Șase cocori stacojii (Șase cocori stacojii, #1), de Elizabeth Lim - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 2022

Anul apariției: 512

Traducere: Simona Ștefana Stoica

Elizabeth Lim și-a petrecut copilăria în zona golfului San Francisco, unde a avut parte de o porție sănătoasă de povești, mituri și cântece. Înainte de a se dedica scrisului, compunea muzică pentru filme și jocuri video și, chiar și acum, recunoaște că, atunci când se așază lângă pian, îi vin cele mai bune idei pentru cărți. A studiat la prestigioase universități americane, precum Harvard și Juilliard. Elizabeth locuiește la New York, alături de soțul ei și de fiica lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitați elizabethlim.com. La Editura Corint, tot în colecția CorinTeens au apărut și cele două volume din dilogia Sânge de stele: Urzeala zorilor (2020, traducere de către Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț) și Destrămarea întunericului (2021, traducere de către Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț).

„Cu un licăr năstrușnic în ochi, dragonul și-a strâns ghearele. Coada i s-a furișat în spatele meu și mi-a înconjurat gâtul.

Și inima mea a mai bătut o singură dată.”

O prințesă în exil, un dragon metamorfic, șase cocori fermecați și un blestem cumplit. Inspirat din basme și povești asiatice, acest roman fantasy plin de sensibilitate imaginat de autoarea seriei Sânge de stele este perfect pentru cei care au îndrăgit Zestrea Orishei! Shiori’anma, singura prințesă din Kiata, are un secret. Prin vene îi curge magie, care a fost interzisă în regatul sau. De obicei, tânăra se pricepe să își strunească darul, însă, în dimineaţa logodnei sale, Shiori își pierde controlul. La început, greșeala ei pare pur și simplu noroc chior, căci împiedică nunta pe care, de altfel, prințesa nu și-a dorit-o niciodată. Amănuntul însă nu îi scapă Raikamei, mama vitrega a lui Shiori. Vrăjitoare la rândul ei, Raikama o alungă din regat pe tânăra prinţesă, iar pe frații acesteia îi transformă în cocori. Mai mult decât atât, o avertizează pe Shiori să nu sufle niciun cuvânt despre asta, căci pentru fiecare sunet care îi va părăsi buzele, unul dintre frații ei va muri. Fără bani, fără voce și singură, Shiori pornește în căutarea rudelor ei, dar are surpriza să descopere o conspirație întunecată al cărei scop este îndepărtarea de la tron a familiei sale. Tânăra poate îndrepta lucrurile, dar, pentru a face acest lucru, trebuie să aibă încredere într-o pasăre de hârtie, un dragon incredibil de ager și chiar și în tânărul cu care a luptat atât de mult să nu se mărite. În plus, trebuie să accepte magia la care a fost învățată toată viața să renunțe, indiferent de prețul pe care îl are de plătit. Țesând laolaltă elemente din povești precum Lebedele ori Cenușăreasa, dar și din legende chinezești, Elizabeth Lim imaginează un basm fantastic unic și fermecător, care va rămâne multă vreme în inimile cititorilor săi.

„Foamea mi-a hrănit disperarea. Disperarea mi-a hrănit îndrăzneala.”

Bun, bun, bun! De unde să începem, hmm? Hmm? De unde să-ncepem? Gata, știu: my God cât de bine poate să scrie această autoare. Doamne! Am adorat primul volum din dilogia Sânge de stele, Urzeala zorilor (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), fiind cel mai bun fantasy citit anul trecut. Totuși, volumul al doilea nu prea mi-a plăcut, dar e OK, tot cinci steluțe i-am dat, asta fiindcă primul mi-a plăcut la nebunie. Daaaar, Doamne, Șase cocori stacojii mi s-a părut pur și simplu altceva. Sincer, este singura carte care, jur, am vrut să nu se mai termine, și tocmai din acest motiv am și tras de ea timp de mai mult zile, fiindcă aș fi putut-o „da talpă” într-o singură zi. De ce? Cum adică „de ce”? Pentru că este o carte absolut genială, absolut g-e-n-i-a-lă. Nici nu mi-a păsat care-i faza cu forțele răului și forțele binelui și alea restu', pentru că m-a vrăjit modul, da modul în care Elizabeth Lim își țese povestea: ca un basm, ca un basm dintr-ăla pe care îl descoperi pentru prima oară și care, ca un copil ce ești, te mângâie și îți stârnește imaginația și cele mai frumoase trăiri posibile și imposibile. Of, cât de mult mi-a plăcut și cât de mult aș fi vrut să nu se mai termine vreodată. Pe cuvânt, chiar nu-mi vine să cred cât de bine m-a făcut să mă simt această carte, cât de relaxantă a fost lectura și cât de frumos a curs, parcă de la sine, totul.

„Zeilor, protejați-l pe tatăl meu! m-am rugat. Zeilor, protejați Kiata! Aveți grijă să fie în siguranță; aveți grijă să reziste. Dacă trebuie să sufere cineva, să fiu eu aceea! Nu familia mea. Nu împărăția mea.”

Dap, o zic: Elizabeth Lim e o maestră. Tipa asta, my friend, chiar știe ce face. Are o imaginație formidabilă, reușind să dea viață unor povești, în esență, clasice (ăsta-i retelling, nu?), în care este vorba despre eroi (dintre cei mai neașteptați), vrăjitori, dragoni, blesteme, păsări din hârtie care vorbesc (Kiki, mi-e așa dor de tine și de replicile tale), o mamă vitregă, of, of, cât de multe are această carte, și cât de frumos sunt livrate toate. Sincer, nici nu știu despre ce să vorbesc, fiindcă ar fi atât de multe de zis. Totuși, cred că totul pălește în fața faptului că alți peste aproximativ 32.000 de cititori au spus-o, deja, și-o mai spun și eu: pe Goodreads, acest roman are rating-ul aproape 4.3. Voi mă auziți? 4.3 din 32.000 de voturi. Dacă asta nu-i o dovadă a faptului că Elizabeth Lim este efectiv pe gustul oricărui cititor, atunci nu știu care-i. Ah, da, eu nu-s fan fantasy (deși s-ar putea să devin foarte rapid unul!), și această carte mi-a plăcut la nebunie. L-a n-e-b-u-n-i-e! Și mai știu persoane care nu abordează, în general, cărți din acest gen, dar care au iubit Șase cocori stacojii. De ce? Pentru că are de toate: personaje superbe, un cadru superb în care se desfășoară acțiunea, situații superbe, replici superbe, fragmente superbe. În sine, totul este superb. Oh, da, superb, ce impresionist sunt, nu? Superb, superb, romanul acesta a fost superb. Apropo, am uitat să zic ceva: romanul scris de Elizabeth Lim este superb. Ah, da, și să nu uit: Simona, traducerea este pur și simplu incredibilă. Felicitări, chiar ai reușit să redai totul de parcă aș fi citit cartea în limba engleză. You rock, girl!

„- Până în ziua de azi, cocorii poartă firele destinului nostru. Se spune că de fiecare dată când drumurile a doi oameni se încrucișează, la fel se întâmplă și cu firele lor. Când devin importanți unul pentru celălalt sau își fac o promisiune unul altuia, se formează un nod, care îi leagă. (...) Dar când se îndrăgostesc, firele lor sunt legate la ambele capete, devenind unul. (...) Și destinele lor sunt unite irevocabil.”

Am iubit această carte de la prima până la ultima pagină. N-am simțit nici măcar o secundă că m-ar plictisi, că m-ar solicita. A fost ca un basm, iar basmele se citesc în tihnă, se citesc în liniște, fiindcă basmele îți mângâie sufletul și-ți dau speranță. Știi că, în cele din urmă, binele are întotdeauna să triumfe, nu? Ei, dar e cale lungă până acolo. Această „cale” Elizabeth Lim a reușit să o presare cu cele mai efervescente și miraculoase culori: dragoni, tâlhari, o prințesă blestemată care trebuie să poarte „un blid pe cap”, în timp ce-și caută cei șase frați, transformați în cocori, și nu poate să vorbească pentru că, na, cu fiecare cuvânt scos, unul dintre ei va muri. Bun, de-aici ajungem la dragoni și situații dintre cele mai neașteptate, intrigi bizare, cavaleri... Totul, deci totul este absolut demn de cele mai multe steluțe din lume. Știu cât de impresionist sunt când scriu toate aceste lucruri, dar altfel chiar nu mă pot manifesta. Am adorat acest roman, cu tot ce a însemnat el - de la copertă (Dumnezeule, aș printa și înrăma coperta aceasta), până la acțiune, personaje, chestiile magice, intriga, acțiunea efervescentă și sfârșitul, o, da, sfârșitul care pregătește un al doilea volum pe care abia aștept să-l țin în mâinile mele de cititor care nu prea agreează genul fantasy dar care a început să agreeze genul fantasy. 

„Legați pe pereții munților, înlănțuiți prin decretul zeilor.”

Nu știu ce-aș mai putea spune în afară de faptul că Șase cocori stacojii este mai mult decât un fantasy, fiind de fapt fantasy doar din prisma faptului că există magie și creaturi magice. Este și un roman profund, deosebit de spiritual, un roman despre viață și alegeri, despre curajul de a-ți depăși fricile. Iar eroina noastră, prințesa Shiori, la sfârșitul cărții este o cu totul alta față de cea care era la început. Cu alte cuvinte, este un roman al formării - da, da, un bildungsroman, cum s-ar zice -, în care drumul acesteia în salvarea celor șase frați și ruperea blestemului reprezintă, de fapt, un drum către sine. Către descoperirea forței interioare. Shiori, of, ce dor mi-e de tine deja! Abia aștept să văd în ce buclucuri te mai bagi și cum va evolua relația ta cu... Mhm, da, deci abia aștept! În sfârșit, nu pot să mai zic altceva în afară de faptul că vă recomand această carte fără nicio reținere - știu că ar plăcea oricui, indiferent că sunteți iubitori sau nu ai genului fantasy. Așa cum am mai spus, romanul acesta nu este doar fantasy, ci este un roman multilateral: are de toate! Pentru mine, totul a fost dozat exact cât a trebuit pentru a-l considera, bineînțeles, cel mai bun fantasy citit anul acesta. Lim, ne reîntâlnim la sfârșitul anului pentru a te adăuga în topul celor mai bune cărți citite xoxo! Să aveți lecturi cât mai faine!

La Caracas va fi mereu noapte, de Karina Sainz Borgo - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Actual

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2022

Traducere: Alina Cantacuzino 

Karina Sainz Borgo s-a născut în 1982, la Caracas. Şi-a început cariera de jurnalistă în Venezuela, scriind pentru cotidianul El Nacional. În 2006 a emigrat în Spania, unde a colaborat la ziarul Vozpópuli şi la revista literară Zenda. A publicat volumele de articole Tráfico y Guaire (2008) şi Caracas Hip-Hop (2008). La Caracas va fi mereu noapte (La hija de la española, Editura Polirom, 2022, traducere de către Alina Cantacuzino), romanul său de debut, a fost un fenomen editorial, fiind vândut în douăzeci şi şase de ţări. În 2021 Karina Sainz Borgo a publicat romanul El Tercer País.

„Am îngropat-o pe mama cu toate lucrurile ei: rochia albastră, pantofii negri fără toc și ochelarii ei cu lentile graduale. Nu ne-am fi putut lua rămas-bun într-un alt fel. Nu putea fi despărțită de acea ținută. Ar fi însemnat să o redăm pământului incompletă. Am îngropat tot, căci după moartea ei nu ne mai rămânea chiar nimic. Nici măcar una pe cealaltă nu ne mai aveam. În ziua aceea, ne-am prăbușit amândouă răpuse de oboseală: ea, în cutia ei de lemn; eu, pe scaunul fără brațe dintr-o capelă părăginită (...).”

În Caracas, Venezuela, Adelaida Falcón îşi înmormântează mama – singura familie pe care a avut-o vreodată – şi se teme că, la lăsarea nopţii, hoţii vor jefui mormântul. Nici măcar morţii nu-şi pot afla liniştea aici. Adelaida a copilărit într-o Venezuelă prosperă, care primea imigranţi în căutarea unei vieţi mai bune, locuind împreună cu mama ei într-un apartament modest. Dar acum? În fiecare zi se aşază la coadă la pâine, care se termină invariabil înainte să ajungă la casă. În fiecare noapte îşi astupă ferestrele cu bandă adezivă ca să nu intre gazele lacrimogene împrăştiate de forţele de ordine asupra protestatarilor. Când nişte femei care se dau drept revoluţionare îi ocupă apartamentul, Adelaida se vede nevoită să ia o serie de decizii îngrozitoare pentru a putea supravieţui într-o ţară ce alunecă în anarhie, unde cetăţenii par tot mai învrăjbiţi unii împotriva altora. Dar cât de departe este dispusă să meargă? Romanul Karinei Sainz Borgo este o odă adusă poporului venezuelean şi un memento terifiant al felului în care lumea aşa cum o ştim se poate dezintegra într-o clipă sub ochii noştri.

„(...) Așa trăiam cu toții atunci: uitându-ne în sacoșa de cumpărături a celuilalt și amușinând dacă vecinul găsise ceva greu de obținut, ca să dai repede fuga să mai apuci și tu. Ne transformaserăm cu toții în suspecți și supraveghetori, iar solidaritatea o travestiserăm în jaf. (...)

A trăi se transformase în a pleca la vânătoare și a te întoarce viu acasă. În asta constau acțiunile noastre cele mai elementare, inclusiv cea de a ne îngropa morții.”

Romanul acesta a început ca o durere. Durerea, pe parcursul lecturii, s-a transformat într-o rană. Iar la sfârșit, această rană n-a așteptat decât momentul oportun al sângerării. Chiar și-acum, chiar și-acum, după ce a trecut ceva timp de când am terminat cartea, simt cum această rană încă face parte din mine. La Caracas va fi mereu noapte, romanul de debut scris de către autoarea Karina Sainz Borgo, este una dintre cele mai bune cărți citite în prima jumătate a anului 2022 - de fapt, știu că va rămâne una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Aș putea spune o mulțime despre el, însă simt că n-ar avea niciun rost: n-aș putea acoperi sub nicio formă cât de intensă a fost lectura, cât de cutremurătoare, teribilă, înfiorătoare, emoționantă și... puternică. Nu, chiar n-aș putea, și de fapt nici nu vreau să vorbesc despre acțiune, despre poveste, despre ce trebuie să facă Adelaida Falcón pentru a supraviețui într-o țară în care „până și sângerarea se plătește”, într-o țară în care nici morții nu-și găsesc liniștea, și nici în moarte nu poți avea parte de odihna și pacea meritate după o viață plină de dureri.

„În fața trupului inert al Aurorei Peralta am văzut țesându-se firul subțire care vreme de treizeci de ani ne situate se o parte și de alta a aceluiași perete. Casa ei era imaginea în oglindă a casei noastre. Urmaserăm direcții opuse sub același acoperiș. Aurora Peralta era un cadavru, iar eu, Adelaida Falcón, o supraviețuitoare. Legate cu un ghem nevăzut. Un cordon ombilical neașteptat între vii și morți.”

Fiecare capitol mă făcea să-l vreau pe următorul. Nu era vorba, în sine, despre acțiunea cărții, deși chiar există o poveste care, după părerea mea, ar atinge cotele unui thriller formidabil, cotele unei drame care te izbește în moalele capului, ci despre cât de frumos scrie Karina Sainz Borgo, cât de real, cât de palpabil, intens, profund, multistratificat. A fost prima carte la care n-am îndoit colțurile atunci când am găsit citate și fragmente care să-mi fie pe plac, pentru că, sincer să fiu, asta ar fi însemnat să îndoi întreaga carte. Nu spun că autoarea exagerează, ci dimpotrivă, reușește să integreze profunzime chiar și în cele mai aparent banale situații. Este vorba despre ceva, acel ceva pe care nu l-ai putea teoretiza, descrie, explica. Habar n-am dacă romanul este inspirat din realitate, deși știu că a existat o perioadă în istoria Venezuelei în care lucrurile au luat-o razna și, de fapt, la sfârșitul cărții autoarea chiar spune că textul, în sine, este o ficțiune, deși „unele episoade și personaje din acest roman sunt inspirate din fapte reale, dar nu respectă exigențele adevărului”, textul având mai mult „vocație literară, nu testimonială”.

„- Doar ți-am zis. Să te cari, să intri naibii odată în clădire. De ce dracu' a trebuit să te ții după mine? Acum ești și tu băgată până peste cap, pricepi, până peste cap! M-auzi? mi-a zis, desenând cu deget un cerc în jurul capului.

Santiago se înșela. Nivelul rahatului ne trecuse de mult peste cap. Ne îngropase. Pe el, pe mine, pe toți. Și nu mai eram o țară, eram o fosă septică.”

În orice caz, oricum ar fi, pentru mine aceasta este literatură de calitate. Literatură care te sfâșie, care dă cu tine de pământ, care îți dă de gândit și care te face, sincer, să apreciezi mult mai mult ceea ce ai, mult mai mult ceea ce ești, faptul că, în sine, îți permiți să pui liniștit capul pe pernă la sfârșitul unei zile, ai ce mânca și... Of, nici nu știu ce să spun pentru a nu suna bizar. E ciudat că o carte a reușit să mă atingă atât de tare? Că mi-a smuls lacrimi și mi-a făcut pielea de găină, m-a sensibilizat și m-a trecut prin toate stările posibile și imposibile? Eu zic că nu. Uneori am impresia că există unele cărți pe care nu le citești pentru acțiune, pentru poveste, pentru personaje, ci pur și simplu pentru că trebuie. Vin la momentul oportun, exact când ai fi avut nevoie să citești așa ceva. La Caracas va fi mereu noapte este cartea pe care nu am recomandat-o nimănui în mod direct de când am citit-o, ci pur și simplu am menționat, când venea vorba, că „știi, eu am citit-o carte care mi-a plăcut enorm, scrisă de Karina Sainz Borgo”, și doar dacă persoana respectivă mă întreba cum se numește, abia atunci îi ziceam cum.

„În vreme ce tu erai în agonie, țara a luat-o razna. Ca să supraviețuim, am ajuns să facem lucruri pe care nu ne-am fi închipuit vreodată că le vom face: să-i prăduim pe ceilalți sau să tăcem, să sărim la gâtul lor sau să ne ferim privirea (...).

Viața noastră, mamă, a fost plină de femei care au măturat ca să dea un sens singurătății lor. Femei în negru care presau frunze de tutun și adunau cu lopata grămezile de fructe căzute pe jos în timpul nopții.”

De ce? Nu știu, chiar nu știu. Cred că romanul acesta are două extreme - fie îl iubești de nu mai poți, fie îl urăști pentru cum te-a făcut să te simți. Da, pentru că mi se pare absolut imposibil să rămâi rece la ceea ce se întâmplă în carte. Nu vorbesc despre violență explicită, despre triggers warning sau altceva de această natură (deși, în esență, chiar este o carte violentă), ci despre cât de mult îți dă de gândit - atât după ce o termini de lecturat, cât și pe parcurs. Nu, chiar nu este o carte pe care aș recomanda-o oricui, dar, de asemenea, este o carte la care aș vrea să ajungă mult mai multe persoane. Chiar merită, merită cu adevărat, pentru că este imposibil să nu te atingă. Chiar tind să cred că este imposibil ca o asemenea carte să nu te atingă și să nu te miște, să nu te cutremure. După cum am spus, probabil aș mai putea „bate câmpii” mult vorbind despre La Caracas va fi mereu noapte, dar am să mă opresc aici, având certitudinea că, într-adevăr, o voi include în topul celor mai bune cărți citite în anul 2022. Sunt absolut sigur de acest lucru. Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Castelul de hârtie, de Miranda Cowley Heller - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Andreea Popescu

Miranda Cowley Heller a fost vicepreședinte și director pentru seriale dramatice la HBO, unde a lucrat la dezvoltarea și coordonarea mai multor seriale, printre care s-au numărat Clanul Soprano, Sub pământ SRL, Cartelul Crimelor, Deadwood și Dragoste Mare. Castelul de hârtie (Editura Trei, 2022, traducere de către Andreea Popescu) este romanul ei de debut. În copilărie, și-a petrecut vacanțele de vară în Cape Cod, iar acum locuiește în California.

„(...) de parcă viața mea a încetat să mai existe și nu mai înseamnă decât timpul dintre momentele când sunt cu el. Mă înfurie toată ciorovăiala asta. Îmi imaginez cavitatea stomacului plină ochi cu bucățele de unghii roase. O durere cât pentru o viață, care n-a fost niciodată digerată. Când o să mă taie, asta o să găsească. Depuneri ciudate, ascuțite și sfărâmicioase.”

Retrasă în tabăra de vară rustică a familiei din Cape Cod în timpul vacanței de vară, Elle Bishop se află la o răscruce, obligată să aleagă, în decursul a 24 de ore, între cele două mari iubiri ale vieții ei. Să fugă cu cel mai bun prieten, de care o leagă încă din copilărie o pasiune pe cât de puternică, pe atât de dramatică? Sau să rămână cu soțul ei, față de care simte o dragoste profundă și cu care are trei copii? O poveste care acoperă o zi și 50 de ani, în care moștenirile de familie, dragostea, minciunile și secretele o aduc pe Elle în pragul unei hotărâri cruciale. Delicat și în același timp devastator, romanul pune în balanță tensiunile între dorință și fidelitate, traumă și reziliență, trecut și iertare.

„Ciudat e că nu s-a schimbat nimic. Nu văd urme de violență, nu miroase a teamă. Podeaua mea galbenă e strălucitoare și veselă. Mama a adus un teanc de cearșafuri curate de bumbac și fețe de pernă înflorate pe care le-a pus la capătul saltelei. Nimic nu s-a schimbat în afară de mine.”

Există cărți pe care, pur și simplu, vrei să le citești. Există cărți despre care nu ai auzit nimic în viața ta, le vezi pentru prima dată, nici măcar nu le-ai citit descrierea, dar știi că-ți vor plăcea. În aceste situații, intuiția-ți nu dă greș. Ei bine, așa mi s-a întâmplat cu romanul de debut scris de către Miranda Cowley Heller, Castelul de hârtie - încă din prima clipă în care am văzut că a fost tradus la noi, am știut că o să-mi placă. Mai mult decât atât, coperta mi se pare extraordinar de sugestivă: am știut că n-am să citesc un romance cute, că nu o să fie o carte light, ușoară, care să mă relaxeze și să nu lase urme pe suprafața sufletului meu. Pe cuvânt, am știut asta! Și, într-adevăr, s-a dovedit că așteptările mele nu doar că au fost atinse, dar și întrecute. Romanul de față este un tur de forță literar care, după părerea mea, merită mult mai multă atenție din partea cititorilor. N-am să spun că pe Goodreads are un rating destul de mare (și știu că mare parte din popularitate se datorează faptului că a făcut parte dintr-o ediție a clubului de carte inițiat de către fabuloasa Reese Witherspoon), pe care chiar și-l merită, dar aș vrea să observ mult mai des această carte la noi (deși, sincer, chiar am observat-o pe Bookstagram în ultimele luni). În orice caz, eu am citit cartea aceasta acum ceva timp, și încă simt că lucrurile n-au sedimentat cum trebuie pentru a putea vorbi (scrie) așa cum trebuie despre ea. În orice caz, I will give it a try...

„Vreau să-i povestesc totul, să mă descarc de povară, dar nu pot. Abia a împlinit 14 ani și trebuie să port singură după mine tot stolul ăsta de ciori din măruntaiele mele. Rănile dinăuntru se vor cicatriza și vindeca, oricât de diform o să arate. Iar data viitoare voi fi pregătită, înarmată nu numai cu pilule. Aud în depărtare dangătul unui clopot de avertizare.”

Înainte de toate, știți ce mi se mai pare relevant și extrem de bine ales la această carte? Titlul. Un castel făcut din cărți de joc - dacă una cade, totul are să se prăbușească. Exact cum se întâmplă și în viața lui Elle, în vârstă de 50 de ani care, pe parcursul a 24 de ore, își retrăiește întreaga viață, după un interludiu sexual cu cel mai vechi prieten al ei, în timp ce soțul și cei trei copii se află înăuntru, în casă, în „castelul de hârtie”. Pentru Elle, acest castel este reprezentat, de fapt, de casa de vară din Cape Cod (aluzie și la locul unde, de fapt, a copilări autoarea). Evenimentul respectiv l-am perceput ca fiind epicentrul care are să distrugă toate fundamentele pe care Elle și-a clădit viața. În cele din urmă, ne este relevată o poveste multistratificată, în esență deosebit de tristă, care reiterează poveștile din interiorul unei familii fragmentate, cu toate sacrificiile care au fost făcute, de-a lungul anilor, pentru a menține „coeziunea” acesteia: egoismul deciziilor proaste, aroganța nejustificată, compromisurile care au dus la pierderea identității. Acum, la 50 de ani, Elle pare că nici nu mai știe cine este. Într-o familie îmbătrânită, unde timpul pare că ar sta uneori în loc, nimic nu este ceea ce pare a fi. Iar oamenii se schimbă, deseori uitând să-și spună unul altuia că s-au schimbat. 

„(...) Dar de data asta, e dureros să mă îndepărtez de el. Nu l-am găsit, dar îl pierd. Mă opresc și rămân pe marginea amintirii, dorindu-mi cu disperare să cad în ea și știind că nu pot. Jonas aparține regnului animal, Peter e mineral. Iar eu am nevoie de o stâncă.”

Pe scurt, romanul scris de Miranda Cowley Heller mi s-a părut nu doar bun, ci extraordinar de bun. Echilibrat dozat, cu o scriitură impecabilă, profund, extrem de profund, plin de emoții și trăiri dintre cele mai verosimile, palpabile. Propozițiile luxuriante, dialogurile superbe, deloc false, foarte convingătoare. Povestea, la început, ar putea suna destul de simplu: totul începe, în fapt, cu o aventură extraconjugală, după care Elle începe să-și povestească „istoria de o viață” - de când era copilă, incluzând și volatilitatea căsniciei părinților ei, până în momentul de față, când a făcut sex cu prietenul ei din copilărie, Jonas. Totuși, într-o oarecare măsură, pare că vrea „să justifice” alegerea aceasta: motivele pentru care s-a lăsat sedusă de către acest bărbat, deși ea are soț și trei copii. Nu este vorba despre un triunghi amoros banal, ci, de fapt, este vorba despre conflictul care se dă în sufletul unei femei pierdute, care are coordonatele lumii răsfirate. Elle se află într-o barcă fără catarg. Iar barca se află în mijlocul unei furtuni: ajunsă în acest punct, nu știe dacă să-l aleagă pe Jonas, iubirea vieții sau, sau să rămână cu Peter, tatăl copiilor ei, un bărbat bun, stabil și cumpătat. 

„Tragem trecutul după noi ca pe o greutate, însă înlănțuiți de ea, dar suficient de îndepărtată ca să nu fim nevoiți să-l vedem, să recunoaștem deschis cine am fost cândva.”

Totuși, ce te mișcă cel mai mult este cât de tulburătoare și plină de traume este viața lui Elle. Mama ei, Wallace, o ființă îngrozitoare, pare a-și justifica modul în care reacționează fiindcă, de mică, n-a avut parte chiar de cea mai bună educație - o femeie egoistă, superficială, acidă și caustică. De asemenea, Elle și sora ei, Anna, n-au avut parte de iubire paternă, tatăl lor fiind deosebit de neglijent. Totuși, cele două au avut de suferit enorm din cauza multiplelor căsătorii ale părinților lor și, implicit, a numeroșilor frați vitregi. Din aceste motive, au rămas mereu în umbră, iar faptul că, în cele din urmă, Elle a reușit să se angajeze într-o relație sănătoasă, cu un bărbat bun, este o dovadă evidentă a forței interioare pe care o are. Din prisma amintirilor lui Elle, și a rememorării anilor apuși, ne dăm seama cât de complicat din punct de vedere emoțional este totul: căsătoria, viața care e oricum, numai nu fluidă, lină, alegerile complicate pe care, de-a lungul anilor, trebuie să le facem. Cât de puțin timp ne mai rămâne pentru a ne asculta sufletul și a avea grijă de natura noastră interioară...

„Alunec pe apă pe o plută albastră de cauciuc. Țin ochii închiși și stau cu fața către soare. În jurul pleoapelor îmi dansează pete negre, pe un fundal roșu opac. Plutesc în derivă și ascult sunetul aerului care intră și iese din plămâni; las briza sărată să mă ducă în mijlocul lacului. Nu mai există nimic în afară de mine. Nimeni altcineva. Un moment perfect. Îmi las brațul să atârne peste marginea plutei, întind degetele și simt rezistența apei când trece printre ele.”

Castelul de hârtie nu mi-a dat nici măcar o secundă impresia unui roman de debut. După părerea mea, este un roman scris de către un autor cu experiență - stilul impecabil, foarte bine dozat, echilibrat, personajele puternice, complexe. Cadența frazelor, modul în care acestea au fost construite, dialogurile convingătoare, extrem de reale, profunzimea anumitor fragmente și sensibilitatea care pulsează de-a lungul întregii cărți. Nu știu, pe mine m-a fascinat pur și simplu totul la acest roman, și de-atunci l-am recomandat oricărei persoane care știu că rezonează cu ceea ce eu, în general, citesc. De altfel, nu știu dacă vi l-aș putea recomanda în mod direct, aș putea spune că este un roman care se citește greu, care are nevoie de timp, care trebuie citit „în tihnă”. Totuși, dacă vreți să aveți parte de o lectură memorabilă, o lectură care să vă cutremure și să vă dea de gândit, atunci reprezintă titlul pe care îl căutați. În rest, nimic nu mai este de spus, fiindcă n-ar avea rost: este o carte care chiar merită citită! Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Mistralul ucigaș (Roger Blanc, #1), de Cay Rademacher - Recenzie (Crime Club)

Editura: Lebăda Neagră

Colecția: Black Spot 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2022

Traducere: Ionuț Irimiea

Cay Rademacher (n. 1965) este un autor originar din nordul Germaniei, stabilit în sudul Franței. Pasionat de istorie, a studiat la Köln și Washington D.C. istoria anglo-americană, istoria antică și filosofia, dar preferă să spună despre el însuși că este jurnalist. Din 1999 este editor al revistei Geo, apoi a participat ulterior la crearea unei renumite reviste de istorie, ,,Geo Epoche”. Cay Rademacher a devenit cunoscut după ce a publicat, începând cu 2015, seria de romane Inspectorul Frank Stave. Mistralul ucigaș este primul volum din seria Roger Blanc. 

„Blanc se uită lung prin parbriz. Avea un cadavru ars pe cap și în mașină, lângă el, un coleg care cânta melodii de la Edith Piaf. Spera să se trezească la un moment dat în patul său din Paris, cu Geneviève alături. «Nu poate fi decât un vis nebun», își spuse el, «doar un vis, un vis, un vis, merde». Dar continuă să conducă de-a lungul drumului departamental, ajunse în Gadet la secție și știu că nu visează.”

Căpitanul Roger Blanc, personajul central al seriei fascinante de romane polițiste semnate de Cay Rademacher, a fost cândva anchetator în cadrul unității anticorupție a jandarmeriei pariziene. Cu toate că și-a îndeplinit foarte bine atribuțiile, el s-a trezit exilat peste noapte din Paris în sudul Franței, departe de puterea politică. Sau cel puțin așa părea. În timp ce încearcă să gestioneze despărțirea de soția sa și să se acomodeze cu noua viață din Provence, într-o casă veche de 200 de ani, pe jumătate ruinată, Blanc este însărcinat cu primul său caz de crimă: un om fără prieteni și cu mulți dușmani, un străin, a fost găsit împușcat și ars. Când un al doilea bărbat moare în circumstanțe suspecte în pitorescul ținut francez, căpitanul din Paris este nevoit să investigheze părțile ascunse și întunecate ale regiunii. Rezultatele anchetei îl surprind apână și pe experimentatul Roger Blanc.

„Blanc se opri. Întotdeauna era atent cu primele piste. «Nu te angaja niciodată prea devreme într-o anumită versiune a cursului evenimentelor, a motivului, a suspectului. Rămâi deschis. Să nu-ți închizi niciodată ochii și urechile înainte de vreme».”

Well, de unde să-ncepem această recenzie? Ah, da, simplu: spunând că mi-a-plăcut-la-nebunie! Efectiv, cred că a fost una dintre cele mai frumoase surprize romanești când vine vorba de genul thriller. Și asta nu pentru că nu este, neapărat, un thriller, ci un roman clasic care adună laolaltă polițiști și situații bizare: aici, trebuie să menționez faptul că, de obicei, acest gen de cărți chiar nu prea mă atrag. În esență, este vorba despre faptul că ancheta „polițienească” tinde să mă plictisească, iar deseori mă prind care-i faza și încotro se-ndreaptă lucrurile. Cu un thriller, ei bine, lucrurile stau diferite, întrucât cărțile din acest gen (evident, cele care sunt bune), reușesc să-ți transmită un oarecare sentiment bizar, de angoasă și chiar teamă, frică și tensiune care atinge cote aproape insuportabile (în special spre final, așa cum se-ntâmplă de obicei). Totuși, Mistralul ucigaș a fost o lectură impresionant de plăcută (recunosc, nu știu de ce nu m-am așteptat la asta, deși coperta, de la bun început, mi-a plăcut la nebunie), care mi-a oferit tot ce n-aș fi așteptat de la o carte cu anchetatori și, în esență, un personaj masculin în rolul de protagonist angajat în ancheta un caz (OK, Harry Hole chiar e un badass, dar nici Roger Blanc nu-i de lepădat): un roller coaster de trăiri dintre cele mai efervescente.

„- Acesta este celebrul mistral? întrebă el.

- Rău famatul mistral. Va urla așa toată ziua acum, dacă avem noroc. Sau următoarele trei zile. Sau șase. Sau nouă. În orice caz, un număr divizibl cu trei dacă nu se epuizează în prima zi.

- Asta e o certitudine sau o superstiție?

- Superstiție. Dar ar trebui să credem în asta. Apropo, e destul de periculos să te prindă mistralul în pădure. De fapt, e interzis să fii aici în iulie și august.”

În esență, tind să cred că atuul acestei cărți nu este doar faptul că, cel puțin după părerea mea, Cay Rademacher a reușit să dozeze foarte bine aspectele unei cărți „thriller” de succes, creând tensiune, o intrigă foarte, dar foarte bine fructificată, reiterând culoarea locală a cadrului în care se desfășoară acțiunea (descrierile chiar nu m-au deranjat, ci au reușit să mă apropie și mai mult de poveste), ci și faptul că personajele mi s-au părut absolut delicioase: de la glumele amuzante, dialogurile verosimile, obișnuite (prin urmare, convingătoare), până la replicile incisive, conflictele interioare (și, evident, externe), precum și faptul că evoluția acestora (și în special a anchetatorului Roger Blanc) s-a făcut simțită de-a lungul cărții. Chiar mi-a plăcut acest aspect și, sincer, ajunsesem în punctul în care nu prea mă mai interesa așa-zisa anchetă, ci eram atent la modul în care reacționează personajele, care sunt gândurile și trăirile acestora și, de altfel, ce secrete ascund. Acțiunea, după cum am zis, are epicentrul într-o situație care, ulterior, a fost bine dezvoltată: moartea unui tip care, de fapt, nu era pe placul nimănui, astfel încât dispariția sa definitivă nu ridică prea mari probleme. Totuși, cum o crimă este, în esență, o crimă, iar legea nu face discriminare (mai mult sau mai puțin), cazul trebuie rezolvat.

„- O să-mi cadă copacii în cap din cauza vântului?

- Nu. Dacă un foc izbucnește undeva aici, va devora lemnul uscat ca un monstru frenetic. Flăcările sunt mai rapide decât dumneavoastră. Nu vreau să ajungeți ca tipul ăla din groapa de gunoi.”

Dar ce pare a fi o simplă moarte (viabil fiind și scenariul unui accident), mai târziu se dovedește a fi întrețesut în „pânza unui păianjen” de-a dreptul diabolic. Este vorba despre jocuri de putere, despre minciuni, secrete, duplicitate și, în cele din urmă, corupție. Pe scena unor astfel de motive cheie ale cărții, anchetatorul Roger Blanc, încetul cu încetul, dând dovadă de inteligență și spirit justițiar, caută indicii care l-ar ajuta în identificarea criminalului. Bineînțeles, lucrurile nu pot fi (și nu vor fi) niciodată atât de simple, însă experimentatul Roger Blanc n-are să se lase, la rândul lui, atât de ușor copleșit de numeroasele întrebări care apar și tot apar și tot apar pe măsură ce ancheta evoluează. Pe mine, unul, nu m-a surprins întocmai „deznodământul”, însă trebuie să recunosc că finalul cărții (și vorbesc aici despre ultimele propoziții), chiar m-a făcut curios în ceea ce privește următorul volum (abia aștept să se traducă). Abia aștept să văd cum va evolua Roger Blanc (și relația sa cu un anumit personaj), dar și care sunt cazurile pe care se va mai gândi Rademacher să i le pună în cârcă. Sincer, cred că am ajuns în punctul în care, uneori, am impresia că le-am citit cam pe toate, motiv pentru care personajele ajung să mă intereseze mai mult decât acțiunea în sine.

„- Acesta este mistralul, spuse Le Bruchec cu o notă de bucurie răutăcioasă în voce. E la fel ca vinul: unii oameni îl suportă, în timp ce alții se capătă cu o durere de cap.”

Concluzionând, Mistralul ucigaș chiar este o carte pe care v-o recomand cu mare încredere, în special dacă sunteți fani ai genului. După cum am zis, eu am citit mult, și rareori mai sunt surprins (plăcut) de anumite cărți. În schimb, primul volum din această serie chiar mi-a întrecut așteptările și m-a făcut tare curios în ceea ce privește încotro se vor îndrepta lucrurile. Rademacher abia mi l-a prezentat pe Roger Blanc, dar am certitudinea faptului că acest protagonist, deși experimentat într-ale anchetelor, încă ascunde multe înlăuntrul ființei sale: slăbiciuni, dureri, frici. Despre carte simt că aș putea spune mai multe, însă am să mă opresc aici deoarece sunt sigur că dacă rezonați cu lecturile mele, atunci îi veți da, în viitor, o șansă. Repet, chiar a fost o surpriză literară deosebit de plăcută și mă bucur că de data aceasta intuiția mea n-a avut dreptate. De asemenea, se citește foarte rapid și nu este solicitantă, deși v-aș recomanda „s-o digerați” încetul cu încetul, doar pentru a vă bucura de cât de cool și fain este Roger Blanc. Ah, da, și de cât de bine scrie Rademacher! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

„- Aveți dreptate: lăcomia este cel mai vechi motiv din lume. Setea de putere și setea de câștig.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Cay Rademacher, Mistralul ucigaș, prin care ne dorim ca această carte să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

Borgo Sud, de Donatella Di Pietrantonio - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Actual

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Găneț

Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011 cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Reeditat în 2018, romanul a fost distins în 2020 cu Premiul Città di Penne-Mosca. În 2017 Donatella Di Pietrantonio a publicat un nou roman, Cea care se întoarce (Polirom, 2020, traducere de către Mihaela Găneț), recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, care a fost adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia.

„Adriana era prea departe de moarte ca să o simtă și, la fel ca toți tinerii, era încredințată că părinții sunt veșnici.”

Adriana e ca vântul, intră pe neaşteptate în viaţa surorii sale mai mari, iar intrarea ei are de fiecare dată forţa unei revelaţii. Când erau mici, cele două erau răzvrătite şi unite. Adulte, trăiesc departe una de alta, dar ambele duc povara unei grele moşteniri: cea a cuvintelor nerostite şi a lipsei de afecţiune şi atenţie. Fiecare trăieşte în felul ei o poveste de dragoste absolută, însă zdruncinată şi, în final, nimicită ireparabil. Numai că uneori durerea trăită deplin, până la ultima picătură, ne poate ajuta să pătrundem în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Astfel ne putem construi propriul scut de apărare în faţa sentimentelor, prin acceptarea lor şi ocrotirea legăturilor intime pe care ne-am construit devenirea. Asta pare să ne transmită Donatella Di Pietrantonio, cu înţelepciunea şi naturaleţea marilor scriitori. Ea ne oferă un buchet multicolor de emoţii rostite în şoaptă, care ne va stărui multă vreme în memorie. Romanul Borgo Sud, unde autoarea merge pe firul poveştii începute în Cea care se întoarce, a fost nominalizat la Premiul Strega (2021), cel mai prestigios premiu literar din Italia.

„Eu eram și mai orfană de cât ea, dar știam să ascund golurile. Fluturam ilicit o falsă normalitate. Așa m-am legat de Piero. În unele duminici de iarnă nici nu aveam chef să ne ridicăm de pe canapea ca să ieșim în oraș. Singurătățile noastre împreunate ne încălzeau până la oase.”

Voi fi scurt în această recenzie, iar asta din mai multe motive: 1) sunt deosebit de obosit, însă lista de task-uri zilnice îmi spune că trebuie (fazual spus, trebuie) să fac o recenzie pentru a o bifa (✓) drept finalizată; 2) nu este o carte despre care pot spune foarte multe, întrucât am citit-o acum ceva timp și tot ce-mi amintesc, de fapt, e că mi-a plăcut, și nu acțiunea în sine (care, de altfel, oricum nu e tocmai efervescentă); 3) există cărți despre care n-are sens să vorbești, pentru că, înainte de toate, nu știi de ce te-ai putea lega (să vorbesc despre personaje, despre cele două surori, acțiune, conflictele lor interioare...?) și 4) după cum am mai spus, nu-mi amintesc prea multe din carte, însă îmi amintesc ce am simțit în momentul în care am citit-o: cum autoarea, într-o formă estetică splendidă, îmi livrează viețile celor două surori - două femei „ale dezamăgirilor”, care parcă încearcă să se rupă de satul Abruzzo „ce le-a crescut sălbatic și le-a făcut să plece departe: una să studieze, să profite de șanse unei schimbări în viață, iar cealaltă să plece pur și simplu, să trăiască, să evadeze, să iubească”. Romanul de față a fost nu doar o experiență literară plăcută, dar și o surpriză - cred că anul acesta, mai mult decât oricând, am citit autori italieni, și mi-am dat seama că mulți dintre ei sunt maeștri ai cuvintelor.

„Nouă urma să ne ia mult mai mult ca să ne separăm viețile. În acel moment nu eram pregătită să exist într-un viitor diferit de al lui. Nu am fost niciodată, nici după acel moment, nici astăzi. Încă nu îmi vine să cred, doar păstrez distanța pe care mi-am impus-o. Am rămas fidelă unui bărbat care nu mă putea iubi. E secretul meu, gestul meu de credință.”

În esență, chiar mi-a plăcut romanul, deși nu am citit Cea care se întoarce. Din câte am înțeles, Borgo Sud urmărește oarecum cronologia primului roman, spunându-ne povestea Adrianei, sora mai mică. Totuși, cred că această carte poate fi citită și ca atare, fără a fi nevoie să fi citit primul roman publicat la editură. Având un stil concis, aproape dominat de austeritate, Donatella Di Pietrantonio ne livrează o proză reală, palpabilă, iar personajele sale sunt de-o complexitate uimitoare: rotunde, alcătuite din lumini și umbre, cu conflicte interioare care, deseori, se concretizează în situații de ordin exterior (nu vorbesc despre violență, pe cât vorbesc despre o anumită aciditate a limbajului, o incisivitate care, deși subtilă, se face deseori resimțită în vocile personajelor). După ce am citit romanul, trebuie să recunosc că m-am întrebat, pentru puțin timp, „ce-am citit?”, pentru că am rămas destul de confuz. În schimb, mi-am dat seama că experiența literară, în sine, „experiența cititului” m-a captivat mult mai mult decât acțiunea în sine. Da, Donatella Di Pietrantonio chiar scrie bine și are un stil anumite, are un stil al ei, reușind să pătrundă în sufletul omului și să-i răstălmăcească până și cele mai ascunse cotloane ale. 

„(...) Amintirea e o formă de reproș. Și nu reușesc să o iert.”

Așadar, sunt multe de spus, și sunt absolut sigur că alții au spus-o mult mai bine decât mine. Am această carte de ceva timp pe birou, mi-am spus că-i voi face recenzia, doar ca să o salvez aici, pe blog, neștiind dacă va fi citită vreodată de către cineva. Acum, o voi așeza în bibliotecă gândindu-mă, sincer, că în viitor cu siguranță voi ajunge și la Cea care se întoarce, fiindcă sunt tare curios cum se leagă poveștile și care este „epicentrul” motivelor din spatele alegerilor făcute de cele două surori. Dacă sunteți în căutarea unei lecturi destul de intense, dar în același timp subtile și, în aceeași măsură, puternice, atunci cu siguranță acest roman v-ar plăcea. Totuși, chiar vă recomand să începeți cu primul volum (deși, după cum am mai zis, nu este vorba de o serie, ci despre viața celeilalte surori, dacă am înțeles bine), deoarece astfel veți înțelege mult mai bine dinamica evolutivă a cărții. Acum, spre exemplu, recitind citatele din carte (da, mereu îmi marchez citatele îndoind colțurile paginilor), îmi dau seama și mai mult că, într-adevăr, această lectură chiar m-a făcut să mă simt într-un anumit fel: m-a emoționat, m-a mișcat, și m-a făcut să realizez, încă o dată, că există scriitori care chiar au un har. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!