Fragment din „Memoria” (Rekke & Vargas, #2), de David Lagercrantz

Titlu original: Memoria 

Limba originală: suedeză 

Traducere: Ioana Ghișa 

ISBN: 978‑606‑40‑2206‑6 

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

Număr de pagini: 400 pagini 

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

                                                                        

🪶 FRAGMENT 🪶

Treizeci și șapte

Cerul se mai înnorase și nu era multă lume pe afară, iar pașii lor scrâșneau pe potecă. Mai sus erau vilele elegante ale diplomaților, împrejmuite de garduri și prevăzute pe alocuri cu ferestre cu gratii. Micaela se uită la comisarul Hellner, care fusese reținut și îngândurat o vreme. Acum își dregea glasul ca înaintea unui discurs sau a unei mărturisiri.

— Cu numai un an în urmă, ar fi fost inimaginabil să merg așa cu tine, pregătindu‑mă să‑ți vorbesc despre Claire Lidman. Dar cum am zis, situația s‑a schimbat.

— Ce s‑a întâmplat?

Zâmbi puțin trist și își scoase ochelarii de soare.

— Putem spune, din păcate, că nu mai avem de ce să ne facem griji. S‑a întâmplat deja ce ne‑a fost teamă că o să se întâmple, iar acum vrem doar să întindem o mână și să sperăm, întrucâtva egoist, că o să primim ajutor.

— Nu cred că înțeleg.

— Nici nu trebuie. Nu așteptăm până dăm de Rekke?

— Fă‑mi doar o mică introducere mai întâi, să pricep despre ce‑i vorba.

Hellner se opri și clătină din cap.

— Nu, nu! Să așteptăm, altfel trebuie să mă repet. Dar bine… da, vezi tu… nici măcar nu mai sunt prea consecvent.

— Consecvența e supraapreciată, încercă ea.

Comisarul râse dezarmat.

— Bine, iată pe scurt: Claire Lidman trăiește. Dar de asta v‑ați dat deja seama. Sau, mai bine spus, sperăm că trăiește. Ultimul semn de viață pe care l‑am primit de la ea a fost în martie anul acesta, nu cu mult înainte de a fi făcută fotografia aceea.

Micaela tresări și își încordă atenția.

— Ce s‑a întâmplat atunci?

— A dispărut pur și simplu. Niciuna dintre persoanele noastre de contact nu a mai dat de ea, ceea ce ne îngrijorează foarte tare. Dar noi știam, datorită camerelor de supraveghere și a unor martori, că a vizitat Veneția, ceea ce nu‑i e caracteristic. Nu‑i stătea defel în obicei să viziteze astfel de locuri publice. Dar poate ar fi mai bine să o iau de la început, mai pe scurt.

Micaela aprobă din cap, iar Hellner încetini pasul și își coborî vocea.

— Și ce urmează Rekke știe deja, așa că pot intra și în povestea asta. La sfârșitul anilor 1980, ne‑am hotărât să pornim o ofensivă împotriva crimei organizate. Am rămas consternați să constatăm că până și companiile financiare și băncile serioase acceptau tot mai des capital provenit din activități criminale. Majoritatea acceptau pentru că banii erau bani; ăsta era spiritul vremii. Dar altora le era teamă, și pe bună dreptate. Mureau și dispăreau oameni și foarte puțini erau puși sub acuzare. Era ca o otravă în societate, iar noi primiserăm instrucțiuni din partea guvernului să luăm măsuri. Inițial, a fost un proiect comun european. Erau șase sau șapte agenții naționale din Europa care colaborau și am primit numaidecât resurse și oameni. Rămânea doar întrebarea: de unde să începem? Să pornim de la niște agenți neînsemnați și de la ei să ajungem mai sus, sau dimpotrivă, să începem cu un pește mare și să atragem atenția imediat? Ne‑am decis pentru a doua variantă și a apărut imediat un nume.

— Gabor Morovia.

— Exact, era alegerea perfectă: fermecător, ager, matematician și prieten al puterii, amic cu oameni gen Putin, deși pe atunci acesta era un simplu funcționar KGB la Dresda. Dar Morovia avea o poveste fantastică și, dintre toți ticăloșii pe care i‑am luat în considerare, din jurul lui dispăreau cei mai mulți oameni. Mulți fuseseră arși sau torturați până la moarte și toți ne simțeam extrem de motivați. Trebuia să‑l închidem pe diavolul ăsta. În același timp, am fost avertizați că n‑am avea nicio șansă. Se spunea că are protectori puternici peste tot.

— Ca statul suedez, de exemplu, interveni Micaela.

— Da, dar asta a fost mai târziu. La începutul anilor 1990, în toamnă, ancheta asupra lui Morovia era proiect prioritar la nivel înalt și s‑a ivit și o ocazie neașteptată. Cu siguranță că poți să‑ți dai seama despre ce era vorba. Claire Lidman a venit la Departamentul pentru investigarea criminalității economice dispusă să vorbească. Chiar eu am primit‑o.

— Ce știa?

— Era tulburată, era dimineață devreme și nu cred că dormise prea mult. Îi era greu să stea jos și avea ceafa înțepenită. N‑a spus direct și nici nu era un subiect despre care să‑și dorească să vorbească, dar mi‑am dat seama imediat că i se întâmplase ceva care o motivase suplimentar.

Se vedea pe ea că era furioasă.

— Ce voia să povestească?

— Ce știa. Avea și documente: însemnări, jurnale, liste de nume. Dar mai ales — și asta a fost hotărâtor — avea informații care sprijineau ipoteza că una din prietenele ei de la școala din Londra fusese ucisă la Madrid.

— Sofia Rodriguez.

— Exact, și în momentul în care am înțeles că‑i putem confirma mărturia, am știut că l‑am prins.

— Părea promițător, remarcă Micaela.

— Exact. Era un moment mare, întrevedeam un succes. În același timp, ne dădeam seama la ce risc o expuneam și am început să luăm măsuri ca să le oferim protecție și ei, și soțului ei.

— Deci Samuel făcea parte din ecuație la început?

— Oh, da, n‑aveam de gând să‑i despărțim, mai ales că era ultimul lucru pe care și l‑ar fi dorit Claire. Îl iubea pe Samuel și spunea tot timpul că nu se descurcă fără el.

— Totuși, el nu a urmat‑o.

— Nu, Claire s‑a panicat brusc și s‑a răzgândit. Ni s‑a părut de neînțeles și am purtat multe discuții lungi cu ea din cauza acestei crize. Dar a refuzat să se lase înduplecată. De‑abia apoi am înțeles, când noi și poliția spaniolă i‑am regizat moartea.

— Ce anume?

— Că aștepta un copil.

— Deci e adevărat?

Trecură pe lângă o vilă masivă din cărămidă, unde două femei râdeau într‑un balcon.

— Exact, era însărcinată, continuă Hellner. Dar nu știa cu cine. Cel mai probabil, desigur, era copilul lui Samuel și era o veste bună, o întâmplare fericită. Claire și Samuel încercau de multă vreme să aibă copii, iar ea își dorea foarte mult o pauză și ceva nou pentru care să trăiască. Dar exista un risc, unul mic, să fie copilul lui Morovia, ceea ce ar fi fost catastrofal, zicea ea, iar noi eram de acord. Deci înțelegi…

— Spera și în același timp era îngrozită.

— Da, iar săptămânile treceau, iar ea voia și nu voia să facă avort. Nu‑i era ușor bietei femei. Cu toate astea, am avut și zile luminoase. Am plasat‑o pe Claire într‑o locuință protejată, într‑o cabană din Alpi, la granița cu Austria. Avea gărzi, firește, și unul dintre noi era tot timpul cu ea. Mai stăteam și eu acolo uneori. Seara, când beam ceai și jucam șah — primeam lecții de la ea, vreau să spun —, aveam discuții serioase despre viață. O frământa gândul că Samuel o credea moartă și îmi amintesc că‑mi făceam griji să nu ia legătura cu el. Totul trebuia făcut cu cea mai mare atenție.

— Desigur.

— Dar am făcut și planuri complicate pentru o eventuală reîntâlnire, pentru că trebuia să fie copilul lui Samuel. Trebuia să fie. Așa spunea Claire tot timpul și până la urmă ne‑a convins și pe noi, toți visam la un final fericit al poveștii. Ne bucura ideea că soțul și soția se vor regăsi alături de un copil și am discutat îndelung cum să‑l aducem acolo pe Samuel și să‑i explicăm dispariția. Era ceva uriaș din toate punctele de vedere.

— Dar nu era copilul lui Samuel, sau cum?

Hellner îi aruncă o privire care o făcu să creadă că poate copilul era totuși al lui Samuel.

— Am fost toți foarte ușurați după naștere. N‑am să uit niciodată discuția cu Claire. Avea o așa bucurie în glas… continuă comisarul, ridicându‑și privirea spre Muzeul Tehnic aflat în fața lor.

***

Când Rekke o văzu pe Micaela spre Nobelgatan, simți o împunsătură de dorință, dar poate și de regret. Ar fi trebuit să fie mai bun cu ea. Apoi se întoarse înverșunat spre William Fors.

— Continuă! îl îndemnă el.

— Am fugit acasă, atâta tot. Și a doua zi, pe seară, am auzit că Ida murise. Stăteam și mă uitam la știri. La numai o jumătate de oră după aceea, Magnus a sunat la ușă. Nu părea să arate mai bine. Nu cred că dormise vreun pic. În mână avea un plic cu poze primite printr‑un curier, pe care le‑a așezat pe masa din bucătărie. Erau neclare, făcute cu un teleobiectiv pe întuneric și mi‑a trebuit un moment înainte să pricep despre ce era vorba. Era o întreagă serie de fotografii cu Magnus ieșind de pe Torstenssonsgatan și se putea vedea, exact cum văzusem și eu, că era tulburat și șocat. Magnus a pus pozele una câte una pe masă până când…

— Ai apărut și tu într‑una din ele.

— Da, într‑una din fotografii eram noi doi discutând și eu arătam dacă nu șocat, cel puțin ca și cum aș fi avut ceva de ascuns, așa că m‑am speriat. Se vorbea deja de suspiciuni de omor. Am întrebat cine a făcut pozele, dar Magnus n‑a vrut să‑mi spună. Mai bine să nu știu, așa a zis. „Dacă e să trec asta sub tăcere, atunci trebuie cel puțin să pricep ce s‑a întâmplat“, am strigat eu și atunci mi‑a povestit. Primise un apel în toiul nopții. Cineva — nu a spus cine — îl sunase și îi spusese că fratele lui a pățit ceva grav.

— Eu?

— Da, Hans, tu. Era urgent, îi comunicase vocea, și îi dăduse adresa din Torstenssonsgatan, iar Magnus a plecat n grabă. Susținea că habar n‑avea că acolo stă Ida. N‑a făcut decât să fugă în noapte, iar când a ajuns acolo, Ida era moartă în pat. Evident că acesta era motivul convorbirii. Cineva voia ca el să o vadă și să devină implicat în poveste.

O clipă, Rekke nu mai auzi ce spunea William Fors. Îl vedea numai pe Magnus în fața lui, Magnus din vremea în care nici nu puteai să ghicești în el un amator de jocuri de putere, ci doar un tânăr preocupat de sine, care nu mergea niciodată la concertele fratelui său pentru că nu suporta să stea în umbra lui. Această persoană — figura aproape înduioșătoare a fratelui mai mare care nici nu știa ce să facă cu voința lui obstinată de a reuși în viață — putea oare să poarte un secret de o asemenea anvergură? Era greu de crezut, și totuși… trebuie să fi fost adevărat, părea adevărat sau mai degrabă — Rekke se adună și puse colierul în buzunar — pe jumătate adevărat.

— Și nu există multe persoane pe care le cunoaștem capabile să dea un astfel de telefon.

— Nu, poate că nu, însă pe atunci nu îl cunoșteam. Auzisem doar că este necruțător și periculos, așa că mi‑am ținut gura tot timpul. Îmi pare rău, Hans.

— De necrezut că nici nu bănuiam ce‑mi ascundeai.

— Pe atunci încă nu erai faimosul profesor Rekke.

Eram orb și surd, își spuse el, apoi îl întrebă pe Fors:

— Și pozele au reapărut mai târziu, nu‑i așa?

William Fors tresări.

— De unde știi?

— Ceva a fost, de v‑ați ploconit așa în negocierile cu Axel Larsson.

William Fors își privi mâinile.

— Mda, ai dreptate, desigur. Alicia Kovács, colaboratoarea

lui Morovia, ne‑a amintit de ele.

— Deci Ida mea a jucat fără voie un rol chiar și în acel context. Iar statul a pierdut câteva miliarde.

— Totuși ne‑am luat revanșa destul de bine.

— Da, doar ați avut‑o pe Claire Lidman.

— Am fost o echipă și ne‑am luptat pentru dreptul nostru.

Rekke își trecu mâna peste frunte.

— Dreptul vostru de a prăda.

— Am făcut ce‑am putut, bâigui Fors.

— Chiar ai făcut tot ce‑ai putut?

— La vremea aia, Cartaphilus avea un bun renume.

— Dar tu știai cum stăteau de fapt lucrurile. Non omnes infortunati corrupti.

— Cum?

— Nu toți nefericiții sunt corupți, William. Dar tu erai deja. Dispari și suferă. O să iau legătura cu fratele meu, pentru că din povestea ta lipsește ceva.

Se ridică și chiar atunci primi un SMS de la Micaela și văzu că are și câteva apeluri pierdute.

Un motiv bun pentru a muri, de Morgan Audic - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ 

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2023

Traducere: Horia Nicola Ursu

Morgan Audic este un scriitor francez, autor de romane de suspans, născut la Saint-Malo în 30 ianuarie 1980. A copilărit la Cancale, iar din 2010 a locuit la Rennes, unde a predat istoria și geografia la liceu. A scris două thrillere: Trop de morts au pays des merveilles (2016), Un motiv bun pentru a muri (2019; 2023, Editura Crime Scene Press, în traducerea lui Horia Nicola Ursu) - pentru care a câștigat, în 2020, Premiul Publicului Livre de Poche - și Personne ne meurt a Longyearbyen (2023).

☢️ RĂNILE CARE S-AU DESCHIS & SÂNGELE CARE A CURS PESTE PREZENT ☢️

Un cadavru mutilat cumplit, suspendat de o clădire. Un oraș sovietic hipnotizant și înspăimântător. Doi anchetatori, împinși de motivații diferite, urmăresc un criminal nebun care își marchează loviturile printr-o rândunică împăiată. Umbra unui dublu asasinat comis în 1986, în noaptea când a explodat reactorul de la Cernobîl. Un thriller care te ține cu sufletul la gură, cu acțiunea petrecându-se într-o Ucraină mustind de conflicte armate, colaps economic și revendicări ecologiste.

„- Războiul înseamnă aici că un frate trage în alt frate, sau în cel mai bun caz într-un văr, argumentă Ossip. Chiar și atunci cînd iei la țintă un rus, nu poți fi sigur că n-ai să-ți nimerești vreo rudă îndepărtată. Blestematul ăsta de război de rahat! (...) războiul ăsta seamănă cu povestea lui Oedip. Trupele de la Kiev vor să-l ucidă pe tătucul rus, iar rebelii proruși se bat ca să intre din nou în mama Rusia. Iar ca să-și atingă scopul, se căsăpesc cu entuziasm în familie.”

Am să-ncep această „reacție”, mai mult decât „recenzie”, apreciind cât de bună a fost traducerea. Nu că m-ar recomanda ceva pe mine să analizez la nivel microscopic ce face ca o traducere să fie reușită sau mai puțin reușită, însă chiar am simțit lectura ca fiind foarte fluidă. Convingătoare. Naturală. Faină. Și cred că, în mare parte, acest lucru se datorează și traducătorului. Așadar, mulțumesc! Acum, întorcându-ne la carte (nu că traducerea n-ar fi despre carte), nu prea obișnuiesc să citesc „thrillere franțuze”, sau poate am mai citit de-a lungul timpului, dar n-am băgat de seamă. Oricum, Morgan Audic m-a câștigat de la primele capitole - care mi-au dat niște fiori ciudați -, și, de-atunci, nu m-a pierdut deloc de-a lungul lecturii. Un motiv bun pentru a muri îți dă motive bune de a citi cărți thriller; și n-aș încadra această carte într-un singur gen literar, adică nu i-aș da o încadrare, prin definiție limitativă, deoarece Morgan Audic abordează mult mai multe teme - de la geopolitică, până la corupție, de la crime, până la „în cele din urmă, fiecare primește ce merită”, de la ideologii și teorii, tipologii, până la, într-o oarecare măsură, chiar o lecție importantă & relevantă de istorie. Nu? De fapt, cartea asta a avut de toate - și, în egală măsură, toate mi-au plăcut. Iar faptul că Morgan Audic mi-a servit personaje absolut delicioase, cu replici amuzante & glume presărate pe alocuri, n-a făcut decât ca lectura să fie una și mai bună.

„Oare ce oroare avea să găsească acolo, înăuntru?”

Alegerea „fundalului” pe care s-a desfășurat acțiunea - Cernobîlul, locul în care a avut loc explozia din 1986 -, acum devenit un spațiu lipsit de viață, întunecat, sumbru, periculos (nu că n-ar fi fost și înainte de explozie), mi s-a părut foarte inspirată. I-a permis lui Morgan Audic să dea curs unei povești bizare, în care suspansul atinge cote maxime, să insereze o crimă simbolică (ritualică?) - o crimă care, se va dovedi ulterior, a avut drept punct de plecare niște interese și mai nebune. Totul începe când în Pripiat este descoperit un cadavru, iar „misiunea” (neoficială) de a-l descoperi pe criminal este pusă în cârca lui Alexandr Rybalko, chiar de către tatăl victimei. În paralel, Joseph Melnyk, împreună cu Galina Novak, se ocupă de ancheta oficială. Nu trece mult timp până când încep să apară semne de întrebare - Leonid Sokolov, cel ucis și torturat, a fost fiul unei femei ucise chiar în seara în care a explodat centrala nucleară. Să existe, oare, o legătură între cele două crime? După atât de mulți ani? Lucrurile sunt cu mult mai complicate decât am putea crede, iar povestea, care este învăluită într-un mister dens de-l tai cu cuțitul, se va transforma încet & sigur într-o poveste care își are punctul de plecare în profunzimea celui mai adânc întuneric. Pentru mine, Morgan Audic chiar a reușit să scrie un thriller excelent, căruia i-am savurat fiecare pagină, deși este destul de lung. Nu m-a plictisit nici măcar o singură clipă!

„În locul stomacului și intestinelor, cavitatea abdominală era umplută de un amestec de fîn și paie, iar în mijlocul grămezii respective zăcea un ghem de pene. Îl extirpă cu băgare de seamă și nu-i veni să-și creadă ochilor: ținea în mînă o pasăre întreagă, un șoim, pe care îl așeză cu grijă pe pieptul alb al mortului.”

O intrigă foarte bine pusă la punct, fructificată excelent de-a lungul celor aproape 500 de pagini. Audic nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, să abordeze circumstanțele istorice, să dea glas anumitor păreri și, bineînțeles, să insereze pe alocuri un fascinant umor, fie el și negru. Mi-a plăcut mult, chiar a fost un thriller care m-a surprins și căruia, sincer să fiu, nu i-aș fi dat chiar atât de multe șanse. Dar, uite, se pare că intiuția nu mi-a fost prea inspirată. Personajele mi-au plăcut la nebunie, au fost complexe, iar dacă replicile mi se par „umane”, atunci cu siguranță înseamnă că sunt reușite. Nu am vrut să mă apropii de niciunul dintre ele, deoarece chiar n-am vrut să fiu parte a poveștii ăsteia nebunești - am stat pe tușă și mi-am zis că le voi privi cum se duc în cele mai nebănuite direcții și cum dau piept întunericului care, pe măsură ce înaintezi în lectură, devine tot mai patologic. Cadrul istoric în care acțiunea a fost plasată, iarăși, mi-a plăcut, și m-a făcut să vreau să revăd renumitul serial despre Cernobîl. Cunoscându-și personajele, cunoscându-și narațiunea, în Un motiv bun pentru a muri Morgan Audic a reușit să dea glas unui loc plin de fantome, unui loc parcă rupt de lume, pe care pare că până și Dumnezeu l-a uitat. Direcția în care s-au dus toate mi-a plăcut mult și, sincer să fiu, cred că romanul lui Audic chiar e unul dintre cele mai bune thrillere (am să-i zic așa, în primă instanță) citite anul acesta!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Morgan Audic, Un motiv bun pentru a muri, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Stăpânul Muntelui (Leo Asker, #1), de Anders de la Motte - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2024

Traducere: Daniela Ionescu

Anders de la Motte a fost polițist. A debutat în 2010, când a câștigat Premiul Academiei Suedeze pentru Literatură de Suspans. Este unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. A scris mai multe serii de suspans de succes care au devenit și bestsellere. În colaborare cu Måns Nilsson, Anders de la Motte a început să scrie și seria Crimele din Österlen. La Crime Scene Press a apărut primul volum al seriei, O casă mortală (2023, traducere de către Daniela Ionescu).

☾ CÂND PESTE SUFLET SE AȘAZĂ PÂSLA GROASĂ & SUFOCANTĂ A ÎNTUNERICULUI ☽

Inspectorul Leonore Asker pare să fie la un pas de poziția de șefă a Brigăzii Infracțiuni Grave din Malmö. Însă exact în toiul unui caz important de răpire superiorii aleg să o „promoveze” în postul de șefă a așa-numitului Departament al sufletelor pierdute, o unitate dedicată cazurilor ciudate, cu sediul la subsolul secției. În ciuda umilinței, Asker e atrasă de unul dintre cazurile stranii. Cineva plasează figurine înfricoșătoare într-o machetă feroviară, iar una dintre ele se dovedește că o reprezintă pe femeia răpită. Legătura dintre cazul acesta și diverse locuri abandonate o împinge pe Asker să-l contacteze pe Martin Hill, un profesor de arhitectură cu o pasiune deosebită pentru explorarea urbană. În scurtă vreme, Asker și Hill încep să suspecteze că dincolo de aparențele banale stă la pândă un rău neobișnuit.

„Dar asta însemna că trebuia să se adapteze. Nu să se comporte ca un bortbytare, ci să se deghizeze. Să ascundă bestia din el, prefăcându-se că e om.”

S-ar putea ca Stăpânul Muntelui să fie una dintre cele mai faine cărți de la Crime Scene Press citite vreodată. Una dintre cele mai complexe, ușor atipice, care m-a ținut captiv cap-coadă și nu mi-a oferit nici măcar o clipă de plictiseală. Una dintre acele cărți pe care le citești cu sufletul la gură, neștiind încotro se îndreaptă toate, care pleacă de la o premisă genială și care, pe parcurs, devine și „mai genială”. Nu doar că a fost o surpriză deosebit de plăcută ca lectură în sine, ci a fost o surpriză și ca urmare a faptului că am mai citit o altă carte scrisă de Anders de la Motte - O casă mortală (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) -, o carte care nu prea mi-a plăcut, dar care, ce-i drept, a fost scrisă în colaborare cu Nilsson. După cum spunea și un prieten cititor, probabil Nilsson „a preluat frâiele” pentru acel volum, că altfel nu-mi explic cum de această carte mi-a plăcut atât de mult, iar celălalt volum nu prea (spre deloc). Însă aceasta mi-a oferit tot ce aș fi vrut de la un thriller bun, de la personaje memorabile, dialoguri delicioase, un superb și ușor întunecat simț al umorului, până la un deznodământ total neașteptat și întorsături de situație dintre cele mai nebunești.

„(...) Apoi plecase pe bicicletă spre casă, cu un sentiment nou în piept, de zece ori mai puternic decât ceea ce simțise înainte.

Putere asupra vieții.

Și a morții.”

Ni se dă „un criminal”, respectiv contextul în care el a ajuns să fie, de fapt, așa cum este. Într-o astfel de abordare, m-a dus cu gândul la acele documentare de genul „de vorbă cu un criminal”, în care afli, de fapt, ce anume fundamentează astfel de comportamente patologice, astfel de porniri - care, deși nu sunt vreodată viabile sau justificate, întotdeauna par să aibă la bază traume, dintre cele mai variate. Bun. Avem și perspectiva acestui „Stăpân al Muntelui”, la persoana a III-a, ceea ce potențează la maximum misterul cărții. Pe de altă parte, avem perspectiva lui Asker, pe care am adorat-o, o tipă inteligentă, care știe ce face, dar care încă nu își dă seama că ancheta dispariției celor două persoane (că de-aici pleacă totul) o va duce chiar față în față cu propriul trecut. Și propriile conflicte. Propriile drame. Propriii demoni. Asker nu are cum să nu-ți rămână în minte și nu ai cum, efectiv, să nu o consideri o prietenă. Te atașezi foarte rapid de ea, probabil pentru că Anders de la Motte reușește să o facă foarte ușor de plăcut. Încercând să descopere ce și cum, ea ajunge chiar să se expună unor riscuri majore. Pentru că de-acolo, din întunericul dens și înfometat, o așteaptă „un monstru cu chip de om”.

„A înțeles cine e.

Un monstru.

Foarte curând, va trebui să arate lumii ce a făcut.

Ea știe asta.

Îl așteaptă cu ochii ei magici.

Îi așteaptă următoarea mișcare.

Nu s-a mai simțit niciodată atât de viu.”

În romanul lui Anders de la Motte, muntele devine un fel de „suprapersonaj”. Măreț, în viscerele căruia întunericul sălășluiește, el este cel care creează și distruge, care distruge și creează, care dă sentințe. Parcă simți, efectiv, cum frigul, cum teroarea, cum acest munte este capabil să prindă viață și să ducă la bun sfârșit cele mai diabolice și patologie și nebunești planuri, ale celor mai diabolici și bolnavi și dezaxați „monștri”. Mi-a plăcut tare mult cadrul în care s-au desfășurat lucrurile, perspectiva completă (alternanța trecut-prezent; foarte relevantă din perspectiva anterioară poveștii de față), faptul că Anders de la Motte a reușit să mă surprindă și, sincer, chiar nicio clipă nu m-am așteptat la ceea ce s-a întâmplat. Abia aștept să descopăr și alte povești dintr-astea nebune în care Leonore (Leo) Asker va fi nevoită să joace rolul principal. O carte care îți oferă de toate și care, în ciuda celor mai bine de 500 de pagini, merge neașteptat de repede. Vrei să afli și mai mult, și mai mult, vrei să vezi încotro va îndrepta Anders de la Motte toate, ce anume va mai scoate la lumină. Vrei să vezi dacă Asker va reuși să rezolve tot acest mister bizar și, de altfel, dacă va reuși să iasă învingătoare din acest conflict care se extinde nu doar asupra victimelor răpite, ci asupra întregii comunități...

„Doar oamenii aleg renunțarea.

El urlă ca un monstru ce este.”

Stăpânul Muntelui este un roman pe care chiar vi-l recomand cu cea mai mare încredere, pentru că sunt absolut sigur că nu are cum să nu vă placă. E tare, tare bun. E complex și cu personaje faine, personaje bine dezvoltate, bine conturate. Mi-a plăcut tare mult și umorul negru al acestora, pe lângă misterul pe care Anders de la Motte a reușit să-l livreze într-o formă atât de faină. După cum deja am spus, inițial am crezut că nu are să-mi placă, dată fiind experiența anterioară cu Anders de la Motte, dar s-a dovedit că, de fapt, această carte este cu totul altceva. Probabil rețeta aceasta în care lucrează singur este mult mai pe placul autorului, deoarece poate face ce vrea, cum vrea - și o face chiar foarte, foarte bine. Abia aștept să descopăr și alte aventuri de-ale lui Leo Asker, fiindcă sfârșitul acestui volum, după cum era de așteptat, se termină în ideea unei viitoare aventuri. O aventură care sper să fie (cel puțin) la fel de interesantă, la fel de antrenantă și bine scrisă. Una peste alta, cred că este unul dintre cele mai bune thrillere citite în ultima perioadă, după o groază de rateuri și thrillere banale care, deși promiteau foarte multe, au reușit să ofere la fel de puține. Vi-l recomand cu mare încredere - fie că sunteți sau nu fani ai acestui gen literar. Anders de la Motte a scris un thriller inteligent, un thriller bine elaborat și neașteptat!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Anders de la Motte, Stăpânul Muntelui, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Alte recenzii ale cărților scrise de Anders de la Motte, apărute și pe blog:

| O casă mortală |

Isus și Iuda, de Amos Oz - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Seria de autor Amos Oz

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 72

Anul apariției: 2023

Traducere: Ioana Petridean

Amos Oz (1939–2018), cel mai important prozator și eseist israelian, s-a născut la Ierusalim, părinții săi fiind originari din Polonia și Rusia. La 15 ani s-a stabilit în kibbutzul Hulda, unde a fost și înmormântat. După absolvirea Facultății de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura și predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în orașul Arad. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă șacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Șase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul internațional al romanului Soțul meu, Michael (1968; Humanitas Fiction, 2013, 2017), scriitorul continuă să publice cărți de ficțiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978; Humanitas Fiction, 2014), Odihnă desăvârșită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), Să cunoști o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunți: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995; Humanitas Fiction, 2013), Aceeași mare (1999; Humanitas Fiction, 2021), Poveste despre dragoste și întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas Fiction, 2010), Rime despre viață și moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009), Scene de viață campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012; Humanitas Fiction, 2014), Iuda (2014). A semnat de asemenea eseuri: Cum să lecuiești un fanatic (2006; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Dragi fanatici (2017; Humanitas Fiction, 2018), Evreii și cuvintele (împreună cu Fania Oz-Salzberger, 2012; Humanitas Fiction, 2015), Din ce este făcut un măr? Convorbiri cu Shira Hadad (2018; Humanitas Fiction, 2020) și Isus și Iuda (2019; Humanitas Fiction, 2023). Opera lui Amos Oz este tradusă în peste 40 de limbi. A primit peste 40 de premii și distincții naționale și internaționale.

Acest eseu, prima operă postumă a lui Amos Oz, având ca punct de pornire o prelegere susținută în 2017 la Berlin, în cadrul unei conferințe, reia una dintre temele care l-au preocupat cu precădere în ultima parte a vieții pe marele scriitor israelian – aceea a trădătorului – și căreia i-a dedicat, în primul rând, un întreg roman, Iuda. Relația profund perturbată dintre iudaism și creștinism își găsește corespondentul în cea dintre Isus și Iuda, relație regândită de Amos Oz într-o manieră intimă, din interiorul unei moșteniri culturale și religioase pe care o împărtășește cu ambii protagoniști ai poveștii biblice. Oz redeschide o temă despre care fratele bunicului său, Joseph Klausner, profesor universitar și autor a două cărți controversate dedicate apariției creștinismului, scrisese la începutul secolului XX. Detectând și analizând cu multă delicatețe și franchețe fisurile de la nivelul narativului Evangheliilor, eseul de față recuperează figura biblică a lui Iuda și o resemnifică.

„Au existat și alte diferențe de opinie între Isus și mine, dar, în ciuda tuturor, am fost fermecat de persoana și de Evangheliile lui.”

Isus și Iuda este un eseu publicat postum, după moartea autorului (28 decembrie 2018), și reiterează convingerile lui Amos Oz în ceea ce privește învățăturile biblice. Am considerat acest eseu ca fiind un fel de „preambul” al romanului Iuda (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un roman care mi-a plăcut foarte mult: dar, cu toate acestea, vorbesc strict de faptul că mi-au plăcut enorm personajele, respectiv modul în care acestea au interacționat și evoluat, și nu neapărat subiectul abordat. De altfel, nu-s interesat neapărat de astfel de lucruri, dar asta nu înseamnă că nu îmi place să citesc despre ele. În schimb, este vorba strict despre „moment”, fiindcă, după, simt că nu am citit nimic care să îmi aducă un plus de înțelepciune, învățătură sau orice altceva. Așa a fost și cazul lecturii de față - a fost o lectură relativ plăcută, rapidă, și recunosc că prefața mi-a plăcut foarte mult, deoarece îmi place cum scrie Erri de Luca. Consider cartea a fi esențială în special pentru fanii autorului și, mai mult decât atât, pentru cei care chiar sunt interesați de acest subiect și vor să își lărgească orizontul, poate să descopere o altă perspectivă - nu una subiectivă, pe cât una fundamentată pe anumite învățături, pe experiența de viață - culturală, artistică - a unui renumit autor.

„(...) în clipa în care am ajuns la povestea lui Iuda trădătorul, la istoria celor treizeci de arginți și a celui mai cunoscut sărut din istorie, mai cunoscut chiar și decât acela al cuplului Romeo și Julieta, am luat pur și simplu foc.”

Dat fiind faptul că vorbim despre un eseu, nu pot aborda mai multe unghiuri - așadar, nu pot considera că ceea ce am scris este „o recenzie”, pe cât se încearcă a fi un save as al lecturilor pe care le am. Da, a fost o lectură interesantă, recunosc, dar sunt sigur că aș fi găsit-o mult mai interesantă, poate chiar esențială, dacă m-ar fi interesat subiectul de față: trădarea lui Isus de către Iuda. În schimb, nu mă pasionează, poate pentru că am considerat mai mereu că religia reprezintă „un teren minat” pe care chiar nu îmi propun să-mi asum riscul de a călca. Dar, pe de altă parte, a fost o lectură rapidă, nu m-a solicitat (deși poate chiar m-ar fi putut solicita, dacă mă interesa) și am dat-o gata în mai puțin de jumătate de oră. Poate, cine știe, ar fi trebui s-o rumeg, să-i acord mai mult timp, să încerc să înțeleg și să disec părerea lui Amos Oz. Poate unii chiar fac asta. În schimb, eu mă mulțumesc cu faptul că am citit cartea și o pot așeza în bibliotecă, lângă celelalte cărți scrise de Amos Oz pe care le am. 

„Am detestat povestea nu doar din poziția mea de evreu, nu din rațiuni șoviniste sau religioase, ci pur și simplu pentru că cititorul și micul detectiv din mine se revoltau împotriva totalei absurdități și urâțenii a scenariului. Am găsit povestea ca fiind complet ilogică; nu are pur și simplu nici un sens.”

Chiar mă bucur că am descoperit acest autor, fiindcă simt că are un potențial extraordinar și are foarte multe de oferit. În schimb, cred că vorbim și despre „un autor nișat”, oarecum, care abordează anumite teme sensibile (?!), nu neapărat potrivite publicului larg. Spun asta fără să mă bazez neapărat pe anumite considerente, deoarece am mai citit doar o singură carte de la acest autor. Dar, nu știu de ce, am această intuiție. Voi reveni cu păreri fundamentate în momentul în care voi citi mai multe cărți scrise de Amos Oz, fiindcă nu am de gând să rămân doar cu acestea două. În sfârșit, nu știu dacă v-aș putea recomanda această carte, la modul general, dar știu că aș putea-o recomanda în special celor care sunt pasionați de subiectul de față și care vor să descopere „o nouă perspectivă” - deși, în cazul în care chiar sunt pasionați de acest subiect, cu siguranță știu cum stau lucrurile. Dar, pe de altă parte, mă gândesc și că dacă sunt pasionați de această temă, poate cu greu vor accepta și altă perspectivă. Dar, cine știe - poate ar trebui să îi dați o șansă, nu?

Alte recenzii ale cărților scrise de Amos Oz, apărute și pe blog:

| Iuda |

Anna O, de Matthew Blake - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2024

Traducere: Alunița Voiculescu 

Matthew Blake locuiește la Londra și, înainte să devină scriitor, a lucrat ca scenarist la BBC, ITV Studios și studiouri independente. A studiat engleza la Durham University și Merton College, Oxford, și a fost cercetător și autor de discursuri pentru Parlamentul britanic. Îl puteți urmări la matthew-blake.com. Anna O este romanul său de debut, apărut și la Editura Trei, colecția Fiction Connection (2024, traducere de către Alunița Voiculescu).

💤 O CRIMĂ COMISĂ ÎN SOMN & O ENIGMĂ BIZARĂ. UN MISTER CARE SE ADÂNCEȘTE TOT MAI MULT, PE MĂSURĂ CE ÎNAINTEZI ÎN LECTURĂ 💤

Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării”, și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată. Numai Anna știe adevărul, dar numai Benedict știe cum să-l afle. Și sunt amândoi puși în pericol de ceea ce află.

„Sunt multe victime directe sau colaterale în povestea Annei O. 

Voi fi eu oare ultima dintre ele?”

Înainte de toate, vreau să spun că aveam așteptări mari de la romanul de debut al lui Matthew Blake, Anna O, și așteptările au fost chiar mari dat fiind faptul că foarte multe s-au învârtit în jurul acestei cărți. Prin urmare, am intrat în lectură cu niște standarde și, încă de la început, am avut un oarecare sentiment că s-ar putea să am așteptări mult prea mari. Well, se pare că așteptările mele n-au fost îndeajuns de mari, întrucât Blake chiar a reușit să le întreacă. Am citit acest thriller-de-a-dreptul-nebun în doar câteva reprize, pentru că nu m-am mai putut despărți de el. Într-adevăr, am auzit că ar fi puțin lungit, că unele chestii pe care Blake le-a inserat în lectură n-aveau niciun rost pentru intriga în sine, că ar fi putut fructifica și dezvolta mult mai bine ideea de bază. Însă, pentru mine, romanul a avut cam tot ce îi trebuie pentru a fi un thriller de succes și pentru a merita cele cinci steluțe - și, sincer să fiu, cam rar am început să dau cinci steluțe thrillerelor, pentru că mereu am un grad de comparație și, în esență, dacă aș da cinci steluțe unui thriller, înseamnă că mi-a plăcut (cel puțin) la fel de mult precum etalonul, nu? Însă această carte le-a meritat pe toate, pentru că m-a purtat într-o aventură absolut fascinantă, cap-coadă, și n-am simțit o clipă că m-ar plictisi, că s-ar lungi și ar trage de timp doar ca să mai scoată niște pagini în plus. Nup. Totul mi s-a părut exact așa cum ar fi trebuit, din start, să fie.

„Mi-e frică de ceea ce devin noaptea și de ce aș putea face.

Mi-e frică de gândurile întunecate care dorm în mine.”

Romanul ne spune povestea Annei Ogilvy - nume de cod Anna O - și a lui Benedict Prince, un psiholog care își ia misiunea de a încerca s-o trezească pe „Frumoasa Adormită”, că-i cazul atât să se afle care-i toată treaba și de ce a ajuns în punctul în care este în această stare mai mult sau mai puțin vegetativă, cât și să se rezolve, în sine, crima comisă (toate indiciile duc la faptul că Anna este criminala). În primă instanță, pentru Benedict totul reprezintă un caz clinic special, care ridică întrebări, un caz clinic relativ obscur, dar care, de-a lungul timpului, a mai avut asocieri în realitate. În fine, nu vreau să vorbesc prea mult despre plot, fiindcă nu are nicio relevanță, dar vreau doar să vă spun că aproximativ la fiecare capitol am simțit că Blake tot crește și crește și crește și mai mult suspansul. Mereu mi-au plăcut acele cărți în care capitolele se termină așa într-o atmosferă tensionată, care te face să vrei să citești imediat și următorul capitol. Ah, da, avem și perspectiva de trecut, conturată în jurnalul Annei, care ne ajută să ne formăm oarecum o imagine (relativ) mai clară privitoare la cum s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat și cum, de fapt, s-a ajuns la o astfel de bizară situație. Deși mi-a plăcut mai mult perspectiva din prezent, cea în care efectiv Benedict încearcă să o trezească pe Anna și să afle ce s-a întâmplat, jurnalul mi s-a părut la fel de relevant în a-i oferi cititorului și... mai multă confuzie decât exista deja!

„Ochii i se închid. Nota va fi publicată online în orice secundă. A reușit. A făcut exact cum au stabilit. Durerea aproape a dispărut. Durerea de a trăi.

Somnul se anunță îmbietor.”

Pur și simplu am cobit deloc, dar deloc, direcția în care o vor fi luat lucrurile. Într-adevăr, într-un punct ajunsesem să-mi dau seama de ideea în sine, dar nicidecum de faptul că Matthew Blake o va livra într-o astfel de formă. M-a păcălit tare, deși știu alți cititori care spun că, parcă, ar fi vrut să... Eh, nu am să menționez ce, fiindcă aș da un masiv și grav spoiler. Eu zic că faptul că Blake a ales să se ducă în această direcție a fost atât din dorința de a-l face pe cititor să revizuiască anumite întâmplări din carte, cât și din dorința, bineînțeles, de a șoca - după părerea mea, orice thriller ar trebui să aducă această componentă șocantă, neașteptată, fiindcă parcă altfel pleci dintr-o lectură care ți-a pus pe tavă ceva la care sub nicio formă nu te-ai fi așteptat (mai ales când vorbim de un thriller). Mi-au plăcut foarte mult detaliile și informațiile de natură medicală, chiar dacă viabilitatea lor, în unele cazuri, ar fi putut fi pusă ușor la îndoială. Se vede că Matthew Blake s-a documentat când a scris Anna O, deși există și câteva greșeli ușor puerile care cu un singur click distanță ar fi putut fi evitate. Dar, nu-i bai, că în literatură totul este posibil, nu-i așa? Ritmul, atmosfera, conflictele secundare, personajele bizare și întâmplările neașteptate - toate au făcut ca romanul lui Blake să-mi întreacă așteptările, și mă bucur mult că mi-a plăcut atât de mult.

„London Library. Piața St James. Mă îngrop în muncă. Nu mai trăiesc acum decât pentru răzbunare. Pe Indira, pe Douglas, pe tata. Vreau să arunc un blestem asupra tuturor. Îi vreau morți pe toți.”

Chiar cred că-i un thriller foarte bun, care merită avut în vedere, mai ales dacă sunteți fani ai acestui gen literar. Un thriller inteligent, bine executat, care îți oferă tensiune & mister & răsturnări de situație, care are un subiect destul de original - într-un domeniu în care deseori văd abordarea acelorași răsuflate subiecte -, pe care Blake a reușit să-l ducă într-o direcție, cel puțin după părerea mea, cu totul și cu totul nouă. Nu-i găsesc niciun defect, și nici nu încerc s-o fac, pentru că a reușit să-mi ofere ore bune de relaxare și, în același timp, m-a ținut acolo, m-a angajat în lectură, deoarece tot așteptam și așteptam să văd încotro se îndreaptă toate. Iar când la orizont s-a înfățișat „concluzia”, mi-am dat seama că, da, acest roman chiar mi-a plăcut și își merită toată atenția și toate laudele. Sunt sigur că v-ar plăcea și vouă, chiar dacă s-ar putea să aveți așteptări ușor prea mari, ca urmare a faptului că, în sine, a fost recomandat ca fiind thrillerul anului. N-aș putea neapărat spune acest lucru, dar pot spune că, într-adevăr, este un thriller bun, un thriller complex și bine elaborat, în care Blake a abordat cu atenție un subiect original, transformându-l într-o carte pe care cu siguranță n-ai s-o uiți, prea curând, după ce o vei fi citit. Cam asta am avut eu de spus despre romanul lui Matthew Blake. Sunt curios - voi l-ați citit? Și dacă da, cum vi s-a părut? Să aveți parte de lecturi cât mai faine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Matthew Blake, Anna O, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut - sau urmează să apară, în scurt timp - recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!