Cactusul, de Sarah Haywood - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2022

Traducere: Roxana Aneculăesei

Sarah Haywood a studiat dreptul la Kent University și Chester College of Law, apoi a lucrat ca avocat consultant. Deține o diplomă în scriere creativă la Manchester Metropolitan University. Locuiește la Liverpool, împreună cu soțul său, cei doi fii ai lor și două pisici roșcate. Cactusul este romanul ei de debut, fiind în curs de publicare în peste 25 de țări. A fost nominalizat la The Authors’ Club Best First Novel Award și va fi ecranizat de Netflix, cu Reese Witherspoon în rolul principal.

„(...) Nu sunt o persoană răzbunătoare. Dacă moștenirea mamei s-ar fi împărțit pur și simplu în mod egal între noi, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, nu l-aș fi aruncat în stradă a doua zi după moartea mamei (oricât de mult mi-ar fi plăcut să fac asta).”

Carte recomandată de clubul de lectură al lui Reese Witherspoon. O înduioșătoare poveste de dragoste care te învață că uneori trebuie să spui da imprevizibilului. Susan Green e precum un cactus: nu te poți apropia prea mult de ea. Îi place ordinea și detestă să fie luată prin surprindere. La 45 de ani, crede că viața ei e perfectă. Are un apartament în Londra, ideal pentru o singură persoană; o slujbă sigură care se potrivește cu înclinația ei pentru organizare; și un aranjament personal ce îi aduce atât beneficii culturale, cât și intime. Dar atunci când își pierde mama și află că ea însăși va deveni mamă, cea mai mare frică a lui Susan se adeverește: începe să piardă controlul. În scenă intră Rob, prietenul destul de ciudat, dar bine intenționat al fratelui său. Pe măsură ce sarcina avansează și spirala vieții ei se învârte tot mai repede, Susan e uimită să găsească un prieten în acest bărbat. Poate chiar va învăța să se iubească mai mult și va avea șansa să găsească dragostea adevărată, dacă întâmpină viața cu brațele deschise.

„(...) Voiam să-i spun ceva pe un ton ferm, dar arăta ca și cum urma să plângă. Te rog, nu, mi-am zis. Nu știu ce să fac cu bărbații care plâng. Sau care fac orice altceva.”

Cum aud Reese Witherspoon, mă și pun pe citit. Da, chiar o stimez extraordinar de mult, și nu pot spune că am întotdeauna încredere în recomandările care se fac la clubul ei de lectură, dar mai mereu ajung să citesc ceea ce, de fapt, recomandă. De fapt, chiar așa am ajuns și la romanul lui Sarah Haywood, Cactusul. Sincer să fiu, nu mi-a plăcut, dar nici nu mi-a displăcut, iar asta pentru că am intrat în lecturarea cărții fără să știu ceva despre ea. Recunosc, mi-a plăcut mult coperta, și chiar a fost o carte pe cât de amuzantă, pe-atât de tristă, de fapt, și destul de profundă pe alocuri. Partea interesantă este că mi-a plăcut foarte mult faptul că Susan se adresa cititorului la modul direct, folosind „tu”, ceea ce m-a făcut să fiu mult mai apropiat de ea. Susan Green, această femeie la 45 de ani, care este de părere că are o viață perfectă și că totul este exact așa cum trebuie să fie. De fapt, atât timp cât este mulțumită cu toate acestea, bineînțeles că are dreptate. Totuși, la un moment dat se-ntâmplă ceva bizar: mama sa moare, iar mare parte din avere îi este lăsată fratelui ei, Edward Green, pe care mereu l-a considerat un ratat care încă stă cu maică-sa. Well, dragă Susan, aici greșești puțin, dar să trecem peste asta.

„(...) Putem alege cum ne definim, iar eu mă definesc ca fiind o femeie autonomă și plină de resurse. Ceea ce-mi lipsește în ce privește familia sau alte relații personale apropiate este compensat de viața mea interioară bogată, care este mult mai constantă și pe care mă pot bizui mai mult.”

Cartea, în esență, chiar te prinde. Eu am citit-o foarte rapid, pentru că mi-a plăcut cum scrie autoarea, chiar mi-a plăcut mult de tot de Susan, însă pe alocuri mi s-a părut a fi o carte „despre nimic”. Puțin cam lungită, pentru că abia pe la final aflăm care-i, de fapt, faza cu acest testament, și de ce mama ei a ales să-i lase mare parte din avere lui Edward. Mi-a plăcut mult de tot și mi-a stârnit hohote de râs modul în care Susan se comportă cu Edward, replicile acide dintre ei, înțepăturile incisive și tot sarcasmul acesta inteligent pe care aș vrea să-l găsesc mult mai des în cărți. Rob, de asemenea, mi s-a părut foarte interesant în relația cu Susan, deși nu prea reușeam să-mi dau seama în ce direcție o vor lua lucrurile. A, da, am uitat să spun că, la un moment dat, Susan își dă seama că e însărcinată? Ea, care doar și-a propus să aibă un fel de „relație cu beneficii” cu un tip, însă se dovedește că lucrurile au mers, de fapt, mult mai departe. Parcă prea departe, cel puțin din punctul de vedere al lui Susan. În orice caz, experiența aceasta - cea de a fi însărcinată - o va schimba foarte mult. Pentru că, până la urmă, orice cactus înflorește la un moment dat, nu? Mai ales atunci când e îngrijit cum trebuie.

„- Însă asta nu este și definiția mea, a zis ea cu gura plină. Din punctul meu de vedere, nu trebuie să ai toate trăsăturile astea, nici măcar una dintre ele, ca să te numești feministă. Totul se reduce la faptul că trebuie să știi că femeile sunt egale cu bărbații și să pui în aplicare acest lucru. Să te asiguri că această egalitate este recunoscută acasă, la locul de muncă, în viața publică. Și să recunoști că noi toți - bărbați și femei - suntem uneori puternici, alteori slabi; uneori, cu capul pe umeri, alteori, sub imperiul emoțiilor; uneori, avem dreptate, alteori, ne înșelăm. Nicidecum să-ți reprimi sentimentele și vulnerabilitățile. Asta e cu totul altceva.”

Cactusul chiar a fost un roman în regulă, adică citirea sa a fost o experiență plăcută, relaxantă, de care ai deseori nevoie. Aș fi vrut, poate, ca unele aspecte să fie tratate cu mai multă profunzime, nu știu, să fie un roman ceva mai sensibil, mai emoționant. În general, și-aici vorbesc despre propriile gusturi, eu caut ca un roman să mă emoționeze, să mă miște, și mi-e greu să trec peste ideea (care este foarte viabilă) că, uneori, trebuie să citim și cărți care să ne relaxeze. Da, chiar m-a relaxat, a fost o lectură ușoară, senină, care chiar nu m-a plictisit, dar de care n-am putut să mă atașez în totalitate. Sarah Haywood scrie destul de interesant, scrie bine, însă pe alocuri mi s-a părut seacă, parcă mult prea fadă. Aici, iarăși, este vorba strict despre gusturile mele literare, dar tocmai despre asta este și a face recenzia unei cărți, nu? Implicit, dacă rezonați cu gusturile mele în materie de cărți, atunci s-ar putea să percepeți poate la fel lecturarea romanului lui Haywood. În sfârșit, trăgând o linie, pot spune că este o carte care mi-a plăcut, însă care aș fi vrut să-mi ofere mult mai multe. 

„Recunosc că mi-am îngropat fața în uniforma lui de muncitor, în timp ce el a făcut la fel cu părul meu. Întrecuserăm o limită. Extrem de ridicol, știu asta. Mă simt jalnic numai când îmi amintesc. N-aveam nicio idee despre cum Dumnezeu trebuie să fi arătat amândoi: o femeie mică de statură, cu o sarcină avansată și o ținută ireproșabilă și un bărbat înalt, cu părul ciufulit și haine de muncitor. În mod clar, îmi pierdusem mințile.”

Personajele, ah, da, am uitat s-o spun, sunt chiar faine. Serios! Sunt convingătoare, reale, și nu au un comportament artificial. Aș fi zis cu ușurință că sunt chiar oameni din viața reală, care se mai întâmplă să se regăsească în astfel de conjuncturi. Acesta a fost unul dintre punctele forte ale acestei cărți, și chiar mi-a plăcut mult de tot de Susan, cu toate alegerile pe care le-a făcut, cu toate valorile și credințele pentru care a pledat. Zău, a fost foarte interesant să-i urmăresc dinamica evolutivă, să-ncerc s-o judec pentru anumite comportamente și să-i înțeleg stările și trăirile. O femeie destul de înțepată, aș putea spune, și chiar curajoasă. Chiar nu am nimic să-i reproșez, decât faptul că, sincer, parcă a dus-o puțin prea departe cu testamentul ăla. În orice caz, când aflăm care-i de fapt treaba, lucrurile sunt mult mai ușor de înțeles și de justificat. Mi-a plăcut, de asemenea, și relația dintre ea și Rob, deși în scenă exista deja un alt tip, cel cu care se întâlnea de câțiva ani, tatăl biologic al copilului pe care îl poartă. Deci, dacă sună a o carte pe care ați vrea s-o citiți, atunci dați-i o șansă. Sigur o să vă placă. 

Supraviețuitorii, de Jane Harper - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Alunița Voiculescu

Jane Harper s-a născut în Manchester și s-a mutat cu familia în Australia când avea opt ani. Cărțile ei sunt publicate în 40 de țări, iar Arșița (2017, Editura Trei), romanul de debut, a fost adaptată pentru marele ecran într-un film cu buget mare, avându-l în distribuție pe Eric Bana. A primit numeroase premii importante, printre care: Australian Book Industry Awards Book of the Year, Australian Indie Awards Book of the Year, CWA Gold Dagger Award pentru cel mai bun roman polițist, British Book Awards Crime and Thriller Book of the Year. Jane a lucrat ca ziarist în presa scrisă timp de treisprezece ani, în Australia și în Marea Britanie, iar acum locuiește în Melbourne împreună cu soțul și cei doi copii. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut Arșița (2017, traducere de către Mihaela Buruiană) și romanul Forța naturii (2020, traducere de către Cornelia Marinescu)

„- Din același motiv pentru care Sean este încă prieten cu el, bănuiesc. Oamenilor le pare rău pentru el. Deși nu ar trebui, spuse Liam cu un ton sever. Însă le pare rău pentru că cealaltă persoană pe care idiotul ăsta a reușit să o omoare atunci a fost propriul frate.”

Chiar și cele mai adânci secrete ies la lumină. Viața lui Kieran Elliott s-a schimbat pentru totdeauna în ziua în care o greșeală necugetată s-a soldat cu urmări devastatoare. Vinovăția care încă îl bântuie iese la suprafață când vizitează cu familia sa micuța comunitate natală de la malul mării. Părinții lui Kieran își duc viața într-un oraș unde destinele sunt decise de mare, iar între ei stă fratele lui absent, Finn. Când pe plajă este descoperit un cadavru, secrete de mult îngropate amenință să iasă la lumină. O epavă scufundată, o fată dispărută și întrebări care n-au fost niciodată alungate.

„- În fine, a zis Liam cu voce aspră. Eu văd lucrurile foarte simplu: dacă omori pe cineva, meriți tot rahatul care urmează.”

Well, eu și Jane Harper n-avem o relație tocmai bună. Am citit toate cărțile scrise de care au fost traduse la noi, adică și Arșița (căruia, din câte văd, nu i-am făcut o recenzie, deși știu că mi-a plăcut și nu prea, dar dacă e să fac o comparație, mi-a plăcut mult mai mult decât celălalt din 2020) și Forța naturii (recenzia o puteți găsi AICI), și după lecturarea celor două, am ajuns la o concluzie: fie îți place Jane Harper foarte mult, fie nu-ți place. De ce? Pentru că știu persoane care adoră cum scrie Harper, și mai mult decât atât, persoanele respective chiar citesc multe, multe cărți thriller (da, Adela, despre tine este vorba). Cu romanul de față am avut o experiență destul de interesantă, întrucât, încă de la început, știam în ce mă bag: mă așteptam să nu-mi placă întocmai pe cât aș fi vrut să-mi placă, iar pentru aproximativ două sute de pagini chiar am avut impresia asta (dat fiind faptul, de altfel, că Jane Harper chiar are un stil precis pe care îl abordează - slow burning, încet, tihnit, încât cu ușurință ar putea părea plictisitor și enervant). De data aceasta, spre deosebire de experiența pe care am avut-o cu celelalte romane, am fost mult mai răbdător: așteptam să ajung într-un punct, în acel punct. Iar de acolo, bineînțeles, lectura a curs ca un râu liniștitor în care te scufunzi pentru a te răcori într-o zi călduroasă de vară.

„Nu-și dăduse seama cât de puternică avea să fie furtuna (...). Nimeni nu-și dăduse seama cât de puternică avea să fie furtuna (...). O plăcea cu adevărat pe Olivia și doar își dorise să o vadă (...). Finn și Toby aveau suficientă experiență cât să ia singuri decizii pe apă (...). A fost un accident.”

Romanul acesta are un mister care, în sine, este destul de interesant și convingător. Narațiunea, în ansamblu, este condusă de anumite secrete din trecut, în principal câteva morți care au avut loc în condiții bizare. În orice caz, în toată cartea, chiar dacă se-ntâmplă lucruri obișnuite, de rutină, domină un sentiment care-ți insuflă că „ceva nu este în regulă”. Un fel de răutate subtilă provenită din partea personajelor, ceea ce-ți dă o stare bizară, intensă, greu de descris. De fapt, ca și în celelalte romane ale autoarei, este obișnuit să ai impresia că la suprafață nu prea se-ntâmplă mare lucru, fiindcă adevăratele și importantele lucruri se-ntâmplă, de fapt, în profunzime, în interiorul personajelor, iar pe acest aspect se construiește povestea lui Harper, până se ajunge la inevitabila și de-a dreptul surprinzătoarea concluzie: oamenii, într-adevăr, chiar nu sunt ceea ce par să fie. Chiar mi s-a părut o poveste captivantă, dar nu la modul clasic în care aș putea-o spune: nu e captivantă prin acțiune, ci prin psihologia personajelor. Prin scenariul construit pas cu pas, încet și sigur, care te duce către o concluzie care, într-un fel, este pe cât de neașteptată, pe atât de banală - chiar nu știu cum să explic ceea ce am zis, sincer. Dar simt că așa aș putea descrie direcția în care au mers toate lucrurile.

„Kieran i-a privit cum stăteau umăr la umăr în obosita lor sală de evenimente, în fața fotografiilor fetei lor răposate. S-a gândit că arătau ca din altă lume. La modul propriu, era ca și cum nu se aflau cu adevărat acolo. I se părea că îi aude gândindu-se că asta nu era viața lor. Că nimic din toate astea nu li se întâmpla cu adevărat.”

Am observat că poveștile lui Harper au întotdeauna în centru personaje (nu acțiune, vreau să zic, ci personajele în sine reprezintă, de fapt, puncte de plecare, nu neapărat anumite întâmplări): este vorba despre secrete, despre sentimente patologice de vinovăție, teamă, și o frică oarecum omniprezentă insuflată de faptul că nimeni, dar nimeni, nu pare să fie cine (și cum) susține că este. De asemenea, este vorba și despre cum se raportează acele personaje unul la celălalt. Jane Harper este foarte perspicace și atentă atunci „când le pune în cârcă” anumite întâmplări, slăbiciuni sau puncte forte. Niciodată nu trebuie să ai impresia că cineva este cu adevărat real, fiindcă toți ascund anumite secrete - fie că au o însemnătate în dinamica și cronologia poveștii, fie că nu. În Supraviețuitorii este vorba de nuanțele personajelor, despre psihologia lor, iar punctul culminant al poveștii nu este reprezentat de situații în sine, ci de personajele care, în esență, nu te-ai fi gândit să facă vreodată parte integrantă din „verdictul” autoarei. Cred că am fost mult mai răbdător cu această carte, și tocmai din acest motiv mi-a plăcut mai mult decât celelalte scrise de autoare.

„- A fost dureros pentru toată lumea, știu asta. Însă, în toți acești ani petrecuți de mine ca polițist, nu mi-am închipuit niciodată că așa ceva se putea întâmpla aici. Mă tot gândesc la ceea ce am făcut sau poate că nu am făcut, de am ajuns să se întâmple așa ceva în circumscripția mea. Când a devenit Evelyn Bay un loc în care o fată venită să lucreze peste vară ajunge să moară?”

Chiar dacă începutul poveștii a fost mai lent, chiar plictisitor, am ajuns destul de rapid în punctul în care n-am mai putut lăsa cartea din mână. De fapt, pentru mine chiar a fost o surpriză faptul că am citit-o într-o singură zi, fiindcă m-aș fi așteptat să mă chinuie, bazându-mă pe experiențele anterioare. În schimb, chiar a avut tot ce-i trebuie, după părerea mea, pentru a fi un mistery suficient de bun încât să-l recomand și altor persoane. De asemenea, a fost și un roman chiar profund și emoționant, aș putea spune, deoarece abordează un subiect destul de sensibil (deși nu face punctul maximal de interes al dinamicii). Cadrul în care s-a desfășurat totul, în aceeași măsură, m-a convins, deoarece mi-a dat impresia unui loc în care astfel de lucruri chiar s-ar putea întâmpla (de fapt, chiar îmi place mult că Jane Harper mizează pe chestiile astea cu natura, nu știu, mi se pare ceva autentic, ceva diferit). Există numeroase puncte forte ale acestui roman, iar unul dintre ele ar fi, după cum deja probabil v-ați dat seama, personajele: personaje reale, alcătuite din lumini și umbre, complexe, duplicitare și dinamice, care evoluează pe măsură ce acțiunea înaintează. Teamă, vină, egoism și duplicitate - trăsături atât de frecvente și, totuși, atât de greu de observat.

„- Furtuna aceea...”

Așadar, chiar vă recomand romanul scris de către Jane Harper, Supraviețuitorii, cu cea mai mare încredere. Cred că v-ar plăcea, în special dacă sunteți în căutarea unei lecturi slow burning, care îți dă de gândit și se joacă extrem de ușor cu mintea ta. După cum am spus, se citește foarte rapid și nu te solicită, dar asta nu-l face să fie un mistery banal - nu, nu e, ci chiar e mult diferit față de multe cărți din acest gen. Are Jane Harper acel ceva cu care ori are de câștigat, ori poate foarte ușor să dea greș. În momentul de față, încă sunt în dubii, deoarece celelalte două experiențe anterioare n-au fost dintre cele mai plăcute sau memorabile. Cu toate acestea (și mai ales că am și uitat despre ce erau cărțile respective), chiar am de gând să le recitesc și, de ce nu, poate să-mi reconsider părerile (spre exemplu, același lucru l-am făcut recent și cu cărțile scrise de Ruth Ware pe care, acum câțiva ani, nici nu le-aș fi atins - deși le-am citit -, deoarece nu-mi plăcea deloc cum scrie; acum, în schimb, ador efectiv tot ce a scris și, de asemenea, am citit tot ce a apărut la noi). Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

„Înspre nord, valurile își rostogoleau spuma pe nisip. În depărtare se vedeau două bărci care pluteau în bătaia vântului. Înspre sud... Kieran a înțepenit. Înspre sud, la doar câteva minute de mers, a văzut adunat un mic grup de oameni. Stăteau în picioare, nemișcați și băgați unii în alții, cu capetele plecate și câinii ținuți strâns în lese. Cu toții priveau ceva ce se petrecea la linia țărmului. Putea simți de la distanță, pulsând cumva, nenorocirea.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jane Harper, Supraviețuitorii, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

Lanțul, de Adrian McKinty - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2019

Traducere: Sandra Spiridon 

Adrian McKinty s-a născut și a crescut la Belfast, în Irlanda de Nord. A studiat filosofia la Oxford University și s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde predă limba engleză la liceu. Cărțile sale au câștigat Premiul Edgar, Premiul Ned Kelly, Premiul Anthony, Premiul Barry și au fost traduse în peste 20 de limbi. La Editura Litera, tot în colecția Buzz Books, a apărut și romanul Insula. Singurul mod în care îți poți recupera copilul este să răpești un alt copil Îți sună telefonul. Un străin ți-a răpit copilul. Ca să-l eliberezi, trebuie să răpești copilul altcuiva. Copilul tău va fi eliberat când părinții victimei tale răpesc un alt copil. Dacă oricare dintre aceste lucruri nu se întâmplă, copilul tău va fi ucis. Acum faci parte din lanț.

„Demoni sunt și aici, dar sunt ființe umane.”

Bun. De unde să începem? A, da, prin a-mi spune frustrările. De ce să iei o idee atât de bună, actually chiar genială, și s-o distrugi cu niște personaje atât de prostești, enervante, de-a dreptul deloc convingătoare, cu replici bizare, alegeri care mi s-au părut superficială, chestii de-acest gen? De ce? Pe bune, de ce? Sincer, premisa cărții mi-a plăcut maxim, și chiar recunosc că am fost surprins (nu mă așteptam, de fapt, deoarece foarte multe persoane mi-au spus că nu-i o carte bună). În schimb, mie chiar mi s-a părut o carte foarte, foarte bună, dar asta până într-un punct: până mi-am dat seama cât de nasoale sunt personajele. Ahhh, chiar sunt nervos în acest moment, pentru că aș fi vrut să fie și personajele mult mai bine construite, lăsând deoparte faptul că „cei” din spatele lanțului, efectiv, au fost lăsați pe dinafară - nu prea aflăm multe despre acestă „rețea” care pare să funcționeze, dar care are niște premise scelerate, și mi se pare că autorul se axează mult prea mult pe doar două personaje - în esență, ea, Rachel, a cărei fiică este răpită și care este sunată de o altă mamă (care, la rândul ei, are copilul răpit de o altă familie) și fratele fostului ei soț. Mda, un duo perfect, nu? În fine, chiar nu vreau să-mi bat capul prea mult, pentru că-mi ies din pepeni.

„- Tu n-ai vorbit cu ei, Pete. Eu am făcut-o. Femeia la care este Kyle e îngrozită pentru soarta fiului ei. Dacă stăpânii Lanțului îi ordonă s-o omoare, o va face. Sunt convinsă. O va omorî pe Kyle și va găsi o altă victimă ca să nu aibă necazuri cu ei. Singura noastră opțiune este să ținem Lanțul în funcțiune în continuare (...). Dacă mergem la poliție, o vor ucide. Dacă vorbim cu altcineva despre Lanț, o vor ucide.”

Pe bune, cartea asta avea un potențial extraordinar. Și dacă aș fi genul care să nu ia în calcul mai multe variabile atunci când vine vorba de a da rating-ul unei cărți (îmi pasă atât de personaje, de dezvoltarea lor, cât și de acțiune, intrigă, modul în care a fost dozat totul), și mi-ar păsa doar de acțiune și intrigă, atunci nu doar că i-aș fi dat cinci steluțe, dar cu siguranță o contorizam în topul celor mai bune cărți thriller citite anul acesta. În schimb, Lanțul rămâne o carte cu o idee genială, dar scrisă genial de prost în ceea ce privește personajele și credibilitatea acestora. Ok, McKinty, nu le poți avea pe toate, dar chiar n-ai putut să găsești o cale de mijloc? Pe bune, my friend? Zău, chiar m-am enervat rău de tot, dar asta abia după ce am terminat cartea, în primul rând din cauza replicilor dintre personaje și a faptului că autorul nu a dezvoltat mult mai bine motivele persoanelor care se aflau în spatele lanțului (deși, recunosc, chiar m-a surprins când am aflat cine trage sforile și, într-o oarecare măsură, de ce o face). De altfel, această carte chiar mi-a amintit de o miniserie, cred că se cheamă La noche más larga, dar asta într-o mică-mică măsură. Tho, repetându-mă, chiar aș fi vrut să-mi placă mult, mult mai mult, deși apreciez că pe partea de intrigă chiar a fost o surpriză foarte plăcută.

„Conform modelului pus la punct de Olly, cu cât intră mai mulți oameni în Lanț, cu atât crește riscul de expunere și defecțiune majoră. De aceea, teama joacă un rol extrem de important. Frica este principala componentă mentală a sistemului.”

Un alt punct forte este faptul că romanul se citește nu rapid, ci extraordinar de rapid. Nu-i fontul mare sau ceva de acest gen, ci chiar te prinde. Te prinde rău de tot, fiindcă eu am terminat aproape jumătate numai dintr-o repriză, dar apoi am fost prins cu altele și n-am mai reușit să o continui. Dar, dacă aș fi avut suficient timp liber, cu siguranță aș fi citit-o pe toată „dintr-o înghițitură”. Chiar se-ntâmplă nu multe, ci foarte multe, și chiar îmi zicea cineva că „se întâmplă atât de multe încât chiar n-am putut da crezare poveștii”. Da, așa-i, dar chiar am apreciat faptul că m-a ținut în permanență acolo, tensionat și nerăbdător să aflu ce urmează să se mai întâmple, încotro, pentru Dumnezeu, se vor mai îndrepta toate? Și da, chiar nu puteam să speculez, însă vreau să spun că, pe bune, se-ntâmplă multe de tot. Acum e răpită, acum nu mai e, acum te-am găsit, acum ai fugit, acum descopăr asta, îți mai intru puțin și-n casă, îți mai piratez calculatorul, tralalala. Nici nu știi cum s-a ajuns într-un anumit punct, chiar dacă citești și citești fără oprire. Mie, unul, îmi plac mult cărțile de acest gen, care nu-mi dau nici măcar un moment liber în care să respir în voie. Tensiuneee, am nevoie de tensiuneeee multă când vine vorba de thrillere.

„Viețile ființelor umane sunt guvernate de instincte profunde. Oamenii aleși sunt ca șoarecii, șoarecii de câmp, mai precis. Ea este uliul, care-și proiectează umbra peste viețile lor mărunte, ajungând să le cunoască fiecare gest.”

În cele din urmă, voi repeta ce am spus mai sus: păcat de intriga cărții și de ideea de la care și-a pornit McKinty manuscrisul (de fapt, el chiar s-a inspirat din realitate, când a citit despre o „rețea” și, de fapt, o astfel de practică, scriind o primă variantă a romanului la Ciudad de México, când a aflat despre răpirile în serie puse la cale de traficanții locali, când un membru al familiei se oferă ostatic ca să elibereze victima mai vulnerabilă, răpită inițial, iar, ulterior, o conectat ideea cu anumit eveniment petrecut în copilăria sa irlandeză - perioada „lanțurilor de scrisori otrăvite”). Trebuie să recunosc, a dezvoltat totul într-o direcție foarte faină, dar dacă ar fi avut la fel de multă grijă și la personajele sale, și dacă nu ar fi lăsat atât de multe lacune în poveste, cu siguranță aș fi considerat-o un thriller nu bun, ci memorabil, care ar fi meritat citit de către oricine. Date fiind circumstanțele și lipsurile, Lanțul rămâne doar un thriller cu premisă bună, autentică, dar cu o execuție deficitară când vine vorba de caracterele personajelor și, implicit, credibilitatea lor. Păcat, sincer, pentru că ar fi putut fi un thriller cu adevărat ieșit din comun - cu toate acestea, cărțile lui McKinty chiar se bucură de vânzări bune (ceea ce, într-o mare măsură, contează cel mai mult). Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Supraviețuitorii, de Alex Schulman - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2022

Traducere: Elena-Maria Morogan

Alex Schulman s-a născut în 1976 la Skåne, în partea de sud a Suediei, și a crescut în suburbia Farsta a orașului Stockholm. A urmat studii de cinematografie, literatură și filozofie la Universitatea din Stockholm. Are o strălucită carieră de jurnalist, blogger, crainic și producător TV. Încă din 2012 conduce cel mai popular podcast săptămânal din Suedia, Alex&Sigge, cu câteva sute de mii de ascultători. Debutul literar al lui Alex Schulman a avut loc în 2009, cu romanul autobiografic Skynda att älska (Grăbește-te să iubești), dedicat tatălui său, Allan Schulman, jurnalist și producător de televiziune. Acestuia i-au urmat alte două romane autobiografice: în 2011, Att vara med henne är som att springa uppför en sommaräng utan att bli det minsta trött (Să fii cu ea), despre soția sa, și, în 2016, Glöm mig (Uită-mă), despre relația cu mama alcoolică, ales Cartea anului în Suedia, în 2017. În 2018 a publicat romanul Bränn alla mina brev (Arde-mi toate scrisorile), devenit bestseller în Suedia. Finalist la Premiul literar al publicației Svenska Dagbladet și la Premiul Adlibris, romanul lui Alex Schulman din 2020, Supraviețuitorii (Överlevarna; Humanitas Fiction, 2022), devine în scurt timp bestseller internațional, fiind tradus în 33 de țări și întâmpinat elogios de criticii literari și de cititori.

„- Nu, aici e moartă, spuse Nils. Omul nu simte nici o durere când e mort.”

Roman hipnotizant, cu o structură originală, bestsellerul suedez Supraviețuitorii, apărut în 2020, s-a impus ca o mare revelație internațională, fiind tradus în 33 de țări. Când trei frați se întorc la casa în care și-au petrecut verile în copilărie și unde, cu mai bine de 20 de ani în urmă, un accident devastator le-a modificat existența, totul în jurul lor îi întâmpină firesc – sauna, lacul, peisajul sunt familiare, și totuși cei trei par a se mișca într-o viață care nu le aparține. Înstrăinați unul de altul, Benjamin, Pierre și Nils revin pentru a îndeplini ultima dorință a mamei, despre care află în seara dinaintea înmormântării sale: cenușa să-i fie împrăștiată la casa de lângă lac. Neliniștitor în felul în care dezvăluie treptat când copilăria fraților, când viața lor adultă, de o melancolie deopotrivă delicată și crudă, construit extrem de abil, pivotând între un fir narativ ce aparține trecutului și urcă spre finalul inimaginabil, și un altul care coboară dinspre secvența morții mamei către același moment de cotitură, Supraviețuitorii este un roman intens, apăsător și acut senzorial despre copilărie, cu secretele și, mai cu seamă, cu traumele care lasă urme adânci.

„(...) Abia după ce s-a făcut nevăzută, a izbucnit Pierre în plâns, Benjamin și Nils îl sprijineau din amândouă părțile, Nils îl cuprinse pe Benjamin, iar când frații se îmbrățișară acolo, lângă automobil, Benjamin simți că ei, pentru prima oară după multă vreme, erau împreună.”

După ce am terminat acest roman (pe care, efectiv, l-am devorat, fiind printre singurele cărți de anul acesta pe care le-am citit într-o singură repriză), a trebuit să-mi iau un moment lung de respiro. N-am făcut nimic altceva decât să stau în pat și să mă gândesc la ce tocmai a citit. Recunosc, știam că va avea acest impact asupra mea, deoarece încărcătura emoțională a cărții este formidabilă, obsedantă, iar, cel puțin pentru mine, scriitura mi s-a părut impecabilă. Povestea, în sine, știam că va fi emoționantă, asta doar după ce am citit descrierea. Însă chiar nu mă așteptam să aibă un impact atât de mare asupra mea. Ce-i drept, chiar zilele trecute abordam cu o prietenă subiectul legat de cât de important este cum crești în copilărie, despre cum este necesar să ai anumite condiții optime în care să crești, asta pentru a nu ajunge să „perpetuezi patologie cognitivă ereditară”. În orice caz, chiar mi s-a părut că această carte vorbește despre traume, în principal, și de impactul pe care acestea le au asupra copiilor care vor deveni cândva adulți. Așadar, pentru început, aș putea spune că recomand această carte doar persoanelor care sunt pregătite emoțional să citească despre asta, pentru că, deși nu este o carte explicită, există în ea acel ceva care poate constitui un factor declanșator al anumitor tipuri de amintiri din copilărie. Acum, când sunt din nou împreună, cei trei frați adulți sunt gata să se purifice de demonii trecutului, de boala care le macină, încet dar sigur, viețile. Romanul lui Schulman asta este: o confruntare cu trecutul.

„(...) Oare aici au trecut zilele și anii? Sau totul a încremenit? Poate că se întâmplă ceva cu timpul aici, în păduri, de nu se comportă cum ar trebui. Timpul este un drum de pietriș, dacă o iei la dreapta, te poți vedea pe tine însuți trecând pe partea cealaltă.”

Povestea scrisă de Alex Schulman se concentrează în jurul a trei frați, iar capitolele alternează planurile temporale - trecut și prezent, ceea ce ne oferă o perspectivă amplă asupra vieții celor trei și, implicit, copilăriei lor. În momentul prezent, un eveniment tragic îi readuce împreună, iar dinamica relației dintre Pierre, Nils și Benjamin - atât ca adulți, cât și drept copii - ne dezvăluie mici focuri care încă ard mocnit în fiecare, traume ale căror impact au să-i transforme în necunoscuți, deși „legăturile de sânge nu au să se piardă niciodată”. Un roman extrem de tulburător, întunecat, crud, de o violență cognitivă, despre o familie disfuncțională, relația volatilă a părinților celor trei, exacerbată de consumul de alcool (nu am putut să nu mă gândesc la mama autorului), neglijența părinților, totul este bine descris, creând în carte o atmosferă opresivă, în care pare că cei trei frați merg pe o pâslă fină care-i desparte realitatea de hăul adânc al întunericului. Emoțiile și trăirile celor trei frați sunt reflectate, spre exemplu, și în adâncimea lacului, în pădurea întunecată din jurul casei la care sunt nevoiți să se reîntoarcă după atâția ani în care au fost despărțiți. De fapt, în acest roman, totul pare să aibă o semnificație aparte, un substrat, o anumită profunzime care reiterează, în cele din urmă, o tristețe profundă și patologică, care i-a urmărit pe cei trei frați de-a lungul tuturor anilor de copilărie și adolescență. 

„Aprinde lampa, se așază în capul oaselor pe patul mamei și citește din nou scrisoarea ei. O foaie simplă, scrisă pe față și pe dos cu scrisul ei inconfundabil, în unele locuri indescifrabil, dar totuși limpede ca cristalul, fără nici o ezitare, un text care țese pânza între decenii, care unește un loc cu altul, de aici până la casa de vacanță, o scrisoare mică, simplă, plină de ceea ce tuturor le stătea pe limbă, dar care niciodată n-a fost spus.”

Caracterele celor trei frați sunt ușor de tradus și înțeles, deoarece fiecare dintre ei este extrem de bine valorificat de către Alex Schulman. Martori la fricile lor, la căderile emoționale, sentimentele, trăirile, martori la solidaritatea lor - cu toate acestea, pe măsură ce s-au îndreptat spre vârsta adultă, fiecare a fost afectat de experiențele copilăriei. Consider că Supraviețuitorii nu este o lectură deloc ușoară, ba din contră, este o lectură șocantă, deprimantă, însă cumva reușește să-ți pătrundă în suflet, să îți intre pe sub piele - oricât de crudă, violentă, ar fi, tot rămâne un roman profund despre trei copii, acum deveniți adulți, care s-au agățat cu unghiile de speranță și au reușit să supraviețuiască unei copilării în care traumele se arată în moduri din ce în ce în ce mai necunoscute. Spusă din perspectiva lui Benjamin, povestea poate fi văzută și ca una a devenirii, în măsura în care poate fi și un thriller psihologic deosebit de bun. Trebuie să recunosc că mi-a plăcut mult felul în care Alex Schulman s-a folosit de artificiul unei „cronologii inverse”, și chiar nu am anticipat răsturnarea de situație de la final. Un rollercoaster plin de emoții, care m-a trecut prin stări dintre cele mai reale, palpabile, și pe care l-am adorat de la prima până la ultima pagină - n-am simțit nici măcar un singur moment că m-ar plictisi. 

„Mi s-a spus că jalea e un proces, cu faze. Și că pe cealaltă parte așteaptă viața. Nu aceeași viață, evident, ci o altă viață. Nu e adevărat. Durerea nu e un proces, ci o stare. Nu se schimbă niciodată, stă ca o stâncă.

Și jalea te face mut.”

Ador cărțile care mă pun pe gânduri, iar Supraviețuitorii chiar a reușit să facă asta. Cărțile care reușesc să scormonească în psihicul uman, care cer să fie disecate încetul cu încetul, bucată cu bucată. Iubesc cărțile care îmi dau de gândit și am știut, de la bun început, că voi pune mâna pe romanul lui Schulman, pentru că părea să aibă premisele unei astfel de cărți. Și chiar le-a avut - mai mult decât atât, pot spune că mi-a depășit așteptările. Știu că n-am spus multe despre ce se întâmplă în carte până acum, dar cred că n-are rost: în orice caz, cei trei frați se reîntorc la cabana de pe malul lacului la rugămintea mamei lor, după ce aceasta moare. Deși și-au petrecut toate verile copilăriei aici, până la un accident tragic, care le-a schimbat viața, această familie nu a mai fost niciodată la fel. Povestea cărții este spusă dintr-o perspectivă oarecum obiectivă: Benjamin, fratele mijlociu, care i-a văzut pe amândoi ceilalți frați, în egală măsură, cum cresc. El încearcă să fie cel care „face pace” între frați, făcându-ne cunoștință cu personajele lor profunde, Nils, cel mai mare, Pierre, cu un temperament mai greu de ținut în frâu. Prin ochii lui Benjamin, cunoaștem toate nuanțele relațiilor complicate pe care le au atât între ei, cât și cu părinții lor. Mă voi opri aici, deoarece, sincer, cred că este de prisos să mai spun și altele. Nu pot decât să vă recomand această carte, în special dacă rezonați cu lecturile mele. 

Spioană în casa dragostei (Cities of the Interior, #4), de Anaïs Nin - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2022

Traducere: Alina Purcaru 

Anaïs Nin (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella (1945), „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross – 1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria Jurnalul dragostei: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016, 2021), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955 (2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.

„- Cred că da. Cred că suntem judecători mai severi cu propriile acte decât judecătorii înșiși. Ne judecăm gândurile, intențiile, blestemele ascunse, ura pe care o nutrim în secret, nu numai acțiunile.”

O gemă ascunsă a modernismului, cu tușe experimentale și explorări în teritoriile erotismului, ale artei și psihanalizei, Spioană în casa dragostei este o piesă esențială în ansamblul operei literare a lui Anaïs Nin. Hrănindu-se din paginile jurnalelor sale saturate de problematizări despre natura iubirii, despre libertate și sexualitate, acest roman aduce în primplan convulsiile interioare ale unei femei care se luptă cu propriile dorințe contradictorii, dar și cu limitele impuse de societate. Deși își iubește soțul, Sabina, eroina romanului, se simte atrasă de alți bărbați, cu care își consumă fanteziile, adoptând o succesiune de roluri și schimbând tot atâtea măști. Cu opriri în Parisul nocturn dintre războaie, în barurile întunecoase dintr-un New York electrizat de dorință sau pe plajele încinse din Long Island, Spioană în casa dragostei explorează nevoia de libertate și împlinire interioară, într-un raport mereu tensionat cu așteptările celorlalți. Parte a „romanului continuu“ Cities of the Interior, este o meditație poetică și erotică asupra formelor pe care le ia pasiunea și asupra descoperirii de sine.

„Soție? Amantă? Ce bine se simțea să contemple aceste obiecte fără cea mai vagă undă de regret, de invidie sau de gelozie. Ăsta era înțelesul libertății. Liberă de atașament, de dependență și de deschidere pentru durere. A tras adânc aer în piept și a simțit că a descoperit această sursă a plăcerii pentru totdeauna. De ce fusese atât de dificil? Atât de dificil, încât adesea simulase această plăcere?”

Am simțit această carte drept un fel de „băutură aperitiv”, având țelul de a ne pregăti pentru ceea ce, de fapt, ne oferă incredibila Anaïs Nin în seria Jurnalul dragostei. De altfel, cu cât mă gândesc mai mult la această carte, cu atât îmi dau seama că mi-a plăcut enorm. De fapt, ce îmi place cel mai mult la Anaïs Nin este modul unic în care scrie - lirismul, modul în care relatează evenimentele, modul în care și-a creionat personajul, Sabina, un alter ego a lui Anaïs Nin, o proiecție a ideilor sale, a fricilor, temerilor, emoțiilor și dorințelor lipsite de inhibiții, dar care, oarecum, reușesc să păstreze firescul unor situații. Nu știu, Anaïs Nin pur și simplu scrie incredibil, ea însăși pierzându-se în „visul acestei cărți”. Deși Sabina ne este prezentată treptat, cu mai multe fețe, în diferite etape ale unei călătorii spre cunoaștere și validare, această „femeie multilaterală”, cu multe substraturi, formează un întreg care, tind să cred, o întruchipează exact pe autoare: o femeie care nu poate fi ea însăși decât atunci când este liberă să-și arate toate laturile, dorințele, rănile care, de obicei, sunt vizibile doar pentru bărbații pe care îi întâlnește. De fiecare dată, ea nu arată decât o singură latură a ei, o anumită latură a ei. De fapt, mă întreb dacă vreun bărbat ar vrea, de fapt, să cunoască mai mult, sau dacă ar fi capabil să descopere mai mult. Oare Sabina alege, în mod firesc și voluntar, să facă asta? Sau pur și simplu reușește să se plieze atât de bine pe așteptările celuilalt?

„Momentul în care atingea o culme plină de umor, deasupra unei strâmtori în care colcăiau pericolele, deasupra mlaștinilor sufocante ale vinovăției, erau cele în care toată lumea o lăsa singură, refuzându-i iertarea; părea că îi așteptau ceasul pedepsei, după o viață de spioană în casa multor iubiri, pentru că evitase să fie demascată, pentru că învinsese santinele care păzeau granițe stricte, pentru că trecuse fără pașapoarte și permise de la o iubire la alta.

Viața fiecărei spioane s-a sfârșit cu o moarte umilitoare.”

Cu toate acestea, este conștientă că majoritatea bărbaților văd doar o anumită parte din ea, acea parte, ceea ce o face să se simtă vinovată, ca și cum le-ar ascunde adevărul, ca și cum ar ascunde alte părți din ea mult, mult mai importante. Astfel, Sabina este, în permanență, chinuită de conștiința ei, se teme, dar, în același timp, nu poate renunța la ceea ce o face fericită. Însă, în cele din urmă, își dă seama că în această lume a bărbaților, pot fi legate și prietenii. Și că lucrurile se pot schimba și, într-adevăr, relațiile dintre persoanele de sex opus pot fi și altele, nu doar cele dedicate plăcerii fizice. O carte care mi-a plăcut de la început și până la sfârșit, pe care n-am putut-o lăsa din mână. Prin scriitura ei, Anaïs Nin pur și simplu m-a cucerit, deoarece niciodată nu mi-a fost dat să văd un stil mai cizelat, mai gândit, mai bine cadențat decât al ei. Nu știu, poate sunt puțin impresionist și spun prostii, dar dacă e să mă gândesc la asta, primul nume care îmi vine în minte este Anaïs Nin. Iubesc totul la proza ei, de la dinamică până la cuvintele folosite (și-aici, trebuie să recunosc, totul se datorează traducătorilor care reușesc atât de bine și fidel să redea ideile lui Anaïs Nin), de la cum vede lumea, forma pe care i-o dă, până la valorile pentru care pledează și, în general, credințele de viață pe care le are. Prin urmare, chiar pot spune că Anaïs Nin este unică.

„- Unii mor în tăcere, i-a spus. Moartea li se citește în ochi. Unii mor în urlete și trebuie să te întorci cu fața, să nu te uiți în ochii lor. Știi, când îmi făceam pregătirea în armată, primul lucru pe care mi l-au spus a fost: «Să nu te uiți niciodată în ochii unui om care moare».”

Ca și în al doilea volum din seria Jurnalul dragostei, Incest. Din jurnalul dragostei, necenzurat (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am reîntâlnit perspectiva magnifică asupra minții unei femei care este reamintită și în ziua de astăzi, un caracter atât de greu de accesat, atât de inteligent și plin de o efervescență ieșită din comun. După cum am spus, romanul de față este un aperitiv, de fapt, a ceea ce are să urmeze, „o călătorie mică” în lumea lui Anaïs Nin. Sabina, un suflet pierdut, chiar dacă dispune de protecție și confort în viața pe care o petrece cu Alan, cu care este căsătorită de zece ani, tot se simte sufocată. Conjunctura este de așa natură încât „să îi permită” să evadeze, din când în când, pentru a-și recăpăta puterea, echilibrul interior, pentru a-și satisface gândurile erotice și nevoile sexuale. Alan, da, i-a oferit stabilitate, fiind mereu alături de ea, și chiar și-atunci când Sabina este plecată în presupusele ei „escapade de actriță” (când, de fapt, rămâne în New York), Alan este mereu același atunci când ea se reîntoarce - iubitor, încrezător. Cu toate acestea, deficitar când vine vorba de a o satisface pe Sabina în ceea ce privește viața amoroasă, erotică, sexuală. Sabina, deși ciudată, este o persoană complexă, care trece prin cele mai bizare stări - îngrijorată, agitată, mereu în mișcare, mereu aflată „în minciună”. De asemenea, ea pune preț foarte mare pe vestimentație, subliniindu-se, de fapt, proiectarea emoțiilor și sentimentelor în toate formele posibile. 

„(...) Mobilitatea în dragoste a devenit o condiție a existenței tale. Nu e nimic rușinos să cauți măsuri de siguranță. Teama ta era foarte mare.”

Chiar nu știu ce-aș mai putea spune despre Spioană în casa dragostei. Deși o carte care se citește rapid, fiind, în esență, o nuvelă, pot spune că este destul de complexă și „grea”. Anaïs Nin stăpânește foarte bine psihologia umană (de fapt, aș putea spune că își cunoaște foarte bine natura interioară), iar acest adevăr se observă în scrierile sale. Senzualitatea cu care scrie, visul, efervescența emoțiilor, a trăirilor, a sentimentelor, totul este de-o forță literară ieșită din comun. Încă o dată, mă declar un fan convins al lui Anaïs Nin, și vreau neapărat să citesc și celelalte părți din jurnal. Pentru mine, Anaïs Nin scrie literatură de calitate, serioasă, literatură care-mi satisface, pur și simplu, toate așteptările pe care le-aș putea avea de la o carte pentru a o considera drept „foarte bună”. Deși, într-adevăr, am citit destul de greu prima carte, asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut. Dimpotrivă, înseamnă că a fost cu adevărat o carte care chiar mi-a solicitat simțurile, percepția și modul în care ar trebui să înțeleg anumite lucruri. Prin urmare, o carte serioasă, inteligentă și extraordinar, dar extraordinar de bine scrisă.