Să fii bărbat, de Nicole Krauss - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Dumitrescu

Nicole Krauss s-a născut în Brooklyn, în 1974. În 1992 este primită la Stanford University, unde obţine o diplomă de excelenţă în literatura engleză şi scrie poezie sub îndrumarea poetului Iosif Brodski. În 1993 debutează ca poetă, iar în 2002 se numără printre finaliştii la Yale Younger Poet’s Prize; tot atunci poemele ei ajung în paginile publicaţiilor The Paris Review, Ploughshares şi Doubletake. În 1996 urmează un masterat în istoria artei la Oxford University, desăvârşindu-şi studiile la Courtauld Institute din Londra. Primul său roman, Un bărbat intră în cameră (Man Walks into a Room; Humanitas Fiction, 2011), apare în 2002 şi este finalist la Los Angeles Times Book of the Year. În 2005 publică bestsellerul internaţional Istoria iubirii (The History of Love; Humanitas Fiction 2007, 2012, 2017) pentru care primeşte William Saroyan Prize for International Literature şi Prix du Meilleur Livre Étranger. Romanul este desemnat „Cartea anului“ de Amazon.com şi se numără printre cărţile finaliste la Orange Prize, Prix Femina Étranger şi Prix Médicis Étranger, aflându-se şi pe lista lungă a International IMPAC Dublin Literary Award 2007. În 2017 este ecranizat în regia lui Radu Mihăileanu. În 2007 prestigioasa revistă Granta o include pe Nicole Krauss printre cei mai buni tineri romancieri americani, iar în 2010 The New Yorker o alege pe lista celor mai buni 20 de scriitori sub 40 de ani. Cel de-al treilea roman al lui Nicole Krauss, Marea casă (Great House, 2010; Humanitas Fiction, 2012), se bucură de mare succes de critică și de public, fiind finalist la National Book Award și Orange Prize. În 2017 publică romanul Pădurea întunecată (Forest Dark; Humanitas Fiction, 2018). În 2020 îi apare primul volum de povestiri Să fii bărbat (To Be a Man; Humanitas Fiction, 2022), câștigator al Wingate Literary Prize 2022. În 2021, Nicole Krauss primește Sami Rohr Inspiration Award. Proza ei a apărut în The New Yorker, Harper’s, Esquire, Best American Short Stories, iar cărțile sale sunt traduse în peste 35 de limbi. 

„Mersese mai departe decât oricare alta dintre cunoștințele mele cu un joc care nu era un simplu joc, ci unul al puterii și al fricii, al refuzului de a te lăsa în voia vulnerabilităților cu care te-ai născut.”

Volum câștigător al Wingate Literary Prize 2022. În 2020, inclus printre cele mai bune cărți ale anului în publicațiile Times, O, The Oprah Magazine, Time Magazine, Financial Times, Esquire, Bustle, Lit Hub, Electric Literature, Library Journal și „Editors’ Choice“ în New York Times Book Review. În curs de traducere în 20 de țări. Să fii bărbat – asupra titlului volumului planează aceeași ambiguitate ce învăluie personajele imaginate de Nicole Krauss, ființe dinamice, cu traiectorii sinuoase sau imprevizibile, care se construiesc sau se reinventează, adaptându-se din mers unei lumi ficționale lipsite de stabilitate și de certitudini. Prozele scurte ale lui Nicole Krauss sunt construcții complexe, reunind mai multe fire tematice care converg în ideea libertății de a alege să fii tu însuți, „fără precedent“, fără a te supune unui model, unei tradiții sau unei presiuni exterioare ce te-ar diminua sau limita. A le reduce însă la un nucleu tematic ar însemna să le simplifici, să le ignori ambivalențele și subtilitățile. În urma fiecărei povestiri rămâne un rest de adevăr nespus, o enigmă neelucidată, o incertitudine cu privire la personaje și la resorturile lor comportamentale.

„Soraya, cu umbra ei de mustață, cu ochii ei migdalați cu tuș și cu râsul ei, râsul acela profund, pornit din stomac, când ne-a spus ce îl excita pe bancher. Ar fi putut să o frângă cu o singură mână, numai că ea fie era deja frântă, fie refuza să se frângă.”

Primul meu contact cu autoarea Nicole Krauss - acest minunat și desăvârșit volum de povestiri scurte, multe dintre ele cu potențialul de a deveni cărți de sine stătătoare. Da, știam că o să-mi placă, aveam un anumit feeling chiar de când am văzut coperta - nu știu de ce, dar uneori intuiția mea chiar nu dă greș. De altfel, nici nu știam că este un volum de proză scurtă, deci nu un roman, nici măcar după ce am terminat de citit prima povestire - mi s-a părut mie într-o oarecare măsură că totul se întâmplă mult prea rapid (și mă gândeam, oare ce mai urmează?), pentru ca mai apoi să văd că următoarea povestire nu prea are treabă cu prima (cel puțin în ceea ce privește personajele, deoarece vom vedea faptul că Krauss, în acest volum, își centrează povestirile în jurul unor subiecte specifice). Făcând o concluzie încă de la începutul recenziei, pot spune că volumul de față a fost unul care mi-a plăcut de la început până la sfârșit, chiar dacă am avut tendința de a avea în minte întotdeauna proza scurtă a celor două autoare pe care le iubesc când vine vorba de acest gen - Alice Munro & Clarice Lispector. Poate unele povestiri ar fi putut fi mult mai mult extinse, dar dacă este să ne referim strict la mesajul pe care Krauss și-a dorit să-l livreze, atunci dimensiunea lor a fost mai mult decât suficientă!

„Dar, chiar în clipa când mă gândesc la asta, în adâncul sufletului știu că lucrurile pot să o mai țină așa mult și bine. Că mă voi obișnui să pășesc, în drum spre bucătărie, peste trupul străinului, pentru că așa ne ducem noi viața, trecând cu indiferență peste asemenea lucruri până când nu mai sunt o povară, și e posibil să uităm cu totul de ele.”

În volumul de față, există 10 povestiri - cu și despre femei, cu și despre bărbați. Despre bărbatul fiu și despre bărbatul iubit, despre bărbatul soț și despre bărbatul tată. Și despre modul în care femeia se raportează la acesta. În cele din urmă, povești provocatoare, melancolice, triste & emoționante despre femei și bărbați, în momente cruciale de de-a lungul vieții. Reprimări emoționale, dureri și bucurii, pe care parcă Nicole Krauss le tratează cu o anumită răceală contemplativă, detașat, ca și cum poveștile în sine sunt mai degrabă universale, decât personale. Povești despre femei tinere, aflate în pragul maturității (vezi Elveția și Zilele de pe urmă), despre mame, fiice - unele mai bune decât altele; evident, nu am putut să mă conectez cu toate povestirile din volumul de față, dar din toate am putut înțelege ceva, mai toate au reușit să-mi satisfacă „nevoile literare” când vine vorba de profunzime, emoție, forță și descrieri care să-mi fie pe plac. Krauss chiar are o inteligență anume când vine vorba de psihologia umană, de sufletul fictiv al omului - în fiecare povestire, parcă personajele sunt vulnerabile aflându-se la momente de răscruce în viețile lor. Sexualitatea, spre exemplu, pare a fi chiar un standard & etalon al identității, ba chiar destinului, o modalitate atât de fortificare, cât și de dezrădăcinare, jucând un rol major în fiecare povestire din volumul lui Krauss.

„Dacă e să o numesc cumva, era o iubire de vietate a naturii, o vietate care trăiește într-o lume incomprehensibilă până când, într-o bună zi, întâlnește pe cineva asemenea ei și își dă seama că dintotdeauna și-a ales greșit obiectul asupra căruia să-și exercite capacitatea de a înțelege.”

Femeile din Să fii bărbat sunt puternice și frumoase, sensibile și parcă „expuse”. Multe dintre ele dau dovadă de un fel de austeritate când vine vorba de sentimente, fiind reci, indignate, zgârcite. Deși fiecare poveste este spusă cu o eleganță & un rafinament pe care nu le poți contesta, poate chiar marcă a vocii literare a lui Nicole Krauss, relațiile, conexiunile, evenimentele, momentele de viață se expun chiar din interiorul sufletului personajelor - devenind memorabile. Se portretizează adolescenți și adulți aflați în circumstanțe bizare, deseori, înfricoșătoare (partenerul care își pune masca de gaze pe față și, deodată, devine necunoscut pentru partenera de lângă el). Momente de frumusețe evidentă amestecate cu momente de regret, cu momente de triumf și pierdere. Povestea care dă și numele volumului de față este ultima, și probabil este și cea mai puternică - o poveste despre o mamă și fiul care devine bărbat, despre curgerea neînduplecată & blestemată a timpului. O poveste care îți rămâne în minte și care, totuși, consider că ușor ar putea fi transformată într-un roman extins, ci într-o poveste de-a dreptul excepțională. Nu am citit alte cărți semnate de Nicole Krauss, dar cu siguranță o voi face în viitorul apropiat. Are acel ceva în scriitură care mie îmi place și îmi satisface așteptările, astfel încât, după ce termin cartea, să o pot considera cu adevărat bună!

„Există chipuri pe care suferința le poate transforma într-atât, încât le face de nerecunoscut.”

Nicole Krauss este o povestitoare formidabilă, scriind cu perspicacitate și inteligență din perspectiva unei voci masculine - sincer, nu cred că mi-aș fi putut da seama că autoarea este femeie dacă aș fi citit anumite fragmente ce reiterează psihologia și gândurile unui bărbat. O povestire care mi-a plăcut în mod excepțional a fost Dorm, dar inima-mi veghează, de o tristețe și o profunzime uluitoare, în care se aduce un omagiu într-adevăr emoționant fiicei afectate de durerea cauzată de înstrăinarea tatălui. Pentru mine, povestirile scurte sunt mult mai greu de scris decât romanele în sine - în primul rând, trebuie să ai capacitatea de a ști cum „să aduni” laolaltă personaje și situații și spații și evenimente, astfel încât, într-un spațiu restrâns, să livrezi cititorului emoții și mesajul în sine, să-l faci să se conecteze cu ceea ce scrii, să-l provoci, să-i oferi, să-l miști. În ultimă instanță, pentru mine metoda stilistică, registrul stilistic contează ceva mai mult decât personaje și poate chiar limbajul acestora - pe scurt, trebuie să simt că este „bine scris”, cel puțin din prisma variabilelor pe care eu le iau în considerare atunci când apreciez un roman sau un volum de povestiri, sau de poezii, ca fiind bun. Concluzionând, volumul lui Nicole Krauss chiar mi s-a părut bun și mi-a întrecut așteptările, motiv pentru care îl recomand în special celor care sunt familiarizați cu proza scurtă - iar dacă nu sunteți, atunci, de ce nu, acesta ar putea fi chiar volumul care să vă introducă în acest gen literar!

Fascinație, de Ann Patchett - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2013

Traducere: Carmen Toader

Ann Patchett s-a născut în 1963 la Los Angeles, iar de la vârsta de șase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuiește și în prezent. Între 1981 și 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-și cariera de scriitoare încă din studenție. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obține, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. Primul său roman, The Patron Saint of Liars, apare în 1992 și este ecranizat în 1998. Romanul Taft, apărut în 1994, este distins în același an cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar The Magician’s Assistant, din 1997, ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicații prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post și Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto; Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internațională, recompensat cu PEN/Faulkner Award și Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award și IMPAC Dublin Literary Award. În 2007 publică romanul Run, în 2011 Fascinație (State of Wonder; Humanitas Fiction, 2013), iar în 2016 Comuniune (Commonwealth; Humanitas Fiction, 2019). În 2019 îi apare romanul Casa Olandeză (The Dutch House; Humanitas Fiction, 2021), finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020 și nominalizat la Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year. Romanele sale sunt traduse în peste 30 de țări. Ann Patchett este și autoarea a trei cărți de nonficțiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalități din lume, apărută în revista Time. În 2017 e aleasă membră a prestigioasei American Academy of Arts and Letters. 

„Mă rog ca un fanatic palavragiu acum, că sunt în Brazilia, iar în seara asta mă rog ca curierul căruia o să-i încredințez scrisoarea să ți-o trimită pentru ca tu să simți toată povara iubirii mele. Sărută-i pe băieți din partea mea. Sărută-ți încheietura mâinii.”

Captivantă odisee exotică, magistrală proză de atmosferă care surprinde magia, dar şi ororile junglei amazoniene, Fascinaţie este un roman provocator despre moralitate şi miracol, adevăr şi iubire, ştiinţă şi sacrificiu. Dincolo de apele năvalnice şi anacondele gigantice din Rio Negro, un savant enigmatic descoperă formula unui medicament care poate schimba viaţa femeilor pentru totdeauna. Experimentele doctorului Annick Swenson sunt însă învăluite de mister, căci ea refuză să ţină legătura cu finanţatorii proiectului. Trimisă pe urmele faimoasei cercetătoare, tânăra Marina Singh va întâmpina, în inima întunericului, provocări peste puterea ei de imaginaţie.

„ - Întrebarea e dacă alegi să intervii în lumea din jurul tău sau să o lași să funcționeze la fel ca înainte să fi venit tu acolo. Asta înseamnă respect pentru băștinași. Dacă îi observi puțin, oricum îți dai seama că niciodată n-o să-i convingi să-ți adopte modul de viață. Sunt o rasă foarte greu de influențat. Orice progres pe care încerci să-l transmiți va fi anulat de îndată ce întorci capul.”

Nu este primul meu contact cu scriitoarea Ann Patchett - am mai citit și Comuniune (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) și Casa Olandeză (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Cel din urmă roman nu doar că a fost unul dintre cele mai bune citite în 2021, dar încă este unul dintre cele mai bune romane citite vreodată. Evident, nici Fascinație nu s-a lăsat mai prejos, deoarece, după părerea mea, am fost absolut „fascinat” (ce banal sunt, nu?) de tot ce am citit. Și abia am aștepta să pun mâna pe carte, deoarece Ann Patchett m-a vrăjit prin stilul ei inconfundabil. Un roman absolut perfect; de când am descoperit-o pe Ann Patchett, am recomandat-o tuturor prietenilor mei cu care știu că rezonez când vine vorba de cărți. Și, în unanimitate, cu toții mi-au zis că, într-adevăr, Ann Patchett „este altceva”. Cartea aceasta este o bijuterie - că vorbim despre cum este construită, că vorbim despre limbaj, despre stilul autoare, despre personaje: totul mi-a stârnit admirație și m-a făcut să-mi zic, încă o dată, că într-adevăr există scriitori binecuvântați cu puterea cuvintelor, cu harul de a simți și de a transmite - prin cuvinte - sentimente și emoții reale. Povești care sondează sufletul omului și care ne înfățișează exact așa cum suntem: oameni simpli, doldora de visuri și speranță, plin de iubire și de dorința de a cunoaște, de a cerceta.

„Suntem aici, s-a gândit Marina, și n-am mai fost niciodată aici. Era un verde atât de strălucitor, mult mai proaspăt decât tot ce văzuse până ajungi în junglă. Păsări cu gheare lungi se plimbau alene pe pajiștea gingașă, pășind atât de sigure pe ele, încât ai fi putut crede că acele plante plutitoare minuscule ar fi fost în stare să ducă și greutatea unui farmacolog. Problema era ce adâncime avea apa: treizeci de centimetri sau șase metri.”

N-aș putea face o distincție clară între romanele scrise de Patchett pe care le-am citit. Evident, știu faptul că romanul Casa Olandeză (care a fost și primul meu contact cu autoarea), a reușit să îmi vorbească mult mai intim decât celelalte, dar Comuniune și Fascinație mi-au plăcut, de asemenea, deosebit de mult. Totuși, la acest roman am simțit ceva diferit, un alt fel de abordare. Să fi fost oare din cauza cadrului în care s-a desfășurat acțiunea - jungla? Să fi fost oare datorită faptului că, aparent, mi s-a părut mult mai dinamic decât celelalte? Oricum ar fi, mi s-a părut năucitor de bun, iar eroina romanului, Marina Singh, mi-a plăcut extraordinar de mult. Curajoasă, inteligentă, devotată și puternică, Marina Singh se aventurează pe urmele necunoscutului, încercând să dezlege „misterul” care se învârte în jurul unei morți suspecte și în jurul unor studii de cercetare lăsate în aer. Ambele sarcini se dovedesc a fi deosebit de complexe, dificile, cu multe ascunzișuri, dar Marina dă dovadă de tot ce este necesar pentru a găsi sorți de izbândă. În fine, nu asta este relevant pentru roman, după părerea mea: ci, în esență, modul în care Patchett reușește să „contureze” povestea, frumusețea în care o învăluie. Patchett este o scriitoare elegantă, rafinată, iar cuvintele pe care le folosește pulsează de emoție și de viață, de profunzime și poezie... Nu știu, pentru mine Patchett are acel ceva pe care îl trăiești și pe care nu îl poți teoretiza. Acel ceva care place oricărei persoane care iubește frumosul.

„(...) Asta a fost cea mai importantă lecție a domnului doctor Rapp despre Amazon în domeniul științei: să nu te concentrezi niciodată pe ce cauți atât de mult, încât să pierzi din vedere ceea ce găsești de fapt.”

Ann Patchett te invită într-o lume literară aparte, te ia în cocârdășie în această călătorie în jungla amazoniană. Te întâlnești cu canibali, cu triburi, cu anaconde uriașe, ciuperci psihedelice - în această junglă care niciodată nu doarme, care niciodată nu este sigură. Boli, oameni săraci, tradiții și obiceiuri - modul în care autoarea a reușit să contureze cadrul, să reitereze culoarea locală, mi-au plăcut enorm și a reușit să mă introducă și mai mult în pulsul poveștii. Să mă apropii și mai multe de personaje, să trăiesc și mai intens anumite lucruri. O scriitură plină de lumină, care te vindecă prin tonul domol, cadențat și prietenos, prin liniștea pe care o resimți atunci când citești. Fascinație chiar e un roman elegant, un roman care își merită toată aprecierea și toate laudele. Vreau neapărat să citesc și celelalte romane scrise de Ann Patchett, și chiar sper să fie traduse și la noi cât de curând. Acest roman plin de aventuri, cu personaje curajoase, puternice, devotate, se înscrie în registrul unei povești excelente, care te pune față în față cu anumite lucruri, care îți dă de gândit. Eu, unul, mereu am considerat că romanele de acest gen sunt „lecturi de stare”, dar chiar m-am simțit foarte antrenat în poveste, încercând să aflu „misterul” din jurul situațiilor care, de fapt, reprezintă motivul plecării Marinei Singh în jungla amazoniană.

„- Ar fi minunat să avem o pătură curată.

- Dacă ați avea o pătură curată, după aceea v-ați dori o pătură sterilă, iar o pătură sterilă v-ar face să credeți că nu puteți face nimic fără o masă de operație și lumină, iar de la masă și lumină mai e un pas foarte mic până la un aparat de măsură a pulsului fetal. Știu asta. Vedeți cât de dilatată e.”

În cele din urmă, n-aș mai putea spune și altceva. Dacă rezonați în mod obișnuit cu lecturile mele, atunci cu siguranță o să vă placă și această carte. Narată într-un stil fluid, pe alocuri plin de suspans, de tensiune, povestea te vrăjește și te prinde în mrejele ei, pentru ca apoi, la sfârșit, să ți se dezvăluie un adevărat cumul de forțe - vreau să vă spun că ultimele 40-50 de pagini le-am citit cu sufletul la gură, deoarece au reprezentat, părerea mea, apogeul lecturii. Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, pentru că merită tot timpul și toată atenția voastră. Pentru mine, Ann Patchett a devenit un simbol al cărților elegante, al cărților rafinate - nu știu de ce îmi vine să le descriu așa, dar știu faptul că de fiecare dată când am citit o carte scrisă de dumneaei, am fost îmbrățișat de o anumită stare pe care rar am resimțit-o atunci când am citit ceva. Și este o stare care îmi place, care mă relaxează și mă vindecă, care îmi oferă posibilitatea de a sta în tihnă și de a mă bucura de literatură de calitate. Abia aștept, după cum am spus, să fie traduse și alte cărți ale autoarei - sunt absolut sigur că nu voi fi dezamăgit ci, de fapt, că voi fi la fel de bucuros că am citit o carte deosebit de bună!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ann Patchett, apărute și pe blog:

 | Comuniune | Casa Olandeză |

Cartea umbrelor (Trilogia memoriei, #3), de E. O. Chirovici - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2024

Traducere: Maria Adam

Eugen Ovidiu Chirovici a publicat primul roman în 1991 și a desfășurat o bogată activitate literară și publicistică în România înainte de a se stabili în Europa de Vest în 2012. Opera lui de ficțiune a fost tradusă în patruzeci de limbi și se bucură de o largă recunoaștere internațională. O adaptare cinematografică a thrillerului Cartea oglinzilor, intitulată Sleeping Dogs (Fantomele trecutului) a fost lansată în 2024, avându-l pe Russell Crowe în rolul principal.

⛓ NIMIC NU TE POATE SCĂPA DE LANȚURILE GRELE ALE TRECUTULUI ⛓

Cartea umbrelor este ultima carte, care încheie Trilogia memoriei scrisă de Eugen Ovidiu Chirovici (din care mai fac parte Cartea oglinzilor și Cartea secretelor). Așa cum ne-a obișnuit, și de această dată autorul ne poartă prin minunata și neînțeleasa lume a amintirilor. Personajele sunt prinse într-un joc al realității în care amintirile pot redimensiona prezentul, iar ficțiunea poate schimba percepția întâmplărilor. Iar când la mijloc se află o crimă, adevărul poate fi o dimensiune interpretabilă. După întâlnirea cu un cuplu misterios la o petrecere în Manhattan, Jim Goldman pleacă în Mexic pentru a recupera un manuscris. Fragmentul nesemnat pe care îl descoperă acolo spune povestea unui scriitor consacrat, Autorul, a cărui soție a fost victima unei crime odioase. Incapabil să continue proiectul la care tocmai lucra, intitulat Cartea umbrelor, Autorul angajează un scriitor surogat care să îl ajute în acest sens. În curând, însă, acesta din urmă ajunge la concluzia că Autorul și-a ucis soția și că noul lui roman este o confesiune inconștientă. Prin urmare, el începe să scrie pe ascuns o altă versiune a Cărții umbrelor, menită a-l demasca pe Autor. Fragmentul descoperit în Mexic se sfârșește în acest punct. Jim decide să completeze manuscrisul cu propria lui versiune, însă în curând realizează că povestea din manuscris pare să aibă un corespondent real și că frontiera dintre ficțiune și realitate este mai neclară decât pare la prima vedere.

„(...) Arta autentică este întotdeauna învăluită-n mister și accesibilă doar celor aleși.”

Un fascinant & plin de suspans roman - de la început până la sfârșit, nu am putut să-l las din mână. Iar asta nu-i puțin lucru, întrucât sunt mare iubitor de thrillere și mă dau în vânt după acest gen literar. Or, tocmai acest lucru deseori mă face, în același timp, să fiu foarte reticent & exigent cu lecturile (de această natură) pe care le am. Înainte să ajung la Cartea umbrelor, am avut niște experiențe neplăcute cu diferite cărți care se recomandau ca fiind geniale & nemaipomenite, dar s-au dovedit a fi doar-alte-cărți-care-abia-pot-fi-numite-thrillere. Drept urmare, și n-am să mint, am intrat în această lectură puțin rezervat, deoarece, de altfel, domnul E. O. Chirovici este foarte lăudat și apreciat - și tocmai acest lucru m-a făcut să fiu puțin rezervat. Dar, după primele pagini, am uitat de toate prejudecățile (nefondate, de altfel), fiindcă mi-am dat seama că așteptările au să-mi fie nu doar atinse, ci întrecute. În scurt timp, am dat gata cartea (n-am mai putut, pur și simplu, s-o las din mână), și mi-am dat seama că, într-adevăr, autorul chiar își merită toate laudele & aprecierile & merită toată atenția iubitorului de thriller. Mai ales a iubitorului de thriller care este în căutarea unei lecturi autentice, în care suspansul este atât de dens de-l poți tăia cu cioburile unei oglinzi... O oglindă a trecutului care s-a spart și a împrăștiat în jurul ei cele mai bizare & neașteptate comploturi.

„(...) În drum spre casă, am avut sentimentul straniu că vedeam pentru prima oară orașul, iar manuscrisul neterminat, pe care îl recuperasem doar ca să-l pierd definitiv, îmi schimbase viața pentru totdeauna.”

Romanul ne spune povestea lui Jim Golden, care printr-o conjunctură neașteptată ajunge să pună mâna pe un manuscris cel puțin la fel de bizar ca realitatea pe care deja o trăia. Își dă seama că acest manuscris este mult mai real decât s-ar fi așteptat, întrucât are corespondenți în realitate - atât de natură umană, cât și circumstanțială. De-aici, până la a se ajunge la o nebuloasă în care nu mai poți face diferența între realitate-ficțiune nu este decât un simplu pas, pe care E. O. Chirovici îl dictează cu o măiestrie fascinantă: fără a oferi prea multe detalii, fără a deveni redundant & plictisitor (ceea ce ar știrbi deosebit de mult valența unei cărți thriller), dar oferindu-i cititorului tot ce îi este necesar pentru a-l ține acolo, în fascinanta lume a romanului. Manuscrisul pe care Jim îl găsește ajunge să devină un fel de „suprapersonaj”, fiind cel care parcă dictează, în totalitate, viața acestuia. Angajându-se în a-l termina, Jim va ajunge să fie absorbit complet de „creație” - m-am gândit, pe alocuri, că ar fi un fel de catharsis, dar mi-am dat seama că, de fapt, de acest act creator pare să depindă întreaga viață a lui Jim. Bântuit de misterele din jur - ce s-a întâmplat cu Eve, de ce încep să dispară anumite persoane, cum de manuscrisul a ajuns tocmai în Mexic, de ce lumea pare să-i ascundă atât de multe lucruri - Jim se pierde (sau se dăruiește) în totalitate actului creator. Neștiind că, de fapt, la finele său Jim nu va mai fi același.

„Primele fraze ale unei povești nu reprezintă începutul acesteia, după cum nici ultima propoziție nu este sfârșitul ei, pentru că începutul și sfârșitul unei istorii nu există cu adevărat. Ele sunt doar momente subiective alese de cineva dintr-un șir neîntrerupt de posibilități, alegere care îți îngăduite să tragi cu coada ochiului spre ceva care a început, de fapt, cu mult timp în urmă, se desfășoară pentru o perioadă nedeterminată și se va sfârși cândva în viitor, sau nu se va sfârși deloc, ci doar se va repeta la nesfârșit.”

În general, nu-mi place să vorbesc prea mult despre acțiune & ce se întâmplă în carte, fiindcă nu are niciun sens. Însă, vă pot spune că se-ntâmplă foarte multe, însă NU prea multe pentru a-l obosi pe cititor. Mă voi repeta, spunând că E. O. Chirovici știe cum să-și fructifice intriga și talentul în așa măsură încât să nu exagereze, dar nici să fie auster, redundant. Am ales să-i dau 4 steluțe din simplul fapt că, bineînțeles, am niște „etaloane” atunci când vine vorba de cărți thriller, dar știu că (aproape) fiecare carte are acel ceva al ei. Ah, era să uit, parcă aș fi vrut ca personajele să fie puțin mai bine conturate, dar asta-i ceva care nu este vital (cel puțin într-un thriller) - este doar un lucru asupra căruia aș fi vrut ca autorul să insiste ceva mai mult. În rest, totul mi s-a părut foarte bine dozat, executat impecabil și dus în direcția potrivită, fără să fi simțit măcar o clipă că mă plictisește și obosește. Mi-a plăcut foarte mult și modul în care E. O. Chirovici, în Cartea umbrelor, a reușit să redea cu fidelitate ce înseamnă, în sine, actul creației pentru un scriitor - la rândul meu, cochetând cu scrisul, m-am identificat cu foarte multe aspecte de această natură. Chiar mi-a plăcut modul în care a făcut-o!

„(...) Eram eu cel care o visa pe Eve, era Eve cea care mă visa pe mine sau eram amândoi plăsmuiri ale visului unui necunoscut?”

În sfârșit, nu mă voi mai lungi, deoarece cred că am făcut-o destul și uneori am impresia că „spun multe” fără, de fapt, a spune ceva concret. Îmi dau seama tot mai mult că despre unele cărți nu prea poți să vorbești în adevăratul sens al cuvântului, spunând ceva relevant: despre unele cărți este îndeajuns să spui că le recomanzi, iar asta spune cam tot ce vrei să spui. După părerea mea, romanul care încheie Trilogia memoriei merită toată atenția, pentru că i se cuvine o atenție deosebită mai ales din partea cititorului iubitor de thriller - așa cum sunt eu. Și, implicit, dacă recomand această carte, eu chiar cred că înseamnă multe, fiindcă am o bogată & vastă & efervescentă experiență literară când vine vorba de cărțile din acest gen literar. Mă bucur tare mult că am reușit să pun mâna pe ea; și, mai mult decât mă bucură faptul că am citit-o, mă bucură faptul că nu m-a dezamăgit și mi-a plăcut atât de mult, că mi-a oferit exact ceea ce-mi trebuia după multe-alte-lecturi-eșuate (bineînțeles, tot thriller). Așadar, v-o recomand cu cea mai mare încredere (și nu mă refer doar la Cartea umbrelor, ci și la celelalte 2 volume din serie), fie că sunteți sau nu pasionați ai genului thriller!

Leii de pe Fifth Avenue, de Fiona Davis - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2022

Traducere: Sînziana Dragoş

Fiona Davis s-a născut în Canada și a crescut în New Jersey, Utah și Texas, fiind în prezent stabilită la New York. A absolvit College William and Mary și Facultatea de Jurnalism la Columbia University. După o carieră în actorie, apărând în producții de pe Broadway și în teatre locale, a lucrat ca redactor și scriitor specializat pe subiecte legate de sănătate, fitness, dans și teatru. Fiona Davis este autoare bestselling New York Times, iar romanele sale istorice au ca fundal clădiri reprezentative ale New Yorkului. Primul ei roman, The Dollhouse (2016), a fost Cartea verii în Time Magazine. I-a urmat romanul Adresa (The Address, 2018; Humanitas Fiction, 2023), Indie National Bestseller. În 2019 publică romanele The Masterpiece și The Chelsea Girls. Acestora le urmează Leii de pe Fifth Avenue (The Lions of Fifth Avenue, 2021; Humanitas Fiction, 2022), bestseller New York Times și cea mai bună carte a verii în New York Post. În 2022 publică romanul The Magnolia Palace. Cărțile Fionei Davis au fost alese pe lista de lecturi „One Book, One Community“, iar articolele sale au apărut în publicații ca The Wall Street Journal și O, the Oprah Magazine. Romanele ei sunt traduse în peste 20 de limbi.

„- Femeile n-ar trebui să muncească, a pufnit tatăl ei, arătând spre Pearl și Harry, care jucau arșice pe podea. Copiii au nevoie de tine.

Câte replici tăioase nu-i veneau în minte Laurei: dacă mama ei și-ar fi găsit o slujbă, în așa fel ca povara să nu fi căzut doar pe umerii soțului ei, atunci tensiunea și învinovățirea din casă ar fi fost mai puțin apăsătoare. Dacă mama ei și-ar fi urmat dorința inimii...”

Un spațiu emblematic – The New York Public Library, Biblioteca Publică din New York – și o serie de cărți rare furate conturează cadrul și intriga bestsellerului Fionei Davis. Elucidarea misterului va aduce față în față două femei din generații diferite, de la începutul și sfârșitul secolului XX, care se luptă pentru propriile idealuri și care aleg să le urmeze, indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătească. În clipa în care Sadie Donovan devine curator pentru Colecția Berg a Bibliotecii Publice din New York, viața ei este în derivă. Ușor excentrica Sadie, divorțată și căutând să se regăsească, abia dacă apucă să se bucure de promovarea primită pe neașteptate, deoarece, unul după altul, exponatele care urmau să se afle în centrul expoziției pregătite de ea încep să dispară. Pentru Sadie, căutarea făptașului se transformă într-o călătorie interioară, a descoperirii de sine, o confruntare cu un trecut plin de secrete – unele ascunse bine în istoria familiei – și o formă de asumare a propriei puteri, sfidând obstacolele pe care le are de înfruntat.

„Istoria este făcută de oameni care dețin puterea și iau anumite decizii, iar notițele și scrierile lor ne dezvăluie procesul care a condus la luarea unei decizii.”

Ce carte! Ce atmosferă! Ce scriitură impecabilă! Ce decor și ce personaje! Ah, cât ador cărțile care reușesc să mă poarte într-un alt timp, care reușesc să mă strecoare printre cadrele descrise, să mă insereze fix în atmosferă - să simt aerul, mirosul, timpul, spațiul! Un splendid roman care, dincolo de a fi deosebit de bine scris, are și un mister aparte - iar combinația aceasta, atent dozată, armonioasă, m-a vrăjit de la bun început, astfel încât n-am mai putut să las cartea din mână până când n-am dat-o gata. Furtul de cărți, misterul din jurul acestora, investigațiile, cronologia atent structurată, planurile temporale - totul, dar totul a fost atent construit, pentru a se contura într-un roman splendid, care nu doar că îți satisface așteptările, dar le depășește semnificativ. Leii de pe Fifth Avenue a fost o carte care nu m-a surprins, deoarece știam că o să-mi placă enorm de mult, dar a fost o carte care mi-a depășit enorm așteptările, deoarece chiar nu m-am așteptat să o citesc chiar într-o singură zi. Am luat-o în mână, am citit primele capitole, și de-acolo n-am mai putut să-mi spun „Stop!”, continuând și continuând până când am ajuns la sfârșit... Și ce mai sfârșit! Mi-a plăcut totul la această carte, de la început până la sfârșit, și nu am simțit măcar o secundă că m-ar fi plictisit sau că ar fi fost lungite anumite fragmente. Nu! Totul a fost exact cât trebuie să fie, exact unde ar fi trebuit să fie!

„- După ce-ți moare prima dată cineva la care ții foarte mult, toate celelalte pierderi devin infinit mai dureroase, pentru că știi cât de greu ai să-ți revii după aceea.”

Un roman fermecător, captivant, care reiterează un timp pe care nu l-am trăit, dar pe care l-am simțit, să spun așa, pe propria-mi piele. Nu ai cum să nu simți dragostea Fionei Davis pentru literatură, pentru cărți, pentru cuvinte - totul strălucește în orice moment, la orice propoziție. Nu mai vorbesc despre cât de frumos a descris orașul New York, istoria acestuia. Pe cât de multă plăcere mi-a adus lectura, pe atât de mult m-au întristat unele lucruri - vorbesc despre emoții reale, percepute din simpla perspectivă că am trăit alături de frumoasele-i personaje. Mă simțeam eu însumi în Biblioteca Publică din New York, ca parte a misterului, și parcă eu eram antrenat în a descoperi ce s-a întâmplat cu toate cărțile furate. O ficțiune istorică aparte, cu două protagoniste puternice - în planuri temporale diferite (1914 și 1992), în care se alternează firul narativ, dar amândouă sunt în strânsă legătură cu cărțile. Ca bibliofil, de altfel, ce ți-ai putea dori mai mult decât o poveste cu și despre cărți? Să fim serioși! Să știi că cineva iubește la fel de mult cărțile, că le cunoaște adevărata valoare...? Ah, ce minunăție! Poate sună „impresionist” tot ce scriu aici, dar este exact ceea ce simt: că acest roman are o valoare intrinsecă deosebită!

„- A avea un soț și un copil nu înseamnă că ești corectă din punct de vedere moral. Mai există și alte moduri de a-ți duce viața decât acelea de soț, soție sau progenitură, a spus Amelia. E cazul să ne lărgim concepția despre familie și să zdrobim cătușele exploatării femeii. Eu pot să am o slujbă, un copil, și pot să aleg să iubesc pe oricine vreau eu, la fel ca și dumneavoastră.”

Am fost fascinat de tot ce mi-a oferit această carte - emoție, profunzime, realitate și mister, oh, da, misterul acesta care a fost atât de bine conturat, atât de bine exploatat. Biblioteca fascinantă, personajele minunate, acțiunea, intriga și tensiunea... De asemenea, nu pot menționa și faptul că Fiona Davis atinge subiecte sensibile în acest roman, cum ar fi opresiunea drepturilor femeilor, tirania, precum și deseori „neputința” care duce la acceptarea acestor realități. Dincolo de a fi o operă de ficțiune foarte frumoasă, este și o carte din care ai ce învăța, care te pune față în față cu anumite lucruri și adevăruri istorice. Leii de pe Fifth Avenue este un roman pe care îl porți în sufletul și în mintea ta mult timp după ce l-ai citit, iar acest lucru certifică, încă o dată, ce experiență literară superbă presupune lecturarea acestei cărți. Citindu-l, m-am relaxat total, am fost îmbrățișat de o stare aparte, o stare de liniște și bucurie, de efervescență și mulțumire. Un roman ca o lumină care te vindecă, care îți dă speranța de care uneori ai nevoie pentru a trece peste anumite lucruri. În cele din urmă, după cum deja am menționat, poți simți iubirea autoarei pentru cuvinte, poți simți faptul că, într-adevăr, cunoaște cât de puternic este cuvântul scris și ce valență vindecătoare au poveștile despre viață!

„- Am senzația, a început Inez, că sunt suspendată între două lumi: cea a bărbaților și cea a femeilor. Îndatoririle și plăcerile femeii obișnuite mă plictisesc și mă enervează. Mă interesează și mă atrag îndatoririle și plăcerile bărbatului. Și am descoperit nu de mult că tot așa simt o mare parte dintre semenele mele. Nu am întâlnit însă nici un bărbat care și-ar fi dorit vreodată să fie femeie. Dar am întâlnit însă unele femei, puține ce-i drept, care și-ai dorit, într-un moment sau altul, să fie bărbați.”

Nu știu ce v-aș mai putea spune, așa că mă voi opri aici. Vi-l pot doar recomanda cu cea mai mare încredere, știind că vă va oferi o experiență literară aparte. Uneori, privesc retrospectiv și mă gândesc că aceste „recenzii” pe care le fac nu sunt întocmai tipice - nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții, despre ce s-a întâmplat, nu voi face caracterizare de personaje sau analiză pe text. Nu. Vreau ca recenziile mele să fie sincere, să fie exact așa cum îmi vine mie să fie. Să vorbesc despre cum m-a făcut o lectură să mă simt, ce mi-a transmis (și, uneori, simt că nici nu pot găsi cuvintele potrivite pentru a descrie întocmai ce anume mi-a transmis o carte), de ce mi-a plăcut și ce m-a atras cel mai mult la ea. Cu toate acestea, simt că sunt recenzii vagi - mereu când postez o recenzie, simt că aș fi putut scrie mai mult, mai bine, mai clar. Am tendința de a încerca să „mă lipsesc” de detalii stricte legate de o lectură, motiv pentru care, de cele mai multe ori, recenziile mele sunt strict legate de cum-m-a-făcut-pe-mine-cartea-să-mă-simt! Și, în cazul de față, m-a făcut să mă simt perfect, să mă simt mândru de faptul că ador să citesc și că am această pasiune! Și mândru de faptul că există autori care chiar iubesc ceea ce fac, care chiar iubesc poveștile și cuvintele și ne oferă oportunitatea de a fi martorii creațiilor lor!

Otrava iubirii, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2016

Traducere: Liliana Donose Samuelsson

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, iar în 2022, cel de-al doilea, Poarta cerului.  Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

„Ce bizară e mâna... Atât timp cât rămâne la distanță, mâna e doar o prelungire a brațului, nu-i dăm atenție, n-o remarcăm; dar, cum ni se așază pe piele, se produce o metamorfoză, își schimbă consistența, catifelată, fermă, aspră, moale, umedă, uscată; își modifică temperatura, caldă, rece, sau înghețată; capătă personalitate, nu mai e tăcută, vorbește, transmite sentimente, comunică atracție, violență, dezgust; pe scurt, mâna care ne atinge pielea își arogă o independență stranie; se rupe de corpul căruia îi aparține și devine o prezență.”

Prietene bune, Julia, Colombe, Raphaëlle și Anouchka sunt la vârsta întrebărilor pe care nu îndrăznesc să le rostească, așa că își consemnează în jurnalele personale cele mai ascunse gânduri. Aflăm astfel că în jurul lor dragostea, un sentiment care le este încă străin, modelează destine, unește și destramă familii, pune în primejdie și salvează vieți, ca într-o inegalabilă dramă shakespeariană. Nevoia de iubire se va insinua treptat în fiecare gest și gând al celor patru adolescente, ca nevoia de un drog ce aduce extazul și ale cărui consecințe sunt periculoase. Când povestea lui Romeo și a Julietei, pe care liceenii o vor pune în scenă, își va arunca umbra nefastă asupra realității, se va dovedi dragostea atât de puternică, încât să vindece rănile pe care tot ea le-a provocat?

„Nu-ți alegi tu dragostea, ea te alege pe tine. Pasiunea s-a abătut asupra lor ca un virus ce contaminează o populație întreagă. Pasiunea le vine din afară, se infiltrează, își sapă culcușul, prosperă, se dezvoltă. Ei îndură, se zbat în valurile acestei fierbințeli, sunt în delir, își cedează ființa acestui flagei care-i conduce în pragul morții.”

Mi-a fost dor de Eric-Emmanuel Schmitt - nu știu când, de-a lungul vieții mele de cititor pasionat, am renunțat din a-i mai citi cărțile. Știu că, în orice caz, ruptura nu s-a petrecut niciodată, întrucât Eric-Emmanuel Schmitt rămâne unul dintre scriitorii care mi-au insuflat această patetică iubire pentru lectură și cărți. Oricum, am acasă foarte multe cărți scrise de autor: cel puțin pe toate care au fost traduse la noi până în momentul în care m-am oprit din a-l citi. Știu, oricum, că vreau să mă reapuc să îl citesc așa cum o făceam cândva, să ajung la zi cu cărțile sale, cu tot ce a mai publicat. Motivul? Fiindcă Schmitt este un autor care reușește întotdeauna să-mi miște sufletul, să-mi creeze trăiri & emoții, și astfel reușesc eu să traduc o lectură bună: o lectură care îmi oferă lucruri și care mă face să mă simt viu, plin de emoții, o lectură care îmi smulge lacrimi, o carte pe care, după ce o termin, vreau să o strâng în brațe. Cu foarte multe dintre cărțile lui Schmitt am trăit aceste emoții; chiar dacă nu a fost și cazul cărții de față, pe care deși nu am putut-o simți, nu m-a atins, am citit-o într-o singură repriză.

„În orice persoană apropiată se ascunde un străin gata să iasă la iveală (...).

Mă-ntreb cu groază ce-o să iasă din mine într-o bună zi (...).

Eu speram că maturizându-mă voi ajunge să fi eu însămi. Dar dacă voi deveni altcineva?”

Nu spun că nu mi-a plăcut, fiindcă mi-a plăcut, a fost o lectură foarte interesantă și atipică, aș spune, deși știu că Schmitt are o latură scriitoricească polivalentă: îți poate oferi orice gen de lectură, dar în fiecare îi simți vocea, simți acel ceva pe care Schmitt îl are. Autorul poate fi și modern, poate fi și clasic, poate fi și tăios, incisiv, poate fi și deosebit de patetic & amorezat. Poate fi emoționant, dar poate fi și sec, auster. Plin de metafore și efervescență stilistică, dar și sumbru și cu o precizie chirurgicală de a descrie locuri improbabile. Cartea de față nu a fost o lectură memorabilă, dar a fost o altă carte scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt pe care am citit-o, iar asta mă bucură mai mult decât orice alt rating de cinci steluțe. Am cumpărat-o din Cărturești recent, fiindcă am văzut-o pe raft și am știut, atunci, că este un semn că trebuie să o cumpăr - știam prea bine că nu o am, altfel nu m-aș fi riscat să o cumpăr (mi s-a întâmplat de foarte multe ori să îmi cumpăr cărți pe care deja le am). Așa-i când îți cumperi cărți fără să le citești, din simpla predilecție și dorință de a le avea. Sunt sigur că nu pățesc doar eu!

„- Iubirea există, Colombe! Bunicii mei sunt dovada că iubirea poate să dureze o viață întreagă. Iubirea suferă, dar nu moare.

Are dreptate. Totuși, de ce simte nevoia să toace subiectul ăsta la infinit? După mine, pasiunile durează cât durează. Care-i problema? Nu sunt pe pământ ca să realizez performanțe, sunt aici ca să fiu fericită.”

Am știut că nu am citit Otrava iubirii, fiindcă știu că am citit Elixirul dragostei și îmi aminteam de felul în care coperțile se potrivesc precum un puzzle. Acum, sincer, sper să nu mă îndoiesc de faptul că nu am această carte acasă, la țară, deoarece fix în momentul acesta mă încearcă un sentiment care-mi spune că acum ceva timp am pus una lângă alta cele două cărți pentru a forma imagina completă a fetei de pe copertă. Bun, bun, bun! Am să verific când voi merge acasă, și chiar sper să nu am dreptate, fiindcă ar fi destul de aiurea (nu-i așa?) să fi cumpărat o carte pe care o aveam deja, când aș fi putut cumpăra o carte scrisă de Schmitt pe care nu o am acasă. În fine! O voi dărui cuiva, în caz de se adeverește ceea ce cred. Romanul de față este unul de dimensiuni restrânse, iar paginile se parcurg foarte rapid fiindcă reprezintă note din jurnalele celor 4 fete - cum cresc, cum trec prin viață, iubiri și amăgiri, dezamăgiri și regrete, succese și dorințe, visuri & lipsa acestora. Dar, mai ales, iubiri, în toate formele (im)posibile, iubiri din care își trage seva o otravă brută, violentă, în fața cărora orice alte sentimente devin anemice, seci...

„(...) Iertarea înseamnă să înțelegi că un destin reprezintă o continuă improvizație, că el nu înțepenește în trecutul pe care l-am trăit, și cu atât mai puțin într-un incident unic. Mâine nu mai e azi.”

Bineînțeles, nu voi vorbi despre acțiune, fiindcă nu face interesul nimănui. Această recenzie nu vrea decât să fie un îndemn de a-l citi pe Schmitt (deși sunt absolut sigur că ați citit cel puțin o carte semnată de autorul francez, fiindcă mi s-a întâmplat să aud că „Da, l-am citit pe Schmitt” de la cele mai improbabile persoane). Așadar, mai ales dacă sunteți vizitatori ai acestui blog, cu siguranță știți cine e Schmitt și ați auzit de măcar 2-3 titluri pe care le-a scris. Eu vă recomand cu mare căldură să citiți orice scris de el, de la cărțile de cele mai mici dimensiuni, cum este Milarepa sau Oscar și Tanti Roz, până la romanele sale actuale. Abia aștept să pot pune și eu mâna pe ele, să încep din nou să-l citesc pe acest autor care mi-a insuflat pasiunea & iubirea pentru cărți & lectură, care mi-a oferit lecturi și lecții de viață, care m-a ajutat să evadez în cele mai potrivite momente - momentele în care aveam nevoie. Poate acest volum n-a fost cel mai bun, dar nici nu și-a propus să fie, probabil: dar a fost o lectură pe care am îndrăgit-o fiindcă îl îndrăgesc pe Schmitt. Și o voi face mereu!