Cazul Alaska Sanders, de Joël Dicker - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2022

Traducere: Alunița Voiculescu

Joël Dicker s-a născut la Geneva în 1985. Primul lui roman, Les derniers jours de nos pères, a primit Premiul scriitorilor din Geneva în 2010. În 2012, a publicat La vérité sur l’affaire Harry Quebert, care a obținut numeroase distincții, inclusiv Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze și Premiul Goncourt pentru liceeni, și a stat la baza unui serial de televiziune. La Editura Trei au mai apărut: Adevărul despre cazul Harry Quebert (2013, traducere de către Ana Antonescu), Cartea clanului din Baltimore (2016, traducere de către Doru Mareș & Gabriela Rigler), Dispariția lui Stephanie Mailer (2018, traducere de către Doru Mareș) și Enigma camerei 622 (2021, traducere de către Doru Mareș), ultima fiind vândută în Franța în aproape 500.000 de exemplare în 2020.

„Eram departe de a-mi închipui povestea tragică ce îl bântuia de ani în șir, până la evenimentele pe care mă pregătesc să vi le povestesc aici”.

Trupul neînsuflețit al Alaskăi Sanders, sosită de curând în Mount Pleasant, un orășel liniștit din New Hampshire, este găsit la marginea unui lac. Ancheta este curând oprită, fiindcă poliția obține mărturisirea făptașului și a complicelui său. Dar unsprezece ani mai târziu, cazul este redeschis. La începutul lui 2010, sergentul Perry Gahalowood, de la Poliția Statală din New Hampshire, convins că a elucidat crima la vremea respectivă, primește o scrisoare anonimă care îl tulbură. Să fi urmat el o pistă falsă? Prietenul lui, Marcus Goldman, care se bucură de un succes uriaș de pe urma cărții sale Adevărul despre cazul Harry Quebert, îl va ajuta să afle ce s-a întâmplat de fapt în acea poveste de demult. Fantomele trecutului nu întârzie să apară, printre ele fiind și aceea a lui Harry Quebert.

„- Capcana pe care ne-o întind banii, Marcus, este că ne permit să ne cumpărăm toate senzațiile, dar niciodată vreun sentiment autentic. Pot să ne dea iluzia că suntem fericiți, fără să fim cu adevărat. Sau că suntem iubiți, când de fapt nu suntem. Banii îți pot cumpăra un acoperiș, dar nu și liniștea unui cămin”.

M-am obișnuit! M-am obișnuit ca după fiecare carte scrisă de Joël Dicker pe care o citesc să mă întreb „OK, și acum ce fac cu viața mea?”, m-am obișnuit ca de fiecare dată după ce termin o carte scrisă de Joël Dicker să am nevoie de cel puțin jumătate de oră pentru a-mi reveni. M-am mai obișnuit și să știu că n-are rost să bănuiesc ceva legat de deznodământ, pentru că Joël Dicker este un mare maestru al răsturnărilor de situație. M-am obișnuit ca în timp ce citesc un roman de Joël Dicker să-mi spun „Of, cât aș fi vrut și eu să pot scrie așa!”, și m-am mai obișnuit ca imediat ce termin o carte scrisă de Joël Dicker, să-mi dau seama că acest autor - atât de tânăr - scrie demențial de bine & este un maestru al acestui gen. Zic „acestui gen”, însă știu că romanele scrise de autorul elvețian nu pot fi încadrate într-un singur registru, fiind de o valență multilaterală nemaipomenită - thriller, tensiune, dramă, profunzime, poezie, introspecție, emoție, filosofie. Fiecare dintre acestea se găsesc dozate armonios în toate cărțile lui Joël Dicker, fiindcă Cazul Alaska Sanders nu este prima carte scrisă de el - după cum probabil v-ați dat seama - pe care o citesc. Încă de când am citit Adevărul despre cazul Harry Quebert (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am știut că Joël Dicker are să-mi fie unul dintre autorii preferați de la Editura Trei. Și, alături de Liane Moriarty, chiar este! Chiar dacă nu obișnuiesc să recitesc cărți, simt că voi face asta cât de curând - am nevoie să mai citesc cărți de la Dicker, fiindcă îmi creează un fel de confort pe care nu-l pot explica.

„- Îmi plăcea acel Marcus care conducea un Ford, a spus ea. Și știi de ce? Pentru că rabla aceea era semnul că, în ciuda talentului tău și a succesului pe care îl presimțeai, erai o persoană specială, diferită de alții. Te-am părăsit deoarece cartea ta începuse să ocupe deja prea mult spațiu. Știam că urma să devii celebru. Avea toate atuurile necesare pentru a reuși. Te-am părăsit pentru că știam că aveam să te pierd”.

Am citit toate cărțile sale - Enigma Camerei 622 (recenzia AICI), Dispariția lui Stephanie Mailer (recenzia AICI) și Cartea Clanului din Baltimore (recenzia AICI), iar Cazul Alaska Sanders nu a făcut decât să-mi confirme (așa cum a făcut-o fiecare carte citită) că Joël Dicker îți merită toată popularitatea, toată faima & toate câștigurile datorate cărților sale. Mai mult decât atât, în această carte chiar am simțit un fel de „analiză” a faptului că a devenit atât de popular. Această faimă care i-a răpit intimitatea, care l-a făcut să se piardă și să fie nevoit să pornească într-o călătorie a regăsirii. Și, de altfel, această carte este într-o mare măsură și despre această călătorie, căreia Joël Dicker i-a dat și o valență spirituală, dar fără a face compromisuri când vine vorba de genul care, în esență, l-a consacrat - thriller. Iar când vine vorba de thriller, Joël Dicker este un geniu. Unul dintre cei mai autentici scriitori pe care i-am citit vreodată, în primul rând pentru că în scriitura sa face apel la o mulțime de resurse, iar firele narative pur și simplu ajung să fie atât de complicate, atât de bizare, încât îți spui că dacă autorul nu are să-ți dea acel mult așteptat răspuns care să fie convingător & viabil, atunci e clar că a gafat-o. La Dicker, chiar dacă povestea este extrem, dar extrem de complicată, n-a fost niciodată cazul: când ajungi pe la sfârșit și îți spune cum au stat de fapt lucrurile, care-i toată faza, vezi că totul, dar absolut totul se leagă în această carte. Nu „sare calul”, cum se spune, și-ți livrează așa niște premise de pe ici-colo, doar ca să îți zică „ok, asta a fost, ciao”, ci scoate la lumină toate indiciile & toate pistele pe care le-a prezentat în carte. După părerea mea, atunci când reușești să faci asta, chiar că ești un scriitor de calitate!

„- Nu pot răspund eu în locul tău, Marcus, însă îți voi spune care e părerea mea. Scrisul are valoare reparatorie pentru tine, Marcus. Adevărul despre cazul Harry Quebert a fost o reparație pentru mine, Cazul Alaska Sanders, pe care mi-ai povestit că ai început să scrii, va fi cu siguranță o reparație pentru prietenul tău Gahalwood. E foarte generos din partea ta, Marcus, că vrei să repari pe toată lumea, însă poate că a venit vremea să te gândești și la tine însuți (...). A venit vremea să te ierți, Marcus, și doar scrisul te va ajuta să reușești să faci asta”.

Cazul Alaska Sanders se concentrează în jurul morții unei tinere, în circumstanțe destul de bizare. În rezolvarea presupusei crime se implică chiar „autorul”, care are alt nume în carte, însă a cărui biografie se pupă perfect cu viața reală a lui Joël Dicker. Încetul cu încetul, împreună cu un detectiv, prieten bun și cu o personalitate aparte, cei doi se avântă într-un mister pe care-l vor decoji precum foile unei cepe - iar acest fapt presupune, după cum vă puteți da seama, și multe „lacrimi” (metaforic vorbind). Fiecare răspuns pe care îl descoperă atrage după sine și mai multe întrebări. Pe scurt, cei doi se afundă tot mai mult într-un abis întunecat de secrete, întâmplări fără sens, destăinuiri și minciuni - iar în fața lor, pe măsură ce pășesc spre rezolvarea cazului (cred ei!) se cască hăul flămând al unor secrete care mai bine ar fi rămas secrete pentru totdeauna. Nu voi vorbi mai mult despre acțiune, dar pot să vă spun că este una dintre cele mai complexe, cu numeroase personaje, cu tot felul de intrigi secundare. Este ca și cum, de fapt, moartea Alaskăi Sanders este ca o pietricică aruncată în mijlocul unui lac liniștit - are să tulbure întreaga comunitate, are să scoată la iveală lucruri mult mai teribile decât o crimă. Era să scriu „o simplă crimă”, dar sub nicio formă nu este vorba despre asta. Nimic nu-i simplu pentru Joël Dicker - pentru că, dacă ar fi simplu, atunci n-ar mai fi un scriitor atât de bine cotat și apreciat. 

„(...) Iar adevăratul ucigaș îi explică cititorului că o crimă perfectă nu este cea căreia nu i se găsește niciodată vinovatul, ci aceea pentru care vinovatul reușește să dea vina pe altul”.

Joël Dicker este pur și simplu genial, și n-am să încetez să spun asta. După ce am terminat cartea, drept să vă spun, chiar am afirmat cu voce tare: „Nu ai cum să faci așa ceva!”. Nu este pentru prima dată când mă simt astfel după o carte scrisă de Joël Dicker. Poate sunt eu mult prea ușor de impresionat, cine știe, însă știu persoane care îmi împărtășesc exact aceleași gânduri, aceleași trăiri. Când te angajezi într-o lectură a unei cărți scrise de Joël Dicker, știi că vei fi martorului unui tur literar de o forță ieșită din comun. Ăsta e Dicker, de altfel - te suie la bordul unui roller coaster care te va purta către cele mai înalte culmi ale ficțiunii thriller & detectiviste. Nici nu mai are rost să menționez de nenumăratele aluzii făcute la celelalte cărți ale sale, și mi-a plăcut enorm să-l reîntâlnesc pe Harry Quebert care, după evenimentele petrecute, pare că a dispărut de pe fața pământului. Și ajunsesem, sincer să vă spun, în punctul în care pur și simplu îmi imaginam că vinovatul este cel mai improbabil personaj din carte, doar ca să am impresia că am un liant de care să mă țin, fiindcă n-am fost în stare să-mi dau seama nici măcar pentru o singură clipită cum stă treaba. Și-apoi Joël Dicker mi-a oferit răspunsul, acel „răspuns” care n-a făcut decât să ridice și mai multe întrebări. Însă stați fără griji, elvețianul știe că avem întrebări și nu face compromisuri - ne răspunde la absolut toate. Iar la sfârșitul cărții te regăsești cu inima frântă și cu gândul că „of, oare când va scoate o nouă carte?”, și nu-ți mai rămâne decât să suferi în tihnă și să te bucuri, totuși, că există oameni atât de talentați.

„A ajuns din nou la Șoseaua 21. Sperase să vadă vreo mașină trecând, dar nimic. Se simțea singură pe lume. A continuat să fugă până la benzinărie lui Lewis Jacob. Acolo avea să găsească ajutor. Când a ajuns, într-un sfârșit, cu răsuflarea tăiată, a găsit ușa închisă. Dar l-a văzut pe proprietar înăuntru, așa că a bătut în ușă până când acesta i-a deschis. S-a năpustit peste el și a strigat: «Chemați poliția! Chemați poliția!»”.

Cazul Alaska Sanders este opera unui maestru - și nimeni nu mi-ar putea schimba părerea. Joël Dicker s-a născut ca să scrie și să spună povești, iar pasiunea pe care o are se face resimțită în fiecare pagină, în fiecare personaj, în fiecare liniuță de dialog și în fiecare fragment. Stilul său este pur și simplu unul pe care l-ai putea recunoaște: armonios, gândit, poate chiar clinic & anatomic pe alocuri, însă și plin de profunzime și emoții, de suflet, de acel ceva care te face să inspiri adânc și, pentru o clipă, să îți ții respirația. Mă bucur enorm că prietenii de la Editura Trei i-au tradus cărțile și la noi, pentru că astfel am avut oportunitatea de a descoperi un autor genial, un autor care scrie pe sufletul meu și pe care l-aș citi oricând în detrimentul altora. Joël Dicker & Liane Moriarty sunt plăcerile mele vinovate când vine vorba de acest gen (zic gen, dar nu știu la ce mă refer) de literatură - autori pentru care scrisul depășește limitele unui job, și se transformă într-o artă care susține un stil de viață închinat frumosului. I-aș recomanda oricui, oricând, pentru că știu că cei care se vor aventura în cărțile lor vor avea parte de lecturi dintre cele mai frumoase, cele mai complexe & cele mai satisfăcătoare. Pe scurt, citiți-l pe Dicker fiindcă veți avea doar de câștigat - vă promit!

Alte recenzii ale cărților scrise de Joël Dicker, apărute și pe blog:

 | Enigma camerei 622 | Dispariția lui Stephanie Mailer | Cartea clanului din Baltimore | Adevărul despre cazul Harry Quebert |

Apartamentul din Paris, de Lucy Foley - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2023

Traducere: Ioana Văcărescu

Lucy Foley este autoarea bestsellerurilor Sunday Times Petrecerea de vânătoare și Lista de invitați, vândute în peste 2,5 milioane de exemplare în întreaga lume. Thrillerele sale au figurat în topurile New York Times și Irish Times și au fost pe primele locuri ale secțiunii Crime & Thriller la British Book Awards. De asemenea, s-au aflat pe listele The Times and Sunday Times Crime Books of the Year, iar Lista de invitați a fost aleasă și pentru Reese's Book Club. Romanele lui Lucy Foley au fost traduse în peste 40 de limbi, iar articolele sale au apărut, printre altele, în Sunday Times Style, Grazia, ES Magazine, Vogue US, Elle, Tattler sau Marie Claire. Lucy Foley poate fi urmărită pe Facebook, la www.facebook.com/LucyFoleyAuthor, pe Twitter, @LucyFoleyTweets și pe Instagram, @LucyFoleyAuthor. La Editura Trei au mai apărut și Lista de invitați (2021, traducere de către Bogdan Ghiurco) și Petrecerea de vânătoare (2022, traducere de către Daniela Purgraru). Toate cele trei romane sunt în diverse etape de adaptare pentru TV sau cinema.

„Tot revin cu gândul la acel lanț rupt al medalionului cu Sfântul Cristopher. La blana murdară de sânge a pisicii. La faptul că niciunul dintre vecinii lui Ben nu pare dispus să stea de vorba ca lumea cu mine - și mai mult, par de-a dreptul ostili. La senzația că pur și simplu aici pare să fie ceva în neregulă.”

Autoarea bestsellerurilor Lista de invitați și Petrecerea de vânătoare! Un bloc vechi superb, la numărul 12 pe Rue des Amants, ascuns undeva în Montmartre, unde nimic nu trece neobservat și toată lumea are ceva de mărturisit. Tocmai a avut loc o crimă. În spatele ușii apartamentului 3 se află un mister. Cine să dețină cheia: mondena, amabilul, portăreasa, alcoolicul, fata în pragul colapsului sau oaspetele nedorit? Toți sunt vecini, toți sunt suspecți. Și fiecare are câte un secret de nedezvăluit...

„Fac un pas în spate și-i analizez forma. E foarte bine ascunsă și canapeaua e așezată chiar în fața ei, așa încât nici n-ai observa-o dacă nu te-ai uita cu atenție. Dar cred că este o ușă.”

Bun, să-ncepem prin a spune că nu mă așteptam la mai mult, sincer. De ce? Pentru că am început să-mi dau seama, oarecum, cum stă treaba cu toți acești autori de thriller care scriu o carte bună (și doar una), iar apoi încep să o gafeze. Și spun asta deoarece nu e primul meu contact cu Lucy Foley, de la care am mai citit și renumita carte Lista de invitați (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) - care probabil este cea mai bună carte a ei -, precum și Petrecerea de vânătoare (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care e un fel de Lista de invitați dar cu buget mult redus. În fine! Legat de Apartamentul din Paris, pot spune că mi s-a părut o lectură deosebit de slabă, nu prea închegată, haotică, mult lungită și cu un final de-a dreptul deloc convingător. Spun asta având în vedere foarte multe variabile, și una dintre cele mai importante este faptul că deja mi-am suprasaturat lista de lecturi cu cărți thriller- prin urmare, deseori am impresia că nu prea mai citesc nimic nou, nimic deosebit, și puține thrillere reușesc să mă mai surprindă și să-mi ofere acea doză „de stimulare” pe care o caut atunci când citesc un thriller foarte bun. Și pe care am nevoie s-o simt de-a lungul cărții pentru a o considera, în cele din urmă, o carte chiar bună, pe care aș recomanda-o în special celor care știu că sunt fani ai genului.

„Oamenii ăștia n-ar trebui să fie aici. Nu acum. Nu după tot ce s-a întâmplat aici.”

Totul începe când Ben, un jurnalist, dispare brusc. Bineînțeles, din apartamentul său din Paris. Jess, care încearcă să fugă de propria-i viață din Anglia, alege să meargă la Paris, la fratele ei, poate cu gândul de a începe o nouă viață. La un moment dat, Jess primește un mesaj vocal misterios de la Ben, și când ajunge își dă seama că nu este de găsit pe nicăieri. Încetul cu încetul, Jess începe să se întrebe ce s-a întâmplat și care au fost circumstanțele dispariției, unde-i Ben și tralala. Evident, face asta prin a bate la ușile celorlalți și a pune întrebări. Aici, Lucy Foley apelează la trucul acela prin care fiecare capitol își propune să ne ofere perspectiva subiectivă a altui personaj, vorbind astfel despre un roman polifonic. Da, v-ați dat seama, fiecare are secretele sale, nimeni nu pare ușă de biserică și secretele încep să iasă la iveală, întâmplări ciudate și, de altfel, pare că fiecare a avut un interes, de o anumită natură, asupra acestui Ben. N-am să zic aici ce fel de interese, dar un coleg din grupul clubului de lectură chiar m-a amuzat printr-o remarcă foarte ingenioasă pe care a făcut-o!

„- Mi-e rușine, mama! Mi-e așa rușine. Locul ăsta... e un loc rău. Se întâmplă niște lucruri oribile aici. Nu sunt oameni buni. Și...”

Aș spune că acest roman este destul de diferit față de celelalte două, dacă la Petrecerea de vânătoare și Lista de invitați am găsit similitudini majore. Avem de-a face cu o gamă destul de mare și efervescentă de personaje, dar ce mi s-a părut cel mai enervant a fost faptul că a trebuit să aflu atât de multe lucruri irelevante, care n-ar fi făcut sub nicio formă interesul intrigii, încât m-a plictisit teribil. Jess, în schimb, chiar a fost un personaj interesant, dar „prea multă vorbă și prea puține fapte”, chiar dacă la un moment dat ritmul parcă începe să devină mai rapid. În esență, mi-a mai plăcut și faptul că această clădire de apartamente, în sine, capătă valențele unui personaj, însăși clădirea parte a construi „o intrigă” aparte a cărții. În rest, o lectură mult prea ușoară pentru gusturile mele, mult prea basic, care nu a reușit să mă convingă sau să mă stimuleze. Mi s-a părut lipsită de suspansul necesar unui thriller, de acea tensiune acută care te mai încearcă în anumite momente. Nici atmosfera franțuzească nu s-a făcut prea bine simțită, dar nici nu mă interesa, de fapt, acest lucru. Aș fi vrut mai multă tensiune, mai multă dinamică și aș fi vrut să am de-a face cu un thriller mult mai ingenios.

„Privesc în sus, spre scara întunecată, spre apartamente. Știu că n-a fost un accident. Știu că unul dintre ei e vinovat.”

OK, da, au existat și câteva răsturnări de situație „decente”; să le zicem așa. Dar multe alte situații și capitole n-au reușit deloc să mă prindă; dimpotrivă, faptul că mergeau atât de lent mă făcea să mă îndepărtez de lectură și s-o las deoparte. Poate Foley a vrut să încerce ceva diferit, cine știe, poate a vrut să încerce o nouă rețetă și să vadă dacă „așa da” sau „așa nu”. După părerea mea, nu, nu i-a reușit, însă statisticile și vânzările spun cu totul altceva. Oricum, am început să devin destul de selectiv când vine vorba de cărți thriller, motiv pentru care pentru mine Lista de invitați rămâne etalonul la această autoare, iar celelalte două aș spune că, în egală măsură, mi-au (dis)plăcut la fel de mult. Misterul din spatele dispariției lui Ben se simte, într-adevăr, și vrei să afli care a fost de fapt faza și ce s-a petrecut. Totuși, până ajungi acolo, cam trebuie să te lupți cu morile de vânt și să-nghiți în sec, pentru că totul pare a fi mult prea lungit și deloc relevant. Bun, bun, există și lucruri care încetul cu încetul clădesc un drum spre această „concluzie”, dar se prea poate să ajungi acolo și să-ți spui că, pe bune, chiar asta a fost de fapt toată treaba? Încă sunt reticent în ceea ce privește sfârșitul cărții. 

„Mă așez și mă străduiesc din răsputeri să nu intru în panică. Încerc să găsesc explicația rațională care sunt sigură că există în spatele atâtor lucruri ciudate. Oare să chem poliția? Asta ar face un om normal? Fiindcă deja s-au adunat mai multe chestii. Ben nu e aici, deși mi s-a spus c-o să fie acasă, nici nu răspunde la telefon. Sângele de pe blana pisicii. Pata de clor. Lanțul rupt. Dar mai presus de orice este... senzația asta. Senzația că e ceva în neregulă.”

În cele din urmă, Apartamentul din Paris a fost o carte cu bune și cu rele, dar care n-a reușit să mă convingă așa cum aș fi vrut. Totuși, am plecat în lectură fără a avea așteptări, știind deja că din partea lui Foley am avut parte de una caldă & de una rece. Experiența cu această carte a fost, după cum deja v-ați dat seama, una cu siguranță rece, și nu m-a mișcat deloc și nu m-a surprins deloc. Trebuia să mă fi așteptat la asta, întrucât o prietenă, care-i mare fană thrillere, mi-a spus că a Foley a cam dat-o în bară și de data aceasta. Pe de altă parte, chiar știu persoane cărora le-a plăcut mult această carte, ba chiar foarte mult. Eu, unul, aș recomandat-o în special celor care n-au mai avut de-a face cu genul thriller și care vor să încerce ceva nou. Sigur vă va prinde, pentru că, în lipsă de „experiență”, să zic așa, sunteți mult mai predispuși să percepeți anumite situații ca fiind mult mai intense. Eu, unul, tind să compar lecturile care aparțin aceluiași gen, astfel încât să-mi dau seama ce mi-a plăcut și ce nu, ce ar fi putut fi îmbunătățit și ce a fost, într-adevăr, bun așa cum a fost scris.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Lucy Foley, Apartamentul din Paris, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Lucy Foley, apărute și pe blog: 

| Lista de invitați | Petrecerea de vânătoare |

Născut în afara legii. Amintiri dintr-o copilărie sud-africană, de Trevor Noah - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Orion

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 328

Anul apariției: 2022

Traducere: Silvia Năstasie

Trevor Noah s-a născut în Africa de Sud pe 29 februarie 1984, dintr-o mamă sud-africană neagră și un tată european alb. A prezentat numeroase emisiuni de televiziune, inclusiv diverse premii din domeniul muzicii, televiziunii şi filmului din Africa de Sud, precum și două sezoane ale propriului talk-show nocturn, „Tonight with Trevor Noah“. Este cel mai de succes actor de stand-up comedy din Africa și gazda emisiunii „The Daily Show“ de pe Comedy Central, câștigătoare a premiilor Emmy® și Peabody®. Trevor Noah a scris, a produs și a jucat în 11 spectacole speciale, cel mai recent fiind „Trevor Noah: Son of Patricia“, lansat în noiembrie 2018 pe Netflix, și în care abordează, printre altele, și teme precum rasismul și imigrația. Printre spectacolele sale speciale de stand-up se numără și „Trevor Noah: Afraid of the Dark“ (2017), pe Netflix, și „Trevor Noah: Lost in Translation“ (2016), pe Comedy Central. A fost nominalizat la secțiunea „Personalitatea anului“ la MTV Africa Music Awards în 2014 și 2015 și a câștigat premiul în 2015. În noiembrie 2016, Trevor și-a lansat prima carte, Născut în afara legii. Povești dintr-o copilărie sud-africană (Born a Crime. Stories from a South-African Childhood), care a devenit imediat un bestseller The New York Times. Cartea este o colecție de povești personale despre copilăria petrecută în Africa de Sud în ultimele momente ale apartheidului și despre zilele zbuciumate de libertate de după dispariția acestuia. Cunoscut pentru comentariile sale incisive pe teme sociale și politice, Noah își îndreaptă în această carte atenția către sine, oferindu-le cititorilor o privire intimă asupra lumii care l-a format.

„Într-o societate clădită pe rasism instituționalizat amestecul raselor nu doar contesta nedreptatea sistemului, ci îl devoala drept nefuncțional și ilogic. Amestecul raselor dovedește că rasele se pot amesteca - și că, în multe cazuri, vor să se amestece. Din cauză că o persoană mixtă contrazice însăși logica sistemului, amestecarea raselor devine o infracțiune mai gravă decât trădarea.”

Născut în afara legii este povestea unui băiețel poznaș care se transformă într-un tânăr neliniștit, în timp ce se străduiește să se regăsească într-o lume în care el nu ar fi trebuit să existe. Trevor Noah s-a născut dintr-un tată alb elvețian și o mamă neagră din etnia xhosa, într-o perioadă în care o astfel de relație era pedepsită cu cinci ani de închisoare în Africa de Sud din timpul apartheidului. Dovada vie a indiscreției părinților săi, Trevor a fost ținut mai mult în casă în primii ani de viață, constrâns de măsurile extreme și adesea absurde pe care mama sa le-a luat pentru a-l ascunde de autorităţi, care puteau, în orice moment, să-l despartă de ea. Cartea de față este și povestea relației dintre acest tânăr și mama sa neînfricată, rebelă și profund religioasă – coechipiera sa, o femeie hotărâtă să-și salveze fiul de povara sărăciei, a violenței și a abuzului unei lumi care, în cele din urmă, îi va amenința chiar propria viață. Poveștile adunate aici sunt, pe rând, comice, dramatice și profund emoționante. Fie că se hrănește, la limita subzistenței, cu omizi la cină în vremuri grele, fie că este aruncat dintr-o mașină în mișcare în timpul unei tentative de răpire, fie că încearcă pur și simplu să supraviețuiască capcanei vitale pe care o reprezintă relațiile amoroase în liceu, Trevor își dezvăluie lumea cu o inteligență incisivă și o sinceritate fără menajamente. Poveștile sale se împletesc pentru a forma un portret emoționant și extrem de amuzant al unui băiat care își croiește drum într-o lume decadentă, într-o perioadă periculoasă, înarmat doar cu un simț ascuțit al umorului și cu dragostea neconvențională și necondiționată a mamei sale.

„Atât de multe familii de negri își petrec tot timpul încercând să rezolve problema trecutului. Ăsta e blestemul de a fi negru și sărac și este un blestem care te urmărește din generație în generație. Mama o numește «taxa neagră». Pentru că generațiile care au fost înaintea ta au fost jefuite, în loc să fii liber să-ți folosești abilitățile și educația pentru a avansa, pierzi totul încercând doar să-i aduci pe cei care sunt în urma ta la punctul zero.”

Recunosc, nu auzisem de Trevor Noah înainte de a citi această carte. Cu toate acestea, s-a făcut atât de multă vâlvă în jurul ei, încât n-am putut s-o trec cu vederea. Mă întrebam, oare care-i toată faza? După ce am citit-o, mi-am dat seama că, într-adevăr, e cu totul și cu totul altceva. De altfel, rating-ul de pe Goodreads, dacă l-ați văzut, este unul imens (media de aproximativ 4,5 din peste 618.000 de voturi), și, de altfel, justificat: chiar e o carte faină de tot. Și cred că, oricum, o mare parte din cele 5 steluțe date se datorează faptului că există și fani ai lui Trevor Noah care au citit cartea și deja îl apreciau foarte mult. Așadar, scriu din perspectiva unei persoane care nu-i cunoaște cariera, show-urile sau altele, așadar privind strict din prisma cărții - și, culmea, tot cinci steluțe i-am dat. De ce? Pentru că am uitat când a fost ultima oară când o carte m-a făcut să râd atât de tare, să zâmbesc și să mă simt plin de o stare foarte, foarte faină, o carte care să mă relaxeze, să nu mă solicite, și care să-mi țină companie pentru câteva zile. De fapt, n-am uitat: vorbesc despre momentul în care m-am apucat de această carte și m-am bucurat în totalitate de tot ce-am regăsit în ea - o mulțime de faze amuzante, scenarii parcă desprinse din filme, efervescență, umor și ironie, dar și o poveste emoționantă „a unui băiețel” care și-a găsit, în sfârșit, locul. Trevor Noah chiar este o inspirație!

„Nu regret nimic din ce-am făcut în viață, nicio decizie pe care am luat-o. Dar sunt măcinat de regrete pentru lucrurile pe care nu le-am făcut, pentru alegerile pe care nu le-am făcut, pentru lucrurile pe care nu le-am spus. Ne petrecem atât de mult timp temându-ne de eșec, temându-ne de respingere. Dar regretul e lucrul de care ar trebui să ne temem cel mai mult. Eșecul e un răspuns. Respingerea e un răspuns. Regretul e o întrebare veșnică la care nu o să ai niciodată răspunsul.”

N-am să spun prea multe despre carte, pentru că nu vorbim despre o carte de ficțiune sau altceva de acest gen. În esență, cartea lui Noah este o autobiografie, rememorându-și copilăria, anumite situații care l-au marcat și au ajutat la devenirea sa. Trecem prin perioada copilăriei, cu școală, liceu, prima dragoste, tangențele sale cu familia, câteva certuri, în centrul cărora figura maternă tronează precum un simbol absolut. Da, Trevor Noah îi datorează enorm de multe mamei sale, și nu ezită să ne reamintească acest lucru și să recunoască asta. Am apreciat enorm sinceritatea, indiferent despre ce anume era vorba (discurs politic, convingeri, atitudini, credințe), fără a face compromisuri din acest punct de vedere. Dar, dincolo de toate acestea, eu cel mai mult m-am bucurat de talentul său narativ, de modul în care a expus anumite situații pe care, citindu-le, pur și simplu mi le-am imaginat și m-am trezit râzând cu gura până la urechi. De fapt, după ce am terminat cartea, am decis și să caut niște videoclipuri în care Noah face stand-up, și pot spune că are un umor aparte și un „stil actoricesc” foarte bine șlefuit. Revenind la carte, în ea regăsim exact acest lucru: felul de a fi al lui Trevor Noah!

„Eram peste tot cu toată lumea și în același timp eram absolut singur.”

Un om efervescent, amuzant, inteligent, care își cunoaște capacitățile și aptitudinile și care își fructifică talentul, făcându-i pe alții să râdă, inspirându-i pe alții. Bun, da, nu e Trevor Noah țelul meu în viață, dar cu siguranță din povestea sa avem cu toții ce învăța: s-a confruntat cu discriminarea, cu rasismul, s-a confruntat cu pierderea propriilor coordonate atunci când s-a aflat în anumite situații. Și, totuși, avându-i alături pe cei dragi, cunoscându-și adevărata valoare și adevăratul potențial, Trevor Noah a reușit să se facă auzit, a reușit să devină în sfârșit ceea ce voia. Revenind, apreciez tare mult faptul că i-a oferit mamei sale tot creditul pe care îl merită, deoarece fără ea n-ar fi fost niciodată la fel. O carte care îmbină discursul politic cu glumele dulci-amărui pe alocuri, devenind astfel mai mult decât o carte autobiografică: este un document istoric în sine, care reiterează perioada apartheidului, când multe lucruri care se întâmplau astăzi ni s-ar părea parcă desprinse dintr-o altă lume. Nu vreau să vă spun mai multe, deoarece vreau să vă dau prilejul de a descoperi voi înșivă cum stă treaba.

„- Știu că ți se pare că sunt o babă nebună care te cicălește întruna, mi-ai mai spus, dar uiți că trag de tine și mă iau de tine din dragoste. Dacă nu te pedepsesc eu, lumea te va pedepsi și mai rău. Lumea nu te iubește. Dacă te prinde poliția, poliția nu te iubește. Atunci când te bat eu, eu încerc să te salvez. Când te bat ei, ei încearcă să te omoare.”

Mă voi opri aici. Nu pot decât să vă recomand s-o citiți, pentru că este o carte care nu are cum să nu-ți placă. E relaxantă, e amuzantă, inteligentă, iar Trevor Noah chiar e un tip foarte cool, care își pune sufletul între aceste pagini și i-l livrează cititorului: na, de-aici încolo e treaba ta, că eu am făcut-o pe a mea. Născut în afara legii. Amintiri dintr-o copilărie sud-africană este o carte care m-a surprins foarte plăcut, în primul rând pentru că nu știam la ce să mă aștept. Lejeră, relaxantă, lectura nu te solicită și, totuși, pe alocuri te face să te gândești la anumite lucruri. Este o lectură care merită tot timpul, pe care nu ai cum să nu o apreciezi cel puțin din perspectiva nevoii noastre de a ne mai descreți frunțile, de a ne mai detensiona și relaxa. Da, chiar e un prilej bun de a te relaxa în timp ce citești, mai ales dacă obișnuiți să citiți cărți „mai solicitante”, cu subiecte ceva mai serioase, greu de abordat. Mie-mi place să mai am și lecturi de acest gen; deși, recunosc, fac parte mai mult din acea categorie de cititori care vor să aibă parte de lecturi „cu tâlc”, să spun așa, lecturi mai profunde, care să se joace cu sufletul meu!

Misterul din pădure (Six Stories, #3), de Matt Wesolowski - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2022

Traducere: Roxana-Cristina Gheorghe

Matt Wesolowski este un autor de romane de groază și thrillere din Marea Britanie. Este profesor de engleză pentru tineri aflați în îngrijire. Matt a fost câștigător al competiției Pitch Perfect la Bloody Scotland Crime Writing Festival în 2015. Misterul din pădure (Editura RAO, 2022, traducere de către Roxana-Cristina Gheorghe) a fost propus pentru Theakston Old Peculier Crime Novel of the Year, Amazon Publishing Reader's Award for Best Thriller and Best Independent Voice, 2019. Această carte face parte dintr-o serie de șase volume, fiind a treia.

„Dar deschizi scrisoarea pentru că asta faci tu: te uiți la lucruri la care nu ar trebui să te uiți, citești lucruri care ar fi mai bine să nu fie citite.”

În Ajunul Crăciunului, în 1988, Alfie Marsden, în vârstă de șapte ani, a dispărut în pădure, după ce tatăl său, Sorrel, fusese nevoit să oprească mașina din cauza unei defecțiuni și să caute ajutor. După ce s-a întors, Sorrel nu și-a mai găsit fiul. Nu au fost găsite urme ale copilului și nici rămășițele sale. Alfie Marsden a fost declarat oficial mort în 1995. Jurnalistul online, Scott King, ale cărui podcast-uri au devenit o senzație pe internet, investighează dispariția, intervievând șase martori, inclusiv pe Sorrel, pentru a încerca să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte fatidică.

„- Acele lumini... acela a fost începutul. Nici măcar un singur echipament nu a funcționat așa cum trebuie în noaptea aceea. Unii oameni au crezut chiar că noi am sabotat totul! Humphrey însuși a mers până acolo, în ajunul Crăciunului ca să ne ajute. Noi am făcut tot ce am putut. Dar pădurea aceea parcă a fost împotriva noastră încă de la început.”

Well, eu zic că ăsta-i un thriller bun, fra'! Și nu bun, ci deosebit de bun, pentru că l-am împrumutat unei prietene care nu prea are treabă cu cititul (dar vrea să aibă), și mi-a zis că nu se mai poate desprinde de el. Am pățit, zic! Am citit cartea lui Wesolowski într-o singură zi, rămânând cu un gust amărui după aceea, fiindcă am văzut că nu mai există și altele traduse la noi, deși face parte dintr-o serie (nu cred că au legătură directă volumele între ele). În esență, după mult, mult timp, am simțit în sfârșit că mă încearcă fiori (de groază) în timp ce citeam, semn că domnu' ăsta știe ce face și o face bine, și mă gândesc că are cărți mult mai horror care îți pot stârni stări și trăiri. Nu aș vrea să fie o recenzie lungă, pentru că nu are sens, dar vă pot spune că Misterul din pădure a fost unul dintre cele mai faine și interesante thrillere pe care le-am citit de la această editură. Intens, tensionat, misterios, alambicat, complex și foarte, foarte fain scris, sub forma unor podcast-uri în care alternează dialog direct cu povestiri ale personajelor - evident, toate relevante pentru acțiune, și n-am simțit că este ceva de umplutură în această carte.

„- A fost exact contrariul, amice. Ziarele au început să își bată joc, îl numeau «Blestemul vrăjitoarei». Râdeau de noi, enumerând tot ce mergea prost. Întreaga problemă s-a transformat într-o glumă. Dar pentru noi, care chiar am fost acolo, a fost oribil.”

Totul se concentrează în jurul lui Alfie Marsden, care ar fi dispărut la un moment dat. Fără urme, fără a-i fi găsit vreodată corpul, misterul dispariției acestuia planează chiar și-n ziua de astăzi. Iar Scott King, jurnalist online, se decide să investigheze această dispariție. Care-i primul lucru pe care îl va face? Evident, va intervieva persoanele care au avut de-a face cu Alfie Marsden, printre care părinții, prieteni și îngrijitoarea sa. Fiecare mărturie luată are importanță pentru puzzle-ul pe care Scott vrea să-l rezolve. Și pe măsură ce află tot mai multe, își dă seama că răspunsurile par să aducă și mai multe întrebări, iar piesele puzzle-ului se micșorează din ce în ce mai mult, par că nu se mai potrivesc, totul căpătând noi coordonate, noi direcții. În cele din urmă, în fața sa se va desfășura un scenariu improbabil care se concretizează într-un sfârșit pe care, my friend, chiar n-am putut să-l întrevăd. A dat cu mine de pământ și, evident, mi-am zis că n-ai cum să faci așa ceva, dar uite că Matt Wesolowski a făcut-o și, evident, a reușit să mă surprindă - exact ce voiam să se întâmple.

„La urma urmei, vrei doar răspunsuri și ca totul să se termine. Vrei să legi șireturile largi ale acestui caz precum venele și arterele unui membru infectat, să îl amputezi și să mergi mai departe.

Va lăsa o cicatrice.

Dar cumva ai știut asta încă de când ai început.”

Pentru mine, acest roman a avut toate ingredientele unui thriller bun. Bine scris, fără a fi lungit, fără fragmente și fraze inutile, de umplutură. Cu o atmosferă întunecată, gotică pe alocuri, misterioasă și foarte, foarte fain creată, încât a reușit să mă introducă și pe mine în lumea cărții (chiar și acum, la ceva luni după ce am terminat cartea, îmi aduc aminte cum m-au făcut să mă simt scenele din pădure). Un roman foarte bun scris de un autor care promite multe și care a reușit să-mi ofere o experiență literară aparte, diferită și originală, plecând de la o premisă care ușor ar fi putut părea banală. Dar direcția în care au luat-o lucrurile, felul în care s-a gândit să dezvolte ideea - toate acestea m-au convins și m-au făcut să-i dau acestei cărți cinci steluțe binemeritate, deoarece mi-a întrecut așteptările de cititor și pasionat al genului thriller. Aș vrea tare mult ca prietenii de la Editura RAO să traducă și celelalte cărți ale autorului, pentru că sunt sigur că sunt (cel puțin) la fel de bune, și-s curios ce a mai pus la cale Scott King și ce anume a mai investigat.

„Spune-le șase povești.

Eu îți vor spune una.

Are un final fericit.”

În ultimă instanță, nu pot decât să vă recomand cu foarte mare încredere cartea, dacă vreți să aveți parte de o lectură intensă, pe care să nu o mai puteți lăsa din mână. Fain scrisă, cu personaje și situații interesante, cu un mister de-a dreptul ciudat, cu fragmente care-ți dau fiori și descrieri aparte, într-un stil ușor horror, întunecat, Misterul din pădure rămâne un thriller pe care l-aș recomanda cu cea mai mare încredere oricui, deoarece n-are cum să-ți placă - măcar puțin! Intriga interesantă, modul în care autorul a hotărât să scrie cartea (podcast și dialog, cu flashback-uri ale persoanelor intervievate), și dorința lui Scott de a puse piesele cap la cap pentru a reuși să rezolve acest puzzle ciudat. Evident, deznodământul este cel care m-a dat cel mai tare peste cap (și nu doar pe mine), și mi-a plăcut la nebunie direcția în care au luat-o lucrurile. Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, mai ales dacă de-a lungul timpului ați rezonat cu lecturile mele: fără niciun dubiu, o veți face și de această dată!

Ce-am pierdut în foc, de Mariana Enriquez - Recenzie

Editura: ART

Colecția: musai

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2017

Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari

Mariana Enriquez s-a născut în Buenos Aires în 1973. Are studii de jurnalism, este profesoară la Universidad Nacional de La Plata şi coordonează Radar, suplimentul cultural al unui important ziar argentinian. Pe lângă bestsellerul internaţional Ce-am pierdut în foc, a mai publicat un volum de proză scurtă şi trei romane. Povestirile ei au apărut în reviste ca Granta sau The New Yorker. Este considerată una dintre cele mai promițătoare și mai originale voci tinere ale literaturii sud-americane actuale.

„Așteptam să aud bătăile ușoare în ușă ale copilului jegos sau zgomotul capului său rostogolindu-se pe trepte. Așteptam ca băiețelul jegos să vină și să-mi ceară, din nou, să-l las să intre.”

Universul Marianei Enriquez este populat de femei, dar nu e unul blând. Este bizar în cel mai sofisticat și mai neliniștitor mod cu putință, cu atât mai diabolic cu cât straniul irumpe din țesătura banală a vieții cotidiene. Personajele ei se confruntă cu abuzuri, sărăcie, droguri, criminalitate, trafic de copii, patologii dintre cele mai diverse, diformităţi, violenţă. Fiind jurnalistă de profesie, multe dintre proze pleacă de la întâmplări reale apărute în presa vremii - criminalul în serie copil rămas în istorie sub numele de Piticul Clăpăug, doi adolescenți torturați de poliție într-o suburbie sinistră a Buenos Airesului și forțați să se arunce în apele unui râu poluat -, dar ficțiunea ei împinge totul la un alt nivel. Aici, în aceste povestiri electrizante care lovesc cititorul direct în plex, macabrul rafinat este împins la rang de artă: magie neagră, sfinţi răzbunători, case bântuite, dispariţii cât se poate de misterioase, femei care își dau singure foc pentru a protesta împotriva violenței domestice. Rezultatul – o combinație bulversantă de Poe, Stephen King și Cortázar – este de neuitat.

„El a știut până la sfârșit cum să ascundă lucruri, până la actul lui final, până când nu a mai rămas din el decât coșul pieptului, țeasta sfărâmată și, mai ales, brațul stâng în mijlocul căii ferate, atât de departe de trup și de tren încât părea să nu aibă nimic de-a face cu accidentul - cu sinuciderea, continui să numesc accident sinuciderea lui; era ca și cum cineva ar fi așezat brațul voit între linii, pentru a transmite un semn, un mesaj.”

Primul meu contact cu Mariana Enriquez a fost unul... absolut memorabil! Am devorat această carte, și, deși vorbim despre proză scurtă - douăsprezece povestiri -, pot spune fără să greșesc faptul că această carte are valența unui roman incontestabil, un tur de forță literară ieșită din comun. De la prima, până la ultima, toate mi-au stârnit diferite stări, toate mi-au dat de gândit și m-au făcut parcă să văd altfel anumite lucruri, anumite situații, anumite emoții & trăiri. Mizând pe o atmosferă gotică, pe lucruri bizare, terifiante, poate chiar scârboase și ieșite din comun, care depășesc „tabuurile” societății, care nu fac rabat când vine vorba de precizie, de detaliu și nebunie, Mariana Enriquez reușește să livreze o proză puternică, o proză diferită, originală, în fața căreia multe altele par anemice, seci. Chiar și cele mai crude, cele mai bizare și ciudate situații m-au făcut să simt o pulsație a realității, să simt că ficțiunea poate depăși realitate. Multe m-au șocat, multe m-au făcut să strâng din dinți, dar știu că dincolo de toate acestea stă talentul unei autoarei de care cu siguranță voi auzi numai lucruri bune, foarte bune. De la o poveste la alta, Enriquez își învăluie „cartea” într-o aură terifiantă, transformând-o într-un Univers în sine, într-un aer mitic, de legendă, în care fantomele și oamenii, oamenii și fantomele, basmele și legendele sunt greu de diferențiat. În cele din urmă, din toate pulsează... viața!

„Cu toții călcăm pe oase, nu trebuie decât să sap suficient de adânc, până voi da de morții din pământ. Trebuie să sap, cu lopata, cu mâinile, cum fac câinii, ei găsesc mereu oase, știu întotdeauna unde au fost ascunse, unde au rămas uitate.”

O lectură macabră, care surprinde douăsprezece povestiri scurte, sinistre, cu mituri și legende care se petrec în viața de mahala a Argentinei, provocându-i cititorului neliniște, scufundându-l într-un întuneric abisal al vieții cotidiene din acea regiune. Nu aș spune că vorbim despre genul horror, deoarece această carte are ceva mult mai profund, ba chiar emoționant, cu puseuri de tristețe: vorbim despre modul în care Enriquez reiterează viața, care se manifestă în atâtea moduri câte suflete există. Modul în care suntem diferiți, avem predilecții diferite și, evident, fiecare dintre noi are acel ceva întunecat, care stă să iasă la iveală în cele mai neașteptate și evidente momente de slăbiciune. Pentru mine, Ce-am pierdut în foc a fost o lectură înfricoșătoare în special din prisma faptului că astfel de lucruri sunt posibile, din prisma faptului că astfel de lucruri se întâmplă, astfel de oameni există. Fiecare dintre noi avem povești de spus - povești despre crime, povești despre torturi, povești cu și despre fantome, cu și despre legende urbane, dragoste, suferință, superstiții, mituri și multe, multe altele. Poate avem povești fracturate, alcătuite din bucățele, dar, în sine, avem povești... Povești ce trebuie întregite!

„- Nu face pe proasta. Niciodată n-ai fost proastă. Polițiștii au început să arunce oameni în apă pentru că ei chiar sunt niște proști. Și cei mai mulți dintre cei pe care i-au aruncat au murit, dar câțiva au văzut despre ce e vorba. Știi ce ajunge în râu? Mizeria din case, toate zoaiele din canalizare, tot! Straturi după straturi de mizerie pentru a-l menține mort sau adormit: ceea ce e același lucru, cred că adormit sau mort e același lucru. Și a ținut, până când au început să înoate pe sub apele negre. Și l-au trezit.”

Chiar dacă multe povestiri se duc în direcția paranormalului - fantome, ființe din alte lumi, spectre și altele de acest gen -, eu vrea să cred că între lucrurile pe care le vedem și cele de care ne temem există un Univers al posibilităților. Mai cred și că scopul acestor „apariții” a fost acela de a reitera, de fapt, oroarea unor aspecte ale vieții contemporane argentiniene - violența omniprezentă, sărăcia lucie, traficul, dependența de substanțe ilicite, ca și cum te întrebi dacă aceste lucruri pot fi cu adevărat reale, sau sunt doar închipuiri? În ceea ce privește decorul și personajele, aș putea spune că povestirile sunt destul de diverse. Plăcându-mi mult cartea, recunosc că povestirile mai lungi au fost pe placul meu, deoarece am adorat stilul de scriere al Marianei Enriquez, respectiv modul în care a creionat atmosfera și culoarea locală a cărții. Printre preferatele mele se numără: Copilul jegos - care descrie obsesia naratoarei pentru un copil al străzii care, la un moment dat, dispare, Pânza de păianjen - despre viața de cuplu, Curtea interioară a vecinului - povestea unui asistent social care supraveghează un copil, Ce-am pierdut în foc, care dă și numele volumului... 

„A fost nevoie de multe fete arse până să înceapă să-și dea foc singure.” 

De fapt, fără să exagerez, am iubit această carte... Mi-a plăcut totul, unele povestiri mi-au dat fiori pe spate, m-au făcut să-mi imaginez lucruri teribile și, nu știu, am simțit că totul este de o forță și expresivitate ieșite din comun. Amestecând fantasticul cu realismul, dar fără a fi vorba, parcă, de genul realismului magic, Mariana Enriquez spune povești care îți fac sângele să-ți înghețe în vene. Nu știu, totul a fost atât de ciudat, încât sunt sigur că nu voi putea uita vreodată această carte. O carte plină de mister, expresivă, bizară, unică, originală... Profundă, cu numeroase substraturi, cu numeroase imagini pe care nu le poți uita și care o transformă, astfel, într-o carte memorabilă, cum rar îți este dat să citești. O critică a societății, o critică a violenței împotriva femeilor, a abandonului, a lumii în sine. Povești cu și despre magie neagră, despre case bântuite, despre fantome, criminali, schelete, superstiții... Într-o lume reală în care se relevă neobișnuitul și bizarul, producând groază și fiori. Cartea Ce-am pierdut în foc evocă o realitate precum un coșmar din care este imposibil să te trezești... Din care pare că nu există vreo cale viabilă de scăpare: tot ce poți face este să închizi ochii și să strângi din dinți.

„(...) când Silvina avea să se hotărască, atunci da, va fi o ardere superbă, o adevărată floare de foc.”

Genul horror, dacă este să spunem așa, devine o oglindă a terorii cotidiene căreia, poate, nu îi acordăm tot timpul atenția cuvenită, fiindcă suntem de părere că n-are de-a face cu noi. Cred că este și vorba despre un contrast între „două lumi”, ceea ce întărește și mai mult semnificația cărții, dă unitate poveștilor pe care Enriquez ni le spune. În cele din urmă, nu pot spune decât că Enriquez scrie tare bine, precis, direct, și chiar își permite să adauge și puțin umor în carte, un sentiment de solidaritate cu „eroinele sale tragice”. Nu voi mai vorbi despre decorul pe care reușește să îl creioneze, expresivitatea de care dă dovadă în enunțarea culorii locale a cărții. În esență, pot spune că Mariana Enriquez chiar reușește să te facă să te simți inconfortabil, cu o scriitură care are puterea de a-ți trezi stări, de a îți jena anumite „conforturi”. Nu cred că voi uita vreodată această carte, așa că nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere, în special dacă de-a lungul timpului ați rezonat cu lecturile pe care vi le-am recomandat și pe care le-am prezentat aici, pe blog. Să aveți doar lecturi pe placul vostru!