Străinul, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 704

Anul apariției: 2019

Traducere: Ruxandra Toma

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„- Nici nu zici că-i un monstru, nu-i așa?

- Cei mai sadici asasini au avut dintotdeauna chipuri blajine.”

Acum, ecranizat și pe HBO, serialul The Outsider cu actorul Ben Mendelsohn! O crimă oribilă. O investigație încâlcită. Cadavrul unui băiețel de 11 ani e găsit într-un parc. Martorii oculari și probele îl indică, fără urmă de îndoială, drept autorul crimei pe unul dintre cei mai îndrăgiți cetățeni ai orașului Flint. Terry Maitland este antrenor de baseball, profesor de engleză, soț și tată a două fete. Detectivul Ralph Anderson îl arestează imediat, iar cazul pare rezolvat. Însă apar detalii noi, care cresc suspansul și tensiunea în întreaga comunitate. Terry Maitland pare un tip drăguț, dar dacă asta e numai o mască? Răspunsurile vor șoca cititorii, oricât de obișnuiți ar fi deja cu poveștile tulburătoare imaginate de maestrul Stephen King.

„- Mi-aș dori să cred în Dumnezeu, spuse ea, pentru că refuz să cred că sfârșitul nostru este sfârșit și atât, chiar dacă așa ecuația ar fi rezolvată: din beznă venim și este logic să presupunem că în beznă ne vom întoarce. Însă cred în stele și în infinitatea universului. În acel Ceva de dincolo de lumea noastră. Cred că sunt multe universuri în fiecare pumn de nisip, pentru că infinitul este o stradă cu două sensuri. Și mai cred că sunt alte zeci de gânduri în mintea mea, în spatele fiecărui gând de care sunt conștientă. Cred în conștiința mea și în subconștientul meu, deși nu știu ce reprezintă ele.”

Chiar dacă relația mea în trecut cu Stephen King a fost una „cu năbădăi”, am ajuns nu de curând la concluzia că, la o a doua șansă, mi-am dat seama că Stephen King e un mare maestru. Dap, pur și simplu e un geniu, care își merită toate laudele & tot hype-ul & toți banii & toată faima. Scrie nebunesc de bine, și are un talent anume în special când vine vorba de a crea personaje memorabile, personaje puternice și convingătoare, alcătuite din lumini și umbre. Deși majoritatea cărților sale au o componentă „supranaturală”, o tentă horror atent dozată, cărțile lui Stephen King sunt, în cele din urmă, profund umane. Ne vorbesc despre oameni, despre valorile lor, despre moravuri și tabieturi, despre slăbiciuni și puncte forte, despre emoții și despre... viață! Da, eu asta am perceput în foarte multe cărți scrise de Stephen King pe care le-am citit: faptul că omul, pe lângă acțiunea formidabilă, reprezintă un semnificativ punct de interes. Și King are talentul absolut magistral de a creiona personaje pe care nu ai cum să le uiți, pentru că le dă viață, le dă simțăminte & emoții, le însușește cu trăiri, ca și cum la fel de ușor aceste personaje ți-ar putea fi persoane apropiate, vecini, prieteni, oameni pe care îi vezi pe stradă și cărora le zâmbești. Iar Străinul, dincolo de a fi fost un roman memorabil, a fost o carte care, încă o dată, mi-a arătat cât de întunecată natura umană are capacitatea de a fi. Și cum, în cele mai neașteptate momente, oamenii se lasă pradă beznei totale.

„ - (...) Încă putem să-i dăm de capăt poveștii ăsteia, Ralph, dar nu cred că o să ne placă prea mult ce o să descoperim. Lucrurile sunt tare încurcate.

De fapt, își spuse Ralph după ce încheie convorbirea, o să descoperim un pepene galben. Plin cu viermi.”

De la bun început am știut că această carte o să-mi placă. Au fost câteva persoane care mi-au spus, când au văzut că m-am apucat de ea, că „am curaj”, deoarece mă înham la un roman de aproximativ 700 de pagini. Să fiu sincer? Nu știu, dar zău că nu știu, cum au trecut aceste 700 de pagini. Pur și simplu ajunsesem la un moment dat în punctul în care citeam și citeam și citeam și nu mă mai puteam opri, și nu mă obosea nimic din ce citeam, ci, dimpotrivă, mă antrena tot mai mult să vreau să aflu care este de fapt toată treaba. Evident, am simțit componenta supranaturală din carte, și de obicei eu rareori mă las convins de astfel de chestii - dar știu că la Stephen King, după cum am mai spus, această „componentă supranaturală & horror” are o valență profund umană: iarăși, maestrul de demonstrează că întunecimea și violența umană sunt de neegalat. Începând cu o crimă oribilă, cu descrieri macabre și detaliate, autorul pune în scenă preludiul unui demers detectivist cum rar mi-a fost dat să văd: detalii, întorsături de situație, piste, multe lucruri care nu se leagă și care nu par a se lega vreodată. Chestii inexplicabile și, dincolo de toate acestea, personaje care par a fi desprinse din viața reală: vii, puternice, dinamice, care trăiesc și respiră printre paginile acestui minunat roman.

„- (...) Cazul ăsta-i ca un zombi care nu vrea să rămână mort.”

Modul în care Stephen King a construit scenariul acestei cărți mi s-a părut impresionant. Vorbim despre o carte de lungi dimensiuni, o carte cu personaje într-un număr mare, în care se iau interviuri, se pun la punct noi teorii, se caută răspunsuri care, la rândul lor, aduc mai multe întrebări, și tot așa. Este un carusel plin cu de toate - de la remarcile profunde ale lui Stephen King, cum deseori ne-a obișnuit, până la nelipsitele sale glumițe care fac ca lectura să fie și un astfel de deliciu. Dar, în cele din urmă, excelează când vine vorba de a capta cititorul, de a crea o atmosferă tensionată, apăsătoare. Să nu mai vorbim de dinamica specifică - lectura, până într-un punct, pare-se a nu avea prea multe lucruri speciale, asta dacă nu te interesează neapărat psihologia personajelor. Apoi, evident, urmează acea creștere rapidă în dinamica romanului, când nu știi cum trec paginile și cum ajungi într-un punct în care, na, nu te-ai fi așteptat să ajungi. Tipic autorului, dar vreau să vă zic că eu ador acest lucru. Îmi plac acele cărți care mă fac să zbor printre pagini, care reușesc să dozeze foarte bine acțiunea și nu mizează, așa cum multe o fac, pe „sfârșitul șocant”! Da, Stephen King deține rețeta succesului și chiar știe cum „să gătească cele mai bune mâncăruri”!

„- Multe legende conțin un sâmbure de adevăr, spuse Holly, dar ele nu reprezintă adevărul, dacă înțelegeți ce vreau să spun. În vechile povești, El Cuco se hrănește cu sânge și carne de om, ca un vampir. Însă eu cred că această creatură despre care vorbim noi se hrănește și cu sentimentele urâte: ostilitate, furie, dușmănie... Se hrănește cu sângele sufletului, am putea spune.”

Nu știu ce aș mai putea spune despre carte, fiindcă nu am să vă povestesc detalii legate de acțiune. Este un thriiler foarte, foarte bun, pe care vi-l recomand cu cea mai mare încredere. Vă vor plăcea personajele, vă vor plăcea dialogurile dintre ele și, bineînțeles, nici nu trebuie să mai specific ceva legat de acțiune. Un roman puternic, bine consolidat și pus la punct, care te prinde și te ține captiv de la început, până la sfârșit. Am citit multe cărți de Stephen King în ultimii doi ani, dar cred că Străinul se află în topul preferințelor (vorbim despre o diferențiere foarte, foarte subtilă între cărțile lui King, deoarece mai toate mi-au plăcut la fel de mult; totuși, Culoarul morții - dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI - s-ar putea ca încă să rămână preferata mea). În orice caz, citiți-l pe King - acesta este singurul sfat pe care vi l-aș putea da. Știu persoane care, la fel ca mine cel de altădată, nu-i înțeleg hype-ul: total de acord, deoarece cred că faptul că este supranumit „maestrul genului horror” este puțin cam nu prea spre beneficiul autorului. Totuși, vorbim despre un horror diferit, nu cel care ni se prezintă în filmele de la Hollywood - un horror bine dozat, un horror care nu mizează pe sperieturi dintr-alea nasoale și imagini deformate. Nu-i omul, în cele din urmă, cea mai înfricoșătoare creatură?

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog:

| Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot |

Imagini ascunse, de Jason Rekulak - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2022

Traducere: Roxana Brînceanu

Jason Rekulak a fost director editorial al Quirk Books până în 2018, când a decis să se dedice unor proiecte individuale. The Impossible Fortress, romanul său de debut, a fost tradus în 12 limbi, fiind nominalizat pentru Edgar Award și desemnat „Cea mai bună carte a lunii” de site-ul Amazon. Drepturile de ecranizare pentru The Impossible Fortress au fost achiziționate de Netflix, cu Jason Bateman și John Frances Daley ca producători, iar Jason Rekulak lucrează, în prezent, la adaptarea scenariului. În The New York Times a apărut o prezentare pe larg a autorului, care a fost intervievat și de NPR, The Washington Post, USA Today, The Wall Street Journal etc. Scriitorul locuiește în Philadelphia.

„E prima noapte în care am senzația că e posibil ca cineva să mă privească.”

Mallory Quinn, abia ieșită dintr-un centru de dezintoxicare, se angajează ca babysitter pentru a avea grijă de Teddy, puștiul de cinci anișori al cuplului Ted și Caroline Maxwell. Tânăra descoperă că-i place nespus de mult noua ei slujbă, care-i oferă stabilitatea de care are atâta nevoie. În plus, ajunge să țină cu adevărat la băiețelul dulce și timid, care nu pleacă nicăieri fără creionul și caietul lui de schițe. Desenele lui sunt, la început, la fel ca ale oricărui alt puști: copăcei, iepurași și balonașe. Dar, într-o bună zi, copilul mâzgălește ceva cu totul neașteptat: un bărbat care târăște în pădure cadavrul unei femei. Încet, încet, imaginile pe care le așterne pe hârtie devin tot mai sinistre, iar personajele sale – din ce în ce mai pline de viață. Mallory ajunge să se întrebe dacă nu cumva sunt reprezentările unei crime sau dovada influenței unei forțe malefice supranaturale. Și, deși știe că totul s-ar putea să pară o nebunie, e hotărâtă să descifreze misterul imaginilor ascunse și să îl salveze pe Teddy.

„(...) Dar când mă uit la desen și o văd pe Anya cu ochii strâns închiși și două mâini în jurul gâtului... ei bine, mă gândesc că orice părinte ar fi de acord că e cam dubios.”

Well, my friend, cam la asta mă refer când zic „un thriller bun”. De fapt, n-a fost un thriller bun, ci un thriller foarte, foarte bun, care în sfârșit a reușit să aducă ceva nou în toată îmbulzeala asta de titluri și cărți care se vor a fi thriller, dar ajung să fie niște basics. Merci, Rekulak, că ai adus ceva nou și ai reușit să te distanțezi de toate ideile astea preconcepute și intrigile astea arhirăsuflate la care apelează din ce în ce mai mulți autori. Mi-a plăcut Imagini ascunse enorm de mult, și am citit cartea cred că în 2 zile, și-aș fi citit-o într-o singură zi dacă nu aș fi avut altceva neapărat de dus la bun sfârșit în acea zi. De la intrigă, până la direcția în care au luat-o lucrurile, de la tensiune până la partea autentică a cărții (concretizată nu doar în idee, ci și în desenele grafice care au însoțit lectura), romanul lui Rekulak a fost o adevărată aventură, care nu doar că mi-a satisfăcut toate așteptările, dar le-a și întrecut. În sfârșit, chiar m-am bucurat că am avut de-a face cu un thriller diferit, un thriller care a reușit să îmi ofere, într-o mare măsură, ceva nou. Dozând foarte bine misterul, investind și o doză de supranatural în toată ideea, Rekulak a găsit rețeta succesului, iar cartea sa chiar își merită toate laudele.

„- Dacă nu vreți să-mi ziceți, bine. Dar vă sugerez amândurora să fiți atenți. Dacă începeți să vă băgați nasul în secrete de familie, cineva s-ar putea să vă muște.”

O avem pe Mallory Quinn, o tipă cu un trecut nu prea roz, care a trecut prin mai multe și care vrea să își schimbe, în sfârșit, viața. Se angajează ca babysitter și, deși crede că a gafat-o de la bun început, totuși reușește să intre în grațiile părinților, îndeosebi pentru că Teddy, băiatul cuplului, pare să o placă. La început, totul bine și frumos, însă încetu cu încetul suntem introduși într-o chestie destul de bizară, fiindcă acest Teddy începe să manifeste un comportament bizar - are un „prieten imaginar” pe nume Anya, așa cum părinții săi susțin, ceea ce nu e tocmai neobișnuit la un copil singuratic, izolat și fără prieteni. Dar Mallory se îngrijorează, în special când desenele lui Teddy par a indica un anumit scenariu firesc din punct de vedere logic, nefiresc din punct de vedere... moral?! Și, mai mult decât atât, de ce nu i-a zis nimeni lui Mallory că fix în cabana în care stă cazată la familia Maxwell s-a întâmplat o crimă? Pe măsură ce tot mai multe lucruri ciudate încep să se întâmple, Mallory începe să-și pună la îndoială ceea ce, cândva, credea despre lume. Începe să-și pună la îndoială propria sănătate mintală. Dar nimic mai nefiresc decât modul în care Teddy se comportă, ca și cum o „chestie” supranaturală ar pune stăpânire pe el, folosindu-i mâinile pentru „a-și desena” propria poveste.... O poveste de-a dreptul înfiorătoare!

„- (...) Cred că explicația cea mai probabilă este că tu ai avut dreptate tot timpul. Anya desenează asta. Și vrea ca eu să știu că spui adevărul.”

Însă această „chestie” supranaturală este răuvoitoare? Sau vrea să transmită un mesaj? Vrea să spună că, acolo, s-a întâmplat ceva? Multe, multe întrebări ciudate, dar ce a fost cel mai ciudat la acest roman s-a concretizat în sfârșit. Pe bune, Rekulak, pe bune? Nu m-am așteptat nicio clipă, chiar dacă mi-am dat seama pe parcurs de anumite aspecte. Pot să spun că pe asta n-am cobit-o, și mă bucur că, evident, am avut parte de un thriller care nu s-a axat doar pe sfârșit pentru „a șoca”, ci a avut o groază de întorsături de situație pe tot parcursul lecturii. Imagini ascunse m-a prins de la început și m-a ținut captiv pe tot parcursul lecturii. Dincolo de asta, lectura este una ușoară, iar imaginile grafice (care ocupă o pagină) te ajută să poți urmări mult mai bine toată treaba. Îmi imaginam că aș fi citit această carte fără să fi avut și „desenele lui Teddy” la îndemână, și mi-am dat seama că probabil ar fi știrbit mult din plăcerea lecturii, din toată tensiunea resimțită. Așa, m-am simțit mult mai apropiat de tot ce se întâmplă și am putut corela textul scris cu desenele făcute, ceea ce mi-a plăcut extraordinar de mult. Chiar spun o poveste aceste desene, o poveste a cărei sfârșit n-ai cum să-l anticipezi. Și asta ador, ador, ador!

„Încerc să-mi păstrez calmul până intru în cabană și încui ușa. Apoi mă prăbușesc pe pat și îmi îngrop fața în pernă. În ultimele treizeci de minute am avut parte de atâtea surprize-bombă, că nici nu pot să mă gândesc la toate. E copleșitor. Piesele din puzzle par acum mai împrăștiate ca oricând.

Dar un lucru e sigur.”

Mi-a plăcut absolut totul la acest roman, și mă bucur tare mult că l-am citit. Citindu-l, am rămas cu speranța că, într-adevăr, mai există și autori de thriller care aleg „să fie altfel”, să mizeze pe alte intrigi, să caute un drum mai puțin bătătorit și mers. Iar romanul de față a fost dovada incontestabilă că există șanse, că există posibilitate, și nu trebuie întotdeauna „să mergi la sigur” - bineînțeles, vorbim și aici de faptul că există anumite lucruri pe care le-ai fi putut găsi și în alt roman, dar modul în care totul a fost conturat, modul în care totul a fost dozat, atent gândit, elaborat - asta face diferența majoră. Iar Jason Rekulak chiar a știut ce face. Repetându-mă, faptul că a introdus imagini grafice a făcut ca lectura să fie una și mai faină, și mai plină de suspans & mister. De asemenea, direcția în care au luat-o lucrurile n-aș fi putut-o anticipa, ceea ce m-a surprins, bineînțeles, și m-a satisfăcut la maximum. Vă recomand această carte cu cea mai mare încredere, sunt absolut sigur că o să vă placă și o să vă prindă de la început. Dacă sunteți fani ai genului thriller, sigur știți la ce mă refer când spun că m-am săturat să am impresia că citesc aceleași și aceleași cărți. Iar Imagini ascunse a fost o gură de aer proaspăt într-o perioadă în care mă simțeam sufocat de multe thrillere banale, care nu-mi aducea nimic nou!

Anul gândirii magice, de Joan Didion - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția. Anansi. Ego

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2022

Traducere: Virginia Costeschi

Joan Didion (1934-2021) este autoarea a cinci romane și a paisprezece cărți de nonficțiune, printre care South and West și Where I Was From. Volumul ce reunește toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. Ego a mai apărut volumul de memorii Nopți albastre (2021, traducere de către Ioana Văcărescu). Dacă vă interesează recenzia volumului Nopți albastre, o puteți găsi AICI, acesta fiind primul meu contact cu regretata autoare Joan Didion.

„Aceasta este tentativa mea de a încerca să înțeleg ceva din perioada care a urmat, săptămâni și apoi luni care au desființat orice idee fixă aș fi avut despre moarte, despre boală, despre probabilitate și șansă, despre durere, despre modurile în care oamenii se împacă sau nu cu ideea că viața se sfârșește, despre fragilitatea sănătății minții, despre viața însăși.”

Viața așa cum o știai se poate sfârși într-o clipă. Un infarct și întreaga structură a unei vieți în doi se năruie. Dar nu numai viața în doi. Moartea cuiva apropiat schimbă foarte mult lucrurile si pentru cei care îi supraviețuiesc. Joan Didion descrie cu precizie chirurgicală anul de după moartea soțului ei, în care învață cum să trăiască din nou de una singură, într-un emoționant exercițiu de echilibristică printre amintiri si ceea ce trezesc ele. Si îi este cu atât mai greu cu cât, imediat după acest eveniment nefericit, trebuie să-și vegheze fiica grav bolnavă, aflată la rândul ei la limita dintre viață și moarte. Un act terapeutic, făcut parcă să exorcizeze singurătatea și suferința, demonii cei mai cumpliți de după pierderea persoanei iubite.

„Doliul, când vine, nu e deloc așa cum ne așteptăm (...). Am înțeles inevitabilitatea fiecăreia dintre cele două morți. Toată viața mea am așteptat (temându-mă, îngrozindu-mă, anticipând) aceste evenimente. Au rămas distante când s-au întâmplat, departe de cotidianul vieții mele.”

M-am apucat de acest volum imediat ce am terminat Nopți albastre. Știam în ce mă bag, deoarece, bineînțeles, mi-am dat seama destul de rapid cum stă treaba cu felul lui Joan Didion de a simți și de a da o formă, prin scris, stărilor și emoțiilor pe care le are. N-am să spun mai multe decât ar trebui, pentru că nu are niciun sens să lungesc această „recenzie” - și dat fiind faptul că vorbim despre un volum de memorii, n-aș putea spune ceva despre o eventuală acțiune, intrigă, habar n-am, pentru că vorbim strict despre „a simți o carte”, nu despre „a o teoretiza”, „a o explica”, „a o descrie”. Eu, după cum am spus și în recenzia celuilalt volum, am simțit cărțile lui Joan Didion până în adâncul sufletului, pentru că a abordat un subiect deosebit de sensibil și care nu ar putea fi vreodată evitat: moartea. Sfârșitul vieții. Moartea cuiva apropiat care, pentru cei care rămân, reprezintă o durere greu de dus, ca și cum ți-ar atârna un bolovan de umeri și, pe zi ce trece, te-ar pune la pământ... Nu ar trebui să murim odată cu cei care ne mor, nu-i așa? Și, totuși...

„Până atunci am putut doar să jelesc, nu să țin doliu. Jelitul era pasiv. Jelitul se întâmpla. Doliul, actul de a avea de-a face cu jelitul, cerea atenție. Până acum avusesem toate motivele urgente să-mi abat atenția pe care altfel i-aș fi acordat-o, am anulat gândul doliului și l-am alimentat cu adrenalină pentru a duce crizele momentului.”

Pentru mine, citirea acestei cărți a ridicat „problema” unei anumite enigme: în ce constă, de fapt, această gândire magică despre care Joan Didion vorbește? În a găsi „formula” pentru a scăpa de această durere cronică, pentru a scăpa de acest dor patologic, care nu va putea fi niciodată împlinit? Oare am reușit să înțeleg pe deplin lucrurile? Și, de fapt, oare Didion chiar mi-a vorbit despre o anumită „gândire” magică, ca și cum ar fi vorba despre ceva standardizat? Nu știu... Dar știu faptul că Didion, și de această dată, a reușit să-mi dea curaj. Deoarece mi-am dat seama cât de asemănător este procesul doliului, cât de „la fel” se manifestă, astfel încât ajungi să crezi că, de fapt, chiar este vorba despre un ceva standardizat: durerea doliului. Suferința de după. Transa în ale cărei gheare ești prins în acel moment în care afli anumite lucruri. Telefonul. Mesajul. Lacrimile. Durerea. Ochii. Gândul că ai fi crezut că cei dragi ți-s nemuritori... Și că nu vor pleca niciodată. Poate gândirea magică tocmai în asta constă: în a te gândi că, de fapt, ei nu pleacă niciodată.

„Doliul se dovedește a fi un loc pe care îl cunoaștem doar atunci când ajungem la el. Anticipăm (știm) că o persoană dragă nouă poate muri, dar nu putem vedea mai departe de cele câteva zile sau săptămâni care urmează acestei morți imaginare. Chiar interpretăm greșit natura acestor câteva zile sau săptămâni. Ne așteptăm la un șoc, dacă moartea se produce subit. Nu ne așteptăm ca acest șoc să ne oblitereze, să ne disloce atât trupul cât și mintea. Ne-am putea aștepta să fim inconsolabili, nebuni de durere, apatici. Nu ne așteptăm să înnebunim de-a binelea.”

Citind cartea de memorii a lui Joan Didion, citind despre „interpretările ei” care poate chiar au avut pe alocuri o tentă amuzantă, dar întotdeauna clară, precisă, mi-am dat seama cât de bine se reflectă ceea ce am trăit eu. Bineînțeles, în alt context, dar Joan Didion reușește să surprindă esența durerii, a tragediei, a suferinței și a doliului, a amintirii și durerii, a mecanismelor pe care le folosim pentru a reuși „să gestionăm”, dacă pot spune așa, anumite stări. Memoriile ei m-au făcut să mă întreb cum de este posibil, de altfel, ca o altă persoană să treacă prin aceleași stări ca ale mele - vorbind și de manifestări fizice, nu doar de componenta cognitivă a situației. Cum poate cineva să surprindă toate tulburările și toate regretele, toate tristețile și toate lacrimile? Tind să cred că este vorba despre un talent anume, despre o sensibilitate aparte pe care Joan Didion, regretata autoare, le-a avut. Iar cărțile pe care le-am citit până acum - Nopți albastre & Anul gândirii magice - stau drept dovadă a unui incontestabil talent scriitoricesc, cu o viziune atât de specială asupra vieții și morții, morții și vieții... Care nu se exclud, ci par a se completa armonios una pe cealaltă. 

„Mai știu că, dacă ar fi să trăim singuri, vine un moment în care trebuie să ne abandonăm morții, să-i lăsăm să plece, să-i păstrăm morți.”

Nu pot aprecia această carte din perspectiva „mi-a plăcut sau nu”! În cele din urmă, pot spune că este o carte pe care trebuie să o simți, pur și simplu, pe care trebuie să o citești la momentul potrivit și să o lași să te îmbrățișeze, să-ți pătrundă în suflet și să te aline, poate să te facă să simți, din nou, anumite lucruri, poate să te doară și mai tare și să te frustreze și mai tare și să-ți ridice și mai multe întrebări. Dar, atunci când ajungi să ai gândirea magică, îți dai seama că lucrurile sunt cu totul și cu totul altfel. Aștept, încă aștept să dobândesc acea gândire, fiindcă momentan lucrurile sunt mult prea fragede în mintea mea. E greu să te obișnuiești cu durerea, e greu să o accepți și s-o lași să-ți intre în carne, să devină parte din tine, să trăiești cu ea toată viața. Dar, așa cum orice rană se cicatrizează, așa se va întâmpla și cu durerea. Încetul cu încetul cu încetul, cu pași mici și siguri, ne îndreptăm cu toții către acea destinație, nu? Oamenii trec, însă cum trec - rămâne. Și, uneori, în urma lor rămân doar întrebări care nu vor avea niciodată răspuns, iar amintirile rămân singurele oportunități de salvare. Atât de departe, și totuși atât, atât de aproape de noi. 

Nopți albastre, de Joan Didion - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. Ego

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2021

Traducere: Ioana Văcărescu

Joan Didion este autoarea a cinci romane și a patru cărți de nonficțiune, printre care South and West si Where I Was From. Volumul ce reunește toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. Născută în Sacramento, California, Joan Didion locuiește în prezent la New York. La Editura Pandora M a mai apărut volumul de memorii Anul gândirii magice (colecția Anansi. Ego, 2022, traducere de către Virginia Costeschi), recompensat în 2005 cu National Book Award for Nonfiction.

„De fapt, acum nu mai pun preț pe genul acesta de amintiri.

Nu mai vreau să mi se aducă aminte ce a fost, ce s-a distrus, ce s-a pierdut, ce s-a irosit. 

În Nopți albastre, Joan Didion încearcă să asimileze și să se împace cu moartea prematură a propriei fiice, Quintana. Văzut și ca un text-companion pentru Anul gândirii magice, Nopți albastre este cu mult mai mult de atât: Didion așază moartea fiicei în contextul propriei îmbătrâniri, în cel al morții soțului, și încearcă să conjure spiritul celei dragi prin punerea în scenă a unui amalgam de amintiri, de frânturi de memorie. Rezultatul nu este însă obținerea unei înțelepciuni sobre, ci, din contră, o răscolitoare meditație asupra fragilității ființei umane.

„O perioadă în care am crezut că pot ține oamenii lângă mine, prezenți cu totul, doar păstrându-le mementourile, «lucrurile» și obiectele simbolice.”

Am știu de la bun început cum aveam să mă simt această carte. Am știut - încă de la prima pagină, de la primele cuvinte - faptul că această carte mă va răvăși. Am știut că-mi va smulge lacrimi, am știut că mi se va înfige în suflet precum un cuțit cu lama mult prea ascuțită. Am știut că o să mă doară, că o să îmi facă sufletul bucăți și că o să-mi ia ceva timp pentru a-l reconstrui. Am știut. Și, cu toate acestea, am mai știut că am citit-o la momentul potrivit. Nu vreau să discut mai mult aici, pentru că... Pur și simplu, nu vreau. Dar m-am regăsit în această carte mai mult decât oricând. Vedeți, de altfel, ce înseamnă să citești o carte la momentul potrivit? Să citești o carte atunci când te cheamă? Înseamnă nu s-o apreciezi neapărat pentru calitatea-i artistică, pentru valența pur calitativă a scriiturii și faptului că Didion a fost o adevărată maestră, ci înseamnă să o simți. Aș crede că asta și-a propus regretata Joan Didion atunci când a scris Nopți albastre - atât ca ea să o simtă, cât și ca noi să o simțim. În cele din urmă, dincolo de lectura aparte care mi-a răscolit sufletul, am cunoscut o scriitoare cu o sensibilitate profundă, cu un simț al cuvântului cum rar, de fapt, mi-a fost dat să găsesc.

„Felurile în care nici ei, nici noi nu putem îndura să ne gândim că celălalt ar putea muri, s-ar putea îmbolnăvi sau măcar că ar putea îmbătrâni.”

Nu vreau să vorbesc despre componenta autobiografică a cărții, pentru că nu are sens. În esență, însăși punctul de plecare - moartea prematură a propriei fiice - deja ridică contextul unei scriituri emoționante, care nu are cum să te lase rece. Am să vorbesc strict despre experiența mea cu această lectură, cum de altfel o fac în toate recenziile. Joan Didion mi s-a dezvăluit în cea mai sinceră și „umană” formă: cea în care simți durerea, cea în care durerea te modelează și te face să îți pierzi coordonatele vieții. Bineînțeles, după ce am terminat acest volum, am trecut imediat la lecturarea cărții Anul gândirii magice, și pot spune că am avut parte de aceeași „doză” halucinogenă de durere, dar în același timp de purificare & catharsis, de „sunt toate într-o ordine firească”, în sensul că, la un moment dat, totul se va frânge, totul va dispărea și dispăruți vom fi. O lectură sfâșietoare, melancolică, despre trecerea timpului și despre condiția noastră pe acest pământ. Despre clipele pe care poate ar trebui să le prețuim mai mult, despre cum NU ar trebui să luăm „de-a bun” tot ce avem, tot ce putem face... Didion ne învață o lecție deosebit de importantă: că doliul, în sine, nu reprezintă o etapă, ci însăși o stare a existenței.

„(...) Amintirile nu sunt o alinare. Amintirile sunt, prin definiție, legate de trecut, de lucruri pe care le-am pierdut. Amintirile sunt uniformele de la Westlake din șifonier, fotografiile decolorate și plesnite, invitațiile pentru nunțile unor oameni care nu mai sunt căsătoriți, cartonașele de liturghie de la înmormântările unor oameni ale căror chipuri nu ți le mai amintești. Amintirile sunt ceea ce nu mai vrei să-ți amintești.”

Iar eu, unul, am simțit și încă simt asta mai acut decât oricând. Această durere se cronicizează în noi, devine parte integrantă din ceea ce suntem, ceea ce vom fi... Într-un text care te mișcă, care te frânge și îți rupe sufletul, Didion investește înțelepciunea acumulată de-o viață: o femeie sclipitoare, o femeie atât de puternică și, în același timp, atât de fragilă. O femeie plină de curaj, care își deschide sufletul în fața cititorului și, astfel, reușește să scoată la iveală un text emoționant, a cărui lectură te va regăsi cu lacrimi în ochi. Frumoasă, dar în același timp sfâșietoare, această carte ne oferă o perspectivă generală asupra vieții lui Didion - relația cu soțul dumneaei, debutul brusc al bolii fiicei sale, nopțile petrecute la spitale, incursiunile în viața zilnică... Amintiri din copilăria acesteia, din copilăria Quintanei, poezii pe care Quintana le-a scris și multe altele... Didion are capacitatea de a pune pe hârtie îndoieli, temeri, dureri și tristețe, fericire și speranță. Uneori, mi s-a părut că această carte este atât de nedreaptă, încât am ajuns să fiu frustrat de anumite lucruri pe care le-am citit...

„«Ca atunci când moare cineva», îmi spusese la un moment dat, încercând să-și explice raționamentul, «nu e bine să zăbovești prea mult cu gândul asupra durerii».”

Și, cu toate acestea, în dinamica firească a vieții... Ajungem să facem pace cu pierderea. Nu ar trebui să murim odată cu cei care au plecat... Ar trebui să ne împăcăm cu acest sentiment al pierderii, al lipsei, și cu toate temerile care vin odată cu ele. Un omagiu adus vieții, asta este cartea Nopți albastre, și când să apreciezi cel mai mult viața decât atunci când ești pus față în față cu inevitabilitatea morții? O carte pe care am așezat-o în dreptul sufletului și care știu că va rămâne acolo mult, mult timp de-acum înainte. Și mai știu faptul că voi reveni asupra lecturii, atunci când voi simți necesar să fac asta. Pentru că, oricum ar fi, am simțit că ceea ce am citit m-a vindecat într-o oarecare măsură. M-a ajutat nu să depășesc anumite lucruri din viața mea, ci poate să le percep altfel... Poate... Poate să le văd altfel. Nu știu dacă vă pot recomanda această carte, dar știu faptul că, citită la momentul potrivit (și cred că știți cu toții la ce moment fac referire), este o carte care vă va ajuta. Sunt absolut sigur de acest lucru. Prin ochii melancolici ai lui Joan Didion ajungem cu toții la un moment dat să privim lumea din jur. O lume în care, uneori, ar părea că nu mai există speranță. Însă aceasta există... Chiar există!

Cazul Alaska Sanders, de Joël Dicker - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2022

Traducere: Alunița Voiculescu

Joël Dicker s-a născut la Geneva în 1985. Primul lui roman, Les derniers jours de nos pères, a primit Premiul scriitorilor din Geneva în 2010. În 2012, a publicat La vérité sur l’affaire Harry Quebert, care a obținut numeroase distincții, inclusiv Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze și Premiul Goncourt pentru liceeni, și a stat la baza unui serial de televiziune. La Editura Trei au mai apărut: Adevărul despre cazul Harry Quebert (2013, traducere de către Ana Antonescu), Cartea clanului din Baltimore (2016, traducere de către Doru Mareș & Gabriela Rigler), Dispariția lui Stephanie Mailer (2018, traducere de către Doru Mareș) și Enigma camerei 622 (2021, traducere de către Doru Mareș), ultima fiind vândută în Franța în aproape 500.000 de exemplare în 2020.

„Eram departe de a-mi închipui povestea tragică ce îl bântuia de ani în șir, până la evenimentele pe care mă pregătesc să vi le povestesc aici”.

Trupul neînsuflețit al Alaskăi Sanders, sosită de curând în Mount Pleasant, un orășel liniștit din New Hampshire, este găsit la marginea unui lac. Ancheta este curând oprită, fiindcă poliția obține mărturisirea făptașului și a complicelui său. Dar unsprezece ani mai târziu, cazul este redeschis. La începutul lui 2010, sergentul Perry Gahalowood, de la Poliția Statală din New Hampshire, convins că a elucidat crima la vremea respectivă, primește o scrisoare anonimă care îl tulbură. Să fi urmat el o pistă falsă? Prietenul lui, Marcus Goldman, care se bucură de un succes uriaș de pe urma cărții sale Adevărul despre cazul Harry Quebert, îl va ajuta să afle ce s-a întâmplat de fapt în acea poveste de demult. Fantomele trecutului nu întârzie să apară, printre ele fiind și aceea a lui Harry Quebert.

„- Capcana pe care ne-o întind banii, Marcus, este că ne permit să ne cumpărăm toate senzațiile, dar niciodată vreun sentiment autentic. Pot să ne dea iluzia că suntem fericiți, fără să fim cu adevărat. Sau că suntem iubiți, când de fapt nu suntem. Banii îți pot cumpăra un acoperiș, dar nu și liniștea unui cămin”.

M-am obișnuit! M-am obișnuit ca după fiecare carte scrisă de Joël Dicker pe care o citesc să mă întreb „OK, și acum ce fac cu viața mea?”, m-am obișnuit ca de fiecare dată după ce termin o carte scrisă de Joël Dicker să am nevoie de cel puțin jumătate de oră pentru a-mi reveni. M-am mai obișnuit și să știu că n-are rost să bănuiesc ceva legat de deznodământ, pentru că Joël Dicker este un mare maestru al răsturnărilor de situație. M-am obișnuit ca în timp ce citesc un roman de Joël Dicker să-mi spun „Of, cât aș fi vrut și eu să pot scrie așa!”, și m-am mai obișnuit ca imediat ce termin o carte scrisă de Joël Dicker, să-mi dau seama că acest autor - atât de tânăr - scrie demențial de bine & este un maestru al acestui gen. Zic „acestui gen”, însă știu că romanele scrise de autorul elvețian nu pot fi încadrate într-un singur registru, fiind de o valență multilaterală nemaipomenită - thriller, tensiune, dramă, profunzime, poezie, introspecție, emoție, filosofie. Fiecare dintre acestea se găsesc dozate armonios în toate cărțile lui Joël Dicker, fiindcă Cazul Alaska Sanders nu este prima carte scrisă de el - după cum probabil v-ați dat seama - pe care o citesc. Încă de când am citit Adevărul despre cazul Harry Quebert (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am știut că Joël Dicker are să-mi fie unul dintre autorii preferați de la Editura Trei. Și, alături de Liane Moriarty, chiar este! Chiar dacă nu obișnuiesc să recitesc cărți, simt că voi face asta cât de curând - am nevoie să mai citesc cărți de la Dicker, fiindcă îmi creează un fel de confort pe care nu-l pot explica.

„- Îmi plăcea acel Marcus care conducea un Ford, a spus ea. Și știi de ce? Pentru că rabla aceea era semnul că, în ciuda talentului tău și a succesului pe care îl presimțeai, erai o persoană specială, diferită de alții. Te-am părăsit deoarece cartea ta începuse să ocupe deja prea mult spațiu. Știam că urma să devii celebru. Avea toate atuurile necesare pentru a reuși. Te-am părăsit pentru că știam că aveam să te pierd”.

Am citit toate cărțile sale - Enigma Camerei 622 (recenzia AICI), Dispariția lui Stephanie Mailer (recenzia AICI) și Cartea Clanului din Baltimore (recenzia AICI), iar Cazul Alaska Sanders nu a făcut decât să-mi confirme (așa cum a făcut-o fiecare carte citită) că Joël Dicker îți merită toată popularitatea, toată faima & toate câștigurile datorate cărților sale. Mai mult decât atât, în această carte chiar am simțit un fel de „analiză” a faptului că a devenit atât de popular. Această faimă care i-a răpit intimitatea, care l-a făcut să se piardă și să fie nevoit să pornească într-o călătorie a regăsirii. Și, de altfel, această carte este într-o mare măsură și despre această călătorie, căreia Joël Dicker i-a dat și o valență spirituală, dar fără a face compromisuri când vine vorba de genul care, în esență, l-a consacrat - thriller. Iar când vine vorba de thriller, Joël Dicker este un geniu. Unul dintre cei mai autentici scriitori pe care i-am citit vreodată, în primul rând pentru că în scriitura sa face apel la o mulțime de resurse, iar firele narative pur și simplu ajung să fie atât de complicate, atât de bizare, încât îți spui că dacă autorul nu are să-ți dea acel mult așteptat răspuns care să fie convingător & viabil, atunci e clar că a gafat-o. La Dicker, chiar dacă povestea este extrem, dar extrem de complicată, n-a fost niciodată cazul: când ajungi pe la sfârșit și îți spune cum au stat de fapt lucrurile, care-i toată faza, vezi că totul, dar absolut totul se leagă în această carte. Nu „sare calul”, cum se spune, și-ți livrează așa niște premise de pe ici-colo, doar ca să îți zică „ok, asta a fost, ciao”, ci scoate la lumină toate indiciile & toate pistele pe care le-a prezentat în carte. După părerea mea, atunci când reușești să faci asta, chiar că ești un scriitor de calitate!

„- Nu pot răspund eu în locul tău, Marcus, însă îți voi spune care e părerea mea. Scrisul are valoare reparatorie pentru tine, Marcus. Adevărul despre cazul Harry Quebert a fost o reparație pentru mine, Cazul Alaska Sanders, pe care mi-ai povestit că ai început să scrii, va fi cu siguranță o reparație pentru prietenul tău Gahalwood. E foarte generos din partea ta, Marcus, că vrei să repari pe toată lumea, însă poate că a venit vremea să te gândești și la tine însuți (...). A venit vremea să te ierți, Marcus, și doar scrisul te va ajuta să reușești să faci asta”.

Cazul Alaska Sanders se concentrează în jurul morții unei tinere, în circumstanțe destul de bizare. În rezolvarea presupusei crime se implică chiar „autorul”, care are alt nume în carte, însă a cărui biografie se pupă perfect cu viața reală a lui Joël Dicker. Încetul cu încetul, împreună cu un detectiv, prieten bun și cu o personalitate aparte, cei doi se avântă într-un mister pe care-l vor decoji precum foile unei cepe - iar acest fapt presupune, după cum vă puteți da seama, și multe „lacrimi” (metaforic vorbind). Fiecare răspuns pe care îl descoperă atrage după sine și mai multe întrebări. Pe scurt, cei doi se afundă tot mai mult într-un abis întunecat de secrete, întâmplări fără sens, destăinuiri și minciuni - iar în fața lor, pe măsură ce pășesc spre rezolvarea cazului (cred ei!) se cască hăul flămând al unor secrete care mai bine ar fi rămas secrete pentru totdeauna. Nu voi vorbi mai mult despre acțiune, dar pot să vă spun că este una dintre cele mai complexe, cu numeroase personaje, cu tot felul de intrigi secundare. Este ca și cum, de fapt, moartea Alaskăi Sanders este ca o pietricică aruncată în mijlocul unui lac liniștit - are să tulbure întreaga comunitate, are să scoată la iveală lucruri mult mai teribile decât o crimă. Era să scriu „o simplă crimă”, dar sub nicio formă nu este vorba despre asta. Nimic nu-i simplu pentru Joël Dicker - pentru că, dacă ar fi simplu, atunci n-ar mai fi un scriitor atât de bine cotat și apreciat. 

„(...) Iar adevăratul ucigaș îi explică cititorului că o crimă perfectă nu este cea căreia nu i se găsește niciodată vinovatul, ci aceea pentru care vinovatul reușește să dea vina pe altul”.

Joël Dicker este pur și simplu genial, și n-am să încetez să spun asta. După ce am terminat cartea, drept să vă spun, chiar am afirmat cu voce tare: „Nu ai cum să faci așa ceva!”. Nu este pentru prima dată când mă simt astfel după o carte scrisă de Joël Dicker. Poate sunt eu mult prea ușor de impresionat, cine știe, însă știu persoane care îmi împărtășesc exact aceleași gânduri, aceleași trăiri. Când te angajezi într-o lectură a unei cărți scrise de Joël Dicker, știi că vei fi martorului unui tur literar de o forță ieșită din comun. Ăsta e Dicker, de altfel - te suie la bordul unui roller coaster care te va purta către cele mai înalte culmi ale ficțiunii thriller & detectiviste. Nici nu mai are rost să menționez de nenumăratele aluzii făcute la celelalte cărți ale sale, și mi-a plăcut enorm să-l reîntâlnesc pe Harry Quebert care, după evenimentele petrecute, pare că a dispărut de pe fața pământului. Și ajunsesem, sincer să vă spun, în punctul în care pur și simplu îmi imaginam că vinovatul este cel mai improbabil personaj din carte, doar ca să am impresia că am un liant de care să mă țin, fiindcă n-am fost în stare să-mi dau seama nici măcar pentru o singură clipită cum stă treaba. Și-apoi Joël Dicker mi-a oferit răspunsul, acel „răspuns” care n-a făcut decât să ridice și mai multe întrebări. Însă stați fără griji, elvețianul știe că avem întrebări și nu face compromisuri - ne răspunde la absolut toate. Iar la sfârșitul cărții te regăsești cu inima frântă și cu gândul că „of, oare când va scoate o nouă carte?”, și nu-ți mai rămâne decât să suferi în tihnă și să te bucuri, totuși, că există oameni atât de talentați.

„A ajuns din nou la Șoseaua 21. Sperase să vadă vreo mașină trecând, dar nimic. Se simțea singură pe lume. A continuat să fugă până la benzinărie lui Lewis Jacob. Acolo avea să găsească ajutor. Când a ajuns, într-un sfârșit, cu răsuflarea tăiată, a găsit ușa închisă. Dar l-a văzut pe proprietar înăuntru, așa că a bătut în ușă până când acesta i-a deschis. S-a năpustit peste el și a strigat: «Chemați poliția! Chemați poliția!»”.

Cazul Alaska Sanders este opera unui maestru - și nimeni nu mi-ar putea schimba părerea. Joël Dicker s-a născut ca să scrie și să spună povești, iar pasiunea pe care o are se face resimțită în fiecare pagină, în fiecare personaj, în fiecare liniuță de dialog și în fiecare fragment. Stilul său este pur și simplu unul pe care l-ai putea recunoaște: armonios, gândit, poate chiar clinic & anatomic pe alocuri, însă și plin de profunzime și emoții, de suflet, de acel ceva care te face să inspiri adânc și, pentru o clipă, să îți ții respirația. Mă bucur enorm că prietenii de la Editura Trei i-au tradus cărțile și la noi, pentru că astfel am avut oportunitatea de a descoperi un autor genial, un autor care scrie pe sufletul meu și pe care l-aș citi oricând în detrimentul altora. Joël Dicker & Liane Moriarty sunt plăcerile mele vinovate când vine vorba de acest gen (zic gen, dar nu știu la ce mă refer) de literatură - autori pentru care scrisul depășește limitele unui job, și se transformă într-o artă care susține un stil de viață închinat frumosului. I-aș recomanda oricui, oricând, pentru că știu că cei care se vor aventura în cărțile lor vor avea parte de lecturi dintre cele mai frumoase, cele mai complexe & cele mai satisfăcătoare. Pe scurt, citiți-l pe Dicker fiindcă veți avea doar de câștigat - vă promit!

Alte recenzii ale cărților scrise de Joël Dicker, apărute și pe blog:

 | Enigma camerei 622 | Dispariția lui Stephanie Mailer | Cartea clanului din Baltimore | Adevărul despre cazul Harry Quebert |