Frânturi din ea, de Karin Slaughter - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2022

Traducere: Alina Bâltâc

Karin Slaughter este una dintre cele mai populare și apreciate scriitoare ale momentului. Publicate în peste 120 de țări, cu peste 35 de milioane de exemplare vândute pe tot globul, cele 21 de romane ale sale au fost recompensate cu numeroase premii literare și au devenit bestsellere New York Times încă de la lansare. Slaughter este fondatoarea proiectului „Save the Libraries”, o organizație nonprofit înființată pentru a sprijini bibliotecile și în special pe cele din zonele rurale. Originară din Georgia, locuiește acum în Atlanta.

„Ceea ce ascunsese această femeie, singurul păcat pe care nu îl putuse mărturisi niciodată, era că ea aprinsese prima scânteie. Căci crezuse întotdeauna - cu încrâncenare și din toată inima - că singura modalitate de a schimba lumea era prin a o distruge.”

Cum ai reacționa dacă persoana pe care credeai că o cunoști cel mai bine se dovedește a fi cineva complet diferit? Andrea știe totul despre mama ei, Laura. Știe că aceasta și-a petrecut mai toată viața în Belle Isle, un orășel de la malul mării unde pare că nu se întâmplă nimic niciodată; știe că femeia, care lucrează ca logoped, nu și-a dorit altceva decât să ducă o viață liniștită ca stâlp al micii sale comunități; știe că Laura nu are niciun secret. Pentru că ne cunoaștem cu toții mamele, nu-i așa? Lucrurile se schimbă însă atunci când, în timpul unei ieșiri la mall, are loc un atac deosebit de sângeros. În acel moment, Andrea descoperă cu surprindere o latură complet diferită a Laurei. Pentru că se dovedește că, înainte ca Laura să devină Laura, aceasta a fost… altcineva. De aproape treizeci de ani, femeia își ascunde adevărata identitate, nutrind în van speranța că nimeni nu o va găsi vreodată. Acum însă a fost dată în vileag și nimic nu va mai fi la fel. Poliția vrea răspunsuri, iar nevinovăția Laurei este pusă la îndoială. Din nefericire, femeia nu vrea să stea de vorbă cu nimeni, nici măcar cu propria fiică. Astfel, Andrea pornește într-o călătorie disperată pentru a afla adevărul, dar și a-și salva viața, urmând frânturile de informații lăsate cu zgârcenie de mama ei. Totuși, va trebui să se miște repede, altminteri s-ar putea să nu mai existe niciun viitor pentru ele două.

„Ziua ei de naștere fusese ieri, 20 august.

De ce spusese Laura că se născuse în ianuarie?”

După ce am terminat romanul lui Karin Slaughter - de fapt, și în timp ce îl citeam - mi-am spus că, mna, chiar e cazul să fac ceva în ceea ce privește cărțile care nu îmi plac și care nu reușesc să mă prindă de la bun început. De ce? Pentru că, astfel, s-ar putea să investesc mult prea mult timp într-o carte din care să nu fi rămas cu nimic, care să nu mă fi atins în nicio formă posibilă sau imposibilă. În fine, încă lucrez în direcția asta: să renunț la cărți care nu-mi plac. Deși, eu unul, simt că-mi iau un fel de angajament față de autor atunci când mă apuc de o anumită carte - măcar din respect pentru munca depusă (acolo unde e cazul), simt că trebuie să citesc până la capăt o respectivă carte. Cine știe, poate chiar la un moment dat are să se dovedească a fi meritat așteptare? În cazul de față, n-a fost să fie, fiindcă Frânturi din ea, de la prima până la ultima pagină, mi s-a părut un roman basic, banal, nepotrivit pentru mine, dată fiind experiența mea efervescentă și foarte complexă cu romanele din genul thriller. În orice caz, mai știu un lucru: sunt absolut sigur că serialul (parcă e serial, nu?) este mult mai bun decât cartea, în primul rând pentru că una dintre actrițe (cea care o interpretează pe mama lui Andrea, Laura) îmi place foarte mult.

„Andy a împrăștiat fotografiile polaroid ale mamei ei pe birou. Crestătura de pe piciorul acesteia. Ochiul negru. Gâtul învinețit. Abdomenul bumbăcit. Nasul spart.

Frânturi dintr-o femeie pe care nu o cunoscuse până atunci.”

Revenind la roman, nici nu știu ce să zic. Unul la mână, premisa mi-a plăcut, oarecum, dar am avut impresia că lucrurile au fost mult-mult-mult prea lungite pentru a fi convingătoare. I mean, aproape șase sute de pagini? Liniștește puțin! De ce să adaugi atât de multe situații care nu justifică și nu construiesc, în niciun fel, intriga, punctul culminant, deznodământul? Doamne, cât urăsc chestiile astea în cărți - și nu vreau să fiu înțeles greșit, nu urăsc descrierile, ba dimpotrivă, însă atunci când anumite fragmente îmi dau impresia de umplutură, de „să fie acolo doar ca să fie”, chiar mă frustrează. Vreau să zic că aș fi putut trăi foarte bine și fără să știu că mănânci unt pe pâine prăjită și nu pe pâine albă - înțelegeți ce vreau să zic? OK, la un moment dat, trebuie să spun că mi-am pus destul de multe întrebări și chiar eram curios cum stă treaba, care-i faza, unde vor ajunge lucrurile. Însă, ca să fie treaba și mai bună, pe mine nu m-a convins mai deloc tot ce s-a întâmplat. Nu prea m-a convins „justificarea” autoarei în ceea ce privește cine-i de fapt doamna Laura. Nu știu, ori am citit eu prea multe cărți de acest gen, ori chiar nu-i nimic de capul ăsteia. Și nu vreau să dau de pereți cu romanul lui Slaughter, că nu-i cazul, dar eu vorbesc aici strict de experiența mea - iar când o descriu, am în vedere faptul că eu sunt un mare fan al cărților thriller și, drept urmare, foarte puține cărți (chiar foarte puține) din acest gen reușesc să mă mai impresioneze și să-mi ofere ceva nou.

„Toată lumea era cumva supusă. Jane nu-și dădea seama dacă era din pricina șocului sau a oboselii. Aveau cu toții sentimentul aproape tangibil că ajunseseră într-un punct din care nu se mai puteau întoarce. Amețeala înnebunitoare pe care o trăiseră prostește când vorbiseră despre faptul că fugeau de justiție, ca și cum ar fi fost gangsteri într-un film cu James Cagney, fusese sfâșiată de crunta realitate.”

Aș putea spune, într-o măsură, că mi-au plăcut personajele, mi-a plăcut că misterul a fost dozat oarecum echilibrat (exceptând „lungeala” aceasta fără sens), și, de altfel, că romanul nu m-a solicitat și l-am citit destul de rapid (în primă instanță pentru că pur și simplu am vrut să scap de el și să nu mai am de-a face cu Slaughter, cel puțin nu în viitorul apropiat). Totuși, abia aștept să văd serialul, fiindcă știu că va fi pus preț doar pe acțiune, nu și pe monologurile și descrierile plictisitoare și inutile. Sincer, chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult, dar știam în ce mă bag, chiar știam, deoarece multe persoane mi-au spus că nu-i o carte prea bună, o carte care să te cutremure sau să-ți dea impresia unei lecturi memorabile. „E doar o lectură care e”, vorba aia, nici bună, dar nici chiar atât de degeaba. O experiență, să zicem așa. Când am terminat-o, m-am simțit sec, n-am simțit nici măcar o secundă că aș vrea s-o recomand cuiva. Cu toate acestea, chiar știu - și cred că am spus asta de fiecare dată când am făcut recenzia unui thriller care nu mi-a plăcut - că Frânturi din ea se potrivește mult mai bine unui public cititor care nu prea a abordat, până acum, genul thriller, dar ar vrea să o facă. Are o premisă sănătoasă, are o intrigă OK dezvoltată, dar pentru mine nimic n-a fost nou; și, de fapt, nu e neapărat vorba că este necesar să fie nou, original, autentic, pe cât e vorba să fie scrisă bine, să mă țină acolo, să mă treacă prin anumite stări, fie ele bune sau mai puțin bune. În schimb, a fost un roman plat, care nu mi-a inspirat nimic.

„- Spune-le celor de la FBI că au mai puțin de trei ore la dispoziție pentru a-mi oferi un târg sau va avea loc o explozie uriașă la New York!”

În concluzie, n-aș recomanda romanul lui Karin Slaughter unui împătimit al genului thriller, în schimb l-aș recomanda celor care vor să citească ceva din această tagmă literară. De altfel, am simțit în această carte chiar și ideea de a se fi vrut, de fapt, a fi o carte ecranizată, ceea ce nu-i deloc greșit: și scriitori trebuie să trăiască, nu? Și ei au de plătit facturi, și ei trebuie să aibă o sursă de venit. Apreciez asta, și chiar nu judec că anumite cărți pur și simplu sunt scrise pentru a fi vândute, chiar dacă sunt cărți care n-ar merita, neapărat, să fie traduse la noi. Poate sunt puțin incisiv, însă chiar aș fi vrut să-mi placă această carte deoarece, nu știu cum, am avut așteptări mari - deși, după cum v-am spus, chiar multe persoane mi-au zis că nu-i o carte memorabilă, nu-i un thriller prea bun. Mna, acum chiar am certitudinea că, într-adevăr, nu-i un thriller pe care îl voi ține minte, ci o altă carte pe care o voi așeza în bibliotecă și o voi lăsa acolo fără a mai reveni - probabil vreodată - asupra ei. Frânturi din ea ar fi avut, poate, un impact mult mai pozitiv asupra mea, asta dacă acțiunea n-ar fi fost atât de plată, atât de lungită, și premisa ar fi fost mult mai bine valorificată de către autoare. Cu toate acestea, s-a citit rapid, nu m-a solicitat și, deși are șase sute de pagini, am dat-o gata în mai puțin de două zile, parcă. Deci, e o lectură care merge rapid dar pe care, din păcate, o uiți la fel de rapid.

Cartea Oglinzilor, de Eugen Ovidiu Chirovici, va fi ecranizată

Romanul lui E. O. Chirovici, publicat deja în mai multe țări, este în curs de ecranizare, iar producția va începe în ianuarie 2023. Russell Crowe va juca rolul unui fost detectiv de omucideri însărcinat să reexamineze un caz brutal de crimă din trecutul său în filmul intitulat Sleeping Dogs, o adaptare după aclamatul roman al lui E.O. Chirovici, Cartea oglinzilor. Filmul produs de Nickel City Pictures marchează debutul regizoral al lui Adam Cooper, care a scris și scenariul împreună cu Bill Collage.

Crowe îl va juca pe Roy Free man, care este supus unui tratament de ultimă oră pentru Alzheimer. El este forțat să se confrunte cu impactul unei investigații din trecutul său, după ce un deținut condamnat la moarte pe care Freeman l-a arestat cu 10 ani înainte începe să-și proclame nevinovăția. Intrigat și luptând să-și recapete memoria, Freeman îl angajează pe fostul său partener pentru a-l ajuta să reînvie cazul și să descopere adevărul. Împreună, pornesc în dezlegarea unei rețele încâlcite de secrete, forțându-l pe Freeman să facă niște descoperiri îngrozitoare.

Logodnicele Reichului, de Jean-Christophe Grangé - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 5 din 5 steluțe

Numă de pagini: 688

Anul apariției: 2022

Traducere: Horia Nicola Ursu

Jean-Christophe Grangé (15 iulie 1961 la Boulogne-Billancourt) este un jurnalist, reporter, scriitor, scenarist și autor de benzi desenate francez. Opera sa a fost tradusă în peste treizeci de limbi, Grangé devenind, astfel, unul dintre cei mai de succes autori francezi contemporani de polar. În 1994, debutează în roman cu Le Vol des cigognes, un volum mai bine primit de criticii literari (care îi laudă imaginația bogată) decât de public. Totuși, al doilea său roman, apărut în 1998, Les Rivières pourpres, devine bestseller absolut. În 2000, Les Rivières Pourpres e adaptat pentru cinema de către Mathieu Kassovitz. Un alt succes răsunător: filmul depășește 3,5 milioane de bilete vândute în Franța și are încasări importante cam peste tot în Europa, dar mai ales în Italia. După apariția romanelor Le Concile de pierre (2000) și L’Empire des loups (2003), reputația lui Jean-Christophe Grangé de maestru al thriller-ului francez devine de necontestat. La Editura Crime Scene Press au mai apărut și romanele Ultima vînătoare (2021, traducere de către Horia Nicola Ursu), Rîuri de purpură (2019, traducere de către Horia Nicola Ursu) și Tărîmul morților (2019, traducere de către Horia Nicola Ursu).

„Ea se supuse, în foșnetul de mătase al veșmîntului vaporos. Femeia era pur și simplu răpitoare, și, în acel moment, se simțea el însuși «răpit» de frumusețea ei.

Jocul de cuvinte, ticul obsesiv al psihanaliștilor.”

Superbele „Logodnice ale Reichului” se întâlnesc în fiecare după-amiază la Hotelul Adlon din Berlin, unde stau de vorbă și beau șampanie în timp ce Europa, în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, e gata să facă implozie. Dar ele sunt și victimele unui ucigaș misterios, care le atacă pe neașteptate pe malurile râului Spree și le supune unor mutilări cumplit. În acest Berlin incandescent, trei personaje ieșite din comun pornesc o anchetă: Simon Kraus, un psihanalist talentat și gigolo, pregătit oricând să-și șantajeze pacienții; Franz Beewen, un uriaș al Gestapo-ului, brutal și nemilos, aflat în război cu lumea întreagă; Minna von Hassel, o moștenitoare bogată și un psihiatru dedicat, hotărâtă să-i salveze pe cei de care Reich-ul a uitat. Cei trei anchetatori care nu au nimic în comun unul cu celălalt pornesc pe urmele Monstrului și descoperă un adevăr năucitor. Răul nu e întotdeauna acolo unde te aștepți să fie.

„Dar cum oare avea să-l convingă să o ajute?

Simțise de multă vreme că ciclopului i se cam aprinseseră călcîiele după ea, dar asta nu avea să fie de-ajuns. 

Privi încă o dată lista de nume și-i veni o idee.

Da, aceasta era singura cale...”

Bun, am să-ncep această recenzie spunând că ce a început ca o angoasă, teamă, din cauza numărului atât de mare de pagini, implicit a gândului de „mamă, cât a lungit-o!”, s-a transformat aproape instant în certitudinea faptului că, ei bine, în această carte nimic nu este în plus, nimic nu este tras de păr, ci totul este exact la locul lui, cum trebuie. M-a încurajat și faptul că Anca, o colegă de echipă, a spus că îi place cartea, și de obicei ne cam potrivim la lecturi. Well, Anca, chiar știu de ce ți-a plăcut: pentru că, într-adevăr, este un roman bun, bun de tot, care de-a lungul a aproape șapte sute de pagini (!!!) te poartă printr-o aventură intensă, într-o desfășurare uimitoare de forță literară și documentare istoric. Logodnicele Reichului are tot ce-i trebuie pentru a fi un thriller clasic, de-o bogăție și fidelitate uimitoare a detaliilor istorice, care atestă munca de documentare a unui autor de top, extrem de bine plasat în ierarhia scriitorilor de succes din Franța. Intriga este extrem de bine pusă la punct și, mai mult decât atât, atent valorificată de către domnul Jean-Christophe Grangé: elaborarea ei m-a dat pe spate și, sincer să vă spun, eu am citit acest roman în doar câteva reprize - l-am început într-o zi și l-am terminat în următoarea -, pentru că nu m-am putut desprinde de el. Voiam să aflu și mai multe, și mai multe, și mai multe, și în cele din urmă să descopăr care-i toată faza. De asemenea, tot la recomandarea unui coleg de echipă, nu mi-am bătut capul pentru a-mi da seama care-i treaba, pentru că oricum (după cum s-a și dovedit), nu mi-aș fi dat seama în veci și pururi. Ah, și cât ador cărțile de genul!

„Kraus nu avu timp să ceară lămuriri mai precise; îi fu de-ajuns însă să imite gestul sec al nazistului, care avea și el arma în mână. Trase brusc de chiulasă, care se ridică și se îndoi ca un braț mecanic și, gata șmecheria!, un glonț intrase pe țeavă.

Ceilalț doi îi imitară la rîndul lor și, din nou, auzind clinchetul armelor, Simon tresări. Acum chiar își dorea să pornească cît mai repede la acțiune.”

În Berlinul nazist, a comite crime nu este ceva ce ar ieși în evidență, nu? O mare parte din populație are mâinile pătate de sânge. Totuși, atunci când soțiile marilor demnitari naziști devin ținta unui criminal feroce, psihopat și violent, care își mutilează victimele și, într-un mod bizar, le fură pantofii, bineînțeles, da, bineînțeles că lucrurile trebuie să se schimbe, nu putem permite așa ceva, nu? Normal! Așadar, este vorba despre un thriller cu crime (my God, și ce crime, cu detalii înfiorătoare, explicite, mutilare și extirparea organelor), în care, evident, ideea este de a-l găsi pe criminal și a-l pedepsi. Totuși, romanul acesta este mult mai mult decât atât. Dincolo de acțiunea palpitantă, intriga bine dezvoltată, complexă, pistele atât de bizare (evident, false), dincolo de indiciile elaborate și finalul care îți dă de gândit, romanul lui Jean-Christophe Grangé este un adevărat document istoric, care conturează, încă o dată, ororile de nedescris din timpul domniei celui de-al Treilea Reich. Așadar, nu e doar un thriller extrem de bun, ci și un roman istoric deosebit de fidel situațiilor care descriu această perioadă istorică (greșită, după părerea mea, din istoria întregului mapamond).

„Toată lumea se grăbise să se pună la adăpost. Traversară prima curte, apoi pe cea de-a doua. Ploaia trezea rezonanțe extraordinare în spațiul închis, cu acorduri grave și greoaie sub porți, cristaline în zonele deschise ale curților. Nici una dintre curți nu avea o suprafață mai mare de treizeci de metri pătrați. Simon își aminti că aceasta era suprafața minimă necesară pentru mânuirea unui furtun de pompieri.”

De asemenea, personajele cărții sunt complexe, foarte bine dezvoltate de-a lungul cărții, fie că vorbim despre protagoniști sau personaje secundare. Franck Beewen, ofițer SS care, totuși, nu împărtășește ideologiile naziste, dat fiind faptul că tatăl său, acum într-un azil condus de către Minna Von Hassel, medic psihiatru a cărui teză de doctorat tratează recidiva criminalilor, care îl ajută foarte mult pe acest ofițer în ancheta sa, dar și Simona Kraus, psihanalist care este foarte interesat de lumea viselor și însemnătatea acestora și care, de asemenea, se întâmplă să aibă printre pacienți câteva dintre victime. Acest „gigolo”, de fapt, trăiește periculos, șantajându-și amantele - soțiile unor înalți și puternici demnitari naziști. Victimele? Tinere frumoase, care duc o viață lipsită de griji, și care, în fiecare după-amiază, se întâlneau la hotelul Adlon, un loc lipsit de griji în inima unei Europe care stătea să explodeze. Câteva dintre ele obișnuiau să meargă la Simon Kraus, deoarece păreau să manifeste simptome de anxietate, în special vise ciudate în care le apărea un om misterios făcut în întregime din marmură. Mai mult decât atât, după cum își dă Kraus seama, fiecare femeie care a visat acel om de marmură a fost găsită, în cele din urmă, moartă. Bizar, nu?

„Nu mai avea tată, nu mai avea un ucigaș pe care să-l urmărească, războiul nu mai exista pentru el: avea să mai pedaleze în gol vreo cîteva secunde, dar picajul era iminent...”

Amestecând ficțiunea (într-o formă estetică formidabilă) cu realitatea istorică reprezintă, după părerea mea, un pariu destul de curajos - însă Jean-Christophe Grangé chiar reușește să le dozeze exact cum trebuie pentru a face din roman o experiență literară memorabilă. Un roman istoric de anvergură, foarte bogat, perfect documentat, care te poartă printr-un carusel întreg de întâmplări bizare pe care, dacă le analizezi cu atenție, nu ai cum să nu le percepi ca fiind de-a dreptul fascinante: o fi ele crime, însă motivele din spatele lor (normal, când ajungi să le afli) se dovedesc a-l convinge pe cititor că, într-adevăr, a meritat toată așteptarea. Recunosc, la mine n-a fost o așteptare prea lungă, pentru că, vorba aia, „am dat talpă” și am citit romanul extrem de rapid (l-am adorat pagină cu pagină cu pagină), și am fost extrem de satisfăcut de faptul că nu am simțit măcar o clipă că totul ar fi prea lung, cu descrieri absolut lipsite de sens și finalitate. Nu. Jean-Christophe Grangé și-a tratat personajele exact cum trebuie, a oferit detaliile exact cum trebuie și a dus toată acțiunea exact în direcția în care trebuie. După ce am citit Logodnicele Reichului, mi-am dat seama că vreau să citesc cât mai rapid și celelalte trei cărți scrise de autor și traduse la Editura Crime Scene Press. Am nevoie de ele exact acum, pentru că mi-au lipsit cărțile thriller bine scrise, care să mă țină captiv (total neașteptat!) de-a lungul întregii lecturi.

„- Mergem la morgă, spuse el. Să-ți schimbi puțin starea de spirit.”

O lectură densă, captivantă, care m-a surprins în toate privințele. Și în primul rând m-a surprins cel mai mult faptul că, deși are aproximativ șapte sute de pagini, nu m-a plictisit deloc, dar deloc. În măsura în care este un thriller, un roman polițist, mistery, acestă carte este și un roman istoric care ne oferă un punct de vedere original, aș zice, asupra modului în care s-a întâmplat totul. M-a cucerit în totalitate, sincer, iar personajele mi-au plăcut la nebunie acești „eroi” neașteptați care, în fine, or fi ei ușor de detestat, însă fiecare este mânat de motivele sale, de slăbiciunile și tabieturile sale, dar de care ajungi, încetul cu încetul, să te atașezi. Iar asta chiar nu-i puțin lucru. Spre sfârșit, nu pot spune decât că vă recomand cu cea mai mare încredere cartea lui Jean-Christophe Grangé, Logodnicele Reichului, cu mențiunea că, na, v-aș recomanda să o citiți doar atunci când sunteți siguri că aveți la dispoziție timpul necesar pentru a-i acorda atenția și timpul cuvenite. Nu e un roman tocmai ușor, în special datorită (sau din cauza?) detaliilor istorice fidele, dar cu siguranță este o lectură prețioasă, o lectură care ne arată, încă o dată, cât de puține am învățat din istoria lumii. Iar asta o face să fie, de fapt, de neprețuit. Ah, da, am uitat să menționez și chiar vreau să o fac: felicitări traducătorului, Horia Nicola Ursu, care a făcut o treabă extraordinară! 

„Deodată, capacul se deplasă puțin. Insistă și, de astă dată, avu succes. Capacul sări de la locul său. Îl împinse deoparte și reuși să-și umple plămînii cu aer.

Era salvat. Era în viață. Era afară în ploaie și era el însuși ploaie și viață, aer și noapte.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jean-Christophe Grangé, Logodnicele Reichului, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

Cine a ucis-o pe Heidi?, de Marc Voltenauer - Recenzie

Editur: Tritonic

Colecția: Thriller & Mistery

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 476

Anul apariției: 2020

Traducere: Claudia Dionise

Marc Voltenauer, născut în 1973 la Versoix, este un autor elvețian de romane mystery & thriller. Marc Voltenauer a crescut în Versoix (Elveția). Studiază teologia la Universitatea din Geneva. A obținut postul de secretar general al Uniunii Creștine de la Geneva. Apoi, a lucrat opt ani în sectorul resurselor umane la Banque Cantonale de Genève. După o călătorie de doi ani în întreaga lume cu partenerul său, el a preluat rolul de manager în distribuția farmaceutică din Galenica. În 2015, a publicat primul său roman Le Dragon du Muveran, care a avut un mare succes în Elveția de limbă franceză și a primit premiul literar SPG la Târgul de carte și presă de la Geneva din 20162. Romanul Cine a ucis-o pe Heidi? (publicat la Editura Tritonic, 2020, traducere de către Claudia Dionise) a luat premiul POCKET 2019 pentru roman polițist în limba franceză.

„Infernul, succesiunea zilelor, ancheta îmbârligată, ghemul de noduri pe care-l descâlcise prea târziu, acele morți inutile... și propria-i responsabilitate.”

Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față. Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.

„Ceea ce era făcut, nu putea fi desfăcut... Imposibil să dea timpul înapoi. Asta avea să-l bântuie pentru totdeauna. Dar trebuia să se concentreze asupra condusului. Să oprească muzica aceea tristă, să ajungă întreg la spital. Și să înfrunte realitate, oricare ar fi fost ea.

Totul începuse, însă, cu o zi atât de frumoasă...”

Cu siguranță știți cât de mult iubesc cărțile din genul thriller și, cu toate acestea, cât de puține cărți din acest gen reușesc să mă convingă de faptul că, într-adevăr, sunt bune și și-au meritat timpul investit în lectură. De altfel, partea bună, care reușește să amortizeze „frustrarea” de a fi citit un thriller care nu mi-a plăcut, este faptul că acest gen de cărți se citesc destul de repede, nu te solicită și, implicit, nu necesită să investești prea mult timp în lecturarea lor. Well, această situație descrie perfect și experiența pe care am avut-o cu această carte: ce a început ca ceva promițător, o aventură interesantă, cu o intrigă chiar autentică, s-a dovedit a fi, cel puțin după părerea mea, mult prea lungit. Scene care nu știu dacă își găseau o concretizare anume în ideea cărții, precum și personaje care tind să cred că, pe bune, chiar n-aveau ce să caute în carte, ci au fost puse doar să fie. În orice caz, mi-a plăcut misterul, asta trebuie să recunosc, precum și faptul că majoritatea capitolelor sunt scurte și, în esență, cartea se citește deosebit de rapid, deși are un număr mărișor de pagini. Totuși, chiar aș fi vrut să-mi placă mult mai mult, pentru că, să fiu sincer, coperta mă trimitea cu gândul la ceva de un suspans formidabil.

„Un suflu de melancolie îl invadă, un sentiment ambivalent: detesta să se afunde în regretele trecutului, insatisfacțiile prezentului, dar rupea paginile mentale ale amintirii complăcându-se în această dulce cruzime.”

Inspectorul Andreas Auer este un tip super fain - cu spirit justițiar, corect, serios, profund uman (chiar dacă, bineînțeles, și el are slăbiciunile & secretele sale). Panoramele montane ale spațiului în care are loc acțiunea, Gryon, chiar m-au convins, de altfel culoarea locală a cărții chiar a fost foarte bine pusă la punct. Viața la fermă, de asemenea, și acele concursuri locale chiar mi s-au părut interesante, evidențiind mediul rural elvețian, precum și tradițiile acestuia. Totuși, dacă e să fac referire strict la cum a decurs totul, dinamica romanului, pot spune că, pentru mine, a fost ceva destul de clișeic. Bineînțeles, trebuie să am în vedere faptul că am citit o mulțime de cărți din acest gen, iar în ultima perioadă foarte puține dintre ele s-au dovedit a fi memorabile. Da, există multe întorsături de situație, multe „piste posibile” pe care le-ai putea urma (asta dacă ești genul acela de cititor care vrea să-și pună mintea la contribuție pentru a descoperi răspunsul întrebării cine-i criminalul și de ce a făcut asta?), dar ideea finală, în fine, nu m-a convins. Marc Voltenauer reușește să facă un puzzle destul de interesant, dar au există acolo niște piese lipsă pe care, pe parcurs, n-am reușit să le identific - și nici sfârșitul, după cum am spus, nu a culminat în întreaga intrigă a romanului. Păcat, chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult.

„A te confrunta cu mințile criminale la fel de întunecate lăsa cu siguranță urme și o întrebare revenea fără oprire: cum o ființă umană depășea pragul invizibil care o conducea să ucidă? Fiecare avea zonele sale de întuneric, era o realitate. Își aduse aminte de ucigașul din ultima anchetă, umbra îi luase locul.

Lui Andreas îi era greu să accepte ideea că întunericul duce o existență proprie, câteodată independentă. Imposibil să-l dirijezi și să-l controlezi complet. Riscul, dacă nu căutăm a-l înțelege sau a-l îmblânzi, era că își răspândește clandestin vălul în inconștient.”

Deși la suprafață multe aspecte ale cărții și decizii ale personajelor pot părea superficiale, în profunzime lucrurile sunt destul de sensibile, să zic așa. O parte care mi-a plăcut foarte mult (și, de altfel, m-a făcut să înaintez mult mai ușor în lectură), a fost și faptul că, pe alocuri, scriitura este destul de profundă (ador cărțile din genul mistery & thriller care reușesc să livreze cititorului și un substrat, deoarece cred că este destul de greu să introduci astfel de fragmente într-un roman care, în esență, se vrea a fi bizar și ciudat și misterios, motiv pentru care nu este loc, teoretic, de astfel de scene). Cu alte cuvinte, deseori profunzimea se potrivește „ca nuca în perete” cu astfel de cărți, dar există și autori care o fac să pară „naturală”, o îmbină echilibrat și dozează corespunzător astfel încât să nu îl obosească pe cititor. Cine a ucis-o pe Heidi? este, într-adevăr, o carte care depășește oarecum încadrarea riguroasă și clasică în genul thriller. Este, cum să zic, multilateral, și potrivit în special persoanelor care nu prea citesc cărți din acest gen - cu siguranță ați fi mult mai convinși de acțiune, dinamică și concluzia oferită de către autor.

„De ce păsări? În general, vedea persoane, chiar dacă nu le putea identifica. Până atunci, reușea să facă legătura dintre ceea ce trăise și fiecare dintre visele morbide, dar de data aceea, nu. Și asta îl consuma. Și avea nevoie să înțeleagă.”

Nu știu ce aș mai putea spune în afară de faptul că, evident, această recenzie este strict personală, iar cele trei steluțe date romanului (puține, după părerea mea) sunt justificate de faptul că eu citesc, de obicei, cărți din acest gen, așadar am grade de comparație și „etaloane”, tinzând să compar cărțile între ele: intriga, povestea, punctul de plecare, personajele și evoluția acestora, dar în special „motivele” din spatele a tot ce s-a întâmplat. Acestea sunt cele după care, vreau să cred, autorul se ghidează atunci când construiește un roman thriller: trebuie ca motivele din spatele întregii cărți să fie convingătoare, nicidecum puse acolo așa, doar ca să fie și să poată încheia cartea. Dacă nu mă conving motivele, dacă nu reușesc să justifice în totalitate toată nebunia oferită de o carte, atunci cu siguranță nu este un thriller bun, cel puțin nu pentru mine. Nu știu dacă acest roman face parte dintr-o serie, dar cel mai probabil așa este. Sunt câteva chestii legate de inspectorul Andreas Auer care încă au nevoie de răspuns, ceea ce înseamnă o undă verde pentru alte volume care să dezvolte toate aceste aspecte. Așadar, pot spune că recomand această carte doar cititorilor care vor să citească un thriller ușurel, rapid, și nu neapărat celor care au o experiență literară vastă și complexă cu romanele thriller. Să aveți lecturi frumoase!

Zei & monștri (Șarpe & porumbel, #3), de Shelby Mahurin - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 640

Anul apariției: 2022

Traducere: Cristina Jinga 

Shleby Mahurin a crescut la o mică fermă din statul Indiana, unde nuielele deveneau baghete magice, iar vacile – dragoni. Imaginația debordantă nu i s-a îmblânzit odată cu vârsta, așa că a continuat să-și cultive creativitatea – folosind acum cuvinte scrise, în loc de nuiele. Când nu plăsmuiește romane, Shelby urmărește serialul The Office și citește în mod obsesiv. Locuiește încă în apropierea fermei unde a copilărit, împreună cu soțul său și copiii ei pe jumătate sălbatici. Șarpe & porumbel este romanul ei de debut. La Editura Corint, în colecția CorinTeens, au apărut și primele două volume ale acestei serii: Șarpe & porumbel (2020, traducere de către Adina Rațiu) și Sânge & miere (2021, traducere de către Adina Rațiu).

„- (...) Una dintre cele mai mari încercări ale vieții este să-ți recunoști propriul chip. În noaptea asta, v-ați văzut pe voi înșivă. Ați băut din apă și ați spus adevărul.”

Doi îndrăgostiți condamnați, uniți de soartă sau de divinitate, de viață și de moarte. De zei sau, poate, de monștri. Vom sfârși cu un rug și un băț de chibrit.. Lou și-a petrecut întreaga viață fugind. Acum, după o lovitură devastatoare din partea lui Morgane, a sosit vremea să-și revendice ceea ce-i aparține de drept. Dar nu mai e acea Lou pe care o cunosc prietenii săi. Nu mai e acea Lou care a cucerit inima unui Vânător. Un întuneric i-a luat trupul în stăpânire, iar de data aceasta va fi nevoie de mult mai mult decât de iubire pentru a-l alunga. În vreme ce Lou se luptă cu demonii interiori, iar vrăjitoarele, Vânătorii și spiritele naturii se aliază pentru o ultimă bătălie, Reid se confruntă cu o alegere imposibilă: un sacrificiu sfâșietor sau moartea tuturor celor pe care a ajuns să-i îndrăgească.

„N-avea să schimbe ea trecutul ucigându-mă.

O parte din mine murise acolo deja.”

Cred că aceasta este prima trilogii (cel puțin din ultimii 5-6 ani) pe care o termin de citit. După cum probabil știți, eu nu mă dau în vânt după serii, pentru că am avut experiențe neplăcute în ceea ce privește ba ordinea în care le-am început, ba faptul că, spre exemplu, am în bibliotecă toate volumele unei serii, în afară de primul. Așadar, chiar nu, nu e pentru mine. Cu toate acestea, de la bun început, de când am citit primul volum al seriei (Șarpe & porumbel; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), chiar m-a atras. Avea cam tot ce-i trebuie (zic eu) unui fantasy bun (deși chiar nu sunt în măsură să mă pronunț în ceea ce privește acest gen literar, pentru că, în fine, eu nu prea citesc fantasy): magie, un univers foarte fain creat, efervescență lirică, personaje convingătoare, un cuplu interesant, și multe situații neașteptate. Așadar, în acel moment, chiar mi s-a părut a fi o serie bună. Și acest lucru mi-a fost confirmat și de al doilea volum (Sânge & miere; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care a dus aventura și mai departe, lăsând personajele să se deschidă mult mai mult în fața cititorilor. Așadar, în mod firesc, urma să citesc și al treilea volum (cel de față), și ultimul din serie. Din acest punct de vedere, totul a fost aproape o dezamăgire totală.

„Dând cu putere din picioare, am țâșnit în sus.

Spre frică.

Spre suferință.

Spre viață.”

Bun, nici nu știu de unde să încep, dar am să spun doar că lecturarea acestui volum nu mi-a stârnit nimic. Unu la mână, l-am citit extraordinar de greu, pentru că nu m-a prins deloc, dar deloc. I-am dat trei steluțe doar pentru că primele două volume chiar mi-au plăcut, dar dacă ar fi să fiu incisiv, nu cred că merita decât două. În fine. Doi la mână, nu știu ce s-a întâmplat, dar chiar aveam impresia că sfârșitul volumului al doilea dă undă verde unui scenariu (intrigă, adică) fabulos pentru volumul final al seriei. N-a fost așa. Multe lucruri nici n-am știut de unde să le iau, iar asta poate se datorează întocmai faptului că a trecut destul de mult timp între lecturarea volumului doi și a acestui volum. În fine, nu-mi pasă, pentru că uneori citesc volumele unei serii și drept cărți de sine stătătoare - dincolo de acțiune, dincolo de intrigă, pe mine mă interesează foarte mult personajele și modul în care scrie autoarea. Într-adevăr, Mahurin chiar scrie bine, asta nu pot contesta, dar acestui volum parcă i-a lipsit acel ceva care să mă atragă și să mă țină captiv acolo. Poate n-am avut eu mood-ul necesar pentru a mă bucura de lectură, însă știu, sincer, că există și cărți fantasy mult mai bune, care chiar m-au prins și mi s-au părut de o efervescență uluitoare (Elizabeth Lim is a goddess, cu toate cărțile scrise de ea pe care le-am citit, deși, și aici, volumul al doilea din dilogia Sânge de stele nu prea mi-a plăcut).

„Potirul de fier mi s-a părut familiar în mâna mea când l-am ridicat la buze. Prea familiar. De parcă aș fi coborât un șir de trepte, dar o ratasem pe ultima. În secunda în care apa înghețată mi-a atins limba, o forță invizibilă m-a absorbit și-am căzut chiar dincolo de linia orizontului.”

Oricum, mă bucur mult că am reușit să finalizez, în sfârșit, această serie. Recunosc, primele două volume chiar mi-au plăcut mult, mult de tot, însă Zei & monștri mi s-a părut super plictisitor, lungit (o, da, foarte-foarte-foarte lungit), lipsit de o esență care aș fi vrut „să concluzioneze”, într-un mod memorabil, sfârșitul acestei serii. Bineînțeles, eu nu prea sunt în măsură să vorbesc la modul universal despre cum trebuie scris, clădit, construit un roman fantasy, dat fiind faptul că eu nu-s un fan înfocat al acestui gen. În această recenzie (dacă o pot numi așa) pot doar să-mi expun părerea subiectivă privitoare la experiența pe care am avut-o eu citind această carte - de altfel, chiar știu foarte multe persoane care nu doar că au iubit acest volum, dar susțin și că este exact ce trebuie pentru a „închide universul cărții”. Mie nu mi s-a părut așa, pentru că, sincer, aș fi vrut mult mai multă acțiune, să fie mai dinamic totul, și chiar până și personajele m-au enervat la un momentdat: prea multe situații fără rost, care nu și-au găsit o finalitate și, repetându-mă, mult prea lungite. Atât de lungite încât totul devenea chiar confuz și plictisitor și obositor și enervant. Pur și simplu eram haide odată și nu mai pistona asupra unui singur lucru. În fine, asta a fost să fie!

„Nu-mi puteam aminti. Amintirile acelea dispăruseră, lăsând mari crăpături de vid în identitatea mea. În mintea mea. În inima mea.

Nu, nu-mi puteam aminti.

Dar acum voiam să-mi amintesc.”

Poate mi-ar fi plăcut mult mai mult dacă îl citeam când eram în „febra seriei”, undeva la câteva zile după ce aș fi terminat de citit al doilea volum. În schimb, cred că au trecut luni bune între lecturi, motiv pentru care am și uitat de fapt cam ce se-ntâmplă în al doilea (dar știam foarte bine cum se termină, tocmai de asta având impresia că al treilea volum are să fie exploziv). Tind să cred că așa aș fi înțeles mult mai bine anumite reacții, comportamente, situații și dialoguri. Pe parcursul primelor două sute de pagini, chiar nu știam de unde să iau toate lucrurile. Nu-mi aminteam anumite personaje, circumstanțele care le-au adus în respectivele situații. De altfel, acesta este și unul dintre motivele pentru care nu prea îmi place să citesc serii (cel puțin până când nu toate volumele sunt traduse și disponibile): uit, efectiv uit ce s-a întâmplat în carte și uneori este îndeajuns să nu-ți amintești acel ceva care reprezintă justificarea anumitor situații de importanță vitală în înțelegerea cronologiei și dinamicii cărți. Vorba aia, it is what it is. Mă bucur că am citit și Zei & monștri, dar nu mă bucur că nu mi-a plăcut pe cât aș fi vrut. Voi ați citit această serie? Dacă da, cum vi s-a părut? Ce serii mi-ați mai recomanda (fantasy, vreau să zic)? Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!