Scandalul din Malibu, de Taylor Jenkins Reid - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2022

Traducere: Maria Adam

Taylor Jenkins Reid s-a născut în Acton, Massachusetts, și a cochetat cu literatura încă din liceu. Înainte de a se dedica în totalitate scrisului, a lucrat în industria cinematografică. Este autoarea mai multor romane de succes, dintre care Fericiți pentru totdeauna? (2017, traducere de către Alexandra Limoncu), Poate într-o altă viață (2016, traducere de către Ioana Filat), Uniți pe vecie (2015, traducere de către Carmen Ion), Daisy Jones & The Six (2021, traducere de către Maria Adam) și Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo (traducere de către Loredana Frățilă-Cristescu) au fost publicate în România de către Editura Corint. În prezent, locuiește în Los Angeles împreună cu soțul ei, fiica și câinele lor.

„(...) Dar nu cred că mediul în care te naști are vreo legătură cu locul spre care te îndrepți.”

Malibu: august 1983. Este ziua celui mai așteptat eveniment monden al anului: petrecerea găzduită de Nina Riva pentru a marca sfârșitul verii. Toată lumea bună tânjește să fie acolo, în preajma strălucitorului clan Riva, format din: Nina, talentată la surf și supermodel; frații ei, Jay și Hud, unul, surfer de succes, celălalt, fotograf renumit; și adorata lor soră mai mică, pe nume Kit. Cei patru frați exercită o fascinație cu totul aparte asupra strălucitorului Malibu, ba chiar a întregii lumi, fiind ilustrarea perfectă a zicalei „Ce naște din pisică șoareci mănâncă!” Asta pentru că sunt progeniturile legendarului cântăreț Mick Riva, nimeni altul decât cel de-al treilea soț al actriței Evelyn Hugo, diva din Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo. Până la miezul nopții, petrecerea va scăpa complet de sub control, iar până dimineață, conacul Riva va fi cuprins de flăcări. Însă, înainte de prima rază de soare, alcoolul va curge în valuri, muzica va răsuna cu putere, iar iubirile și secretele care nu le dau pace celor patru frați vor ieși la suprafață. Scandalul din Malibu este o poveste despre o noapte de neuitat din viața unei familii: noaptea în care fiecare va trebui să aleagă ce amintire va păstra de la oamenii care i-au marcat existența, dar și ce va lăsa în urmă.

„- Îmi dau seama că-ți place toată strălucirea asta, scumpo, a spus ea. Dar o viață bună înseamnă să știi că oamenii țin la tine, să știi că poți avea grijă de oamenii care se bazează pe tine, să știi că faci ceva pentru comunitatea ta. Eu și tatăl tău facem asta hrănind oamenii. Sincer, nu cred că e ceva mai important de atât. Dar așa sunt eu!”

OK, deci eu am citit, cred, tot scris de către Taylor Jenkins Reid. Am o certitudine (fie ea și vagă) că, într-adevăr, am citit tot. În schimb, doar două alte cărți mi-au rămas în suflet și le-am iubit tare, tare, tare de tot: Daisy Jones & The Six (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) și Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, una dintre cele mai superbe, frumoase și neașteptate cărți citite anul trecut (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, pot spune că mă declar fan convins Taylor Jenkins Reid și chiar înțeleg hype-ul care se învârte în jurul cărților acestei autoare: s-o spunem pe lșeau, tipa chiar scrie bine de tot. Știe ce face, știe cum să-și creeze personajele, știe cum să-și dozeze cărțile, cum să le facă „temperamentale” (adică să te treacă prin diferite stări), știe cum să fructifice o intrigă bună și, ca întotdeauna, îți livrează niște personaje geniale, de uneori am impresia că, sincer, fix acesta este și atuul ei: personaje pe care să le iubești sau să le iubești sau să le judeci sau să le tragi la răspundere. Iar în cartea de față, Scandalul din Malibu, avem parte de exact aceeași rețetă (a succesului, aș spune, din moment ce acest volum a câștigat premiul Goodreads Choice în 2021): personaje me-mo-ra-bi-le!

„Poate că viața părinților noștri se impregnează în noi, poate că singura soartă care există este tentația de a le retrăi greșelile. Poate că, oricât am încerca, nu vom reuși niciodată să scăpăm de sângele care ne curge în vene.”

Familia Riva este absolut fascinantă, fie ea destul de disfuncțională: în lipsa părinților, cei patru frați - Nina, Jay și Kit (rezultați în urma căsătoriei dintre emblematicul cântăreț Mick și June care, nemaisuportându-i pornirile, sau poate dintr-o slăbiciune, cade în patima alcoolului și, într-o zi, este găsită moartă în baie de către fiica ei, Nina), la care se adaugă Hug, fiul nelegitim al lui Mick, însă pe care June îl crește ca și cum ar fi al ei - se regăsesc acum dependenți unul de celălalt pentru a se descurca în viață. În această situație, fiecare dintre ei își găsește modalități proprii prin care să supraviețuiască în această lume necunoscută. Nina, cea mai mare, este, de fapt, și cea mai responsabilă dintre toți, atât de responsabilă încât ajunge în punctul în care își sacrifică propriile dorințe și visuri pentru a menține familia unită. Jay și Hud, chiar dacă nu sunt frați legitimi, prin natura lor inseparabilă ajung să se confunde (de către cititor) cam întotdeauna (eu, unul, așa am pățit). Kit, cea mai mică dintre toți, chiar dacă pălește în fața popularității celorlalți, rămâne foarte dragă sufletului meu - după părerea mea, este cea mai liniștită dintre toți și, de altfel, probabil și cea mai bună surferiță din familia Riva. I-am iubit pe fiecare: cu toate slăbiciunile lor, cu toate rănile interioare, reușesc să rămână uniți și ai impresia că o astfel de legătură, în realitate, este o bijuterie rară - orice s-ar întâmpla, pare că se vor susține reciproc până în ultimul moment. 

„Toată viața ei, Nina fusese programată să accepte. Să accepte că tatăl ei plecase. Să accepte că mama ei murise. Să accepte că trebuia să aibă grijă de frații ei. Să accepte că lumea poftește la ea. Acceptă, acceptă, acceptă! Vreme îndelungată Nina crezuse că era cea mai mare calitate a ei - să poată rezista, să poată îndura, să poată accepta tot și să meargă mai departe. Pentru ea era străină ideea de a declara că ceva e inacceptabil.”

Însă lucrurile vor fi puse la încercare de această petrecere pe care Nina o organizează acasă în fiecare an și care, pe neașteptate, scapă de sub control într-un mod de-a dreptul sălbatic: legăturile dintre frați (și nu numai) urmează a fi puse la încercate, iar pe măsură ce haosul se produce, precum un bulgăre de zăpadă aruncat din vârful unui deal, în scenă își fac apariția noi personaje. Și, bineînțeles, secrete nebănuite ies la iveală. Povestea alternează între trecut și prezent, fiindu-ne prezentate începuturile relației dintre Mick și June, dinamica acesteia (perspectiva trecutului) și, bineînțeles, viețile actuale ale copiilor lor (perspectiva prezentului). Ambele povești sunt relevante și, în orice caz, foarte puțin contează pentru mine despre ce au fost, dat fiind faptul că Jenkins Reid scrie extraordinar de bine și i-aș putea citi până și lista de cumpărături. Am fost conectat cu lectura, iar dovadă stă și faptul că am citit-o două-trei reprize. Mi-a plăcut totul, de la intrigă, evoluție și concluzie, până la personaje și descrierile aventurilor celor patru frați, modul în care vorbeau, dialogurile, conversațiile, trăirile și sentimentele, rănile și traumele. Patimile și slăbiciunile. Curajul și devotamentul, legăturile de familie și ideea că, orice ar fi, „sângele apă nu se face”. 

„- Mi-aș dori să fi fost un om mai bun, a spus el. Dar pur și simplu n-am fost niciodată în stare. Chiar m-am străduit, câteodată. Dar a fost ca și cum ai găti o maimuță. Unii oameni sunt nemernici, iar eu sunt nemernic.”

Chiar mă gândeam că dacă aceasta este considerată a fi o lectură de vară, atunci cititorii ar trebui să se-aștepte la ceva „arsuri pe suflet”. Este un roman chiar complex, destul de profund: ca întotdeauna, Reid reușește foarte bine să dozeze aceste lucruri, livrând cititorului o poveste care se dovedește atât una a acțiunii, cât și una a substratului. În orice caz, Scandalul din Malibu mi s-a părut a fi scrisă într-un registru ceva mai alert, mai ales atunci când haosul se instaurează. Rămânând fidelă stilului ei caracteristic, mi se pare că Reid pune un accent deosebit pe personaje și pe „ascunzișurile” acestora, creând o tapiserie complicată a moștenirii (fie ea din partea tatălui, mamei) ce contrastează cu o căutare continuă a eliberării de trecut (și, implicit, de „factorul ereditar”). Narațiunea este complexă, intercalată, după cum am spus, cu flashback-uri care reiterează povestea celor doi (Mick și June), dar acest lucru nu face decât să întărească, într-o mare măsură, ideea modului în care au fost create personaje. 

„Treisprezece arestări, sute de oameni alungați din casă și frații Riva de negăsit.

Până să se facă ora cinci dimineața, petrecerea deceniului se terminase.”

Tensiunile debordante care au loc în carte, incertitudinile pe care eu, drept cititor, le-am avut. Faptul că au fost atât de multe lucruri neașteptate și, culminând, talentul de scriitor și povestitor al lui Taylor Jenkins Reid chiar mă fac să iubesc ce scrie această autoare. Mi-a plăcut extraordinar de mult Scandalul din Malibu și, recunosc, chiar aș vrea să văd un film făcut după această carte. De altfel, abia aștept să mai citesc și alt roman scris de autoare, pentru că mi se pare că reușește foarte bine să-și atingă scopul: nu doar să speculeze o intrigă interesantă, având un punct de plecare sănătos, pe care îl valorifică la potențialul maximal, dar și să creeze personaje pe care nu le-ai putea uita vreodată. Eu, unul, știu că-mi voi aminti cu drag de cei patru frați, de aventurile prin care au trecut și de modul în care, la sfârșitul romanului, viața i-a regăsit. Și știu că această carte va avea un loc special pe rafturile bibliotecii mele. Pentru că, într-adevăr, chiar merită. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Semipur (Legământul, #1), de Jennifer L. Armentrout - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Numărul de pagini: 400

Anul apariției: 2022

Traducere: Bogdan Voiculescu

Jennifer L. Armentrout este o autoare americană de romane din categoria young adult. Este o scriitoare foarte prolifică - potrivit declarațiilor sale, scrie vreme de minimum 8 ore zilnic. Seria LUX, publicată în România de Editura Corint, în colecția LedaEdge, este inclusă pe lista bestseller-urilor New York Times. La Editura Corint au mai apărut și cărțile: Ispită, Cea mai întunecată stea, Întoarcerea, Puterea, Lupta, Profeția, precum și toate cărțile din seria LUX, plus nuvela Umbre din aceeași serie. Este o autoare foarte cunoscută, ale căror volume s-au vândut în milioane de exemplare, fiind deseori inclusă pe lista bestseller-urilor New York Times. 

„M-a cuprins o beznă subită, lipsită de gânduri și de sens. Nu puteam să mă împotrivesc unei forțe atât de apăsătoare și, fără să pot scoate nici măcar un blestem indignat, m-am cufundat în adâncul ei tulbure.”

Hematoii provin din împerecherea zeilor cu muritorii, iar copiii născuți din doi hematoi puri au puteri de zei. Copiii hematoilor și ai muritorilor… ei bine, nu prea. Semipurii nu au decât două alegeri la dispoziție: să se antreneze ca să devină Santinelele care vor vâna și vor ucide daimonii sau să devină slujitori în casele purilor. Alexandria are 17 ani și ar prefera să-și riște viața decât să și-o irosească frecând toalete, însă e posibil ca tot acolo să ajungă până la urmă. Există mai multe reguli pe care elevii Legământului trebuie să le urmeze. Alex are probleme în a le urma pe toate, dar mai ales regula #1: Relațiile dintre puri și semipuri sunt interzise! Din nefericire, ea se îndrăgostește de Aiden, un semipur extrem de atrăgător. Însă nu asta reprezintă problema ei cea mai mare – ci să rămână în viață până  va reuși să absolve Legământul. Dacă eșuează în misiunea ei, se va confrunta cu o soartă mai cruntă decât moartea: se va transforma în daimon și va fi vânată tocmai de Aiden. Iar asta ar fi destul de neplăcut.

„Fiind o semipură, odrasla unei pure și a unui om de rând - o corcitură, după standardele purilor -, eu nu puteam să controlez elementele. Neamul meu era binecuvântat cu aceeași putere și viteză ca ale purilor, dar noi ne distingeam printr-un dar extraspecial. Puteam pătrunde cu privirea magia elementetală a daimonilor. Purii nu puteau.”

Înainte de toate, trebuie să spun că, în general, eu nu prea le am cu fantasy-urile și cărțile care aparțin acestui gen. Totuși (pentru că mereu există un totuși, nu?), în ultimii ani am citit mai mult fantasy decât oricând (chiar dacă asta sumează în jur de zece cărți din acest gen). Nu că nu-s fan al genului, dar, de obicei, inerția mă face să aleg orice altă carte din bibliotecă, nicidecum una fantasy. Însă mi-am zis că este cazul, iarăși, să mai ies din zona de confort, plus că aveam acest roman în bibliotecă și chiar mă intriga. În trecut, acum câțiva ani, am mai citit tot de la Jennifer L. Armentrout și primele trei (cred) volume din seria LUX, ale căror recenzii sunt publicate pe blog și, nu știu cum, au început să fie foarte accesate în ultima vreme. Revenind, totuși, la lucruri mai importante, trebuie să spun că, my God, romanul acesta, primul volum din seria Legământul, mi-a plăcut la nebunie. Sincer, l-am dat gata în două reprize de citit, pentru că atât de culminant și interesant mi s-a părut totul încât mă tot întrebam unde au să ajungă lucrurile și, neapărat, voiam să aflu cum va decurge totul.

„Eram mulți semipuri în lume, probabil mai mulți decât purii. Având în vedere că, în societatea noastră, purii se căsătoreau de dragul statutului social și nu din dragoste, tindeau să-și facă de cap - mult de tot. Dacă tot erau imuni la bolile care-i chinuiau pe muritori, mă gândeam că nu simțeau nevoia de nicio formă de protecție. Dar se pare că vlăstarii lor cu sânge semipur jucau un rol deosebit de important în societatea purilor.”

Disclaimer: această recenzie este pur subiectivă, deoarece eu, unul, normal că voi fi impresionat de un roman fantasy scris bine (și, într-adevăr, chiar mi s-a părut complex), pentru că nu am experiența unui cititor înfocat de fantasy care știe mult mai bine cum stă treaba cu plot-ul, cu personajele, development-ul acestora, magii, intrigi, relațiile dintre ele și alte chestii de-această natură. În sine, mă bazez exact pe experiența pe care am avut-o eu citind Semipur: o experiență plăcută alături de o carte interesantă care, de altfel, mi s-a părut că are și personaje foarte faine. Recunosc, intriga mi s-a părut puțin banală, sau cel puțin chestia ceasta cu hematoi, un fel de semi-zei, și-apoi sorgintea care este „anihilată” de hematoii (semi-zeii) care se împerechează cu muritorii. În orice caz, am simțit inspirația din mitologie, ceea ce, evident, nu-i nimic greșit - la câte cărți scoate Armentrout (acum, sincer, o văd peste tot), probabil s-a inspirat și din teoria evoluționismului a lui Darwin. Oricum, tipa chiar știe ce face, pentru că, sincer, abia aștept să citesc și volumul doi pentru a vedea cum vor decurge lucrurile.

„- Ești mai puternică decât îți dai seama, Alex. Pentru tine, profesia de santinelă reprezintă un stil de viață, nu doar o opțiune mai bună, ca în cazul altora (...).

- De unde știi că sunt atât de puternică? Poate că în camera mea mă legăn întruna înainte și-napoi fără știința ta (...).

- Nu. Mereu ești... atât de vie, chiar și atunci când treci prin niște situații care celor mai mulți le-ar întuneca sufletul! 

Aici s-a oprit, pricepând deodată ce spusese. Gropițele obrajilor i s-au roșit.”

Semipur spune povestea lui Alexandria, Alex, o tipă care se reîntoarce „în cuibul ei”, după ce mama ei (teoretic) a fost ucisă de daimoni și, na, a cam rămas solo. Aici nu doar că are probleme cu reintegrarea, dat fiind faptul că a lipsit ceva vreme și anumite zvonuri circulă, dar nici nu se sfiește să se-abțină puțin. Cam impulsivă, dar curajoasă și statornică, Alex vrea să se antreneze, să capete aptitudinile necesare pentru a fi o santinelă de neînfrânt. Și, sincer, are cam tot ce-i trebuie - de fapt, are chiar mai mult decât ar putea crede vreodată. În orice caz, lucrurile iau o întorsătură destul de bizară și extrem de neașteptată la un moment dat, care dă mult peste cap ceea ce ai fi crezut. A, da, și să nu mai spun de faptul că întotdeauna trebuie să existe „un el” care s-o țină pe „o ea” cu picioarele pe pământ, concentrată pe ceea ce trebuie să facă și nu neapărat pe ceea ce vrea să facă. În acest roman, rolul este îndeplinit de Aiden, tipul care o ajută pe Alex să se antreneze și de care, inevitabil, ea se îndrăgostește. Evident, am așteptat o scenă dintr-aia, dar se pare că lucrurile vor fi rămas a fi povestite într-un următor volum (dacă-mi amintesc bine, în LUX cei doi se sărută - alo, am zis „se sărută” - abia în al doilea volum). 

„- Zeii știu că n-o să-ți placă deloc, dar asta e. Cu cât petrecem mai mult timp împreună, cu atât ne vom lega mai strâns unul de celălalt - până când niciunul dintre noi nu va mai ști clar unde se termină unul și începe celălalt.”

Concluzionând seria de argumente inexistente pe care le-am prezentat într-o formă, zic eu, destul de expeditivă, Semipur chiar mi s-a părut un roman interesant, bun, care, pentru mine, a fost exact ce trebuie când vine vorba de o serie fantasy (cel puțin, de primul volum al acesteia). Mi-a prezentat cum trebuie personajele, a fundamentat o intrigă interesantă, care poate fi valorificată deosebit de bine, a setat decorul, a avut și acțiune, a avut și replici amuzante, conversații delicioase și convingătoare și, de asemenea, a mers și extraordinar de rapid. În esență, a fost o lectură foarte relaxantă, cum, probabil, sunt majoritatea cărților de acest gen. Într-o oarecare măsură, am simțit că m-aș uita la un film fantasy (da, spre deosebire de a citi fantasy, la filme chiar îmi place să mă uit), și abia aștept să văd ce ne pregătește și al doilea volum. Chiar sunt curios cum va evolua această serie, de altfel, relația dintre Alex și Aiden. Nu știu de ce am impresia că lucrurile o vor lua într-o direcție cu totul și cu totul explozivă, dat fiind și modul (!!!) în care s-a terminat primul volum: fierbându-te la foc mic! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Secrete în miez de noapte, de Kasie West - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2022

Traducere: Dorina Tătăran 

Kasie West a scris numeroase romane YA, incluzând Iubit de împrumut, P.S.: Îmi placi, Lucky in Love, și Listen to Your Heart. A absolvit Fresno State University cu o diplomă de licență care n-are nicio legătură cu scrisul. Cărțile ei au ajuns pe lista scurtă a Asociației Librăriilor Americane (ALA-YALSA), au fost selectate de Junior Library Guild și au primit apreciarea de cele mai bune cărți pentru tineri adulți. Locuiește cu familia sa în centrul Californiei, unde căldura dogoritoare încearcă să-i vină de hac. Când nu scrie, se uită la televizor, citește sau își îngroapă degetele de la picioare în nisipul fin al plajei Central Coast. O puteți găsi online la kasiewest.com.

„- E dificil atunci când cineva nu se ridică la nivelul așteptărilor tale. 

S-a dus de cealaltă parte a mesei.

- Uneori așteptăm mai mult decât pot oamenii să ofere în acel moment.”

O poveste romantică încântătoare despre descoperirea sinelui și a iubirii în cel mai neașteptat loc. Pentru Charlotte Reynolds, sau Charlie, cum îi spun cei dragi, să fie crescută de un tată singur și trei frați mai mari are câteva avantaje. Adolescenta în vârsta de 16 ani îi poate întrece în agilitate și istețime pe absolut toți băieții pe care îi cunoaște, inclusiv pe vecinul ei, Braden, devenit, între timp, un fel de frate onorific. Când vine însă vorba să se comporte ca o fată, Charlie habar nu are cum să procedeze. Așa se face că, atunci când începe să lucreze la un butic cu haine și accesorii trăsnite, pentru a-și putea plăti amenzile din trafic, fata se trezește dintr-odată în lumea nouă și ciudată a machiajului, a fustelor din dantelă și a strasurilor aplicate pe orice obiect vestimentar. Încă și mai ciudat, ajunge să își petreacă timpul liber în compania unui băiat care nu a văzut-o niciodată jucând fotbal. Pentru a face față stresului cu care se confruntă navigând prin această nouă realitate, Charlie caută refugiu noapte de noapte în curtea casei, la gard, vorbind despre problemele sale cu vecinul ei preferat. Cu toate acestea, discuțiile de la adăpostul întunericului nu o pot ajuta pe Charlie să îi dea de capăt celei mai mari probleme cu care se confruntă: s-a îndrăgostit de Braden. Lulea! Charlie știe ce înseamnă să faci totul pentru a câștiga, dar dacă să-și dezvăluie secretul înseamnă să-l piardă definitiv pe Braden, atunci miza a devenit pur și simplu mult prea mare.

„Era frumoasă. Oamenii spuneau că semăn cu ea și poate că fețele noastre arătau la fel, dar corpul ei era zvelt și delicat. Chiar și în poze se vedea că era grațioasă. M-am întrebat dacă ar fi fost dezamăgită să aibă o fiică sportivă. Sau poate că ar fi fost dezamăgită de persoana care devenisem în ultima vreme, adică o mincinoasă și o prefăcută.”

Well, cartea aceasta chiar mi-a plăcut, să fiu sincer. Mi-a plăcut mult de tot încât a fost printre singurele cărți (de anul acesta) pe care le-am terminat dintr-un foc: o singură repriză de citit, fiindcă nu m-am mai putut dezlipi de personaje și de acțiune. În același timp, eram chiar curios unde vor ajunge toate și, trebuie să recunosc, mânat de la spate am fost și de ideea că, mna, voi avea parte și o scenă de genul. Totuși, nope, n-a fost să fie, dar a fost OK, I could handle it, în primul rând pentru că a avut și o parte profundă, ce-i drept, și chiar m-am bucurat de tot ce s-a întâmplat în carte: m-a relaxat, m-a făcut să râd, m-a făcut să zâmbesc și mi-a stârnit, cât de cât, niște emoții. În esență, chiar a fost o lectură pe care n-am regretat-o și care mi-a plăcut, fiindcă m-a detensionat puțin scăpându-mă de faptul că mă regăseam, în viața reală, în contextul unor circumstanțe destul de stresante. Mi-am dat seama că, evident, n-aș fi putut citi altceva, și m-am bucurat mult când am văzut că am în bibliotecă această carte. Probabil, pentru a citi mai multe cărți de acest gen, ar trebui să fiu mult mai stresat, nu? Dar, ei bine, mă bucur că apelez la anumite metode pentru a-mi gestiona stresul înainte de a ajunge să fiu mult prea stresat.

„Eram o fată care crescuse fără mamă și, de aceea, habar n-aveam cum să fiu fată. Iată-mă prefăcându-mă, nu doar în fața Lindei, ci și în a lui Amber și a prietenelor ei! Când devenisem atât de nesigură pe mine? Când avusesem eu vreodată nevoie să fiu ca altcineva? Trebuia doar să scap.”

Secrete în miez de noapte este o lectură super rapidă. Chiar nu m-a solicitat deloc, iar personajele le-am îndrăgit foarte rapid. Mi-a plăcut maxim de tot de Charlie, de faptul că este mai băiețoasă și trebuie să iasă din zona de confort (ceea ce ar trebui, nu?, să fac și eu mai des) pentru a-și putea plăti o amendă. Totuși, dincolo de toate astea, este vorba și despre ceva ce s-a întâmplat în trecut și care, în mintea lui Charlie, este încă în ceață: moartea mamei ei. Evident, lucrurile nu capătă o tentă thriller, însă ce se-ntâmplă atunci când, de fapt, se pare că și băiatul de care te-ai îndrăgostit știe adevărul, dar nu vrea să ți-l spună? De fapt, ce te faci atunci când toată lumea știe, de fapt, cum stau lucrurile, însă numai tu nu? Cum poți trăi într-un mediu în care ai impresia că toți mint? Dar ce se-ntâmplă atunci când adevărul este ascuns întocmai pentru a te proteja? Mi s-a părut chiar interesantă ideea asta, și, de fapt, recunosc că am vrut să citesc romanul mai rapid pentru a ști, la rândul meu, care-i faza cu toată chestia asta. Nu m-a lăsat rece răspunsul, chiar mi s-a părut convingător.

„A dispărut în spate. Am zâmbit. Era uimitor ce se întâmpla când erai deschis către lucruri noi.”

În esență, chiar a fost o carte care mi-a plăcut, pe care am citit-o cu drag și la sfârșitul căreia chiar am simțit că „vreau să mai citesc ceva de genul”. Bine, următoarea experiență din acest registru literar n-a fost tocmai plăcută, dar e în regulă! Totuși, chiar aș vrea să accesez mai des acest gen de cărți, să le dau mai multe șanse. Însă, din păcate, aproape întotdeauna ajung să aleg un alt titlul din bibliotecă fiindcă, na, este atât de puțin timp la dispoziție și totuși atât de multe cărți de citit, încât nu știu dacă voi ajunge, vreodată, să-mi respect lista de lecturi fără a continua să adaug și să adaug și să adaug și să adaug! Deci, dacă vă plac romanele care se citesc ușor, cu poveste drăguță, personaje faine, întâmplări amuzante și replici delicioase, cu siguranță Secrete în miez de noapte este lectura pe care o căutați. De fapt, mi-a plăcut atât de mult încât chiar am verificat ce cărți ale autoarei mai sunt traduse la noi și, după ce am citit descrierile, am concluzionat că le-aș citi pe toate! Până atunci, să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Rivali în croazieră, de Angie Hockman - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2022

Traducere: Alexandru Macovescu 

Angie Hockman este câștigătoare a premiului RWA Golden Heart 2019. A lucrat în domeniul juridic, educațional și ecoturism, dar în prezent scrie romane de dra­goste, bucurându-se de fiecare activitate în aer liber în care reușește să își implice familia sau visând la următoarea călă­torie palpitantă. Pentru mai multe informații, vizitează AngieHockman.com sau urmărește-o pe Instagram și Twitter @Angie_Hockman.

„Din fericire, sunt exact opusul unei vedere rock (...). Însă am visuri. Visez la o carieră strălucitoare și de succes. Însă una care să nu necesite să cânt în public.”

O poveste de dragoste modernă și captivantă care celebrează puterea celei de-a doua șanse și magia noilor începuturi. Perfectă pentru fanii romanelor Paradis de împrumut și Te urăsc, te iubesc. Jonglând în permanență cu obositoarele cursuri de la masterat și solicitanta sa slujbă la o agenție de turism, Henley Evans abia are timp pentru ea, darămite pentru familie, prieteni sau întâlniri. Însă când ajunge pe lista scurtă pentru promovarea la care visează, pare că toate sacrificiile pe care le-a făcut au meritat. Dar există o problemă! Graeme Crawford-Collins, colegul care se ocupă de rețelele de socializare, candidează pentru același post. Deși nu s-au întâlnit niciodată în persoană, bătăliile lor prin e-mailuri și mesaje telefonice sunt la ordinea zilei. Când șeful le încredințează sarcina de a elabora câte o propunere pentru a crește numărul de rezervări în Galápagos, miza e uriașă: autorul celui mai bun proiect va câștiga promovarea. Există însă un șiretlic: cei doi rivali trebuie să plece într-o croazieră în insulele Galápagos… împreună. Când în sfârșit se întâlnesc pe navă, Henley este șocată să descopere că adevăratul Graeme nu este deloc așa cum și l-a imaginat ea. Pe măsură ce explorează insulele în tandem, tânăra descoperă curând că limita dintre ură și iubire e mai subțire decât o carte poștală. Țintind în continuare să avanseze în carieră, în timp ce e tot mai atrasă de rivalul ei, Henley începe să-și pună la îndoială alegerile pe care le-a făcut în viață. Pentru că ce rost are să lucrezi tot timpul dacă nu trăiești niciodată?

„- Asta e viața ta, nu? Devii ocupat, cariera intră în primul plan. Și celelalte chestii devin tangențiale.

- Doar dacă nu-ți faci timp pentru celelalte lucruri.

- E mai ușor de zis decât de făcut!

- Într-adevăr! Dar viața e așa cum ți-o faci. E un număr de echilibristică. Dacă doar muncești, o să te trezești într-o bună zi - în 10, 20, 50 de ani - complet epuizată. Apoi o să mori.”

Ei bine, tre' să-ncep prin a spune că, evident, that is out of my comfort zone. Bun, știam de la început că n-are să mă dea pe spate, că va fi o lectură ușoară, rapidă (ceea ce s-a și dovedit a fi) și că, în esență, despre asta-i vorba, dar, pe bune, nu știu dacă mă așteptam să am parte și de altceva, dar, na, chiar la asta mă așteptam. În schimb, n-am avut parte decât de o poveste chiar drăguță, amuzantă, despre un el și o ea care se ciondănesc, tralalala, nu se suportă, tralalala, dar între care pare să existe o chimie oarecum bizară. Bun, dar chiar nu s-a întâmplat nimic de genul ăla?! Cred că asta așteptam, de fapt, când m-am apucat de carte. În sine, ideea e că eu nu prea am citit, în ultimii ani, cărți care să aibă și scene dintr-alea, și nici nu știu de ce nu le spune pe nume, cum trebuie: scene-de-sex. Și nu știu de unde am înțeles că în această carte voi găsi, dar, uite, chiar n-a fost cazul. În afară de niște încercări (de ce a trebuit cineva să bată la ușă în acel moment total nepotrivit?!), nimic palpabil. Și am mai pățit asta chiar cu o altă carte pe care am citit-o exact înainte de a mă apuca de aceasta!

„Felul în care Graeme se uită în altă parte și modul în care i se încordează umerii îmi face stomacul ca un origami.

Pentru că, pe undeva, deși nu sunt sigură care era testul, mă apasă sentimentul că l-am picat.”

Dincolo de faptul că m-a frustrat acest lucru (pentru că aveam așteptările specifice!), a fost o lectură chiar drăguță. Sincer. Chiar am râs la unele întâmplări, deși tipa asta, Henley, m-a cam enervat cu reacțiile copilărești și total imature, care nu erau în niciun caz justificate de „motivele” pe care le prezenta, mi-a plăcut mult mai mult de el, actually, mi s-a părut mult mai OK și cu siguranță a ținut conversațiile, reacțiile și feedback-urile într-un registru mult mai rațional, motiv pentru care mi s-a părut mult mai bine dezvoltat și mai convingător decât Henley (e prima dată când aud numele ăsta). În orice caz, eu am încercat mult să mă bucur de faptul că lecturarea cărții Rivali în croazieră a venit după un titlu mult mai greoi, și chiar de atmosfera vacanței, plajele superbe, înotul, peisajele, culoarea locală descrisă de autoare. Aproape mă simțeam acolo, dar de fapt eram într-o cameră de apartament încercând să nu mă topesc de căldură (opriți aerul condiționat, salvați planeta!). Fără s-o mai lungesc, este un roman chiar OK, deși, evident, nu genul meu, dar care dacă ar fi avut și scenele alea, cu siguranță m s-ar fi părut mult mai bun.

„- Viața nu-ți dă multe șanse. Vrei sfatul meu? Profită, schimbă și fă ce vrei! îmi spune Renata, zâmbindu-mi încurajator, apoi părăsește încăperea.”

Nu-mi mai rămâne decât să-l recomand celor care adoră cărțile care se simt ca o vacanță, ușoare, cu personaje efervescente (deși cam prostuțe), cu o idee interesantă, un fel de enemies to lovers (așa se cheamă când ei doi nu se suportă și între timp ajung să lege ceva între ei?), dar care, of, nu ajung să facă nimic de-a lungul unei fabuloase croaziere. În orice caz, există și niște situații chiar drăguțe, aș putea spune, și replici amuzante între cei doi, deci cam tot tacâmul de care are nevoie o carte de acest gen pentru a fi bună (pentru cei care știu s-o aprecieze la adevărata valoare, fiindcă eu chiar nu știu). Probabil am așteptări mult prea mari de la anumite cărți sau, în fine, activez într-o zonă de confort literar. Deși, trebuie să recunoaștem, la un moment dat chiar trebuie să mai citim și altfel de cărți, să ieșim din această zonă (deși, după părerea mea, se cheamă „zonă de confort” tocmai dintr-un anumit motiv). Iar Rivali în croazieră chiar m-a scos puțin din rutina cărților grele, solicitante, care-mi dau de gândit! Citiți ce vreți și ce vă place! Eu, unul, mă consider un cititor versatil și abordez cărți cam din toate genurile, chiar dacă, evident, întotdeauna pledez pentru cele care îmi plac! Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Insula lui Arturo, de Elsa Morante - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 472

Anul apariției: 2022

Traducere: Gabriela Lungu 

Scriitoarea italiană Elsa Morante (1912-1985) a debutat la o vârstă fragedă, publicând povestiri în reviste pentru copii, antologate mai târziu în volumul Il gioco segreto (1941), urmat la scurt timp de o carte pentru același public, La bellissime avventure di Caterì dalla trecciolina (1942). Primul ei roman, Menzogna e sortilegio, a apărut în 1948 și i-a adus Premiul Viareggio. A devenit unul dintre cei mai de succes scriitori italieni odată cu publicarea romanelor L´isola di Arturo (1957, recompensat cu Premiul Strega) și La Storia (1974), acesta din urmă fiind controversat la momentul apariției, respins de o parte a criticii literare, dar aclamat de public și considerat una dintre cele mai bune o sută de cărți ale lumii. Ultimul ei roman, Aracoeli (1982), i-a adus Premiul Médicis Étranger. A fost căsătorită cu romancierul Alberto Moravia, un oponent al regimului fascist al lui Mussolini, cei doi alcătuind cel mai de succes cuplu literar al Italiei acelor vremuri. A mai publicat câteva volume de povestiri și două volume de poeme. A murit în 1985 la Roma, în urma unui atac de cord.

„Copilăria mea e ca o țară fericită, în care el e monarhul absolut! Era mereu în trecere, mereu gata de plecare, dar în scurtele intervale de timp pe care le petrecea la Procida eu îl urmam ca un câine. Eram probabil o pereche caraghioasă pentru cei cu care ne întâlneam.”

Arturo și Wilhelm, fiul cu nume de stea și tatăl rătăcitor, trăiesc pe insula Procida, aflată în Marea Mediterană. Tatăl dispare de acasă cu lunile, în timp ce Arturo rămâne în grija servitorilor, petrecându-și timpul singur, hoinărind pe insulă și citind cărți de aventură și război. Arturo își venerează tatăl, în ciuda cruzimii și a răcelii cu care acesta din urmă îl tratează adesea. Dar când băiatul împlinește 14 ani, tatăl se întoarce împreună cu o mamă vitregă, Nunziata, o tânără de o rară frumusețe, crescută în sărăcie și lipsuri. Apoi, urmându-și instinctele, tatăl dispare iar, lăsându-i pe cei doi în voia destinului: Arturo să-și împlinească dorința de libertate și aventură, Nunziata, să-și crească copilul abia născut.

„Orice se poate ierta aproapelui tău (cel puțin în pragul morții), dar urâțenia, nu! Și, dacă mă gândesc, orice urâțenie mi s-ar părea frumoasă dacă o compar cu urâțenia femeilor! La naiba, cât sunt de urâte! Unde altundeva mai poate exista o urâțenie atât de amară? Atât de specială? Încât, chiar dacă n-o privești și n-o vezi, doar la gândul că există te trec fiori.”

Insula lui Arturo, cartea care m-a băgat în reading slump, cum s-ar spune? De ce? Nici eu nu știu. Probabil din cauza faptului că romanul nu are o oarecare coeziune, să zic așa, fiindcă „substanța narativă” este, poate deseori, contradictorie - o senzație generală că narațiunea, în loc să urmărească o cronologie firească, se pierde în inconsecvență. De asemenea, pe măsură ce povestea înaintează, personajul principal, Arturo, parcă devine puțin sâcâitor, are schimbări inexplicabile (dar de înțeles) de dispoziție și temperament. Pentru mine, unul, nu a fost tocmai „un simpatic”, cum poate aș fi vrut. În schimb, de la un anumit punct, și, de fapt, de la acel punct, pentru mine romanul a devenit o scriitură magistrală: Elsa Morante ar putea, cu ușurință, să fie „un clasic”, pentru că, în sine, romanul se citește și se simte ca unul din registrul clasic: un roman „introvertit”, al copilului pierdut în marea vieții, pierdut în propria-i insulă, care își dorește, aproape patologic, să fie înțeles, iubit. În lipsa acestor sentimente, el trăiește în diferite povești, sfâșiat între fantezii și negări, deoarece singura sa figură călăuzitoare, tatăl său, este mai întotdeauna plecat de acasă, pe vapor. Totuși, acest „pilon de salvare”, un bărbat cu un comportament bizar, reprezintă în același timp o întruchipare a misoginismului care, parcă pe cale ereditară, i s-a transmis și lui Arturo: din bunic în tată în fiu, femeile sunt văzute drept „nimicuri”. 

„- Dacă, a spus, mă gândesc bine la frații ăia ai mei, mi se pare că nici măcar n-aș ști să-i recunosc, mi-i amintesc ca și cum ar fi fost toți la fel, după același tipar!... Dar e clar că acolo, în Paradis, ne recunoaștem fără ca măcar să ne spunem numele, legăturile de rudenie sunt scrise pe frunte! Și tu o să-ți găsești acolo mama și o să putem sta cu toții împreună, să formăm o familie (...).

Am răspuns cu duritate:

- Pentru morți nu există niciun fel de familie. În moarte nu se mai recunoaște nimeni.”

Deși lecturarea romanului Insula lui Arturo ar putea, cu ușurință, fi greoaie, având numeroase descrieri bogate, cu o anumită imperfecțiune, să zic așa, în ceea ce privește structura narativă, este, în schimb, un roman profund poetic, un roman complex, efervescent, extraordinar de frumos și bine scris. Chiar dacă pentru mine începutul a fost mai greu, restul „a curs de la sine”, deoarece povestea a ajuns să mă prindă și m-a convins în totalitate: Elsa Morante chiar are un talent formidabil în a crea personaje, în a picta locuri, în a descrie atmosfera și cadrul acțiunii, iar toate acestea reușesc să convingă cititorul și să-l introducă în fabuloasa poveste a lui Arturo și a mamei sale vitrege nu cu mult mai mare decât el. Laureată cu Premiul Strega, în 1957, cel mai prestigios premiu literar din Italia, povestea, în sine, ar putea fi numită drept: o poveste a maturizării. Arturo Gerace, un băiat de paisprezece ani, trăiește în Procida, Golful Napoli, acțiunea petrecându-se cu puțin înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Crescut fără mamă și cu un tată adesea absent - Wilhelm Gerace -, băiatul reușește încă să-și găsească fericirea în zilele petrecute prin sălbăticia insulei, în timp ce-și imaginează cum, atunci când va crește, la rândul lui se va îmbarca în fabuloase și glorioase aventuri pe mare. 

„În curând va începe în sfârșit pentru mine vârsta dorită, în care n-o să mai fiu un puști, ci un bărbat, și ea, marea, asemenea unui prieten care până acum se jucase mereu cu mine și care crescuse odată cu mine, m-ar lua cu el să cunosc oceanele și toate celelalte pământuri și toată viața!”

Însă percepția față de tatăl său, să spun așa, pe care Arturo pur și simplu îl divinizează, se schimbă în momentul în care acesta o aduce pe insulă, dintr-o aventură, pe noua sa logodnică, Nunziata, în vârstă de 16 ani - o adolescentă care abia a reușit să-nțeleagă ce este viața, neșcolită, săracă, dar prin care autoarea pledează pentru valori pur umane, sui generis: credința, iubirea, devotamentul. Însă din acest moment, coordonatele vieții lui Arturo sunt date peste cap - nu doar că ajunge să-și confrunte traumele subconștiente care l-au măcinat de-a lungul anilor (lipsa mamei, absența tatălui, singurătatea patologică), ci are și șansa de a experimenta, pentru prima dată, atât bucuriile cât și durerile pe care o iubire secretă le presupune. Din acest punct, povestea pe care Elsa Morante o spune devine de o încărcătură psihologică formidabilă, iar Arturo reprezintă personajul în care se investește mare parte din această idee. În timp ce evocă jocurile copilăriei, nevinovatele dorințe ale adolescenței, atmosfera ținuturilor misterioase, izolate, Elsa Morante conturează dinamica evolutivă a relației dintre Arturo și Nunziata - băiatul nu se poate obișnui cu mama vitregă, o urăște, o percepe ca pe o creatură străină, inferioară, iar misoginismul tatălui este amprentat în acest băiat care a crescut fără mamă: Nunziata trebuie să fie supusă bărbatului. Pe lângă asta, când în viața familiei apare un nou copil, Arturo începe să manifeste o gelozie exacerbată. Ura bărbatului care ura femeilor, pe cale ereditară, s-a transmis și către Arturo: fiind înconjurat întotdeauna de „oameni mari”, convingerile sale au ajuns să fie modelate, aproape în totalitate, de acest mediu arogant, misogin, orgolios. 

„Am scris propriile-mi suferințe, dar ar fi trebuit să scriu mai bine: suferința mea, pentru că, în realitate, răul care-mi provoca suferință de ceva vreme era unui, și i se putea da un singur nume: GELOZIE!”

Fără să-și fi cunoscut vreodată mama, asimilând, de-a lungul timpului, doar lucruri negative despre femeile pe care bărbații le-au avut în trecut, este justificabil modul în care Arturo reacționează atunci când Nunziata vine pe insulă. Nu știe cum să perceapă lucrurile, cum să le simtă, cum să reacționeze. Nunziata, în schimb, este percepută ca o amenințare: are să scoată din rădăcini relația puternică (crezută, de fapt, a fi puternică) dintre Arturo și tatăl său, Wilhelm, crezând că tatăl are să investească totul în noua sa logodnică. În schimb, lucrurile nu vor fi așa sub nicio formă. Două lumi opuse încep să se ciocnească, iar sentimentele de amărăciune îngropată și dragoste promisă, dar niciodată dăruită, ies, din nou, la suprafață. Sincer, eu am iubit personajul Nunziatei: chiar dacă needucată și mereu supusă, ea este profund religioasă, spirituală, cu o busolă morală de-a dreptul incredibilă, devotament față de valorile familiei. Când ajungi în casa bărbaților, pare că toată dinamica lumii se schimbă - lumina interioară a Nunziatei începe să lumineze camerele întunecate, obscure, ale conacului, iar valorile spirituale încep să se facă simțite în acest loc unde așa ceva nu exista. De-a lungul lecturii, am putut percepe o multitudine de conflicte interioare - atât în inima lui Arturo, cât și în cea a Nunziatei. De fapt, nici nu prea mi-a păsat de acțiune - deși chiar există -, pentru că personajele mi-au plăcut incredibil de mult.

„(...) Dar sărutările astea, așa cum mi le imaginam, mi se păreau toate insipide și fără valoare. Astfel încât, dintr-un soi de superstiție, dorind să sper că voi avea parte de altele mai frumoase, le refuzam, chiar și în minte, pe toate. Mi se părea că nu se poate cunoaște niciodată adevărata fericire a sărutărilor, dacă lipsiseră primele, cele mai dulci, mai divine: ale mamei.”

Despre Insula lui Arturo simt că aș putea spune foarte multe, dar mă voi opri aici. Chiar este o carte pe care v-o recomand cu mare drag, o lectură sublimă, profundă, lirică, în care autoarea a investit foarte multă înțelepciune, spiritualitate și emoție. Deși nu m-a prins de la bun început, ba chiar m-a și împiedicat din a putea citi altceva, la momentul potrivit, când i-am oferit toată atenția de care, de fapt, o astfel de lectură are nevoie, lucrurile s-au schimbat foarte mult. Și am perceput cartea ca fiind, cu ușurință, din registrul clasic, oferindu-mi personaje complexe, alcătuite din lumini și umbre, rotunde, ființe palpabile alături de care am trăit, simțit și plâns. O poveste pe care nu am s-o uit niciodată, sunt sigur, și de când am terminat cartea, tot de-atunci am început s-o recomand absolut oricui. Nu am văzut filmul încă, dar abia aștept să-i dau o șansă. Printre principalele teme ale romanului se numără incestul, misoginia, narcisismul, homosexualitatea, deși tratate cu intensități diferite. În cele din urmă, romanul scris de Elsa Morante mi s-a părut magnific, profund dureros, de-o frumusețe vulnerabilă, dacă pot spune așa. Cu tot dragul, chiar îl recomand oricui vrea să citească o carte memorabilă!