Institutul, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2020

Traducere: Ruxandra Toma

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„- Însă te sfătuiesc să încerci să fii băiat bun, indiferent cât de nasol o să ți se pară, indiferent ce o să-ți vâre pe gât sau în fund. Habar n-am care-i chestia cu bazinul ăla, că pe mine nu m-au băgat acolo, doar am auzit despre el. Dar știu că, atâta vreme cât fac experimente pe tine, o să te țină în Jumătatea Anterioară. Nu știu ce se petrece în Jumătatea Posterioară și nici nu vreau să știu. Tot ce am auzit e că Jumătatea Posterioară seamănă cu Motelul Gândacilor - copiii intră acolo, dar nu mai ies niciodată. Sau, dacă ies, nu mai trec pe aici.”

La miezul nopții, într-o casă de pe o stradă liniștită din suburbiile orașului Minneapolis, părinții lui Luke Ellis sunt omorâți și el e aruncat într-o mașină. Totul, în mai puțin de două minute. Luke se trezește la Institut, într-o cameră foarte asemănătoare cu cea din casa lui, însă fără ferestre. Dincolo de uși sunt alte uși. Dincolo de uși sunt alți copii cu talente speciale, care au ajuns acolo la fel ca el. În această instituție sinistră, directorul urmărește să amplifice puterile supranaturale ale copiilor, ca ei să devină arme guvernamentale. Pe măsură ce tot mai mulți dispar, Luke își dă seama că trebuie să evadeze. Dar nimeni nu a scăpat vreodată din Institut.

„- Ți se vor face mai multe injecții. Ți se vor face mai multe analize. Îți vor fi monitorizate starea fizică și cea psihică. În cele din urmă vei trece în Jumătatea Posterioară, cum o numim noi, unde ți se vor da de îndeplinit anumite sarcini. Șederea ta în Jumătatea Posterioară ar putea să dureze șase luni, deși media perioadei de stagiu este de doar șase săptămâni. La sfârșit, ți se vor șterge toate amintirile și vei fi trimis acasă, la părinții tăi.”

Dap, nu mai am ce spune - King, după părerea mea, este un maestru. Și atât. Acum, scriind doar aceste rânduri, aș putea încheia „recenzia”. Pentru că e absolut simplu - nu mai am ce spune. Stephen King nu doar că merită citit, dar merită adorat. Merită iubit. Lăudat. Maestrul e maestru și va rămâne maestru. Nu știu ce s-a întâmplat în trecut, acum câțiva ani, când îmi dădeam ochii peste cap de fiecare când auzeam pe cineva că-l laudă și că spune că-i super fain și merită toată faima și admirația. Nu știu. Pe bune. Dar știu doar că-mi pare bine că mi-am oferit șansa de a-i da lui King o a doua șansă, o a doua șansă care s-a dovedit a fi, de această dată, revelatorie: am ajuns la concluzia că Stephen King chiar știe ce face și puțini alți autori reușesc să-i ajungă cel puțin la umăr. Și nu mă refer neapărat la genul horror, care cică ar fi „genul care l-a consacrat”, ci la faptul că, de fapt, romanele lui Stephen King scapă de încadrarea drastică într-o tagmă literară: thriller, horror. Nu! Cărțile lui King sunt complexe, sunt bizare, sunt ciudate, sunt SF, sunt... habar n-am! Sunt exact ce trebuie, pentru că reușesc să te poarte într-o aventură literară de neuitat, pe care o iubești și care ai vrea să nu se mai termine.

„- Nu voi ați dorit să ajungeți aici. Înțelegem asta, dar nu ne cerem scuze. Sunteți aici nu doar ca să vă slujiți țara, ci și întreaga lume, dar nu veți primi nicio medalie după ce misiunea voastră se va fi încheiat. Nu se vor organiza defilări în onoarea voastră. Nu veți ști cât de recunoscători vă suntem, pentru că, înainte de plecare, vi se vor suprima toate amintirile legate de Institut (...).”

Când m-am apucat de Institutul, un prieten mi-a spus că a iubit această carte. Că s-a regăsit extraordinar de mult în anumite aspecte. Bineînțeles, nu m-am întrebat în ce s-ar fi putut regăsi, având în vedere că vorbim despre o carte cu tentă SF, cu copii cu abilități speciale și altele, pentru că am știut, de la bun început, că această carte va fi mai mult decât o poveste fictivă genială: este o carte despre valori profund umane, despre oameni, despre situații în care, deși par a fi circumstanțiale, specifice, ne-am putea oricând regăsi cu toții. Stephen King, Doamne, are un talent așa special de a crea personaje absolut de neuitat, care îți intră sub piele și te fac să trăiești alături de ele. Ăsta-i King, ce să mai! Știu, știu că această „recenzie” (folosesc ghilimele pentru că sunt sigur că nu este vorba de o recenzie aici), pare foarte ușor să fie doar impresionistă și atât, dar mă declar impresionat de tot ce am citit în această carte, care, să fiu sincer, s-ar putea să fie una dintre cele mai bune cărți scrise de Stephen King pe care le-am citit până acum. Și asta-i ciudat, de fapt, pentru că nu pot face întocmai o comparație, dat fiind faptul că din fiecare carte scrisă de King am plecat cu o învățătură anume, dincolo de o poveste care mi-a satisfăcut și întrecut toate așteptările!

„VĂ AȘTEAPTĂ IADUL. AM SĂ VĂ ÎNTÂMPIN LA PORȚILE LUI.”

Vreau să ajung să citesc toate cărțile scrise de Stephen King, deoarece chiar este unul dintre autorii mei preferați. Cărțile sale au mereu o intrigă originală, aparte. Personajele sale vor au fost și vor fi întotdeauna memorabile, alcătuite din lumini și umbre, puternice și complexe, speciale și... care îți ajung la inimă. Situațiile pe care le creionează vor fi întotdeauna aparte, tensionate, puternice, dramatice, emoționale, profunde. Pe scurt, Stephen King chiar deține rețeta succesului, știe cum să-și vândă cărțile și, în același timp, să nu pice într-un tipar comercial - el nu joacă la risc, ci joacă la sigur. Nu joacă la cacealma, ci cu cărțile atent alese, atent etalate. Stephen King, cu Institutul, chiar a reușit să-mi câștige toată admirația și toată simpatia. Am iubit această carte de la început până la sfârșit, și, sincer să fiu, aș fi vrut să nu se mai termine: decorul, povestea, personajele, întâmplările - totul, dar absolut totul mi s-a părut atât de bine dozat, atât de bine gândit și elaborat! Mă bucur tare mult că am ajuns la această concluzie, după ani buni în care nici măcar nu suportam să aud vorbindu-se despre Stephen King. Acum, dându-i din nou șansa, bucurându-mă de lectură în profunzimea ei, mi-am dat seama cât de mult, de fapt, m-am înșelat.

„Corect, își spuse Kalisha. O făceau pentru ei, despre viețile lor era vorba. Nu trebuiau să fie niște manechine tembele de pe genunchiul unui ventriloc. Cât de simplu era - și tocmai asta era revelația: ce faci pentru tine însuți îți dă putere.”

După cum știți, nu obișnuiesc să vorbesc despre ce a fost o anumită carte citită. Nu are niciun sens, nu-i așa? Puteți afla asta citind sinopsisul de pe copertă, și n-ar mai fi necesar să scriu eu aici ce se întâmplă și așa mai departe. Prin urmare, printr-o recenzie vreau doar să vă vorbesc, pe cât este posibil, despre care a fost experiența mea cu cartea respectivă. Și, în cazul de față - precum în celelalte cazuri în care am citit o carte scrisă de Stephen King - pot spune că a fost o experiență memorabilă. Un roman nu bun, ci extraordinar de bun. Un roman complex, un roller coaster plin de emoții, de situații neașteptate, de întâmplări bizare, cu personaje de care m-am atașat rapid și la care am ținut, alături de care am trăit fiecare scenă, fiecare întâmplare, fiecare mister. Institutul nu a fost doar o carte bună, genial de bună, ci o experiență literară în sine. A fost un roman presărat cu absolut tot ce este necesar pentru mine astfel încât, în cele din urmă, să consider lectura respectivă ca fiind una pe care nu o voi uita. Aș fi vrut să nu se mai termine și să mă pot bucura în permanență de atmosferă, de scriitură, de profunzimea de care, în momente neașteptate, dar atât de bine plasate, Stephen King dă dovadă. Un mare maestru care, din fericire, este atât de prolific încât cred că voi mai avea nevoie de ceva timp pentru a ajunge „la zi” cu cărțile sale. Dar mă bucur că, între timp, chiar mai am ce citi!

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog:

 | Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot | Străinul |

Moartea în Camargue (Roger Blanc, #2), de Cay Rademacher - Recenzie (Crime Club)

Editura: Lebăda Neagră 

Colecția: Black Spot 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 364

Anul apariției: 2023

Traducere: Ionuț Irimiea

Cay Rademacher (născut în 1965) este un autor originar din nordul Germaniei, stabilit în sudul Franței. Pasionat de istorie, a studiat la Köln și Washington D.C. istoria anglo-americană, istoria antică și filosofia, dar preferă să spună despre el însuși că este jurnalist. Din 1999 este editor al revistei Geo, apoi a participat ulterior la crearea unei renumite reviste de istorie, ,,Geo Epoche”. Cay Rademacher a devenit cunoscut după ce a publicat, începând cu 2015, seria de romane Inspectorul Frank Stave. Mistralul ucigaș este primul volum din seria Roger Blanc, și a apărut la Editura Lebăda Neagră în 2022, în traducerea lui Ionuț Irimiea. Moartea în Camargue este al doilea volum al seriei, apărut tot în traducerea lui Ionuț Irimiea, în luna martie a anului acesta.

„- Neacordare de prim ajutor, comentă Tonon cu voce joasă. Tipic pentru oamenii de aici: mă doare-n fund. Dacă un om stă într-o baltă de sânge pe stradă, mai bine îți întorci privirea și o ștergi de-acolo, decât să raportezi.”

Moartea în Camargue reprezintă continuarea captivantă a atmosferei dense și plină de suspans create în Mistralul ucigaș. Viața de zi cu zi în din Camargue, Provence, puțin cunoscută și chiar mai puțin vizitată, un furt al unui tablou și o trecere în revistă a vieții lui Vincent Van Gogh în sudul Franței reprezintă fundalul acțiunii celui de-al doilea roman al lui Cay Rademacher. Moartea unui jurnalist și eforturile forțelor de ordine locale în persoana căpitanului Roger Blanc, proaspăt transferat de la Paris pentru a rezolva cazul, susțin intriga acestui roman polițist.

„- Felicitări, tocmai ți-ai făcut un nou non-prieten la Paris, spuse Fabienne după ce au plecat de pe proprietate.

- Dacă într-un oraș de opt milioane de locuitori se găsesc doar trei care nu mă suportă, atunci am o cotă bună. 

- Vialaron-Allègre. Leroux. Cine este numărul trei?

- Soția mea.”

La sfârșitul lecturării primului volum din serie, Mistralul ucigaș (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), m-am pronunțat ca fiind foarte interesat de următorul volum. Și chiar am vrut să îl citesc cât mai rapid, deoarece se puneau deja premisele unui erou care, mie unul, îmi place enorm. Așadar, mare mi-a fost bucuria când am văzut că prietenii de la editură l-au lansat. Aș vrea să ne luăm un moment pentru a aprecia cât de frumoasă este coperta și, de asemenea, cât de armonioasă este cu prima din serie (la fel de - sau poate chiar mai - frumoasă). În orice caz, nu despre asta e vorba, cât despre faptul că, da, chiar îmi place enorm cum scrie Rademacher, și chiar dacă stilul său de scriere mi se pare puțin steril (lipsit de anumite „efervescențe stilistice” care în mod normal mi-ar plăcea), cred că este perfect pentru faptul că, în esență, vorbim despre o carte polițistă unde astfel de abordări literare ușor ar putea părea forțate. În schimb, la Rademacher găsesc acel stil polițienesc care certifică nu doar o documentare aparte, ci și o anumită dinamică într-un crescendo specific: se așază scena, se conturează intriga și, încet dar sigur, ajungem în cele din urmă la deznodământ. Și, mamă-mamă, ce deznodământ!

„- Hoții de obiecte de artă sunt fie niște personaje strâmbe pentru care un tablou este cam ceea ce este un băiețel pentru un pedofil, fie niște connards care realizează abia după ce fură că practic opera pe care au furat-o nu poate fi vândută. Din acest motiv, smulg tablourile din rame, iar unii chiar le împăturesc. Pânzele sunt deteriorate, culorile parcă răzuite.”

Moartea în Camargue are ca punct de plecare o moarte bizară, destul de suspectă. De-aici, încetul cu încetul, ni se înfățișează faptul că lucrurile nu sunt chiar atât de simple pe cât ar putea să pară. Roger Blanc, evident, este singurul care ia în considerare posibilitatea ca moartea biciclistului să nu fie chiar atât de obișnuită - în esență, obișnuită oricum nu e, din moment ce a fost spintecat de coarnele unui taur -, dar crede că circumstanțele au fost unele mult prea bizare. Chiar dacă povestea decurge într-un ritm lent, are Rademacher un stil de a o alinia cu însăși atmosfera cărții - canicula, vremea, sufocarea... În cele din urmă, totul se îmbină cu mai multe „intrigi secundare”, pentru a scoate la iveală un complet ieșit din comun. Vechi situații nerezolvate, minciuni, secrete - ies la iveală și-i oferă cititorului o porție zdravănă de întorsături de situație și o oarecare tensiune. Da, al doilea volum chiar mi-a plăcut mult, și abia aștept să le citesc și pe următoarele. Am găsit în Roger Blanc același erou interesant, complex, alcătuit din lumini și umbre - care a greșit în trecut, dar care își recunoaște vina. Care poate fi și slab, dar care are și atât de multe puncte forte: iar unul dintre ele este intituiția. Care, evident, se trage dintr-o inteligență aparte!

„- Guillaume era la vremea aceea doar un copil? se interesă Fabienne.

- Da, n-avea nici măcar zece ani, dacă îmi amintesc bine. Nu e de mirare că nu-i prea normal la cap. Și nu e de mirare că mama lui este de-atunci alergică la cromozomi X tineri și arătoși.”

Un roman relaxant, aș putea spune, bine dozat și frumos conturat. Mi-a plăcut la nebunie decorul acțiunii, faptul că a fost plasată la țară, departe de haosul urban și, în același timp, atât de plin de haos. Zone umede, zone mlăștinoase, o interesantă „armă a crimei” - mi s-au părut puncte forte ale cărții, pe lângă personajele interesante și, evident, intriga specială. De asemenea, am găsit interesantă și direcția în care au luat-o lucrurile, și nu mi s-au părut deplasate anumite aspecte (cum frecvent am problema atunci când citesc un thriller sau un roman polițist - „motivul din spatele crimei” trebuie neapărat să mă convingă, nu să mă facă să-mi dau ochii peste cap și să cred că autorul doar a vrut să încheie romanul într-o manieră șocantă și deloc credibilă, așa cum des se întâmplă). Rademacher a mizat, în schimb, pe însăși psihologia umană, reiterând încă o dată cât de multe pot ascunde oamenii și cât de duplicitari au potențialul de a fi. Un roman care chiar mi-a plăcut și pe care mă bucur că l-am citit, deoarece mi-a ținut o companie plăcută, m-a relaxat și, evident, nu m-a dezamăgit. Cay Rademacher știe ce face și, după părerea mea, chiar o face bine!

„- Răul nu se odihnește niciodată, zise Sylvie Micheletti, întorcându-se în direcția opusă.”

Poate n-aș fi de acord cu anumite „valori” pentru care Roger pledează, pentru anumite credințe, idei, pe care le-a transmis. Cu toate acestea, îmi place mult umorul său, iar dialogurile dintre personaje mi s-au părut credibile. Poate aș fi vrut, în schimb, ca dinamica să fie una mult mai rapidă și antrenantă, să am parte de ceva mai multă tensiune, să simt că lucrurile la un moment dat o iau razna. Dar, de fapt, și această rețetă se dovedește a fi una de succes: totul bine echilibrat, bine elaborat și pus la punct, așa cum, chiar în realitate, ar fi dinamica lucrurilor. Încetul cu încetul, în Moartea în Camargue autorul ne poartă într-o poveste care foarte ușor ar putea deveni scenariul unui film interesant. Încă o dată, mă bucur tare mult că am citit al doilea volum al seriei fără să fi fost necesar să aștept prea mult, deoarece chiar eram curios de cum va evolua Roger Blanc. Pentru mine, acest personaj chiar manifestă un interes special, nu știu, și-mi place tare mult! Dincolo de acțiunea interesantă și punctul de plecare sănătos, m-am bucurat să fiu din nou în cocârdășia sa și să văd ce mai pune la cale și cum, și de această dată, va reuși să rezolve misterul din spatele acestei bizare morți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Cay Remacher, Moartea în Camargue, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Cay Rademacher, apărute și pe blog: 

| Mistralul ucigaș |

Străinul, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 704

Anul apariției: 2019

Traducere: Ruxandra Toma

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„- Nici nu zici că-i un monstru, nu-i așa?

- Cei mai sadici asasini au avut dintotdeauna chipuri blajine.”

Acum, ecranizat și pe HBO, serialul The Outsider cu actorul Ben Mendelsohn! O crimă oribilă. O investigație încâlcită. Cadavrul unui băiețel de 11 ani e găsit într-un parc. Martorii oculari și probele îl indică, fără urmă de îndoială, drept autorul crimei pe unul dintre cei mai îndrăgiți cetățeni ai orașului Flint. Terry Maitland este antrenor de baseball, profesor de engleză, soț și tată a două fete. Detectivul Ralph Anderson îl arestează imediat, iar cazul pare rezolvat. Însă apar detalii noi, care cresc suspansul și tensiunea în întreaga comunitate. Terry Maitland pare un tip drăguț, dar dacă asta e numai o mască? Răspunsurile vor șoca cititorii, oricât de obișnuiți ar fi deja cu poveștile tulburătoare imaginate de maestrul Stephen King.

„- Mi-aș dori să cred în Dumnezeu, spuse ea, pentru că refuz să cred că sfârșitul nostru este sfârșit și atât, chiar dacă așa ecuația ar fi rezolvată: din beznă venim și este logic să presupunem că în beznă ne vom întoarce. Însă cred în stele și în infinitatea universului. În acel Ceva de dincolo de lumea noastră. Cred că sunt multe universuri în fiecare pumn de nisip, pentru că infinitul este o stradă cu două sensuri. Și mai cred că sunt alte zeci de gânduri în mintea mea, în spatele fiecărui gând de care sunt conștientă. Cred în conștiința mea și în subconștientul meu, deși nu știu ce reprezintă ele.”

Chiar dacă relația mea în trecut cu Stephen King a fost una „cu năbădăi”, am ajuns nu de curând la concluzia că, la o a doua șansă, mi-am dat seama că Stephen King e un mare maestru. Dap, pur și simplu e un geniu, care își merită toate laudele & tot hype-ul & toți banii & toată faima. Scrie nebunesc de bine, și are un talent anume în special când vine vorba de a crea personaje memorabile, personaje puternice și convingătoare, alcătuite din lumini și umbre. Deși majoritatea cărților sale au o componentă „supranaturală”, o tentă horror atent dozată, cărțile lui Stephen King sunt, în cele din urmă, profund umane. Ne vorbesc despre oameni, despre valorile lor, despre moravuri și tabieturi, despre slăbiciuni și puncte forte, despre emoții și despre... viață! Da, eu asta am perceput în foarte multe cărți scrise de Stephen King pe care le-am citit: faptul că omul, pe lângă acțiunea formidabilă, reprezintă un semnificativ punct de interes. Și King are talentul absolut magistral de a creiona personaje pe care nu ai cum să le uiți, pentru că le dă viață, le dă simțăminte & emoții, le însușește cu trăiri, ca și cum la fel de ușor aceste personaje ți-ar putea fi persoane apropiate, vecini, prieteni, oameni pe care îi vezi pe stradă și cărora le zâmbești. Iar Străinul, dincolo de a fi fost un roman memorabil, a fost o carte care, încă o dată, mi-a arătat cât de întunecată natura umană are capacitatea de a fi. Și cum, în cele mai neașteptate momente, oamenii se lasă pradă beznei totale.

„ - (...) Încă putem să-i dăm de capăt poveștii ăsteia, Ralph, dar nu cred că o să ne placă prea mult ce o să descoperim. Lucrurile sunt tare încurcate.

De fapt, își spuse Ralph după ce încheie convorbirea, o să descoperim un pepene galben. Plin cu viermi.”

De la bun început am știut că această carte o să-mi placă. Au fost câteva persoane care mi-au spus, când au văzut că m-am apucat de ea, că „am curaj”, deoarece mă înham la un roman de aproximativ 700 de pagini. Să fiu sincer? Nu știu, dar zău că nu știu, cum au trecut aceste 700 de pagini. Pur și simplu ajunsesem la un moment dat în punctul în care citeam și citeam și citeam și nu mă mai puteam opri, și nu mă obosea nimic din ce citeam, ci, dimpotrivă, mă antrena tot mai mult să vreau să aflu care este de fapt toată treaba. Evident, am simțit componenta supranaturală din carte, și de obicei eu rareori mă las convins de astfel de chestii - dar știu că la Stephen King, după cum am mai spus, această „componentă supranaturală & horror” are o valență profund umană: iarăși, maestrul de demonstrează că întunecimea și violența umană sunt de neegalat. Începând cu o crimă oribilă, cu descrieri macabre și detaliate, autorul pune în scenă preludiul unui demers detectivist cum rar mi-a fost dat să văd: detalii, întorsături de situație, piste, multe lucruri care nu se leagă și care nu par a se lega vreodată. Chestii inexplicabile și, dincolo de toate acestea, personaje care par a fi desprinse din viața reală: vii, puternice, dinamice, care trăiesc și respiră printre paginile acestui minunat roman.

„- (...) Cazul ăsta-i ca un zombi care nu vrea să rămână mort.”

Modul în care Stephen King a construit scenariul acestei cărți mi s-a părut impresionant. Vorbim despre o carte de lungi dimensiuni, o carte cu personaje într-un număr mare, în care se iau interviuri, se pun la punct noi teorii, se caută răspunsuri care, la rândul lor, aduc mai multe întrebări, și tot așa. Este un carusel plin cu de toate - de la remarcile profunde ale lui Stephen King, cum deseori ne-a obișnuit, până la nelipsitele sale glumițe care fac ca lectura să fie și un astfel de deliciu. Dar, în cele din urmă, excelează când vine vorba de a capta cititorul, de a crea o atmosferă tensionată, apăsătoare. Să nu mai vorbim de dinamica specifică - lectura, până într-un punct, pare-se a nu avea prea multe lucruri speciale, asta dacă nu te interesează neapărat psihologia personajelor. Apoi, evident, urmează acea creștere rapidă în dinamica romanului, când nu știi cum trec paginile și cum ajungi într-un punct în care, na, nu te-ai fi așteptat să ajungi. Tipic autorului, dar vreau să vă zic că eu ador acest lucru. Îmi plac acele cărți care mă fac să zbor printre pagini, care reușesc să dozeze foarte bine acțiunea și nu mizează, așa cum multe o fac, pe „sfârșitul șocant”! Da, Stephen King deține rețeta succesului și chiar știe cum „să gătească cele mai bune mâncăruri”!

„- Multe legende conțin un sâmbure de adevăr, spuse Holly, dar ele nu reprezintă adevărul, dacă înțelegeți ce vreau să spun. În vechile povești, El Cuco se hrănește cu sânge și carne de om, ca un vampir. Însă eu cred că această creatură despre care vorbim noi se hrănește și cu sentimentele urâte: ostilitate, furie, dușmănie... Se hrănește cu sângele sufletului, am putea spune.”

Nu știu ce aș mai putea spune despre carte, fiindcă nu am să vă povestesc detalii legate de acțiune. Este un thriiler foarte, foarte bun, pe care vi-l recomand cu cea mai mare încredere. Vă vor plăcea personajele, vă vor plăcea dialogurile dintre ele și, bineînțeles, nici nu trebuie să mai specific ceva legat de acțiune. Un roman puternic, bine consolidat și pus la punct, care te prinde și te ține captiv de la început, până la sfârșit. Am citit multe cărți de Stephen King în ultimii doi ani, dar cred că Străinul se află în topul preferințelor (vorbim despre o diferențiere foarte, foarte subtilă între cărțile lui King, deoarece mai toate mi-au plăcut la fel de mult; totuși, Culoarul morții - dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI - s-ar putea ca încă să rămână preferata mea). În orice caz, citiți-l pe King - acesta este singurul sfat pe care vi l-aș putea da. Știu persoane care, la fel ca mine cel de altădată, nu-i înțeleg hype-ul: total de acord, deoarece cred că faptul că este supranumit „maestrul genului horror” este puțin cam nu prea spre beneficiul autorului. Totuși, vorbim despre un horror diferit, nu cel care ni se prezintă în filmele de la Hollywood - un horror bine dozat, un horror care nu mizează pe sperieturi dintr-alea nasoale și imagini deformate. Nu-i omul, în cele din urmă, cea mai înfricoșătoare creatură?

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog:

| Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot |

Imagini ascunse, de Jason Rekulak - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2022

Traducere: Roxana Brînceanu

Jason Rekulak a fost director editorial al Quirk Books până în 2018, când a decis să se dedice unor proiecte individuale. The Impossible Fortress, romanul său de debut, a fost tradus în 12 limbi, fiind nominalizat pentru Edgar Award și desemnat „Cea mai bună carte a lunii” de site-ul Amazon. Drepturile de ecranizare pentru The Impossible Fortress au fost achiziționate de Netflix, cu Jason Bateman și John Frances Daley ca producători, iar Jason Rekulak lucrează, în prezent, la adaptarea scenariului. În The New York Times a apărut o prezentare pe larg a autorului, care a fost intervievat și de NPR, The Washington Post, USA Today, The Wall Street Journal etc. Scriitorul locuiește în Philadelphia.

„E prima noapte în care am senzația că e posibil ca cineva să mă privească.”

Mallory Quinn, abia ieșită dintr-un centru de dezintoxicare, se angajează ca babysitter pentru a avea grijă de Teddy, puștiul de cinci anișori al cuplului Ted și Caroline Maxwell. Tânăra descoperă că-i place nespus de mult noua ei slujbă, care-i oferă stabilitatea de care are atâta nevoie. În plus, ajunge să țină cu adevărat la băiețelul dulce și timid, care nu pleacă nicăieri fără creionul și caietul lui de schițe. Desenele lui sunt, la început, la fel ca ale oricărui alt puști: copăcei, iepurași și balonașe. Dar, într-o bună zi, copilul mâzgălește ceva cu totul neașteptat: un bărbat care târăște în pădure cadavrul unei femei. Încet, încet, imaginile pe care le așterne pe hârtie devin tot mai sinistre, iar personajele sale – din ce în ce mai pline de viață. Mallory ajunge să se întrebe dacă nu cumva sunt reprezentările unei crime sau dovada influenței unei forțe malefice supranaturale. Și, deși știe că totul s-ar putea să pară o nebunie, e hotărâtă să descifreze misterul imaginilor ascunse și să îl salveze pe Teddy.

„(...) Dar când mă uit la desen și o văd pe Anya cu ochii strâns închiși și două mâini în jurul gâtului... ei bine, mă gândesc că orice părinte ar fi de acord că e cam dubios.”

Well, my friend, cam la asta mă refer când zic „un thriller bun”. De fapt, n-a fost un thriller bun, ci un thriller foarte, foarte bun, care în sfârșit a reușit să aducă ceva nou în toată îmbulzeala asta de titluri și cărți care se vor a fi thriller, dar ajung să fie niște basics. Merci, Rekulak, că ai adus ceva nou și ai reușit să te distanțezi de toate ideile astea preconcepute și intrigile astea arhirăsuflate la care apelează din ce în ce mai mulți autori. Mi-a plăcut Imagini ascunse enorm de mult, și am citit cartea cred că în 2 zile, și-aș fi citit-o într-o singură zi dacă nu aș fi avut altceva neapărat de dus la bun sfârșit în acea zi. De la intrigă, până la direcția în care au luat-o lucrurile, de la tensiune până la partea autentică a cărții (concretizată nu doar în idee, ci și în desenele grafice care au însoțit lectura), romanul lui Rekulak a fost o adevărată aventură, care nu doar că mi-a satisfăcut toate așteptările, dar le-a și întrecut. În sfârșit, chiar m-am bucurat că am avut de-a face cu un thriller diferit, un thriller care a reușit să îmi ofere, într-o mare măsură, ceva nou. Dozând foarte bine misterul, investind și o doză de supranatural în toată ideea, Rekulak a găsit rețeta succesului, iar cartea sa chiar își merită toate laudele.

„- Dacă nu vreți să-mi ziceți, bine. Dar vă sugerez amândurora să fiți atenți. Dacă începeți să vă băgați nasul în secrete de familie, cineva s-ar putea să vă muște.”

O avem pe Mallory Quinn, o tipă cu un trecut nu prea roz, care a trecut prin mai multe și care vrea să își schimbe, în sfârșit, viața. Se angajează ca babysitter și, deși crede că a gafat-o de la bun început, totuși reușește să intre în grațiile părinților, îndeosebi pentru că Teddy, băiatul cuplului, pare să o placă. La început, totul bine și frumos, însă încetu cu încetul suntem introduși într-o chestie destul de bizară, fiindcă acest Teddy începe să manifeste un comportament bizar - are un „prieten imaginar” pe nume Anya, așa cum părinții săi susțin, ceea ce nu e tocmai neobișnuit la un copil singuratic, izolat și fără prieteni. Dar Mallory se îngrijorează, în special când desenele lui Teddy par a indica un anumit scenariu firesc din punct de vedere logic, nefiresc din punct de vedere... moral?! Și, mai mult decât atât, de ce nu i-a zis nimeni lui Mallory că fix în cabana în care stă cazată la familia Maxwell s-a întâmplat o crimă? Pe măsură ce tot mai multe lucruri ciudate încep să se întâmple, Mallory începe să-și pună la îndoială ceea ce, cândva, credea despre lume. Începe să-și pună la îndoială propria sănătate mintală. Dar nimic mai nefiresc decât modul în care Teddy se comportă, ca și cum o „chestie” supranaturală ar pune stăpânire pe el, folosindu-i mâinile pentru „a-și desena” propria poveste.... O poveste de-a dreptul înfiorătoare!

„- (...) Cred că explicația cea mai probabilă este că tu ai avut dreptate tot timpul. Anya desenează asta. Și vrea ca eu să știu că spui adevărul.”

Însă această „chestie” supranaturală este răuvoitoare? Sau vrea să transmită un mesaj? Vrea să spună că, acolo, s-a întâmplat ceva? Multe, multe întrebări ciudate, dar ce a fost cel mai ciudat la acest roman s-a concretizat în sfârșit. Pe bune, Rekulak, pe bune? Nu m-am așteptat nicio clipă, chiar dacă mi-am dat seama pe parcurs de anumite aspecte. Pot să spun că pe asta n-am cobit-o, și mă bucur că, evident, am avut parte de un thriller care nu s-a axat doar pe sfârșit pentru „a șoca”, ci a avut o groază de întorsături de situație pe tot parcursul lecturii. Imagini ascunse m-a prins de la început și m-a ținut captiv pe tot parcursul lecturii. Dincolo de asta, lectura este una ușoară, iar imaginile grafice (care ocupă o pagină) te ajută să poți urmări mult mai bine toată treaba. Îmi imaginam că aș fi citit această carte fără să fi avut și „desenele lui Teddy” la îndemână, și mi-am dat seama că probabil ar fi știrbit mult din plăcerea lecturii, din toată tensiunea resimțită. Așa, m-am simțit mult mai apropiat de tot ce se întâmplă și am putut corela textul scris cu desenele făcute, ceea ce mi-a plăcut extraordinar de mult. Chiar spun o poveste aceste desene, o poveste a cărei sfârșit n-ai cum să-l anticipezi. Și asta ador, ador, ador!

„Încerc să-mi păstrez calmul până intru în cabană și încui ușa. Apoi mă prăbușesc pe pat și îmi îngrop fața în pernă. În ultimele treizeci de minute am avut parte de atâtea surprize-bombă, că nici nu pot să mă gândesc la toate. E copleșitor. Piesele din puzzle par acum mai împrăștiate ca oricând.

Dar un lucru e sigur.”

Mi-a plăcut absolut totul la acest roman, și mă bucur tare mult că l-am citit. Citindu-l, am rămas cu speranța că, într-adevăr, mai există și autori de thriller care aleg „să fie altfel”, să mizeze pe alte intrigi, să caute un drum mai puțin bătătorit și mers. Iar romanul de față a fost dovada incontestabilă că există șanse, că există posibilitate, și nu trebuie întotdeauna „să mergi la sigur” - bineînțeles, vorbim și aici de faptul că există anumite lucruri pe care le-ai fi putut găsi și în alt roman, dar modul în care totul a fost conturat, modul în care totul a fost dozat, atent gândit, elaborat - asta face diferența majoră. Iar Jason Rekulak chiar a știut ce face. Repetându-mă, faptul că a introdus imagini grafice a făcut ca lectura să fie una și mai faină, și mai plină de suspans & mister. De asemenea, direcția în care au luat-o lucrurile n-aș fi putut-o anticipa, ceea ce m-a surprins, bineînțeles, și m-a satisfăcut la maximum. Vă recomand această carte cu cea mai mare încredere, sunt absolut sigur că o să vă placă și o să vă prindă de la început. Dacă sunteți fani ai genului thriller, sigur știți la ce mă refer când spun că m-am săturat să am impresia că citesc aceleași și aceleași cărți. Iar Imagini ascunse a fost o gură de aer proaspăt într-o perioadă în care mă simțeam sufocat de multe thrillere banale, care nu-mi aducea nimic nou!

Anul gândirii magice, de Joan Didion - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția. Anansi. Ego

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2022

Traducere: Virginia Costeschi

Joan Didion (1934-2021) este autoarea a cinci romane și a paisprezece cărți de nonficțiune, printre care South and West și Where I Was From. Volumul ce reunește toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. Ego a mai apărut volumul de memorii Nopți albastre (2021, traducere de către Ioana Văcărescu). Dacă vă interesează recenzia volumului Nopți albastre, o puteți găsi AICI, acesta fiind primul meu contact cu regretata autoare Joan Didion.

„Aceasta este tentativa mea de a încerca să înțeleg ceva din perioada care a urmat, săptămâni și apoi luni care au desființat orice idee fixă aș fi avut despre moarte, despre boală, despre probabilitate și șansă, despre durere, despre modurile în care oamenii se împacă sau nu cu ideea că viața se sfârșește, despre fragilitatea sănătății minții, despre viața însăși.”

Viața așa cum o știai se poate sfârși într-o clipă. Un infarct și întreaga structură a unei vieți în doi se năruie. Dar nu numai viața în doi. Moartea cuiva apropiat schimbă foarte mult lucrurile si pentru cei care îi supraviețuiesc. Joan Didion descrie cu precizie chirurgicală anul de după moartea soțului ei, în care învață cum să trăiască din nou de una singură, într-un emoționant exercițiu de echilibristică printre amintiri si ceea ce trezesc ele. Si îi este cu atât mai greu cu cât, imediat după acest eveniment nefericit, trebuie să-și vegheze fiica grav bolnavă, aflată la rândul ei la limita dintre viață și moarte. Un act terapeutic, făcut parcă să exorcizeze singurătatea și suferința, demonii cei mai cumpliți de după pierderea persoanei iubite.

„Doliul, când vine, nu e deloc așa cum ne așteptăm (...). Am înțeles inevitabilitatea fiecăreia dintre cele două morți. Toată viața mea am așteptat (temându-mă, îngrozindu-mă, anticipând) aceste evenimente. Au rămas distante când s-au întâmplat, departe de cotidianul vieții mele.”

M-am apucat de acest volum imediat ce am terminat Nopți albastre. Știam în ce mă bag, deoarece, bineînțeles, mi-am dat seama destul de rapid cum stă treaba cu felul lui Joan Didion de a simți și de a da o formă, prin scris, stărilor și emoțiilor pe care le are. N-am să spun mai multe decât ar trebui, pentru că nu are niciun sens să lungesc această „recenzie” - și dat fiind faptul că vorbim despre un volum de memorii, n-aș putea spune ceva despre o eventuală acțiune, intrigă, habar n-am, pentru că vorbim strict despre „a simți o carte”, nu despre „a o teoretiza”, „a o explica”, „a o descrie”. Eu, după cum am spus și în recenzia celuilalt volum, am simțit cărțile lui Joan Didion până în adâncul sufletului, pentru că a abordat un subiect deosebit de sensibil și care nu ar putea fi vreodată evitat: moartea. Sfârșitul vieții. Moartea cuiva apropiat care, pentru cei care rămân, reprezintă o durere greu de dus, ca și cum ți-ar atârna un bolovan de umeri și, pe zi ce trece, te-ar pune la pământ... Nu ar trebui să murim odată cu cei care ne mor, nu-i așa? Și, totuși...

„Până atunci am putut doar să jelesc, nu să țin doliu. Jelitul era pasiv. Jelitul se întâmpla. Doliul, actul de a avea de-a face cu jelitul, cerea atenție. Până acum avusesem toate motivele urgente să-mi abat atenția pe care altfel i-aș fi acordat-o, am anulat gândul doliului și l-am alimentat cu adrenalină pentru a duce crizele momentului.”

Pentru mine, citirea acestei cărți a ridicat „problema” unei anumite enigme: în ce constă, de fapt, această gândire magică despre care Joan Didion vorbește? În a găsi „formula” pentru a scăpa de această durere cronică, pentru a scăpa de acest dor patologic, care nu va putea fi niciodată împlinit? Oare am reușit să înțeleg pe deplin lucrurile? Și, de fapt, oare Didion chiar mi-a vorbit despre o anumită „gândire” magică, ca și cum ar fi vorba despre ceva standardizat? Nu știu... Dar știu faptul că Didion, și de această dată, a reușit să-mi dea curaj. Deoarece mi-am dat seama cât de asemănător este procesul doliului, cât de „la fel” se manifestă, astfel încât ajungi să crezi că, de fapt, chiar este vorba despre un ceva standardizat: durerea doliului. Suferința de după. Transa în ale cărei gheare ești prins în acel moment în care afli anumite lucruri. Telefonul. Mesajul. Lacrimile. Durerea. Ochii. Gândul că ai fi crezut că cei dragi ți-s nemuritori... Și că nu vor pleca niciodată. Poate gândirea magică tocmai în asta constă: în a te gândi că, de fapt, ei nu pleacă niciodată.

„Doliul se dovedește a fi un loc pe care îl cunoaștem doar atunci când ajungem la el. Anticipăm (știm) că o persoană dragă nouă poate muri, dar nu putem vedea mai departe de cele câteva zile sau săptămâni care urmează acestei morți imaginare. Chiar interpretăm greșit natura acestor câteva zile sau săptămâni. Ne așteptăm la un șoc, dacă moartea se produce subit. Nu ne așteptăm ca acest șoc să ne oblitereze, să ne disloce atât trupul cât și mintea. Ne-am putea aștepta să fim inconsolabili, nebuni de durere, apatici. Nu ne așteptăm să înnebunim de-a binelea.”

Citind cartea de memorii a lui Joan Didion, citind despre „interpretările ei” care poate chiar au avut pe alocuri o tentă amuzantă, dar întotdeauna clară, precisă, mi-am dat seama cât de bine se reflectă ceea ce am trăit eu. Bineînțeles, în alt context, dar Joan Didion reușește să surprindă esența durerii, a tragediei, a suferinței și a doliului, a amintirii și durerii, a mecanismelor pe care le folosim pentru a reuși „să gestionăm”, dacă pot spune așa, anumite stări. Memoriile ei m-au făcut să mă întreb cum de este posibil, de altfel, ca o altă persoană să treacă prin aceleași stări ca ale mele - vorbind și de manifestări fizice, nu doar de componenta cognitivă a situației. Cum poate cineva să surprindă toate tulburările și toate regretele, toate tristețile și toate lacrimile? Tind să cred că este vorba despre un talent anume, despre o sensibilitate aparte pe care Joan Didion, regretata autoare, le-a avut. Iar cărțile pe care le-am citit până acum - Nopți albastre & Anul gândirii magice - stau drept dovadă a unui incontestabil talent scriitoricesc, cu o viziune atât de specială asupra vieții și morții, morții și vieții... Care nu se exclud, ci par a se completa armonios una pe cealaltă. 

„Mai știu că, dacă ar fi să trăim singuri, vine un moment în care trebuie să ne abandonăm morții, să-i lăsăm să plece, să-i păstrăm morți.”

Nu pot aprecia această carte din perspectiva „mi-a plăcut sau nu”! În cele din urmă, pot spune că este o carte pe care trebuie să o simți, pur și simplu, pe care trebuie să o citești la momentul potrivit și să o lași să te îmbrățișeze, să-ți pătrundă în suflet și să te aline, poate să te facă să simți, din nou, anumite lucruri, poate să te doară și mai tare și să te frustreze și mai tare și să-ți ridice și mai multe întrebări. Dar, atunci când ajungi să ai gândirea magică, îți dai seama că lucrurile sunt cu totul și cu totul altfel. Aștept, încă aștept să dobândesc acea gândire, fiindcă momentan lucrurile sunt mult prea fragede în mintea mea. E greu să te obișnuiești cu durerea, e greu să o accepți și s-o lași să-ți intre în carne, să devină parte din tine, să trăiești cu ea toată viața. Dar, așa cum orice rană se cicatrizează, așa se va întâmpla și cu durerea. Încetul cu încetul cu încetul, cu pași mici și siguri, ne îndreptăm cu toții către acea destinație, nu? Oamenii trec, însă cum trec - rămâne. Și, uneori, în urma lor rămân doar întrebări care nu vor avea niciodată răspuns, iar amintirile rămân singurele oportunități de salvare. Atât de departe, și totuși atât, atât de aproape de noi.