O casă mortală (Crimele din Österlen, #1), de Anders de la Motte & Måns Nilsson - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2023

Traducere: Daniela Ionescu

Anders de la Motte a fost polițist, iar din 2010, când a debutat în literatură, a devenit unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de romane polițiste. A fost răsplătit cu Premiul Academiei Suedeze de Literatură Polițistă pentru Debut în 2010, iar în 2015 cu Premiul pentru Cel mai bun roman polițist suedez, decernat de aceeași instituție. Până acum a scris trei serii de succes, iar romanul de față este primul scris în colaborare. Måns Nilsson este scenarist, gazdă de emisiuni de televiziune, scriitori de cărți pentru copii și comediant.

„(...) - Chestia asta nu s-a întâmplat niciodată, auzi, Elin?”

Lăcomie, trădare și crimă printre livezile, castelele și câmpurile înflorite din Österlen. Jessie Anderson, vedeta domeniului imobiliar, e găsită moartă chiar în ziua ei de glorie, când urma să prezinte un complex imobiliar controversat, deloc pe placul localnicilor din Österlen. Conservatorul și nesociabilul inspector Peter Vinston se pomenește angrenat în anchetă, chiar dacă se afla în zonă doar în concediu. Alături de el se află tânăra polițistă Tove Esping, lipsită de experiență, dar ambițioasă și atentă. Deși personalitățile lor diferite sunt o sursă inepuizabilă de frecușuri, cei doi pornesc în căutarea adevărului într-un mediu al excentricității și artificiului. Pentru că, undeva, în peisajul acela idilic din sudul Suediei pândește un ucigaș.

„(...) Patru cuvinte scrise cu fontul Times New Roman și imprimate cu negru:

Ziua răfuielii e aproape.”

Singura parte bună la această carte? Că s-a terminat rapid și, de altfel, că s-a citit rapid. Într-o altă măsură, poate coperta, și mici puseuri de acțiune pe ici-colo. Dar, dacă este să privesc în ansamblu, nu pot spune că mi-a plăcut această carte, pentru că prea mult m-a plictisit și mi s-a părut luuuungită, luuuungită rău-rău-rău. Nu înțeleg, oare mi-am pierdut eu din răbdare sau pur și simplu nu mai gust thrillerele acestea tipice, care nu aduc parcă nimic nou, ci doar veșnica crimă (într-o formă sau alta), veșnica victimă (într-o formă sau altă), respectiv veșnica anchetă (într-o formă sau alta) și prinderea-găsirea-descoperirea-relevarea ucigașului, iar apoi motivului din spatele întâmplării. Bun, de fapt, gust thrillerele de genul, dar diferența o face „forma” în care mi se livrează totul. M-am săturat de cărțile banale, cărțile care parcă sunt scrise doar ca să fie scrise, că are autorul nu-știu-ce popularitate și trebuie, la o adică, să mai scrie niște cărți și să-și plătească facturile. O casă mortală n-a fost să fie, din păcate, și i-am dat trei steluțe doar de dragul duo-ului Peter & Tove. În rest... Vânare de vânt, parcă așa era, nu? Și multă, multă umplutură care n-a dus nicăieri și nici n-avea unde să ducă.

„Era mesajul prevestitor de rele o predicție sau un avertisment? O amenințare?”

Am să-ncerc să fiu cât mai scurt, pentru că nu știu ce-aș putea spune mai mult despre carte. Chiar nu mi-a plăcut, începând cu o acțiune a cărei viteză putea foarte ușor să concureze cu cea a melcului, până la umplutura inutilă care a făcut ca lectura să devină, pe alocuri, mult prea densă și greoaie. Nu mă mai interesează detaliile care nu au niciun sens, care nu scot în evidență mai nimic relevant, și nu mă interesează ce bea X și cum ține paharul și dacă-i place cafeaua decafeinizată. Care-i rostul, de fapt? Bun, înțeleg, descrierile sunt esențiale (dar nu vitale) pentru a da o culoare cărții, pentru a crea un cadru, pentru a introduce totul cât mai firesc și nu ex abrupto. Dar, zău, chiar puteam foarte bine să mă bucur de lectură fără să știu ce mănâncă nu știu cine. Înțeleg, multe persoane chiar nu au o problemă, ba chiar apreciază descrierile - nu mă înțelegeți greșit, că și eu la apreciez, dar nu prea multe și nu prea dese, mai ales la un thriller. În schimb, nu mai vreau, pur și simplu nu mai vreau - am nevoie de un thriller care să mă țină în priză la 2-20 A și să mă facă să-l citesc cap-coadă, dintr-un foc. Din fericire, am avut și experiențe de genul în ultima vreme, dar și experiențe mai puțin neplăcute (majoritatea, de fapt).

„- Vântul s-a schimbat. Diseară va ploua. Poate chiar va fi furtună.

Vinston urmă cu privirea direcția degetului ei. Departe, la orizont, începuseră să se adune nori negri.”

Încă un aspect este faptul că mă gândesc să încetez, în viitorul apropiat, cu seriile. Am prea multe începute și nefinalizate - fie că mereu citesc altceva, deși seria este completă și mă așteaptă în bibliotecă, fie că vorbim despre serii incomplete și care, cel mai probabil, nu vor fi traduse în totalitate cât de curând. E OK, de fapt, pentru că încă nu am fost atât de prins de o serie încât să mor de nerăbdare până apare volumul următor. De altfel, cele mai multe dintre serii sunt, de fapt, nu serii care au legătură directă (în ceea ce privește acțiunea) una cu cealaltă, ci serii care au drept protagoniști anumite personaje (în cazul de față, pe Peter & Tove). Bun! Mi-a plăcut de ei doi, sincer, și nu pot spune că romanul scris de  Anders de la Motte & Måns Nilsson nu a urmat un fir epic logic, adecvat, cronologic. Dar, cel puțin pentru mine, cam asta a fost problema: nimic wow, nicio întorsătură dintr-aia de situație care să-ți placă și să te facă să te simți luat peste picior, la modul aha-te-am-prins-nu-te-așteptai-la-asta-nu?, nimic. Adică, totul mult prea „la sigur”, mult prea fără tensiune și dinamică: o lectură cam lipsită de atmosferă, adânc ancorată într-un protocol tipic poliției și detectivilor.

„Și, pentru prima dată de când nu mai era copil, fu cuprins de un sentiment pe care aproape îl uitase. Uns entiment pentru care îi trebuise jumătate din viață ca să-l uite.

Frica.”

Așadar, cam asta a fost experiența mea cu O casă mortală - una nu prea plăcută, dar nici chiar cea mai rea (o, da, întotdeauna este loc de mai rău). Una peste alta, mă bucur că am citit-o și pe aceasta și că o pot pune liniștit în bibliotecă. Dar, dincolo de toate, încep să mă simt foarte prost, fiindcă am impresia că niciun thriller nu reușește să mă mai prindă, să mă convingă și să mă facă să-i dau alea cinci steluțe binemeritate! Vreau să citesc ceva nou, ceva diferit - sau, de ce nu, ceva cu un subiect pe care l-au mai abordat și alții, dar într-o manieră cu totul și cu totul nouă. Cer prea mult? Eu zic că nu. Într-o oarecare măsură, ajung și în punctul în care îmi dau seama că poate ar trebui să renunț, chiar de la primele 50-100 de pagini, al cărțile care știu că nu îmi vor plăcea, care nu mă prind de la început. De obicei, când o carte mă prinde de la primele pagini, și parcursul este la fel de captivant, și știu că merită timpul meu. Dar, când o carte îmi lasă acel feeling că nu, nu o să-mi placă - și asta încă de la început - se dovedește că, într-adevăr, n-a fost să fie. La această carte, culmea, începutul (prologul) chiar a fost foarte, foarte promițător, dar pe parcurs lucrurile s-au dovedit a fi cu totul altfel. Eh, asta e! Numai lecturi frumoase să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Anders de la Motte & Måns Nilsson, O casă mortală, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!