Otrava iubirii, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2016

Traducere: Liliana Donose Samuelsson

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, iar în 2022, cel de-al doilea, Poarta cerului.  Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

„Ce bizară e mâna... Atât timp cât rămâne la distanță, mâna e doar o prelungire a brațului, nu-i dăm atenție, n-o remarcăm; dar, cum ni se așază pe piele, se produce o metamorfoză, își schimbă consistența, catifelată, fermă, aspră, moale, umedă, uscată; își modifică temperatura, caldă, rece, sau înghețată; capătă personalitate, nu mai e tăcută, vorbește, transmite sentimente, comunică atracție, violență, dezgust; pe scurt, mâna care ne atinge pielea își arogă o independență stranie; se rupe de corpul căruia îi aparține și devine o prezență.”

Prietene bune, Julia, Colombe, Raphaëlle și Anouchka sunt la vârsta întrebărilor pe care nu îndrăznesc să le rostească, așa că își consemnează în jurnalele personale cele mai ascunse gânduri. Aflăm astfel că în jurul lor dragostea, un sentiment care le este încă străin, modelează destine, unește și destramă familii, pune în primejdie și salvează vieți, ca într-o inegalabilă dramă shakespeariană. Nevoia de iubire se va insinua treptat în fiecare gest și gând al celor patru adolescente, ca nevoia de un drog ce aduce extazul și ale cărui consecințe sunt periculoase. Când povestea lui Romeo și a Julietei, pe care liceenii o vor pune în scenă, își va arunca umbra nefastă asupra realității, se va dovedi dragostea atât de puternică, încât să vindece rănile pe care tot ea le-a provocat?

„Nu-ți alegi tu dragostea, ea te alege pe tine. Pasiunea s-a abătut asupra lor ca un virus ce contaminează o populație întreagă. Pasiunea le vine din afară, se infiltrează, își sapă culcușul, prosperă, se dezvoltă. Ei îndură, se zbat în valurile acestei fierbințeli, sunt în delir, își cedează ființa acestui flagei care-i conduce în pragul morții.”

Mi-a fost dor de Eric-Emmanuel Schmitt - nu știu când, de-a lungul vieții mele de cititor pasionat, am renunțat din a-i mai citi cărțile. Știu că, în orice caz, ruptura nu s-a petrecut niciodată, întrucât Eric-Emmanuel Schmitt rămâne unul dintre scriitorii care mi-au insuflat această patetică iubire pentru lectură și cărți. Oricum, am acasă foarte multe cărți scrise de autor: cel puțin pe toate care au fost traduse la noi până în momentul în care m-am oprit din a-l citi. Știu, oricum, că vreau să mă reapuc să îl citesc așa cum o făceam cândva, să ajung la zi cu cărțile sale, cu tot ce a mai publicat. Motivul? Fiindcă Schmitt este un autor care reușește întotdeauna să-mi miște sufletul, să-mi creeze trăiri & emoții, și astfel reușesc eu să traduc o lectură bună: o lectură care îmi oferă lucruri și care mă face să mă simt viu, plin de emoții, o lectură care îmi smulge lacrimi, o carte pe care, după ce o termin, vreau să o strâng în brațe. Cu foarte multe dintre cărțile lui Schmitt am trăit aceste emoții; chiar dacă nu a fost și cazul cărții de față, pe care deși nu am putut-o simți, nu m-a atins, am citit-o într-o singură repriză.

„În orice persoană apropiată se ascunde un străin gata să iasă la iveală (...).

Mă-ntreb cu groază ce-o să iasă din mine într-o bună zi (...).

Eu speram că maturizându-mă voi ajunge să fi eu însămi. Dar dacă voi deveni altcineva?”

Nu spun că nu mi-a plăcut, fiindcă mi-a plăcut, a fost o lectură foarte interesantă și atipică, aș spune, deși știu că Schmitt are o latură scriitoricească polivalentă: îți poate oferi orice gen de lectură, dar în fiecare îi simți vocea, simți acel ceva pe care Schmitt îl are. Autorul poate fi și modern, poate fi și clasic, poate fi și tăios, incisiv, poate fi și deosebit de patetic & amorezat. Poate fi emoționant, dar poate fi și sec, auster. Plin de metafore și efervescență stilistică, dar și sumbru și cu o precizie chirurgicală de a descrie locuri improbabile. Cartea de față nu a fost o lectură memorabilă, dar a fost o altă carte scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt pe care am citit-o, iar asta mă bucură mai mult decât orice alt rating de cinci steluțe. Am cumpărat-o din Cărturești recent, fiindcă am văzut-o pe raft și am știut, atunci, că este un semn că trebuie să o cumpăr - știam prea bine că nu o am, altfel nu m-aș fi riscat să o cumpăr (mi s-a întâmplat de foarte multe ori să îmi cumpăr cărți pe care deja le am). Așa-i când îți cumperi cărți fără să le citești, din simpla predilecție și dorință de a le avea. Sunt sigur că nu pățesc doar eu!

„- Iubirea există, Colombe! Bunicii mei sunt dovada că iubirea poate să dureze o viață întreagă. Iubirea suferă, dar nu moare.

Are dreptate. Totuși, de ce simte nevoia să toace subiectul ăsta la infinit? După mine, pasiunile durează cât durează. Care-i problema? Nu sunt pe pământ ca să realizez performanțe, sunt aici ca să fiu fericită.”

Am știut că nu am citit Otrava iubirii, fiindcă știu că am citit Elixirul dragostei și îmi aminteam de felul în care coperțile se potrivesc precum un puzzle. Acum, sincer, sper să nu mă îndoiesc de faptul că nu am această carte acasă, la țară, deoarece fix în momentul acesta mă încearcă un sentiment care-mi spune că acum ceva timp am pus una lângă alta cele două cărți pentru a forma imagina completă a fetei de pe copertă. Bun, bun, bun! Am să verific când voi merge acasă, și chiar sper să nu am dreptate, fiindcă ar fi destul de aiurea (nu-i așa?) să fi cumpărat o carte pe care o aveam deja, când aș fi putut cumpăra o carte scrisă de Schmitt pe care nu o am acasă. În fine! O voi dărui cuiva, în caz de se adeverește ceea ce cred. Romanul de față este unul de dimensiuni restrânse, iar paginile se parcurg foarte rapid fiindcă reprezintă note din jurnalele celor 4 fete - cum cresc, cum trec prin viață, iubiri și amăgiri, dezamăgiri și regrete, succese și dorințe, visuri & lipsa acestora. Dar, mai ales, iubiri, în toate formele (im)posibile, iubiri din care își trage seva o otravă brută, violentă, în fața cărora orice alte sentimente devin anemice, seci...

„(...) Iertarea înseamnă să înțelegi că un destin reprezintă o continuă improvizație, că el nu înțepenește în trecutul pe care l-am trăit, și cu atât mai puțin într-un incident unic. Mâine nu mai e azi.”

Bineînțeles, nu voi vorbi despre acțiune, fiindcă nu face interesul nimănui. Această recenzie nu vrea decât să fie un îndemn de a-l citi pe Schmitt (deși sunt absolut sigur că ați citit cel puțin o carte semnată de autorul francez, fiindcă mi s-a întâmplat să aud că „Da, l-am citit pe Schmitt” de la cele mai improbabile persoane). Așadar, mai ales dacă sunteți vizitatori ai acestui blog, cu siguranță știți cine e Schmitt și ați auzit de măcar 2-3 titluri pe care le-a scris. Eu vă recomand cu mare căldură să citiți orice scris de el, de la cărțile de cele mai mici dimensiuni, cum este Milarepa sau Oscar și Tanti Roz, până la romanele sale actuale. Abia aștept să pot pune și eu mâna pe ele, să încep din nou să-l citesc pe acest autor care mi-a insuflat pasiunea & iubirea pentru cărți & lectură, care mi-a oferit lecturi și lecții de viață, care m-a ajutat să evadez în cele mai potrivite momente - momentele în care aveam nevoie. Poate acest volum n-a fost cel mai bun, dar nici nu și-a propus să fie, probabil: dar a fost o lectură pe care am îndrăgit-o fiindcă îl îndrăgesc pe Schmitt. Și o voi face mereu!

Fragment din „Memoria” (Rekke & Vargas, #2), de David Lagercrantz

Titlu original: Memoria 

Limba originală: suedeză 

Traducere: Ioana Ghișa 

ISBN: 978‑606‑40‑2206‑6 

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

Număr de pagini: 400 pagini 

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

                                                                        

🪶 FRAGMENT 🪶

Treizeci și șapte

Cerul se mai înnorase și nu era multă lume pe afară, iar pașii lor scrâșneau pe potecă. Mai sus erau vilele elegante ale diplomaților, împrejmuite de garduri și prevăzute pe alocuri cu ferestre cu gratii. Micaela se uită la comisarul Hellner, care fusese reținut și îngândurat o vreme. Acum își dregea glasul ca înaintea unui discurs sau a unei mărturisiri.

— Cu numai un an în urmă, ar fi fost inimaginabil să merg așa cu tine, pregătindu‑mă să‑ți vorbesc despre Claire Lidman. Dar cum am zis, situația s‑a schimbat.

— Ce s‑a întâmplat?

Zâmbi puțin trist și își scoase ochelarii de soare.

— Putem spune, din păcate, că nu mai avem de ce să ne facem griji. S‑a întâmplat deja ce ne‑a fost teamă că o să se întâmple, iar acum vrem doar să întindem o mână și să sperăm, întrucâtva egoist, că o să primim ajutor.

— Nu cred că înțeleg.

— Nici nu trebuie. Nu așteptăm până dăm de Rekke?

— Fă‑mi doar o mică introducere mai întâi, să pricep despre ce‑i vorba.

Hellner se opri și clătină din cap.

— Nu, nu! Să așteptăm, altfel trebuie să mă repet. Dar bine… da, vezi tu… nici măcar nu mai sunt prea consecvent.

— Consecvența e supraapreciată, încercă ea.

Comisarul râse dezarmat.

— Bine, iată pe scurt: Claire Lidman trăiește. Dar de asta v‑ați dat deja seama. Sau, mai bine spus, sperăm că trăiește. Ultimul semn de viață pe care l‑am primit de la ea a fost în martie anul acesta, nu cu mult înainte de a fi făcută fotografia aceea.

Micaela tresări și își încordă atenția.

— Ce s‑a întâmplat atunci?

— A dispărut pur și simplu. Niciuna dintre persoanele noastre de contact nu a mai dat de ea, ceea ce ne îngrijorează foarte tare. Dar noi știam, datorită camerelor de supraveghere și a unor martori, că a vizitat Veneția, ceea ce nu‑i e caracteristic. Nu‑i stătea defel în obicei să viziteze astfel de locuri publice. Dar poate ar fi mai bine să o iau de la început, mai pe scurt.

Micaela aprobă din cap, iar Hellner încetini pasul și își coborî vocea.

— Și ce urmează Rekke știe deja, așa că pot intra și în povestea asta. La sfârșitul anilor 1980, ne‑am hotărât să pornim o ofensivă împotriva crimei organizate. Am rămas consternați să constatăm că până și companiile financiare și băncile serioase acceptau tot mai des capital provenit din activități criminale. Majoritatea acceptau pentru că banii erau bani; ăsta era spiritul vremii. Dar altora le era teamă, și pe bună dreptate. Mureau și dispăreau oameni și foarte puțini erau puși sub acuzare. Era ca o otravă în societate, iar noi primiserăm instrucțiuni din partea guvernului să luăm măsuri. Inițial, a fost un proiect comun european. Erau șase sau șapte agenții naționale din Europa care colaborau și am primit numaidecât resurse și oameni. Rămânea doar întrebarea: de unde să începem? Să pornim de la niște agenți neînsemnați și de la ei să ajungem mai sus, sau dimpotrivă, să începem cu un pește mare și să atragem atenția imediat? Ne‑am decis pentru a doua variantă și a apărut imediat un nume.

— Gabor Morovia.

— Exact, era alegerea perfectă: fermecător, ager, matematician și prieten al puterii, amic cu oameni gen Putin, deși pe atunci acesta era un simplu funcționar KGB la Dresda. Dar Morovia avea o poveste fantastică și, dintre toți ticăloșii pe care i‑am luat în considerare, din jurul lui dispăreau cei mai mulți oameni. Mulți fuseseră arși sau torturați până la moarte și toți ne simțeam extrem de motivați. Trebuia să‑l închidem pe diavolul ăsta. În același timp, am fost avertizați că n‑am avea nicio șansă. Se spunea că are protectori puternici peste tot.

— Ca statul suedez, de exemplu, interveni Micaela.

— Da, dar asta a fost mai târziu. La începutul anilor 1990, în toamnă, ancheta asupra lui Morovia era proiect prioritar la nivel înalt și s‑a ivit și o ocazie neașteptată. Cu siguranță că poți să‑ți dai seama despre ce era vorba. Claire Lidman a venit la Departamentul pentru investigarea criminalității economice dispusă să vorbească. Chiar eu am primit‑o.

— Ce știa?

— Era tulburată, era dimineață devreme și nu cred că dormise prea mult. Îi era greu să stea jos și avea ceafa înțepenită. N‑a spus direct și nici nu era un subiect despre care să‑și dorească să vorbească, dar mi‑am dat seama imediat că i se întâmplase ceva care o motivase suplimentar.

Se vedea pe ea că era furioasă.

— Ce voia să povestească?

— Ce știa. Avea și documente: însemnări, jurnale, liste de nume. Dar mai ales — și asta a fost hotărâtor — avea informații care sprijineau ipoteza că una din prietenele ei de la școala din Londra fusese ucisă la Madrid.

— Sofia Rodriguez.

— Exact, și în momentul în care am înțeles că‑i putem confirma mărturia, am știut că l‑am prins.

— Părea promițător, remarcă Micaela.

— Exact. Era un moment mare, întrevedeam un succes. În același timp, ne dădeam seama la ce risc o expuneam și am început să luăm măsuri ca să le oferim protecție și ei, și soțului ei.

— Deci Samuel făcea parte din ecuație la început?

— Oh, da, n‑aveam de gând să‑i despărțim, mai ales că era ultimul lucru pe care și l‑ar fi dorit Claire. Îl iubea pe Samuel și spunea tot timpul că nu se descurcă fără el.

— Totuși, el nu a urmat‑o.

— Nu, Claire s‑a panicat brusc și s‑a răzgândit. Ni s‑a părut de neînțeles și am purtat multe discuții lungi cu ea din cauza acestei crize. Dar a refuzat să se lase înduplecată. De‑abia apoi am înțeles, când noi și poliția spaniolă i‑am regizat moartea.

— Ce anume?

— Că aștepta un copil.

— Deci e adevărat?

Trecură pe lângă o vilă masivă din cărămidă, unde două femei râdeau într‑un balcon.

— Exact, era însărcinată, continuă Hellner. Dar nu știa cu cine. Cel mai probabil, desigur, era copilul lui Samuel și era o veste bună, o întâmplare fericită. Claire și Samuel încercau de multă vreme să aibă copii, iar ea își dorea foarte mult o pauză și ceva nou pentru care să trăiască. Dar exista un risc, unul mic, să fie copilul lui Morovia, ceea ce ar fi fost catastrofal, zicea ea, iar noi eram de acord. Deci înțelegi…

— Spera și în același timp era îngrozită.

— Da, iar săptămânile treceau, iar ea voia și nu voia să facă avort. Nu‑i era ușor bietei femei. Cu toate astea, am avut și zile luminoase. Am plasat‑o pe Claire într‑o locuință protejată, într‑o cabană din Alpi, la granița cu Austria. Avea gărzi, firește, și unul dintre noi era tot timpul cu ea. Mai stăteam și eu acolo uneori. Seara, când beam ceai și jucam șah — primeam lecții de la ea, vreau să spun —, aveam discuții serioase despre viață. O frământa gândul că Samuel o credea moartă și îmi amintesc că‑mi făceam griji să nu ia legătura cu el. Totul trebuia făcut cu cea mai mare atenție.

— Desigur.

— Dar am făcut și planuri complicate pentru o eventuală reîntâlnire, pentru că trebuia să fie copilul lui Samuel. Trebuia să fie. Așa spunea Claire tot timpul și până la urmă ne‑a convins și pe noi, toți visam la un final fericit al poveștii. Ne bucura ideea că soțul și soția se vor regăsi alături de un copil și am discutat îndelung cum să‑l aducem acolo pe Samuel și să‑i explicăm dispariția. Era ceva uriaș din toate punctele de vedere.

— Dar nu era copilul lui Samuel, sau cum?

Hellner îi aruncă o privire care o făcu să creadă că poate copilul era totuși al lui Samuel.

— Am fost toți foarte ușurați după naștere. N‑am să uit niciodată discuția cu Claire. Avea o așa bucurie în glas… continuă comisarul, ridicându‑și privirea spre Muzeul Tehnic aflat în fața lor.

***

Când Rekke o văzu pe Micaela spre Nobelgatan, simți o împunsătură de dorință, dar poate și de regret. Ar fi trebuit să fie mai bun cu ea. Apoi se întoarse înverșunat spre William Fors.

— Continuă! îl îndemnă el.

— Am fugit acasă, atâta tot. Și a doua zi, pe seară, am auzit că Ida murise. Stăteam și mă uitam la știri. La numai o jumătate de oră după aceea, Magnus a sunat la ușă. Nu părea să arate mai bine. Nu cred că dormise vreun pic. În mână avea un plic cu poze primite printr‑un curier, pe care le‑a așezat pe masa din bucătărie. Erau neclare, făcute cu un teleobiectiv pe întuneric și mi‑a trebuit un moment înainte să pricep despre ce era vorba. Era o întreagă serie de fotografii cu Magnus ieșind de pe Torstenssonsgatan și se putea vedea, exact cum văzusem și eu, că era tulburat și șocat. Magnus a pus pozele una câte una pe masă până când…

— Ai apărut și tu într‑una din ele.

— Da, într‑una din fotografii eram noi doi discutând și eu arătam dacă nu șocat, cel puțin ca și cum aș fi avut ceva de ascuns, așa că m‑am speriat. Se vorbea deja de suspiciuni de omor. Am întrebat cine a făcut pozele, dar Magnus n‑a vrut să‑mi spună. Mai bine să nu știu, așa a zis. „Dacă e să trec asta sub tăcere, atunci trebuie cel puțin să pricep ce s‑a întâmplat“, am strigat eu și atunci mi‑a povestit. Primise un apel în toiul nopții. Cineva — nu a spus cine — îl sunase și îi spusese că fratele lui a pățit ceva grav.

— Eu?

— Da, Hans, tu. Era urgent, îi comunicase vocea, și îi dăduse adresa din Torstenssonsgatan, iar Magnus a plecat n grabă. Susținea că habar n‑avea că acolo stă Ida. N‑a făcut decât să fugă în noapte, iar când a ajuns acolo, Ida era moartă în pat. Evident că acesta era motivul convorbirii. Cineva voia ca el să o vadă și să devină implicat în poveste.

O clipă, Rekke nu mai auzi ce spunea William Fors. Îl vedea numai pe Magnus în fața lui, Magnus din vremea în care nici nu puteai să ghicești în el un amator de jocuri de putere, ci doar un tânăr preocupat de sine, care nu mergea niciodată la concertele fratelui său pentru că nu suporta să stea în umbra lui. Această persoană — figura aproape înduioșătoare a fratelui mai mare care nici nu știa ce să facă cu voința lui obstinată de a reuși în viață — putea oare să poarte un secret de o asemenea anvergură? Era greu de crezut, și totuși… trebuie să fi fost adevărat, părea adevărat sau mai degrabă — Rekke se adună și puse colierul în buzunar — pe jumătate adevărat.

— Și nu există multe persoane pe care le cunoaștem capabile să dea un astfel de telefon.

— Nu, poate că nu, însă pe atunci nu îl cunoșteam. Auzisem doar că este necruțător și periculos, așa că mi‑am ținut gura tot timpul. Îmi pare rău, Hans.

— De necrezut că nici nu bănuiam ce‑mi ascundeai.

— Pe atunci încă nu erai faimosul profesor Rekke.

Eram orb și surd, își spuse el, apoi îl întrebă pe Fors:

— Și pozele au reapărut mai târziu, nu‑i așa?

William Fors tresări.

— De unde știi?

— Ceva a fost, de v‑ați ploconit așa în negocierile cu Axel Larsson.

William Fors își privi mâinile.

— Mda, ai dreptate, desigur. Alicia Kovács, colaboratoarea

lui Morovia, ne‑a amintit de ele.

— Deci Ida mea a jucat fără voie un rol chiar și în acel context. Iar statul a pierdut câteva miliarde.

— Totuși ne‑am luat revanșa destul de bine.

— Da, doar ați avut‑o pe Claire Lidman.

— Am fost o echipă și ne‑am luptat pentru dreptul nostru.

Rekke își trecu mâna peste frunte.

— Dreptul vostru de a prăda.

— Am făcut ce‑am putut, bâigui Fors.

— Chiar ai făcut tot ce‑ai putut?

— La vremea aia, Cartaphilus avea un bun renume.

— Dar tu știai cum stăteau de fapt lucrurile. Non omnes infortunati corrupti.

— Cum?

— Nu toți nefericiții sunt corupți, William. Dar tu erai deja. Dispari și suferă. O să iau legătura cu fratele meu, pentru că din povestea ta lipsește ceva.

Se ridică și chiar atunci primi un SMS de la Micaela și văzu că are și câteva apeluri pierdute.

Un motiv bun pentru a muri, de Morgan Audic - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ 

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2023

Traducere: Horia Nicola Ursu

Morgan Audic este un scriitor francez, autor de romane de suspans, născut la Saint-Malo în 30 ianuarie 1980. A copilărit la Cancale, iar din 2010 a locuit la Rennes, unde a predat istoria și geografia la liceu. A scris două thrillere: Trop de morts au pays des merveilles (2016), Un motiv bun pentru a muri (2019; 2023, Editura Crime Scene Press, în traducerea lui Horia Nicola Ursu) - pentru care a câștigat, în 2020, Premiul Publicului Livre de Poche - și Personne ne meurt a Longyearbyen (2023).

☢️ RĂNILE CARE S-AU DESCHIS & SÂNGELE CARE A CURS PESTE PREZENT ☢️

Un cadavru mutilat cumplit, suspendat de o clădire. Un oraș sovietic hipnotizant și înspăimântător. Doi anchetatori, împinși de motivații diferite, urmăresc un criminal nebun care își marchează loviturile printr-o rândunică împăiată. Umbra unui dublu asasinat comis în 1986, în noaptea când a explodat reactorul de la Cernobîl. Un thriller care te ține cu sufletul la gură, cu acțiunea petrecându-se într-o Ucraină mustind de conflicte armate, colaps economic și revendicări ecologiste.

„- Războiul înseamnă aici că un frate trage în alt frate, sau în cel mai bun caz într-un văr, argumentă Ossip. Chiar și atunci cînd iei la țintă un rus, nu poți fi sigur că n-ai să-ți nimerești vreo rudă îndepărtată. Blestematul ăsta de război de rahat! (...) războiul ăsta seamănă cu povestea lui Oedip. Trupele de la Kiev vor să-l ucidă pe tătucul rus, iar rebelii proruși se bat ca să intre din nou în mama Rusia. Iar ca să-și atingă scopul, se căsăpesc cu entuziasm în familie.”

Am să-ncep această „reacție”, mai mult decât „recenzie”, apreciind cât de bună a fost traducerea. Nu că m-ar recomanda ceva pe mine să analizez la nivel microscopic ce face ca o traducere să fie reușită sau mai puțin reușită, însă chiar am simțit lectura ca fiind foarte fluidă. Convingătoare. Naturală. Faină. Și cred că, în mare parte, acest lucru se datorează și traducătorului. Așadar, mulțumesc! Acum, întorcându-ne la carte (nu că traducerea n-ar fi despre carte), nu prea obișnuiesc să citesc „thrillere franțuze”, sau poate am mai citit de-a lungul timpului, dar n-am băgat de seamă. Oricum, Morgan Audic m-a câștigat de la primele capitole - care mi-au dat niște fiori ciudați -, și, de-atunci, nu m-a pierdut deloc de-a lungul lecturii. Un motiv bun pentru a muri îți dă motive bune de a citi cărți thriller; și n-aș încadra această carte într-un singur gen literar, adică nu i-aș da o încadrare, prin definiție limitativă, deoarece Morgan Audic abordează mult mai multe teme - de la geopolitică, până la corupție, de la crime, până la „în cele din urmă, fiecare primește ce merită”, de la ideologii și teorii, tipologii, până la, într-o oarecare măsură, chiar o lecție importantă & relevantă de istorie. Nu? De fapt, cartea asta a avut de toate - și, în egală măsură, toate mi-au plăcut. Iar faptul că Morgan Audic mi-a servit personaje absolut delicioase, cu replici amuzante & glume presărate pe alocuri, n-a făcut decât ca lectura să fie una și mai bună.

„Oare ce oroare avea să găsească acolo, înăuntru?”

Alegerea „fundalului” pe care s-a desfășurat acțiunea - Cernobîlul, locul în care a avut loc explozia din 1986 -, acum devenit un spațiu lipsit de viață, întunecat, sumbru, periculos (nu că n-ar fi fost și înainte de explozie), mi s-a părut foarte inspirată. I-a permis lui Morgan Audic să dea curs unei povești bizare, în care suspansul atinge cote maxime, să insereze o crimă simbolică (ritualică?) - o crimă care, se va dovedi ulterior, a avut drept punct de plecare niște interese și mai nebune. Totul începe când în Pripiat este descoperit un cadavru, iar „misiunea” (neoficială) de a-l descoperi pe criminal este pusă în cârca lui Alexandr Rybalko, chiar de către tatăl victimei. În paralel, Joseph Melnyk, împreună cu Galina Novak, se ocupă de ancheta oficială. Nu trece mult timp până când încep să apară semne de întrebare - Leonid Sokolov, cel ucis și torturat, a fost fiul unei femei ucise chiar în seara în care a explodat centrala nucleară. Să existe, oare, o legătură între cele două crime? După atât de mulți ani? Lucrurile sunt cu mult mai complicate decât am putea crede, iar povestea, care este învăluită într-un mister dens de-l tai cu cuțitul, se va transforma încet & sigur într-o poveste care își are punctul de plecare în profunzimea celui mai adânc întuneric. Pentru mine, Morgan Audic chiar a reușit să scrie un thriller excelent, căruia i-am savurat fiecare pagină, deși este destul de lung. Nu m-a plictisit nici măcar o singură clipă!

„În locul stomacului și intestinelor, cavitatea abdominală era umplută de un amestec de fîn și paie, iar în mijlocul grămezii respective zăcea un ghem de pene. Îl extirpă cu băgare de seamă și nu-i veni să-și creadă ochilor: ținea în mînă o pasăre întreagă, un șoim, pe care îl așeză cu grijă pe pieptul alb al mortului.”

O intrigă foarte bine pusă la punct, fructificată excelent de-a lungul celor aproape 500 de pagini. Audic nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, să abordeze circumstanțele istorice, să dea glas anumitor păreri și, bineînțeles, să insereze pe alocuri un fascinant umor, fie el și negru. Mi-a plăcut mult, chiar a fost un thriller care m-a surprins și căruia, sincer să fiu, nu i-aș fi dat chiar atât de multe șanse. Dar, uite, se pare că intiuția nu mi-a fost prea inspirată. Personajele mi-au plăcut la nebunie, au fost complexe, iar dacă replicile mi se par „umane”, atunci cu siguranță înseamnă că sunt reușite. Nu am vrut să mă apropii de niciunul dintre ele, deoarece chiar n-am vrut să fiu parte a poveștii ăsteia nebunești - am stat pe tușă și mi-am zis că le voi privi cum se duc în cele mai nebănuite direcții și cum dau piept întunericului care, pe măsură ce înaintezi în lectură, devine tot mai patologic. Cadrul istoric în care acțiunea a fost plasată, iarăși, mi-a plăcut, și m-a făcut să vreau să revăd renumitul serial despre Cernobîl. Cunoscându-și personajele, cunoscându-și narațiunea, în Un motiv bun pentru a muri Morgan Audic a reușit să dea glas unui loc plin de fantome, unui loc parcă rupt de lume, pe care pare că până și Dumnezeu l-a uitat. Direcția în care s-au dus toate mi-a plăcut mult și, sincer să fiu, cred că romanul lui Audic chiar e unul dintre cele mai bune thrillere (am să-i zic așa, în primă instanță) citite anul acesta!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Morgan Audic, Un motiv bun pentru a muri, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Stăpânul Muntelui (Leo Asker, #1), de Anders de la Motte - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2024

Traducere: Daniela Ionescu

Anders de la Motte a fost polițist. A debutat în 2010, când a câștigat Premiul Academiei Suedeze pentru Literatură de Suspans. Este unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. A scris mai multe serii de suspans de succes care au devenit și bestsellere. În colaborare cu Måns Nilsson, Anders de la Motte a început să scrie și seria Crimele din Österlen. La Crime Scene Press a apărut primul volum al seriei, O casă mortală (2023, traducere de către Daniela Ionescu).

☾ CÂND PESTE SUFLET SE AȘAZĂ PÂSLA GROASĂ & SUFOCANTĂ A ÎNTUNERICULUI ☽

Inspectorul Leonore Asker pare să fie la un pas de poziția de șefă a Brigăzii Infracțiuni Grave din Malmö. Însă exact în toiul unui caz important de răpire superiorii aleg să o „promoveze” în postul de șefă a așa-numitului Departament al sufletelor pierdute, o unitate dedicată cazurilor ciudate, cu sediul la subsolul secției. În ciuda umilinței, Asker e atrasă de unul dintre cazurile stranii. Cineva plasează figurine înfricoșătoare într-o machetă feroviară, iar una dintre ele se dovedește că o reprezintă pe femeia răpită. Legătura dintre cazul acesta și diverse locuri abandonate o împinge pe Asker să-l contacteze pe Martin Hill, un profesor de arhitectură cu o pasiune deosebită pentru explorarea urbană. În scurtă vreme, Asker și Hill încep să suspecteze că dincolo de aparențele banale stă la pândă un rău neobișnuit.

„Dar asta însemna că trebuia să se adapteze. Nu să se comporte ca un bortbytare, ci să se deghizeze. Să ascundă bestia din el, prefăcându-se că e om.”

S-ar putea ca Stăpânul Muntelui să fie una dintre cele mai faine cărți de la Crime Scene Press citite vreodată. Una dintre cele mai complexe, ușor atipice, care m-a ținut captiv cap-coadă și nu mi-a oferit nici măcar o clipă de plictiseală. Una dintre acele cărți pe care le citești cu sufletul la gură, neștiind încotro se îndreaptă toate, care pleacă de la o premisă genială și care, pe parcurs, devine și „mai genială”. Nu doar că a fost o surpriză deosebit de plăcută ca lectură în sine, ci a fost o surpriză și ca urmare a faptului că am mai citit o altă carte scrisă de Anders de la Motte - O casă mortală (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) -, o carte care nu prea mi-a plăcut, dar care, ce-i drept, a fost scrisă în colaborare cu Nilsson. După cum spunea și un prieten cititor, probabil Nilsson „a preluat frâiele” pentru acel volum, că altfel nu-mi explic cum de această carte mi-a plăcut atât de mult, iar celălalt volum nu prea (spre deloc). Însă aceasta mi-a oferit tot ce aș fi vrut de la un thriller bun, de la personaje memorabile, dialoguri delicioase, un superb și ușor întunecat simț al umorului, până la un deznodământ total neașteptat și întorsături de situație dintre cele mai nebunești.

„(...) Apoi plecase pe bicicletă spre casă, cu un sentiment nou în piept, de zece ori mai puternic decât ceea ce simțise înainte.

Putere asupra vieții.

Și a morții.”

Ni se dă „un criminal”, respectiv contextul în care el a ajuns să fie, de fapt, așa cum este. Într-o astfel de abordare, m-a dus cu gândul la acele documentare de genul „de vorbă cu un criminal”, în care afli, de fapt, ce anume fundamentează astfel de comportamente patologice, astfel de porniri - care, deși nu sunt vreodată viabile sau justificate, întotdeauna par să aibă la bază traume, dintre cele mai variate. Bun. Avem și perspectiva acestui „Stăpân al Muntelui”, la persoana a III-a, ceea ce potențează la maximum misterul cărții. Pe de altă parte, avem perspectiva lui Asker, pe care am adorat-o, o tipă inteligentă, care știe ce face, dar care încă nu își dă seama că ancheta dispariției celor două persoane (că de-aici pleacă totul) o va duce chiar față în față cu propriul trecut. Și propriile conflicte. Propriile drame. Propriii demoni. Asker nu are cum să nu-ți rămână în minte și nu ai cum, efectiv, să nu o consideri o prietenă. Te atașezi foarte rapid de ea, probabil pentru că Anders de la Motte reușește să o facă foarte ușor de plăcut. Încercând să descopere ce și cum, ea ajunge chiar să se expună unor riscuri majore. Pentru că de-acolo, din întunericul dens și înfometat, o așteaptă „un monstru cu chip de om”.

„A înțeles cine e.

Un monstru.

Foarte curând, va trebui să arate lumii ce a făcut.

Ea știe asta.

Îl așteaptă cu ochii ei magici.

Îi așteaptă următoarea mișcare.

Nu s-a mai simțit niciodată atât de viu.”

În romanul lui Anders de la Motte, muntele devine un fel de „suprapersonaj”. Măreț, în viscerele căruia întunericul sălășluiește, el este cel care creează și distruge, care distruge și creează, care dă sentințe. Parcă simți, efectiv, cum frigul, cum teroarea, cum acest munte este capabil să prindă viață și să ducă la bun sfârșit cele mai diabolice și patologie și nebunești planuri, ale celor mai diabolici și bolnavi și dezaxați „monștri”. Mi-a plăcut tare mult cadrul în care s-au desfășurat lucrurile, perspectiva completă (alternanța trecut-prezent; foarte relevantă din perspectiva anterioară poveștii de față), faptul că Anders de la Motte a reușit să mă surprindă și, sincer, chiar nicio clipă nu m-am așteptat la ceea ce s-a întâmplat. Abia aștept să descopăr și alte povești dintr-astea nebune în care Leonore (Leo) Asker va fi nevoită să joace rolul principal. O carte care îți oferă de toate și care, în ciuda celor mai bine de 500 de pagini, merge neașteptat de repede. Vrei să afli și mai mult, și mai mult, vrei să vezi încotro va îndrepta Anders de la Motte toate, ce anume va mai scoate la lumină. Vrei să vezi dacă Asker va reuși să rezolve tot acest mister bizar și, de altfel, dacă va reuși să iasă învingătoare din acest conflict care se extinde nu doar asupra victimelor răpite, ci asupra întregii comunități...

„Doar oamenii aleg renunțarea.

El urlă ca un monstru ce este.”

Stăpânul Muntelui este un roman pe care chiar vi-l recomand cu cea mai mare încredere, pentru că sunt absolut sigur că nu are cum să nu vă placă. E tare, tare bun. E complex și cu personaje faine, personaje bine dezvoltate, bine conturate. Mi-a plăcut tare mult și umorul negru al acestora, pe lângă misterul pe care Anders de la Motte a reușit să-l livreze într-o formă atât de faină. După cum deja am spus, inițial am crezut că nu are să-mi placă, dată fiind experiența anterioară cu Anders de la Motte, dar s-a dovedit că, de fapt, această carte este cu totul altceva. Probabil rețeta aceasta în care lucrează singur este mult mai pe placul autorului, deoarece poate face ce vrea, cum vrea - și o face chiar foarte, foarte bine. Abia aștept să descopăr și alte aventuri de-ale lui Leo Asker, fiindcă sfârșitul acestui volum, după cum era de așteptat, se termină în ideea unei viitoare aventuri. O aventură care sper să fie (cel puțin) la fel de interesantă, la fel de antrenantă și bine scrisă. Una peste alta, cred că este unul dintre cele mai bune thrillere citite în ultima perioadă, după o groază de rateuri și thrillere banale care, deși promiteau foarte multe, au reușit să ofere la fel de puține. Vi-l recomand cu mare încredere - fie că sunteți sau nu fani ai acestui gen literar. Anders de la Motte a scris un thriller inteligent, un thriller bine elaborat și neașteptat!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Anders de la Motte, Stăpânul Muntelui, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Alte recenzii ale cărților scrise de Anders de la Motte, apărute și pe blog:

| O casă mortală |