasă. Am inventat arta, poezia și muzica; am creat sisteme religioase și politice; am edificat societăți, culturi și imperii atât de bogate și complexe, încât nici o formulă matematică nu le va putea vreodată conține. Dar dacă vrem să știm de unde venim, unde s-au format atomii din corpul nostru – acele întrebări «de ce?» și «cum?» ale lumii și universului în care trăim –, atunci fizica este calea către adevărata înțelegere a realității. Iar cu această înțelegere ne putem rândui lumea și destinul.“ — Jim Al-Khalili

„Nu este oare rostul fizicii să descrie lumea? Fără interpretarea ecuațiilor și simbolurilor ei, mecanica cuantică e doar un cadru matematic care ne permite să calculăm și să prezicem rezultatele experimentelor. N-ar trebui să fie de-ajuns. Fizica ar trebui să explice ce ne spun rezultatele noastre despre cum e lumea în realitate.”

Nu este prima carte scrisă de acest autor, Jim Al-Khalili, pe care o citesc. Tot de la el am mai citit și Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp, deci știam în ce mă bag. Și când spun că „știam în ce mă bag”, mă refer la faptul că mă așteptam să am parte de o fascinantă călătorie în lumea fizicii, cu tot ce înseamnă ea: teorii, descoperiri, experimente, modele, mecanisme și foarte, foarte multă imaginație, muncă, devotament și pasiune. Ador, pur și simplu, cum reușește autorul să-și țină captiv cititorul, deși, în esență, mulți ar putea considera foarte plictisitor domeniul fizicii. Ce-i drept, da, și eu am căzut în capcana de a crede că fizica este plictisitoare, probabil din cauza faptului că, pe timpul școlii și al liceului, într-adevăr, n-am avut nicio înclinație spre acest domeniu. Totuși, odată cu trecerea timpului, de când am început să citesc cărți de nonficțiune, mi-am dat seama de un lucru: a fi generalist, într-o lume minimalistă, este soluția ideală pentru a putea înțelege mult mai bine cum funcționează lumea. Că, până la urmă, despre asta este și vorba, nu? Încercarea continuă, insistentă chiar, de a înțelege lumea. Oare cât de departe am ajuns în descoperirea și înțelegerea ei, și cât drum mai avem de parcurs până când vom putea spune, într-adevăr, că știm ceva cert despre ceea ce ne înconjoară?

„Pentru a rezuma, nu putem spune că avem o veritabilă teorie a tot ce există, și nici că știm cum să aducem laolaltă mecanica cuantică și relativitatea generală. Avem în schimb teorii-candidat care par compromițătoare, dar multe întrebări rămân fără răspuns.”

Ce-i drept, de-a lungul timpului oamenii de știință au făcut descoperiri magnifice în domeniul fizicii. Iar cartea aceasta prezintă, deși foarte pe scurt, dar în mod esențial, ce ne învață fizica atunci când vine vorba de lumea în care trăim: pornind de la spațiu și timp, trecându-ne prin energie și materie, legile lumii cuantice, termodinamica, săgeata timpului și unificare, Jim Al-Khalili, într-un limbaj foarte accesibil, pe înțelesul tuturor, reușește să ne livreze măcar o mică parte din fascinantele taine ale fizicii și modul în care, de fapt, aceasta guvernează lumea în care trăim. Bineînțeles, n-am să pot face o recenzie tipică acestei cărți fiindcă, în esență, este o carte de nonficțiune. Dar vă pot spune pentru a găsi această lectură interesantă și chiar relevantă, nu trebuie să fiți pasionați de domeniu, inițiați în el, să cunoașteți deja anumite teorii și principii sau alte chestii de acest gen. De fapt, Jim Al-Khalili vorbește pe înțelesul tuturor, chiar dacă, așa cum se-ntâmplă întotdeauna, mereu ajungi să-ți prinzi urechile când vine vorba de un anumit lucru (încă mă bate, să zic așa, domeniul fizicii și mecanicii cuantice). Totuși, asta nu înseamnă că nu ador, pur și simplu, fiecare nou lucru pe care îl aud, fiecare experiment care-mi este înfățișat, cap-coadă, și a cărui rezultate duc la concluzii uimitoare. Aș putea spune, de fapt, că ador știința, tocmai din acest motiv activez și într-un domeniu specific.

„Vom ajunge oare vreodată la înțelegerea deplină a realității, sau vom decoji la nesfârșit straturi succesive pentru a găsi dedesubtul lor adevăruri tot mai profunde? A doua variantă s-a adeverit până acum. Mai întâi, am descoperit că totul e alcătuit din atomi, apoi că atomii înșiși sunt alcătuiți din electroni și nuclee. Mai târziu, am sondat nucleul pentru a descoperi că e alcătuit din protoni și neutroni, compuși, la rândul lor, din cuarci, care sunt manifestări ale câmpurilor cuantice - sau, poate, sunt minuscule corzi vibrând în dimensiuni suplimentare. Oare vom ajunge vreodată la capăt?”

Mereu am avut o înclinație deosebită spre științele exacte, chiar dacă, în esență, literatura se încadrează într-un registru umanist. Cred că, în cele din urmă, un om de știință înzestrat este unul care are capacitatea de a-și imagina lucruri, de a extrapola situații, de a-și pune întrebări dintre cele mai neașteptate, de a vedea pattern-uri acolo unde par să nu existe. Sau, dimpotrivă, de a gândi ”out of the box”, în încercarea de a găsi cele mai viabile teorii. Într-un capitol, de fapt, autorul abordează și ideea de „a gândi ca un fizician”, precum și utilitatea și viitorul fizicii. Într-adevăr, de-a lungul timpului s-au făcut numeroase descoperiri care au schimbat și revoluționat dinamica lumii în care trăim, modul în care înțelegem ceea ce ne înconjoară. În schimb, poate toate sunt abia la început, fiindcă între lucrurile pe care le știm și cele pe care nu le știm există un Univers al posibilităților. Poate ultimii o sută de ani nu au făcut altceva decât să pună baza altor descoperiri și mai revoluționare. Până la urmă, roadele din vârful pomului își datorează dulceața rădăcinilor din pământ, nu?

„Istoria științei e plină de învățăminte trase din greșeli, noi ipoteze și teorii înlocuindu-le pe cele vechi pe măsură ce înțelegem mai bine natura sau dispunem de noi dovezi empirice.”

Ce ne spune fizica despre lume este o carte pe care o recomand oricui și care îmi îmbogățește extraordinar de mult colecția de cărți prețioase din categoria nonficțiune. După cum am spus, este scrisă într-un limbaj accesibil, general, astfel încât poate fi înțeleasă de către oricine. Eu, într-adevăr, cunosc deja anumite lucruri, motiv pentru care am regăsit această carte ca fiind, în principal, chiar pentru persoane care nu au avut contact (atât de des) cu lucruri legate de fizică. În schimb, asta nu înseamnă că n-a fost un prilej deosebit de bun de a afla, evident, lucruri noi, sau de a-mi reactualiza anumite cunoștințe. Nu voi mai spune altceva în afară de faptul că, de când am început să citesc nonficțiune (în esență, cărți de știință și de popularizare a științei), simt că, din punct de vedere cultural, m-am îmbogățit deosebit de mult: știu mult mai multe, verific deseori noutățile din lumea științei, citesc articole de specialitate și, în esență, îmi place să știu tot mai multe. Îmi clădesc viziunea de generalist și, încetul cu încetul, simt că pot avea discuții mult mai complexe, mult mai serioase, mult mai educative. Din acest punct de vedere, unor cărți de acest gen le datorez mare parte din ceea ce însemn și știu!

Femeia care aștepta, de Andreï Makine - Recenzie

Editura: Polirom 

Colecția: Top 10+

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2019

Traducere: Dan Radu Stănescu

Andreï Makine (născut în anul 1957, Siberia) se numără printre cei mai apreciaţi scriitori francezi contemporani după succesul răsunător al Testamentului francez (1995; Polirom, 2002, 2013), distins cu Prix Goncourt, Prix Médicis şi Prix Goncourt des Lycéens. Scrise într-un stil sobru şi evocator inconfundabil, romanele sale au încântat publicul cititor, fiind traduse în peste patruzeci de limbi. La Editura Polirom au mai apărut: Crima Olgăi Arbelina (2001, 2015), Pământul şi cerul lui Jacques Dorme (2004, 2014), Femeia care aştepta (2005, 2019), Iubirea omenească (2007, 2017), Recviem pentru Est (2008, 2015), Viaţa unui bărbat necunoscut (2010, 2016), Cartea scurtelor iubiri eterne (2011, 2016, pe care am citit-o, recenzia o găsiți AICI), O femeie iubită (2013), Patria locotenentului Schreiber (2015), Pe vremea fluviului Amur (2017), Arhipelagul altei vieţi (2017) şi Dincolo de frontiere (2020).

„De fapt, toate femeile așteaptă așa, o viață întreagă, am formulat eu cu stângăcie. Toate femeile, din toate țările și din toate timpurile. Așteaptă un bărbat care trebuie să apară acolo, la capătul drumului, în această transparență a apusului. Un bărbat cu privirea hotărâtă și gravă, venind de mai departe decât moartea, spre o femeie care a sperat necontenit. Iar cele care nu așteaptă sunt simple consumatoare de scrumbie sărată!”

Naratorul romanului Femeia care aştepta, plecat în regiunea Arhanghelsk, pe malul Mării Albe, pentru un reportaj despre obiceiurile locale, speră să afle acolo un concentrat caricatural al epocii sovietice. Se trezeşte însă proiectat într-un ţinut atemporal, plin de amintiri şi de rituri de neînţeles. Nu în ultimul rând, tânărul descoperă ruinele marelui vis colectivist, dar şi germenii prăbuşirii imperiului. Personajul cel mai pregnant în acest ţinut de dincolo de timp este Vera, o Penelopă prizonieră a jurământului faţă de iubitul plecat la război în 1945 şi niciodată revenit la logodnica sa. Între Vera, care pentru veşnica sa aşteptare abandonase o strălucită carieră universitară, şi narator se leagă o relaţie pură şi luminoasă, bazată pe acelaşi imbold: aşteptarea celuilalt.

„Credeam că voi descoperi, în acest colț pierdut al nordului rusesc, concentratul epocii sovietice, caricatura unui timp deopotrivă mesianic și nemișcat. Dar timpul este pur și simplu absent din toate aceste sate ce păreau că trăiesc într-o epocă de după dispariția regimului, de după prăbușirea imperiului. De fapt, mă plimbam printr-un sat de plăsmuire futuristă (...). Rămânea această femeie, cu lunga ei manta militară, care umbla pe malul lacului, se oprea la cutia de scrisori de la răspântie. Rămânea, de fapt, esențialul.”

Pot spune că, în sfârșit, am citit o carte scrisă de Makine care nu m-a încântat doar prin stilul fabulos în care scrie, ci și prin emoția pe care a reușit să mi-o transmită. În principalul totul a fost reprezentat de personajul Verei - o femeie misterioasă, izbitor de atrăgătoare, care începe să manifeste un fel de „interes patologic” pentru naratorul căruia nu-i cunoaștem numele, dar care știm că, în această delicată și sensibilă „poveste de dragoste”, se pierde aproape cu totul, doar pentru ca, la sfârșitul ei, să se regăsească schimbat: și singur. Încă de când avea șaisprezece ani, despărțită de logodnicul nevoit să plece la război, Vera așteaptă, cu credință în suflet și speranță, întoarcerea logodnicului ei, acum soldat. Cu sfințenie, verifică săptămânal cutia poștală, poate, poate, întrezărește vreun răspuns, oricare ar fi acela. În lipsa unei scrisori, viața Verei se rezumă la așteptare. Și la pulsația speranței. Când vine vorba despre a explora psihologia personajelor sale, Andreï Makine este un adevărat maestru: fie că este vorba despre foști deținuți, fie că este vorba de localnicii care aparțin acestui sat izolat din nordul Siberiei, fie că este vorba de disidenți politici, fie că este vorba de orice alt tip de om: Andreï Makine scoate din el adevărata natură interioară. Și nu puține au fost fragmentele care mi-au stârnit hohote de râs sau care, dimpotrivă, m-au întristat la maximum!

„La un anumit grad de epuizare, îmi spuneam, viața încetează să mai fie alcătuită din lucruri. Poate că abia într-un astfel de moment, și numai atunci, nevoia de a o spune într-o carte devine absolută...”

În sine, intriga romanului de mici dimensiuni este destul de simplă: un tânăr (un intelectual de 26 de ani) și o femeie mai în vârstă se întâlnesc într-o perioadă importantă din viața lor, iar în lumea fiecăruia se produce ceva. Reprezentând nu doar două generații în esență diferite, ei întruchipează, de fapt, și două viziuni diferite asupra iubirii, loialității, altruismului și, bineînțeles, vieții. Cadrul de desfășurare al acțiunii - uimitorul peisaj îndepărtat al Nordului - este extrem de relevant, de fapt, fiind minunat evocat de către autor. Într-o mare măsură, am observa tendința lui Andreï Makine de a romanța, parcă, mediul siberian (poate are chiar treabă cu locul în care s-a născut autorul): detaliata descriere a pădurii învăluită de ceață, a lacului ale cărui ape se scaldă, efervescent, în lumina rece, argintie a lunii. Chiar pare a fi un loc atemporal, înghețat, în afara dinamicii timpului. În acest cadrul, chiar și personajele par a fi, de fapt, inexistente, simple angrenaje ale lumii izolate, simpli pioni pe o tablă de șah mult mai mare. Totuși, emoția pe care reușește s-o transmită, trăirile pe care le trezește în sufletul cititorului, toate acestea fac ca Femeia care aștepta să fie o lectură deosebit de plăcută. Sensibilă, aș spune, dar și puternică. Nu știu, mie, unul, chiar mi-a plăcut deosebit de mult, deși trebuie să recunosc că n-aveam așteptări prea mari - experiențele mele anterioare cu Andreï Makine n-au fost dintre cele mai plăcute. 

„De fapt, viața nu e nimic altceva decât această umezeală carnală, dorința bărbaților și femeilor care se pipăie, care se dăruiesc unii altora, apoi se despart (...). Restul nu sunt decât minciuni ale poeților.”

În acest sătuc, viața Verei este mai mult pusă în slujba comunității: are grijă de un grup de văduve de război, bătrâne, dar predă și la școala primară. Din prima clipă în care o vede, intelectualul nostru îi observă silueta, statura înaltă - în orice caz, este intrigat de această persoană. Din ce în ce mai mult, în schimb, curiozitatea sa intelectuală se transformă în altceva. Vera, suficient de bătrână pentru a-i fi mamă, pe deplin conștientă, de fapt, de dorințele tânărului, îi răspunde cu calm, cu blândețe, dar, în același timp, rămâne distantă. Și, în continuare, misterioasă, ținând un jurnal al imaginii Verei, al evoluției acesteia, dacă pot spune așa, el încearcă să găsească motivele vieții caste, de văduvă, pe care aceasta alege să o ducă, în timp ce încearcă să reaprindă dorința în ea. De-a lungul romanului, de multe ori trebuie să-și revizuiască ceea ce știa despre Vera și ce fel de iubire o determină să aștepte, pentru zeci de ani, un bărbat pe care abia îl cunoștea. Astfel, ajungi să te întrebi: este posibil ca naratorul și, prin extensie, cititorul, să conceapă o astfel de iubire? Să se raporteze la ea?

„O să-l înfigă în pământ și o să înceapă să-mi vorbească, să plângă, să încerce să mă păstreze în viața ei, în care sunt mai multe cruci decât ființe vii.”

Andreï Makine este un povestitor extraordinar, iar Femeia care aștepta chiar m-a convins să-i încerc și celelalte cărți. Modul în care spune povestea de față este de o frumusețe izbitoare, chiar dacă totul pare să se deruleze cu încetinitorul: astfel, frumusețea este „și mai dureroasă”. Un roman profund, pe care-l savurezi propoziție cu propoziție. Un roman rafinat, delicat, într-un limbaj fluid și poetic, profund și uneori metaforic, dar care reușește să dozeze foarte bine elementele componente. Sincer, citind descrierea cărții, nu m-aș fi așteptat chiar să-mi placă atât de mult. De asemenea, am ajuns la această carte dintr-o pură întâmplare: am cumpărat-o de la un chioșc pentru că, pur și simplu, știam că nu o am acasă și, de altfel, colecția aceasta îmi place foarte mult. Când m-am întors din oraș, m-am și pus pe lecturarea ei. Și, sincer, m-a prins de la prima pagină. Chiar mă bucur că mi-a plăcut și că mi-a dat curajul de a citi și celelalte cărți scrise de Andreï Makine pe care le am!

Castelul de la malul mării, de Lucy Strange - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 296

Anul apariției: 2022

Traducere: Irina Chiș-Dan 

Lucy Strange a lucrat ca actriță, cântăreață și povestitoare înainte să devină profesoară de engleză la gimnaziu. Locuiește în comitatul Kent din Marea Britanie împreună cu soțul ei și pisica familiei.  Secretul din Pădurea Privighetorii este romanul său de debut. După ce a studiat literatură engleză la Universitatea Sheffield, aceasta a urmat cursuri de teatru la Oxford și a lucrat câțiva ani ca actriță și cântăreață înainte să devină profesoară. S-a mutat apoi în Dubai, unde a lansat un blog apreciat, Homesick and Heatstruck, și a lucrat pentru Aquarius, o revistă pentru femei din Emiratele Arabe Unite. Secretul din Pădurea Privighetorii, romanul ei de debut, a câștigat un premiu important în cadrul festivalului de literatură din Emiratele Arabe, în 2014. De asemenea, acesta a apărut la Editura RAO, în 2016, în traducerea Lilianei Pelici (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI). 

„Totul s-a întunecat în jurul meu.”

Anglia este în război. Copilăria ei s-a derulat la înălțimea unui far și, de aceea, fetița de doisprezece ani, Pet, trăiește într-o lume a furtunilor, a tunelelor secrete și a poveștilor cu monștri marini. Acum însă stânca de la țărmul mării devine un câmp de luptă terifiant și familia ei este sfâșiată. Castelul de la malul mării este povestea unei fetițe speriate și care trece neobservată. Ea îngheață de frică atunci când avioanele inamice brăzdează cerul. Și destinul său este să devină parte din străvechea și strania legendă a Fiicelor de Piatră. O poveste frumoasă despre un copil care își învinge temerile și se străduiește, cu tot sufletul, să-și ajute familia și comunitatea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

„Era greu să te mai simți liniștit, în siguranță și vesel în plin război. Totul se schimbase.”

Nu este prima carte scrisă de Lucy Strange pe care o citesc, după cum probabil v-ați dat seama. Am mai citit și Secretul din Pădurea Privighetorii, o carte care mi-a plăcut extraordinar de mult, și când am văzut că s-a tradus și acest titlu, am vrut neapărat să pun mâna pe el. Știți ce mă amuză într-o oarecare măsură? Faptul că, oarecum, se spune că ceea ce scrie Lucy Strange este „pentru copii”. De fapt, eu cred că foarte mulți dintre noi ar trebui să învețe, din nou, ce înseamnă curajul, speranța, ce înseamnă familia, prietenia, și cum cei mai curajoși eroi pot să se nască din cele mai improbabile persoane, atunci când se regăsesc în anumite circumstanțe. Castelul de la malul mării este un roman fabulos, ca un basm care urmărește devenirea unei copile puse în fața unui destin înfiorător - iminența celui de-al Doilea Război Mondial care, pe neașteptate și violent, intră în viețile lor liniștite. 

„Era ca și cum ai fi înghețat de frig, tot corpul îți tremura și dinții îți clănțăneau. Când ți-e atât de frig, îți vine greu să îți imaginezi că odată ți-a fost prea cald. Sau să îți fie atât de foame, încât să nu îți aduci aminte momentele în care ai mâncat prea mult; cu siguranță, o astfel de senzație e imposibilă, nu-i așa? Ei bine, asta face un război, schimbă totul radical, încât te face să uiți cum era viața înainte. Acel prim junghi de foame, prima hărmălaie a tunurilor, totul vine ca un șoc. Însă apoi devin lucruri obișnuite.”

1939. Petra, în vârstă de unsprezece ani, trăiește fericită „în castelul de la malul mării”, adică un far din Kent, Anglia, alături de tatăl ei, mama ei de origine germană și de sora ei mai mare, Magda. În timp ce coasta se pregătește pentru o posibilă și foarte probabilă invazie din partea armatei naziste, familia se confruntă, din cauza unor circumstanțe bizare, un șir de întâmplări tulburătoare, întunecate, în urma cărora mama lui Petra (protagonista romanului, din perspectiva căreia este prezentată acțiunea) este închisă, iar tatăl ei pleacă să ajute trupele de la Dunkerque. În același timp, Mags (Magda) pare să fie tot mai secretoasă și pare că ascunde ceva. Date fiind circumstanțele, pot membrii familiei să supraviețuiască acestei perioade întunecate din istorie? Poate să facă față ororilor inevitabile ale războiului? Lucy Strange este o maestră a povestirii și, deși nu se ferește din a aborda subiecte dificile, sensibile, reușește de fiecare dată să conducă, parcă fără efort, cu empatia necesară, intriga către o concluzie, de cele mai multe ori, uimitoare. Are o voce narativă extraordinară, caldă, blândă, sublimă și reușește să-și dozeze foarte bine scriitura - nici prea multă dramă, nici prea multă acțiune. Totul este echilibrat, frumos, lin, ca un vânticel!

„Mintea îți poate juca feste când te afli într-o stare ca aceea, când îți dorești cu disperare ca ceva să fie adevărat.”

Mi-a plăcut deosebit de mult povestea din Castelul de la malul mării - de fapt, când am văzut că e scrisă de Lucy Strange, aveam certitudinea că o să-mi placă. Ca și în romanul de debut, am observat tendința ca autoarea să facă uz de o anumită legendă care circulă prin împrejurimi - în această carte, este vorba despre legenda unor pietre care „păzesc parul”, pietre despre care, cu foarte mult patos, le povestește tatăl fiicelor sale. La început totul pare liniștit, fetele bucurându-se de faptul că pot da o mână de ajutor pentru sarcinile legate de întreținerea farului. De asemenea, sunt apreciați în comunitate. Dar, odată cu venirea războiului, lucrurile se schimbă, deoarece se pare că cineva din comunitate oferă inamicilor informații importante privitoare la dinamica strategiei de apărare - și, evident, cine altcineva decât o persoană de origine germană să fie bănuită drept vinovată? De-aici, lucrurile încep să ia o întorsătură neașteptate, iar întreaga tensiune, dramă, se resimte de-a lungul paginilor. Cu toate acestea, personajele noastre încearcă să-și păstreze curajul și să găsească, cât mai rapid, soluții. 

„- Atât timp am urât un inamic imaginar, mi-a șoptit el răgușit, dar m-am înșelat. Timpul este cel mai mare dușman al nostru.”

Mai mult decât atât, romanul lui Lucy Strange are chiar și o viabilitate istorică. Chiar la sfârșitul cărții, după epilog, sunt surprinse referințele istorice și care au fost sursele de inspirație în scrierea poveștii. Ei, bineînțeles, când o lecție de istorie îți este livrată într-o asemenea manieră (bineînțeles, multe lucruri au fost ficționalizate astfel încât să se încadreze mai bine în dinamica evolutivă a cărții, personajelor, acțiunii), cum să nu rămâi, totuși, măcar cu ideea esențială? Chiar îmi place tare mult modul în care autoarea își construiește acțiunea, creează personajele, cuvintele pe care le folosește și profunzimea sublimă a scriiturii. Sunt tare curios ce-o să mai scrie și, indiferent, eu chiar îmi doresc să-i citesc și celelalte cărți. Are un talent formidabil în a nara, în a spune povești emoționante, profunde - și sunt sigur că celelalte titluri care vor urma vor fi cel puțin la fel de bune precum primele două pe care le-am citit.