I'm Thinking of Ending Things, de Iain Reid - Recenzie

Editura: Gallery/Scout Press

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2017 

Iain Reid is the author of two critically acclaimed, award-winning books of nonfiction. His debut novel, I'm Thinking of Ending Things, was an international bestseller, and was translated into more than a dozen languages. Oscar-winner Charlie Kaufman is writing and directing the film adaptation for Netflix. Foe is Reid's second novel. Now a Netflix original movie, this deeply scary and intensely unnerving novel follows a couple in the midst of a twisted unraveling of the darkest unease. You will be scared. But you won’t know why… I’m thinking of ending things. Once this thought arrives, it stays. It sticks. It lingers. It’s always there. Always. Jake once said, “Sometimes a thought is closer to truth, to reality, than an action. You can say anything, you can do anything, but you can’t fake a thought.” And here’s what I’m thinking: I don’t want to be here. In this smart and intense literary suspense novel, Iain Reid explores the depths of the human psyche, questioning consciousness, free will, the value of relationships, fear, and the limitations of solitude. Reminiscent of Jose Saramago’s early work, Michel Faber’s cult classic Under the Skin, and Lionel Shriver’s We Need to Talk about Kevin, “your dread and unease will mount with every passing page” (Entertainment Weekly) of this edgy, haunting debut. Tense, gripping, and atmospheric, I’m Thinking of Ending Things pulls you in from the very first page…and never lets you go. 

“Sometimes a thought is closer to truth, to reality, than an action. You can say anything, you can do anything, but you can't fake a thought.” 

Am citit cartea după ce am văzut filmul - unul dintre cele mai bune filme văzute vreodată. De-atunci, am vrut neapărat să citesc și romanul lui Reid. Cum am pus mâna pe el, ce-i drept, entuziasmul n-a mai fost același. Dar am știut, chiar am știut că fiecare carte are timpul ei. Este ca și cum te-ar chema, ca și cum ți-ar spune „nu, nu este acum timpul potrivit pentru a mă citi”. Și așa a fost. Am citit această carte exact când a trebuit, și, sincer, poate acesta este unul dintre (pe lângă altele) motivele pentru care această carte, I’m Thinking of Ending Things, este una dintre cele mai bune - de fapt, cred că cea mai bună - cărți citite anul acesta. O proză absolut splendidă, o scriitură magistrală, imagini pe care nu le-aș putea uita vreodată, și o poveste la care m-am raportat într-un mod intim, atât de personal încât, uneori, am crezut că această carte este strict despre mine. Un roman fabulos, un autor incredibil de bun și, pe lângă toate acestea, o ecranizare de excepție, deși chiar aș putea spune, cu certitudine, că nu se compară cu romanul. Yet, rămâne chiar o ecranizare extrem de reușită, dat fiind faptul că romanul este unul extrem de violent, introspectiv, extrem de incisiv și acid, dar, dincolo de toate acestea, cu un substrat emoțional ieșit din comun. Cu certitudine, repet, cea mai bună carte - pentru mine - citită anul acesta.

“For years, my life has been flat. I’m not sure how else to describe it. I’ve never admitted it before. I’m not depressed, I don’t think. That’s not what I’m saying. Just flat, listless. So much has felt accidental, unnecessary, arbitrary. It’s been lacking a dimension. Something seems to be missing.”

Romanul lui Iain Reid a fost tradus și la noi, la cei de la Editura Curtea Veche, și, sincer, m-am bucurat nespus când am văzut fiindcă nu mă așteptam (nu știu de ce) să apară și la noi. De asta mi-am și luat-o în engleză, dar chiar nu regret nimic - de fapt, când o citeam, mă întrebam dacă (și cum) au reușit traducătorul să redea întocmai această frumusețe stilistică a lui Reid. Mă gândesc uneori că limba engleză are ceva „intim”, ceva personal, care în același timp n-ar putea fi tradus viabil în limba noastră pentru a suna la fel de bine. La fel de intens și profund. Chiar am mers în Cărturești și am răsfoit puțin romanul, dar aici fac referire strict la anumite fragmente. Traducerea părea impecabilă, însă n-am reușit s-o citesc, în întregime, și în română (vreau să fac asta). În orice caz, pot spune că citind-o în limba engleză cu siguranță se simte diferit, adică mult mai intens, mult mai convingător. După cum probabil știți, nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții sau alte chestii de acest gen, fiindcă mi se pare că nu are niciun sens. În schimb, de obicei încerc să surprind modul în care o anumită carte a avut impact asupra mea. Și, pe cuvânt, această carte pur și simplu m-a doborât, mi-a dat de gândit, m-a făcut să reconsider extraordinar de multe lucruri din viața mea. O carte absolut memorabilă!

“We’re never inside someone else’s head. We can never really know someone else’s thoughts. And it’s thoughts that count. Thought is reality. Actions can be faked.”

Tensiune, frică, teroare, violență, groază, imagini pe care nu le poți uita, lirism, profunzime, emoții, o apăsare psihologică așa cum rar mi-a fost dat să simt, să citesc, să trăiesc. Credeți-mă, romanul lui Reid are ceva cu totul și cu totul special - e foarte diferit de tot ce am citit vreodată, și, sincer, chiar nu înțeleg acest rating (oarecum) mic de pe Goodreads, deși e raportat la peste o sută zece mii de cititori. În esență, aș spune că nu-i un roman pentru oricine, și nu pentru că altcineva n-ar fi în stare să aprecieze scriitura lui Reid, intensitatea prozei sale, ci am în vedere faptul că este „o carte de stare”, chiar dacă, sincer, poate fi citită și ca un thriller deosebit de bun. Dar e un thriller psihologic, un thriller care nu are o dinamică anume. Este slow burning, dar în același timp are niște imagini cu un impact uluitor, violent. Da, cred că acest roman este unul extrem de violent, și în mare măsură mi-a amintit și de cea mai bună carte pe care am citit-o anul trecut, Neliniștea serii (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), fiindcă are acel ceva diferit, după cum am spus, de tot ce am citit vreodată. În aceeași măsură, consider că impactul emoțional pe care l-a avut asupra mea se datorează și anumitor circumstanțe personale, dar nu pot să nu apreciez, de asemenea, cât de bine și frumos și sublim și impecabil scrie Reid. Fascinant de bine, sincer să fiu. Iar romanul său a fost una dintre cele mai mari surprize literare ale acestui an, chiar dacă știam, de la bun început, că o să-mi placă.

“I’m thinking of ending things. Once this thought arrives, it stays. It sticks. It lingers. It dominates. There’s not much I can do about it. Trust me. It doesn’t go away. It’s there whether I like it or not. It’s there when I eat. When I go to bed. It’s there when I sleep. It’s there when I wake up. It’s always there. Always.”

Înainte să îl citesc eu, i l-am împrumutat unei prietene foarte apropiate. S-a pus de îndată pe citit, și chiar mi-a scris la un moment dat că îi dă o stare de frică, o stare bizară pe care n-ar putea-o descrie, mai ales că-l citea pe timpul nopții. Nu, nu este un roman horror (chiar dacă ecranizarea are tendința de a aborda această direcție). Sau, cel puțin, nu este un horror clasic, care să te sperie prin imagini și sunete neașteptate. Este un horror psihologic, o carte care îți dă extrem de mult de gândit și care, după cum am spus, te face să reconsideri anumite lucruri. Recunosc, sfârșitul pur și simplu m-a dat peste cap, fiindcă nu mă așteptam la acest lucru (de fapt, spre exemplu, filmul nu l-am putut înțelege fără să caut explicații pe internet - explicațiile bazându-se, de altfel, pe carte, fiindcă din carte chiar poți înțelege care este de fapt toată ideea). Chiar dacă am văzut înainte filmul, cartea se distanțează net de calitatea acestuia (totuși, repetându-mă, și filmul este extraordinar de bun). În schimb, dacă nu vă plac cărțile care tind să îți dea de gândit, care necesită o oarecare atenție din partea cititorului și nu o citire care să fie superficială, atunci cu siguranță nu vă recomand această carte. Totuși, foarte multe persoane cărora le-am recomandat-o mi-au spus că li s-a părut genială și că, într-adevăr, este o carte foarte diferită.

“People talk about the ability to endure. To endure anything and everything, to keep going, to be strong. But you can do that only if you're not alone. That's always the infrastructure life's built on. A closeness with others. Alone it all becomes a struggle of mere endurance.”

Deși nu obișnuiesc să recitesc cărți, cu siguranță voi reveni, cândva, la I’m Thinking of Ending Things. Fără să exagerez, fără să mă manifest impresionist, este una dintre cele mai intense și incredibile cărți citite vreodată. M-a convins totul la ea - de la scriitură (și în special!), imaginile memorabile, intriga, ideea cărții, modul în care „a evoluat totul”, până la personaje și introspecția acestora și gândurile pe care le-au avut și emoțiile și tot. Efectiv, chiar mi-a plăcut tot la această carte. Filmul l-am văzut de cel puțin trei ori, fiindcă de fiecare dată când mă uit la el mi se pare că are un înțeles cu totul și cu totul diferit. Prin urmare, știu sigur că această carte va fi citită de fiecare dată diferit. Abia aștept să citesc și celălalt roman al autorului, Foe, pentru că știu că e tradus și la noi. Am văzut pe Goodreads că are și alte cărți scrise, și dacă abordează aceeași direcție, dacă are același stil, atunci cu siguranță vor fi la fel de memorabile. Chiar vă recomand cu toată încrederea această carte; dacă aveți ocazia, v-aș spune să o citiți în limba engleză, pentru a putea simți, în totalitate, cât de frumos scrie Reid și cât de multe metafore și subtilități se ascund în spatele scriiturii sale. Într-adevăr, un autor care pur și simplu se joacă cu emoțiile și mintea ta, care îți livrează o proză de-a dreptul fascinantă, diferită, care e cu totul altceva față de ce am citit până acum - și, credeți-mă, am citit foarte mult la viața mea.

G., de John Berger - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Ioana Văcărescu

Romancier, poet, eseist, dramaturg şi critic, John Berger a fost unul dintre cei mai influenți autori ai ultimilor cincizeci de ani. Născut în 1926, la Londra, și-a început cariera ca pictor, expunând într-o serie de galerii londoneze, ca apoi ca apoi să se reorienteze către critica de artă. Feluri de a vedea, eseul său de teorie a artei care a însoțit seria de televiziune omonimă de mare succes difuzată de BBC în 1972, a intrat în bibliografia universitară esențială, fiind considerată una dintre cele mai inovative cărți despre artă publicate vreodată. Lucrarea a apărut în traducere, la Vellant, în 2018. Când romanul său G. a câștigat premiul Booker în 1972, John Berger a donat jumătate din contravaloarea acestuia organizației Panterele Negre din Marea Britanie, într-un gest menit să denunțe practicile imorale ale finanțatorului premiului, gigantul alimentar Booker McConnell. În mod paradoxal, controversa iscată cu acest prilej a contribuit la sporirea prestigiului distincției. În ultima parte a vieții a publicat eseuri având ca subiect fotografia, arta, politica și memoria, dar și povestiri în The Threepenny Review și The New Yorker. Romanul său From A to X a fost inclus pe lista lungă a nominalizărilor la premiul Booker în 2008. S-a stins la vârsta de 90 de ani, în Franța, unde se stabilise din 1974.

„Când memoria omului leagă o experiență de alta, natura acestei legături poate varia considerabil. Există legături prin contrast, legături prin similitudine, legături prin metafore senzoriale, legături prin secvențe logice și așa mai departe. Relația dintre cele două experiențe poate fi uneori de comentare reciprocă. În cazul acesta, legătura ia multe forme și este complexă. Însă comentariu, deși extrem de precis, nu poate fi verbalizat, așa cum nu poate fi verbalizat un acord muzical.”

Fiul unui negustor bogat din Livorno și al tinerei sale amante americane, G. a fost conceput în 1886, la patru ani după moartea lui Garibaldi. Încredințat grijii verilor săi materni Beatrice și Jocelyn, descendenții unei familii aristocratice decăzute, G. deprinde tainele vieții în Anglia rurală. Înstrăinat de părinți, condamnat dintru început la soarta celor fără patrie ori apartenență, G. întruchipează individul contemporan pendulând între libertate și însingurare, descoperire de sine și autodistrugere. Îl vom regăsi, rafinat paneuropean ante litteram, în principalele orașe ale statelor-națiune ale anilor dintre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea: Paris, Milano, Londra, Triest. Cosmopolit, poliglot, senzualist par excellence, va acoperi, cu interesul rece al martorului distant, marile răsturnări istorice, politice, sociale, tehnologice ale timpului său, într-un total dispreț față de ideea de soartă ca un dat. Un portret plin de compasiune al Europei dinainte de izbucnirea Primului Război Mondial, G. este o operă de ficțiune clasică de la un maestru modern ce merită redescoperit.

„Moralitatea nu are mistere. De asta nu există fapte morale, ci doar judecăți morale. Judecățile morale presupun continuitate și predictibilitate. Un fapt nou, profund surprinzător nu poate fi înglobat în moralitate. Poate fi ignorat sau înăbușit; însă, odată ce existența lui a fost recunoscută, faptul că este inexplicabil îl face impenetrabil pentru orice judecată morală imediată.”

Probabil știți cât de mult ador cărțile din colecția Endorfiction, așa că m-am bucurat enorm când am văzut că prietenii de la Editura Vellant au reușit să o mai îmbogățească cu câteva titluri. Date fiind aceste circumstanțe, știam că G. este un roman de calitate, și chiar a fost. Totuși, pe lângă faptul că a fost un roman extrem de interesant, a existat un ceva ciudat la el, bizar (dar în sensul bun): proza frumoasă, paragrafele minunate scrise de autor, se îmbină cu câteva dintre cele mai bune și de calitate descrieri introspective (!!!) ale oamenilor, dar raportându-ne la un context dominat de sexualitate, erotism. Nu știu, mi s-a părut extraordinar cum reușește autorul să livreze fragmente dintre cele mai profunde fix în aceste „momente literare”. De altfel, și structura cărții este oarecum ciudățică, pentru că sunt foarte multe paragrafe care, deși se leagă, sunt despărțite, și trebuie să recunosc că pentru mine acest lucru a funcționat: lectura a mers mult, mult mai repede decât (nu) m-aș fi așteptat. Și, la sfârșitul cărții, mi-am dat seama că am avut parte de un roman de calitate, un adevărat tur de forță literar - cum, de altfel, mă și așteptam, deoarece am avut foarte multe experiențe plăcute cu cărțile din colecția asta. Vreau să menționez că traducerea acestei cărți este e-x-c-e-l-e-n-t-ă! Felicitări, Ioana Văcărescu!

„(...) Era încântată să facă ce-i spunea el, căci era o ocazie bună de a-i demonstra că era capabilă, că abnegația nu era o mască sub care se ascundea neputința.”

G., eroul, protagonistul cărții, a fost, cel puțin pentru mine, un mister întreg - de la început până aproape de sfârșit, și mi s-a părut că al său caracter, a sa natură interioară nu ne-a fost prezentată, în mod direct, de către autor, ci a fost reflectată de către femeile cu care a avut contact, de toate situațiile prin care a trecut și modul în care a reacționat la acestea. De fapt, mi s-a părut mai mult „un spectator” al acțiunii, dincolo de a fi un protagonist al acțiunii. Pentru a vorbi despre poveste, aș putea spune că G. este, într-o oarecare măsură, un fel de reinterpretare a clasicului Don Juan, însă din perspectiva femeilor implicate în relații cu acesta. Fiul nelegitim al unei englezoaice bogate și al unui om de afaceri italian, G. este văzut prin ochii femeilor, naratorul inserându-și comentariile (directe) doar uneori, pe ici și colo, și în special atunci când G. se află în mijlocul unor evenimente violente, cărora ar părea că „singur” nu le-ar putea face față. Un personaj hipnotic, greu de înțeles de către bărbații din cerul său de prieteni care, în cea mai mare parte, îl antipatizează și chiar urăsc. De fapt, acest G. este greu de înțeles și de către femei, pentru care, deseori, rămâne un mister. 

„Îmi privesc viața particulară cu același realism cu care-mi privesc viața publică. Îmi este clar de ceva vreme că vreți să-mi seduceți soția, iar la fel de clar îmi este că ea ar vrea să vă fie amantă. Fără îndoială, chiar așa s-ar fi întâmplat, dacă eu n-aș fi suflat vreo vorbă despre asta. Dar situația de azi nu este una normală. Suntem cu toții în criză de timp. De asta am și deschis subiectul. Vreau să vă spun că puteți conta amândoi pe cooperarea mea.”

Proza este absolut de vis, frumoasă, suavă aș putea spune, profundă și plină de imagini superbe, de-a dreptul hipnotizantă la unele pagini, iar descrierile introspective ale oamenilor, în contexte diferite, sunt „lapte și miere”. Deși construcția romanului necesită o atenție deosebită la detalii, trebuie să recunosc că am citit această carte foarte rapid. În principal, am fost convins de stilul autorului, John Berger, iar apoi m-am lăsat purtat de valul acțiunii și dinamicii. Combinând detaliile istorice cu viața personajului său, povestea capătă o anumită „savoare”, ducând totul într-o direcție mult mai complexă, efervescentă. Chiar mi-au plăcut detaliile istorice, în esență politice și sociale, iar descrierile autorului mi s-au părut foarte convingătoare. Culoarea locală a cărții a avut un iz rafinat, și, deși deseori am o problemă cu acele descrieri care mi se par inutile, trebuie să recunosc că, în această carte, totul mi s-a părut foarte bine dozat și echilibrat - nici prea mult, dar nici prea puțin, ci exact cum trebuie pentru a putea să simt, în totalitate, atmosfera cărții, „scena” pe care trăiau personajele noastre dragi. Legat de personaje, pot spune că se observă atenția deosebită a autorului, ceea ce este un alt aspect care mi-a plăcut enorm. 

„Valsul este un cerc în care panglici de sentimente se ridică și cad. Muzica desface fundele, apoi le leagă la loc.”

G. chiar mi-a plăcut foarte mult - o carte postmodernistă, bineînțeles, dar picarescă, iar acest lucru o face să fie mult diferită față de alte cărți postmoderniste pe care le-am citit de-a lungul timpului. Personajul central al cărții este G., dar nu-mi amintesc dacă John Berger a dat o explicație (în carte) privitoare la alegerea numelui. O fi o aluzie la Giuseppe Garibaldi, eroul italian care a condus mișcarea de unificare a Italiei? Există niște mici aluzii (le-aș putea spune) în carte, adică anumite întâmplări care ar putea face viabil un astfel de scenariu. În orice caz, no me importa quién explica, pentru că eu m-am bucurat de o lectură fabuloasă, care mi-a plăcut cap-coadă și pe care aș recomanda-o oricui. De fapt, nu oricui, pentru că știu că sunt persoane care cu greu abordează cărți care nu sunt tocmai dinamice (și, da, romanul lui John Berger nu e neapărat unul al acțiunii, ci unul al stării), dar îl recomand celor care vor să citească un roman cu personaje complexe, alcătuite din lumini și umbre, care îți dau de gândit. Și, în cele din urmă, chiar îl recomand cititorilor care obișnuiesc să pună accent și pe scriitură, pe finețea romanistă, nu neapărat pe intrigă și alte variabile care, bineînțeles, fac ca un roman să fie bun. 

Întrebări frecvente despre univers, de Daniel Whiteson & Jorge Cham - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 376

Anul apariției: 2022

Traducere: Tudor Călin Sarojanu

Jorge Cham este desenatorul din spatele popularei reviste de benzi desenate online Piled Higher and Deeper (alias PHD Comics). Are un doctorat în robotică la Universitatea Stanford și este fost instructor și cercetător asociat la Caltech. Daniel Whiteson este profesor de fizică și astronomie la Universitatea California, Irvine, și membru al Societății Americane de Fizică. Și-a obținut doctoratul în fizică la Universitatea din California, Berkeley, și este cercetător activ, folosind marele accelerator de la CERN pentru a căuta noi particule exotice. Împreună sunt autorii cărții We Have No Idea, gazdele podcastului Daniel and Jorge Explain the Universe și creatorii serialului animat Elinor Wonders Why.

„În primul rând, să clarificăm la ce ne referim când întrebăm dacă un lucru este «posibil». Depinde pe cine întrebi. 

Dacă întrebi un inginer dacă este posibil ceva precum călătoria în timp, el va spune da, dacă socotește că poate construi o mașină a timpului pentru un mai puțin de trilion de dolari și în mai puțin de un deceniu.

Dacă întrebi un fizician dacă este posibil, el va privi întrebarea diferit. Un fizician va spune că orice lucru este posibil dacă nu știe o lege a fizicii care să-l împiedice.”

Aveți întrebări despre spațiu, timp, gravitație și șansele de a vă întâlni sinele mai vechi într-o gaură de vierme? Toate răspunsurile de care aveți nevoie sunt aici. Ca specie, poate că nu suntem de acord cu multe, dar un lucru ne unește pe toți: nevoia de a ști. Cu toții ne întrebăm și în adâncul sufletului toți avem aceleași mari întrebări. De ce nu pot călători înapoi în timp? De unde a venit universul? Ce se află în interiorul unei găuri negre? Pot rearanja particulele din pisica mea și s-o transform într-un câine? Jorge Cham, fost cercetător, actualmente caricaturist, și Daniel Whiteson, profesor de fizică, sunt experți în explicarea științei în moduri pe care le putem înțelege cu toții, prin intermediul cărților publicate, dar și a popularului podcast Daniel and Jorge Explain the Universe. Cu amestecul lor specific de umor și claritate de tipul oh!-acum-înțeleg, Jorge și Daniel oferă răspunsuri scurte, accesibile și ușoare la câteva dintre cele mai banale, mai insuportabile și mai profunde întrebări despre univers pe care le-au primit. Această carte informativă, distractivă și ilustrată explică aspectele neclare ale realității mari și mici, de la particulele invizibile care alcătuiesc corpul tău până la versiunea identică a ta care citește acum exact această propoziție într-un ungher din altă galaxie. Dacă universul ar fi dotat cu un set de întrebări puse frecvent, acesta ar fi.

„Dar chiar am putea face asta în realitate? Adevărul este că fizicienii nu știu! Acest lucru face parte din categoria «nu e cunoscut ca fiind imposibil, dar, din câte știm, e total nepractic».”

Dacă ar fi să recomand vreodată o primă carte de nonficțiune (în esență, de știință) cuiva care n-a mai abordat gen, cu siguranță Întrebări frecvente despre univers. De ce? Pentru că, pur și simplu, este cartea care reușește cel mai bine să te introducă în această lume a științei care, de altfel, este plină de întrebări. Cu răspunsuri viabile din punct de vedere al corectitudinii, cu un umor aparte și desene imagini care, deseori, îți stârnesc râsul, Daniel Whiteson & Jorge Cham reușesc să livreze cititorilor răspunsuri la câteva dintre acele întrebări pe care măcar o dată ni le-am pus. Este posibilă teleportarea? Ce se întâmplă după ce murim? Există timpul? Putem călători în timp? De unde a venit universul și, oare, am putea vreodată să trăim pe altă planetă? Raportându-se, în principal, la fizică, și la ultimele descoperiri în domeniu, cei doi autori încearcă să ne explice - atât cât este posibil să o facă - cum stă treaba, de fapt, cu lumea în care trăim și până în ce punct s-a ajuns cu răspunsurile acestor întrebări. Veți vedea, de altfel, că multe rămân de descoperit, dar în același timp la fel de multe sunt, în teorie, posibile. Mai greu stăm la partea practică, în cele din urmă, dar cu siguranță progresele în diferite domenii sunt din ce în ce mai însemnate și ne oferă tot mai multe instrumente pentru a explica, astfel, lumea în care trăim.

„Infinitul este o mamă dură. Chiar dacă reușim să evităm toate lucrurile care ne pot ucide, greutatea masivă a timpului ne va ajunge din urmă. Infinitul este un concept greu de înțeles, dar într-un univers infinit de vechi orice lucru care se poate întâmpla, în cele din urmă se va întâmpla.”

Am citit această carte foarte rapid, cred că în mai puțin de o zi. În principal, nu mi-a adus la cunoștință multe lucruri noi, dat fiind faptul că eu citesc foarte multe cărți de știință și sunt familiarizat cu anumite lucruri, teorii, descoperiri. Cu alte cuvinte, am deja răspunsuri viabile la anumite întrebări pe care, la rândul meu, mi le-am pus. Totuși, trebuie să recunosc că dacă aș fi citit această carte mai demult, sigur mi-ar fi fost mult mai ușor să înțeleg anumite lucruri. Am iubit modul în care cei doi autori au reușit să livreze răspunsuri simple (dar, totuși, cuprinzătoare și exhaustive) unor întrebări care deseori necesită abordarea unui anumit limbaj. Făcând asocieri, inserând glumițe de-a lungul textului, informația este nu doar mult mai ușor de urmărit, ci și mult mai ușor de asimilat. Iar răspunsurile care ar putea implica un anumit grad de „mamă, asta-i chiar plictisitor” ajung să devină interactive și semnificativ mai „deloc plictisitoare”. Chiar a fost foarte ușor să urmăresc topicul unor explicații, să-mi pun alte întrebări la rându-mi și să concluzionez, astfel, că este o carte care chiar ar putea introduce pe bune pe cineva în lumea științei, o lume atât de efervescentă, minunată și deseori atât de inaccesibilă.

„Dacă visul tău de teleportare este să fii aici într-un moment și apoi să fii într-un loc total diferit în clipa următoare, atunci ne pare rău să îți spunem încă de la început că acest lucru este imposibil. Din păcate, fizica are niște reguli destul de dure cu privire la tot ce se întâmplă instantaneu. Tot ce se întâmplă (un efect) trebuie să aibă o cauză, care la rândul său necesită transmiterea de informații. Gândește-te: pentru ca două lucruri să fie legate cauzal unul cu celălalt (dispari aici și apari în altă parte), trebuie să comunice cumva unul cu celălalt. Iar în acest univers, totul, inclusiv informațiile, are o limită de viteză.”

Întrebările sunt dintre cele mai efervescente, iar răspunsurile sunt pe măsură. Evident, veți vedea faptul că, de cele mai multe ori, răspunsurile sunt că „este posibil”, iar explicațiile aduse de către cei doi autori sunt viabile din punct de vedere științifice și în accepțiune fizică, mai ales. De altfel, deseori contează modul în care pui întrebarea pentru a primi un anumit răspuns. Uneori s-ar putea să ai parte de un „nu” categorie, dar de cele mai multe ori de o scurtă ridicare din umeri, urmată de un „este posibil” spus printre dinți. De asemenea, mi-a plăcut mult și faptul că la problemele actuale, cei doi autori chiar reușesc să aducă rezolvări (în teorie) destul de interesante. Ne lovim deseori de limitările unei rezolvări când vine vorba de a o pune în practică, dar punctul de plecare, premisa, „epicentrul” este unul nu doar corect, ci și posibil - din punct de vedere teoretic. Date fiind condițiile actuale, etapa în care ne aflăm, multe lucruri nu sunt posibile, însă și Jules Verne, un vizionar extraordinar, își imagina, cândva, că televizoarele sunt parte integrantă dintr-un scenariu SF. Și acum, uită-le, sunt parte banală a realității noastre zilnice. În viitor, asta-i cert, lucrurile vor evolua extrem de mult, iar ce era considerat imposibil va fi considerat ceva la îndemâna oricui.

„Deci cum stau lucrurile cu întregul univers? Are un centru, unde a început totul și unde se întâmplă toate lucrurile importante din univers? Și, dacă da, cât de aproape sau de departe suntem de el? Trăim aproape de centrul acțiunii sau suntem în pustietate, cosmic vorbind? Să aruncăm o privire în jur și să vedem dacă putem identifica centrul, ei bine, a tot. Cine știe, s-ar putea chiar să găsim ceva acțiune când ajungem acolo.”

Chiar vă recomand cu cea mai mare încredere cartea Întrebări frecvente despre univers. Nu trebuie să fiți pasionați ai acestui gen pentru a vă plăcea, ci trebuie doar să-ți fi pus, de-a lungul timpului, anumite întrebări. Și cu siguranță cu toții ne-am întrebat măcar o dată de unde vine universul și dacă am putea găsi o altă planetă pe care să locuim. Sunt absolut sigur că veți găsi lecturarea acestei cărți nu neapărat relaxantă, pe cât interactivă și extrem de „stimulatoare”. Mie chiar mi-a plăcut, și trebuie să recunosc că am împărtășit din ea cu o prietenă foarte bună, având o discuție destul de complexă și interesantă pe marginea unor subiecte abordate în ea. Mă voi opri aici din a scrie despre carte, dar nu înainte de a sublinia faptul că nu este o carte deloc grea, dimpotrivă, fiind ușor de citit și, mai ales, de asimilat. Ăsta este un punct forte, de fapt: faptul că n-ai cum să pleci din lecturarea acestei cărți fără a fi rămas cu niște răspunsuri extrem de interesante, pe care (de ce nu?) le-ai putea împărtăși cu grupul tău de prieteni și apropiați - arătându-le fațetele extrem de efervescente, minunate și, totuși, încă nedescoperite ale imensei lumi în care trăim. Sau, de ce nu, s-o dai bine la o petrecere! Lecturi frumoase să aveți!

Lichid, de Mark Miodownik - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2019

Traducere: Anca Bărbuelscu 

Mark Miodownik predă un curs universitar despre materiale și societate și este directorul secțiunii Institute of Making de la University College, Londra. Este autorul bestsellerului 10 materiale minune (Editura Publica, Co-Lecția de Știință, 2017, traducere de către Vasile Decu) și a fost distins cu premiul pentru carte al Academiei Naționale de Comunicare în Științe și cu Premiul Winton al Societății Regale. Cartea de față, Lichid Substanțele plăcute și periculoase care curg prin viețile noastre, a apărut în anul 2019, în traducerea Ancăi Bărbulescu (o traducere extraordinar de bună), la Editura Publica. 

„Vă invit deci să zburați cu mine. Vă promit o călătorie stranie și minunată.”

Lichid, în care povestea este spusă pe durata unui zbor transatlantic, invită cititorul într-un tur al substanțelor informe, prezentat sub forma moleculelor, al picăturilor, al bătăilor inimii și al valurilor oceanului. Întâlnim fluide și în avion (de la săpun la ecranele cu cristale lichide), și în afara lui: în vulcanii Islandei, pe întinderea înghețată a Groenlandei și pe minunata coastă californiană. Ajungem să privim lichidele cu uimire și fascinație și să le înțelegem potențialul letal și distrugător. Așa cum s-a întâmplat și în 10 materiale minune, stilul unic de narațiune științifică al lui Mark Miodownik aduce la viață lichidele într-un mod nou și captivant. Uneori explozive, alteori delicioase, ocazional otrăvitoare, dar mereu interesante: autorul cărții 10 materiale minune ne dezvăluie viețile secrete ale lichidelor – omoloagele din umbră ale solidelor noastre. Știm că fără apă nu putem supraviețui și că, uneori, am spune același lucru și despre o ceașcă de cafea sau un pahar de vin. Dar chiar înțelegem cât ne bazăm pe lichide sau pe puterea lor distructivă? 

„În fiecare capitol, tratez o etapă separată a zborului și calitățile lichidelor care au făcut-o posibilă: capacitatea lor de a arde, de a se dizolva sau de a se infuza, ca să numim doar câteva. Arăt cum ne permit să zburăm în jurul globului capilaritatea, condensarea, viscozitatea, solubilitatea, presiunea, tensiunea superficială și multe alte proprietăți ciudate ale lichidelor.”

Dincolo de conținutul științific viabil, extrem de precis, cu informații dintre cele mai de preț, trebuie să recunosc că m-a amuzat teribil această carte. Nu știu de ce. Pur și simplu citeam și mă gândeam că, uite, câtă imaginație să ai ca în timpul unui zbor să-ți vină ideea de a scrie o carte care, în esență, vorbește de lichide, și chiar mă gândeam la scenariul în care însoțitoarea de zbor se va oferi să-i aducă o cafea. Și, pam, chiar s-a întâmplat, și-așa am început discuția despre cavea. Deci, să pornim în aventură (a se citi: să decoleze odată avionu' ăsta). Miodownik vorbește despre mai multe lichide pe care le observă pe parcursul zborului său: începând cu untul de arahide pe care, aparent, n-are voie să-l ia cu el la bord. Încetul cu încetul, descompune totul până la nivel molecular, explicând, în esență, de ce se comportă în anumite moduri, din ce sunt alcătuite, de ce unele au o anumită fluiditate, densitate, de ce sunt vâscoase și de ce nu poți turna untul cu arahide într-un pahar, da după să-l bei, și de ce n-ar putea sistemele de securitate de la aeroport să facă diferența între un simplu unt de arahide și unul încărcat cu explozibil?! Chiar este o lectură care m-a prins de la prima pagină și din care, sincer, am plecat mult mai învățat, având mult mai multe cunoștințe: ador să descopăr lucruri noi, să absorb informații din mai multe domenii. Și chiar nu m-aș fi gândit că lichidele sunt, pe bune, atât de complexe. 

„Astfel, explic cum se face că lichidele urmează o direcție de curgere ascendentă în copaci, dar descendentă pe dealuri, de ce este uleiul lipicios, cum pot ajunge valurile atât de departe, de ce se usucă lucrurile, cum este posibil ca unele lichide să fie cristale, cum să nu te otrăvești când îți prepari băuturile alcoolice acasă și, poate cel mai important, cum se face un ceai perfect.”

Înaintând în lectură, învățăm despre combustibilii folosiți pentru alimentarea avioanelor, de ce unii sunt mai folosiți (și mai buni) decât alții, ajunge la „caracterul” lipicios al lichidelor (știați, de fapt, că unele avioane au aripile „lipite”, folosindu-se un adeziv special? Bine, există și avioane care folosesc alte mecanisme de prindere, but still - totuși, autorul ne liniștește spunându-ne că nu are cum ca acestea să se rupă în timpul zborului sau să se dezlipească), mai aflăm de ce te îmbeți atunci când consumi (prea) mult alcool, ce anume te afectează și-ți dă acea stare, învățăm lucruri despre oceane, cum se formează și cum acționează tsunami-urile, de ce mareele se izbesc de țărm, care-i faza cu ecranele LCD și altele de acest gen. Pe scurt, Lichid este o carte foarte „fluidă”, foarte efervescentă în ceea ce privește abordarea chiar și celor mai banale (în aparență) idei. Mark Miodownik ne vorbește despre nori, cum să traducem forma și transparența acestora în posibile condiții meteorologice. Ne învață cum să preparăm o ceașcă perfectă de ceai sau cafea, cum se fabrică săpunurile. Și sunt sigur că autorul chiar a abordat și alte idei, însă nu-mi amintesc prea bine pentru că, sincer să fiu, am citit această carte prin aprilie, iar recent am văzut-o în bibliotecă și mi-am amintit că nu am recenzat-o (și obișnuiesc să recenzez toate cărțile pe care le citesc).

„Mâncarea nu este doar un exercițiu de obținere a hranei, un ritual social sau o paradă de împerechere - este și o experiență emoțională. Poate are de-a face cu hormonii secretați în timp ce digerăm o masă satisfăcătoare, care încurajează senzația de bine sau chiar de încântare. Este încântarea aceea care parcă mi se ridică din stomac ori de câte ori mănânc ceva bun. Se întâmplă chiar să-mi dea și lacrimile.”

Ah, da, învățăm și lucruri despre vulcani, lavă, cum erup și de ce, iar într-o notă mai practică, încheierea cărții ne prezintă modalități prin care ne putem folosi de lichide pentru a ne îmbunătăți viețile și chiar funcționalitatea diferitelor obiecte pe care le folosim în viața de zi cu zi. Per total, a fost o lectură chiar foarte antrenantă, amuzantă și extrem de bine scrisă, și chiar nu mi-a dat bătăi de cap partea de chimie, pentru că am învățat foarte multe lucruri noi - ceea ce este, de fapt, cea mai importantă variabilă când vine vorba de calitatea unei cărți științifice pe care am citit-o. Ah, da, știați că partea aia lipicioasă de pe spatele unui post-it este, de fapt, cauciuc? Eu habar n-aveam, credeam că este un fel de lipici, ceva, nu cauciuc. Mark Miodownik este chiar persoana care ar trebui să vorbească despre așa ceva, fiind inginer de materiale și profesor universitar. În călătoria sa de la Londra spre San Francisco, reușește să țină o prelegere foarte amuzantă și interesantă despre lichidele pe care le folosim aproape în fiecare zi: începând cu trecerea prin sistemul de securitate și motivul pentru care nu putem lua mai mult de 100 de mililitri de lichide la bord, până la băuturile de dinaintea cinei, compoziția oceanelor pe care, fiind în avion, le survolează, și lichidele care „țin împreună” structura avionului în care se află. 

„Dar unele lichide sunt stranii; nu respectă regulile curgerii newtoniene. De exemplu, dacă amestecăm amidonul de porumb cu puțină apă rece, va rezulta un lichid care curge ușor când îl amestecăm încet, dar care devine foarte vâscos când încercăm să îl amestecăm rapid, ajungând să se comporte ca un solid. Dacă îl lovim cu pumnul, nu aruncă stropi deloc, ci se opune apăsării ca un solid. Acesta este așa-numitul comportament non-newtonian - curgerea lichidului nu este determinată de o singură viscozitate.”

N-am citit și cealaltă carte scrisă de Mark Miodownik, 10 materiale minune, apărută și la noi, tot în traducere la Editura Publica, dar chiar aș vrea. Folosindu-se de talentul de povestitor, lectura pare să curgă de la sine (nu poate să nu mă amuze ce scriu aici!), reușind să ne explice, într-un mod ușor de înțeles, practic, cum funcționează lichidele din lumea în care trăim, hidrodinamica, compoziția și efervescența acestora. Reușește să captiveze cititorul și nu-l plictisește deloc și, sincer să fiu, mă așteptam oarecum ca lucrurile să devină redundante la un moment dat, mult prea plictisitoare - în schimb, dimpotrivă, totul a fost extrem de bine dozat, fără a se pierde în detalii care, deși esențiale, ar fi putut plictisi cu ușurință cititorul. Chiar merită să-i dați o șansă, mai ales dacă sunteți fani ai cărților de nonficțiune, știință, mai exact. Mie mi-a plăcut tare mult și eu chiar obișnuiesc să citesc cărți de acest gen, având grade de comparație. A fost o lectură amuzantă, care m-a învățat multe lucruri și pe care, prin urmare, o consider extrem de benefică. În cele din urmă, despre asta-i vorba, nu? Despre a învăța lucruri noi. Iar când forma în care se prezintă aceste lucruri este amuzantă, deci mult mai ușor de asimilat, cu siguranță „am dat lovitura”. Lichid este o carte pe care aș recomanda-o oricui, pentru că nu necesită o pregătire ulterioară în vederea înțelegerii lucrurilor pe care le spune și descrie autorul. 

Înțelepciunea lupilor, de Elli H. Radinger - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 2022

Anul apariției: 2018

Traducere: Paul Slayer Grigoriu

Elli H. Radinger s-a născut în 1951 și, în urmă cu 30 de ani, a renunțat la profesia de avocat pentru a se dedica în întregime scrisului şi marii ei pasiuni, lupii. Astăzi este cea mai cunoscută specialistă în lupi din Germania şi îşi face cunoscută ştiinţa prin cărţi, seminare şi prezentări. De un sfert de veac îşi petrece o mare parte a anului în America, în Parcul Naţional Yellowstone din Wyoming, pentru a observa lupii sălbatici. Elli H. Radinger locuieşte cu căţelușa ei în Wetzlar, Hessen. Înțelepciunea lupilor este prima carte scrisă de Elli H. Radinger apărută la Editura Publica. 

„Lumea lupilor este o lume a femeilor. Am ajuns la această concluzie în numeroșii ani de când mă ocup de lupi. Admiratorii și susținătorii marilor canine sunt cel mai adesea femei. Atât la prelegerile mele, cât și în timpul călătoriilor de observare a lupilor, bărbații sunt evident în minoritate. Care să fie cauza?”

Niciun animal nu seamănă atât de mult cu omul în privința comportamentului social ca lupul. Elli H. Radinger, specialista germană numărul unu în lupi, a văzut de mai multe ori lupi răniți la vânătoare sau în luptă. Familia de lupi se îngrijea mereu de aceștia. Dacă plecau la vânătoare, unul rămânea cu cel rănit. Când se întorceau, îi aduceau hrană. Animalele bolnave și bătrâne erau îngrijite până când se simţeau mai bine. Această însușire de a-i îngriji pe ceilalți face ca oamenii și lupii să fie atât de asemănători. Să cari după tine hrană de colo-colo şi să te îngrijeşti de ceilalţi membri ai familiei inclusiv când sunt bolnavi sunt lucruri pe care le vezi doar la oameni şi la lupi. La o primă vedere, cimpanzeii par să semene mai mult cu oamenii decât lupii. Dar masculii-primate nu ajută la hrănirea puilor sau la îngrijirea bătrânilor. Lupii şi oamenii se înţeleg mai bine. Este unul dintre motivele pentru care, cu multă vreme în urmă, nu am invitat maimuţele să-şi împartă viaţa cu noi, ci lupii. Elli H. Radinger se bazează pe experienţa ei de decenii în studiul lupilor şi ne oferă o privire uimitoare asupra inteligenţei unei specii adesea greşit înţelese. Iubeşte-ţi familia, ai grijă de cei care îţi sunt încredinţaţi, nu renunţa niciodată şi nu înceta niciodată să te joci – acestea sunt principiile lupilor. Au grijă plini de empatie de bătrânii şi răniţii din rândurile lor, îşi cresc plini de dragoste urmaşii şi au capacitatea să uite de toate când se joacă. Lupii gândesc, visează, îşi fac planuri, comunică inteligent între ei – şi se aseamănă mai mult cu noi decât orice alt animal. Elli H. Radinger, celebra specialistă germană în lupi, spune poveşti captivante, ilustrative pentru valori ca spiritul de familie, încrederea, răbdarea, abilităţile de conducere, grija, atitudinea în faţa nenorocirilor sau a morţii. Ne dezvăluie lucruri uimitoare şi necunoscute până acum despre viaţa lupilor şi arată că aceștia ar fi oameni mai buni.

„Oricine aude prima dată urletul lupilor în sălbăticie este profund impresionat. Mulți plâng. Sunetul pare să ne atingă sufletul. Ceva din adâncul nostru. O îmbinare de respect, bucurie și teamă. Sunt recunoscătoare că pot împărtăși acest sunet cu alții. Mă uit în ochii celor care aud prima dată un lup sălbatic urlând și știu că încă avem, cu toții, o legătură cu natura - indiferent câtă tehnologie avem în viețile noastre.”

Documentând peste douăzeci și cinci de ani de observare a lupilor, în Parcul Național Yellowstone, Elli H. Radinger, care a renunțat la profesia de avocat pentru a descoperi aceste animale minunate, ne pune la dispoziție o splendidă carte care ne demonstrează, încă o dată, cât de inteligente sunt creaturile din jurul nostru, în ciuda faptului că, deseori, sunt considerate „fără creier”. Departe de a fi adevărat, iar Înțelepciunea lupilor demonstrează exact contrariul: unele animale sunt de o inteligență extraordinară, iar pasiunea lui Elli H. Radinger a început într-un mod total neașteptat - printr-un „sărut” din partea unuia dintre lupi, care a dus la un stagiu de etologie la Wolf Park (Indiana), ulterior punând bazele unei cariere în biologie, drept asistent voluntar în cadrul Yellowstone Wolf Project. Folosind fotografii în carte, în nuanțe de gri (superbe fotografii!), autoarea spune povestea unei familii de lupi, totul prin intermediul relațiilor care se concretizează în cadrul acesteia: conducătorii, rolurile sociale, vârsta, codul moral, abilitățile care, spre surprinderea mea, includ o gamă variată și remarcabilă de capacități cognitive, inclusiv planificarea din avans, luarea deciziilor prin analiza și cântărirea unor criterii, jocul de rol, antrenamentul, educația parentală și, bineînțeles, supraviețuirea.

„Natura nu este un film Disney, chiar dacă ne place să credem asta. Moartea este mereu sângeroasă și înfricoșătoare. E drept că, din perspectiva mea, mult mai cumplite sunt animalele ținute înghesuite, în masă și în transporturile de animale. Vânătorile lupilor sunt parte din natură, nici rele, nici brutale. Când văd, după o vânătoare reușită, cum fețele lupilor apar epuizate, dar mulțumite, cu boturile însângerate dintr-un cadavru, cum înghit carnea și le-o mestecă puilor la vizuină, iar micuții mănâncă lacomi tot, știu că totul are rost.”

Mi s-a părut fascinantă lecturarea acestei cărți, pur și simplu am devorat-o și, chiar dacă am citit-o acum ceva timp, am recomandat-o în permanență celor cărora le plac cărțile cu și despre animale. Elli, petrecând o perioadă lungă de timp observând familia de lupi, a stabilit o legătură pe care o descrie ca fiind „o relație de iubire”. Cu răbdare, devotament și pasiune, ea a învățat, efectiv, modul în care aceștia își duc viețile, legăturile pe care le creează, formele de inteligență și manifestările acesteia, știind totul despre personalitățile fiecăruia dintre lupi. Lupii sunt creaturi excepționale, care apelează la strategii inteligente de supraviețuire și par să urmărească „un cod moral” pe care l-au învățat și care se manifestă în comportamente altruiste, grija față de ceilalți membri ai haitei, respectul în familie și ajutorul reciproc. Sincer să fiu, într-adevăr, chiar am fost fascinat de ceea ce am citit și am regretat că, atât de mult timp, am considerat lupii ca fiind pur și simplu mânate de instinctul animalic și, evident, cel de conservare. Bineînțeles, din prisma faptului că am reușit să-nțeleg cum funcționează această lume în care trăim și nu rămân rece la nevoile naturii și ale animalelor, și nu consider că „omul este ființa cea mai importantă din Univers”, cu siguranță nu mai am această părere - că animalele, în esență, nu sunt decât (vorba aia) „niște animale”. Și omul e animal, așa-i? 

„Două întâlniri cu lupii cum altele mai diferite nu există. Și totuși pătrunse amândouă de aceeași magie. Întâlnirea cu un lup sălbatic nu lasă pe nimeni rece. Mișcă ceva adânc din noi, un loc unde încă mai suntem întregi.”

De aceea, spre exemplu, mi s-a părut interesantă comparația pe care Elli H. Radinger a făcut-o între lupi și oameni, iar un exemplu foarte clar este modul în care jocul și interacțiunile care se traduc în afecțiune sunt folosite pentru se hrăni și proteja reciproc, pentru a-i învăța pe puiuții de lup despre limitele pe care nu trebuie să le depășească, pericolele ascunse, nevoia de companie și alte comportamente care sunt benefice pentru sănătatea și dinamica generală a haitei, și care îi ajută să devină membri sănătoși care, ulterior, pot fi independenți ai unui grup familial holistic. Lupii tineri, în general, învață prin observație, prin imitare (nu așa fac și copiii mici?!), fac ceea ce văd la părinții lor, uneori stabilind limite ca parte a acestei proces educațional automat. Fiecare lup tânăr poate avea propriile experiențe și învață, astfel, consecințele unei acțiuni, iar puii de lup, ca și copiii oamenilor, au nevoie părinți care să le arate „calea cea bună”. Lupii creează haite dinamice, altruiste, care au strategii de vânat, obiective, limite, roluri și reguli bine stabilite - iar asta îi face, de fapt, să fie atât de înțelepți și buni la vânătoare. Când vine vorba de a lucra împreună, de a coopera, comunicarea joacă un rol esențial, iar lupii știu cum să facă asta astfel încât să aibă randamentul dorit. 

„Poate că tocmai aceste este darul cel mai mare pe care ni-l fac: această lipsă de însemnătate, lipsa de importanță a noastră, a oamenilor, pentru lupi. Pentru că în relație cu natura avem nevoie de un pic mai multă smerenie și modestie. Este vremea să nu ne mai luăm atât de tare în serios, ci pur și simplu să fim. Atunci suntem mai aproape de lup decât oricând.”

Un alt aspect care m-a mișcat a fost observarea faptului că lupii suferă - atunci când un membru al haitei moare, unii lupi se izolează, devin neliniștiți, uneori chiar agresivi, urlă în noapte. Manifestări ale suferinței. În cele din urmă, așa cum facem și noi, ne ridicăm din întuneric, ne scuturăm puțin și ne spunem că viața merge înainte. Totul își urmează cursul firesc - vânează, mănâncă, se reproduc, au grijă de familiile lor. Ei fac ceea ce fac toate creaturile vii în natură: trăiesc momentul, iar apoi își fac griji pentru ceea ce are să urmeze. Din multe privințe, lupii sunt foarte asemănători cu noi: sunt creaturi vii, efervescente, cu personalitate, suflet, emoții, trăiri și inteligență. De asemenea, ei au capacitatea de a trăi în sânul naturii, în această „lume mai veche”, au funcții senzoriale pe care noi le-am pierdut de mult timp sau pe care nu le-am dezvoltat, de fapt, niciodată; lupii pot avea încredere în voci pe care noi nu le auzim vreodată. Și, totuși, se află printre noi - semeni ai noștri pe acest minunat pământ pe care nu ar trebui să-l considerăm „al nostru”, „al oamenilor”, ci al tuturor creaturilor vii care sălășluiesc în brațele planetei Pământ. Înțelepciunea lupilor este o carte minunată, confesiunea unei femei care a creat o conexiune uimitoare cu aceste animale excepționale.