Comuniune, de Ann Patchett - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 328

Traducere: Rodica Ștefan

„Ce ciudat că toate lucrurile din trecut n-o părăseau nici măcar acum (...).”

Ann Patchett s-a născut în 1963 la Los Angeles, iar de la vârsta de șase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuiește și în prezent. Între 1981 și 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-și cariera de scriitoare încă din studenție. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obține, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. Primul său roman, The Patron Saint of Liars, apare în 1992 și este ecranizat în 1998. Romanul Taft, apărut în 1994, este distins în același an cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar The Magician’s Assistant, din 1997, ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicații prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post și Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto; Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internațională, recompensat cu PEN/Faulkner Award și Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award și IMPAC Dublin Literary Award. În 2007 publică romanul Run, în 2011 Fascinație (State of Wonder; Humanitas Fiction, 2013), iar în 2016 Comuniune (Commonwealth; Humanitas Fiction, 2019). În 2019 îi apare romanul Casa Olandeză (The Dutch House; Humanitas Fiction, 2021), finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020 și nominalizat la Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year. Romanele sale sunt traduse în peste 30 de țări. Ann Patchett este și autoarea a trei cărți de nonficțiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalități din lume, apărută în revista Time. În 2017 e aleasă membră a prestigioasei American Academy of Arts and Letters.

„În persoana ei se destingeau încă trăsături de-ale lui Beverly, în felul în care își ținea spatele drept sau în gâtul lung. E o crimă ce urme lasă trecerea timpului asupra femeilor.”

Autoare de succes, deținătoarea unor prestigioase distincții (Orange Prize for Fiction șI PEN/Faulkner Award), Ann Patchett a cucerit publicul cititor prin romane ca Belcanto și Fascinație. Scriitoarea revine în forță cu un roman cu tentă autobiografică, Comuniune, o poveste lucidă și tandră ce urmărește de-a lungul deceniilor destinele a șase copii reuniți fără voie după divorțul părinților și reconfigurarea familiilor. Scris cu umor și compasiune în egală măsură, Comuniune vorbește despre profundele legături de iubire și loialitate care ne țin împreună. În clipa în care Bert Cousins o întâlnește pe Beverly Keating la petrecerea de botez a fiicei acesteia din urmă, cei doi se simt atrași unul de celălalt cu o forța căreia nu i se pot împotrivi. Iubirea ce se naște între ei, subminând căsniciile în care amândoi se află deja, va duce la destrămarea acestora și întemeierea unei noi familii împreună cu cei șase copii cu vârste cuprinse între cinci și doisprezece ani. De-acum încolo, fetele lui Beverly, Caroline și Franny, și copiii lui Bert – Cal, Holly, Albie și Jeannette – vor pendula între două cămine. Acesta este, de fapt, punctul din care povestea pornește în forță, istorisită pe mai multe voci și din perspective diferite, fiecare dintre personaje deținând, pe rând, rolul principal și având posibilitatea de a-și desfăoura propria realitate. Patchett urmărește vreme de cincizeci de ani destinele celor șase copii ai celor două familii, interacțiunile dintre ei în momentele-cheie ale vieților lor și felul în care divorțul părinților și reconfigurarea familiilor le modelează parcursul și alegerile, trasând în tușe sigure profiluri psihologice veridice, de o mare subtilitate.

„Cei șase copii aveau în comun un singur lucru fundamental, care împingea posibila antipatie reciprocă la coada clasamentului: își detestau părinții. Îi urau.”

Știam că și această carte va fi una deosebită, întrucât, de la Ann Patchett, am mai citit și Casa Olandeză (recenzia, dacă sunteți interesați, o găsiți AICI), un roman formidabil care nu unul dintre cele mai bune citite anul acesta, ci unul dintre cele mai bune citite vreodată (și, credeți-mă, am citit multe cărți de-a lungul anilor). Deci, am știut că Ann Patchett are să-mi ofere, și de data aceasta, o poveste fascinantă, emoționantă, umană și reală, cu tente autobiografice, un roman subtil și profund care încadrează, printr-o eleganță și cu o subtilitate aparte, o poveste despre viață, despre momentele mici care contează și se dovedesc a fi, mai târziu, mărețe. Un roman deosebit, cu un rafinament pe care, parcă, Ann Patchett îl accesează cu atâta ușurință încât devine incredibil de palpabil, într-o proză care transcede cititorul, îl luminează și-l răvășește - Comuniune între forța literară a autoarei, între puterea expresivă care sălășluiește între cuvintele bine alese, de-o potrivire aparte, și așteptările cititorului mișcat, până la lacrimi, de o carte care se dovedește a fi, în cele din urmă, acel „argument” de care aveam nevoie pentru a afirma, fără niciun dubiu, că Ann Patchett este una dintre scriitoarele mele preferate. 

„Fix credea foarte tare în ideea că istoria se repetă și nici măcar nu încerca s-o prezinte altfel. Dacă s-a întâmplat o dată, sigur se va întâmpla din nou.”

Da, poate această carte nu mi-a plăcut la fel de mult ca și Casa Olandeză, dar având în vedere cât de mult mi-a plăcut Casa Olandeză, este mai mult decât clar că romanul de față a fost, de asemenea, extraordinar de bun. Povestea în sine este una pe care, cu ușurință, aș putea-o integra în viața oricăruia dintre noi, chiar și în a mea, a părinților mei, a prietenilor mei sau a altor cunoscuți; o poveste, cum aș putea să spun, reală, simplă, dar nu asta interesează în proza lui Patchett - nu pe mine, cel puțin -, ci anvergura cu care reușește să livreze cititorului, parcă într-o manieră chirurgicală, extrem de precisă, înfățișări și întrupări ale emoțiilor, încât totul, dar totul devine relevant, de la cele mai mici gesturi, de la cele mai imprecise clipiri, de la cele mai irelevante respirații: o scriitură care contează prin detalii, o scriitură densă, între psihologie profundă și dramă sui generis, atât de universală, atât de apăsătoare. O poveste care te impresionează nu prin acțiune, nu prin dinamică compozițională (acestea sunt nu doar că irelevante, dar nici nu ar putea descrie prea bine romanul lui Patchett), ci prin intensitatea cu care personajele autoarei reușesc să definească nu doar stări ale sufletului, ci însuși complexitatea acestuia. Nu știu cât de ușor de înțeles este ceea ce spun - încerc să vorbesc despre unele lucruri și situații, să spun așa, care sunt greu de teoretizat când vine vorba de a vorbi despre o carte; cred, de altfel, că unele cărți trebuie doar trăite - și-atât -, nicidecum discutate. Așadar, vorbesc, pe cât mi-este posibil, de experiența pe care am avut-o eu cu romanul lui Patchett: o experiență memorabilă, așa cum a fost și cea cu prima carte scrisă de ea pe care am citit-o.

„Albie, care trăise atâta timp la limită, și uneori rătăcise dincolo de ea, se uită pe fereastră la toate acele lumini aprinse în nenumăratele apartamente din Brooklyn. Se întreba dacă asta făceau oamenii - pregăteau masa împreună cu ai lor, țineau copii în brațe, își povesteau unii altora întâmplările de peste zi? Așa arăta viața pentru ei?”

Nu cred nici că este cazul să spun cât m-am gândit la această carte după ce am terminat-o. Personajele au rămas mult, mult timp înrădăcinate în mintea mea. În sufletul meu. Probabil dovadă stă și faptul că scriu această recenzia la aproximativ o lună (dacă nu mai bine) de când am terminat de citit cartea - am simțit nevoia să o las să sedimenteze, deoarece cu siguranță nu mi-aș fi găsit atunci cuvintele potrivite spre a vorbi despre ea (cum, de altfel, simt că nu mi le găsesc nici acum). Cred că mi-ar face mare plăcere să fac parte dintr-un grup de discuții despre această carte - n-ar mai trebui să găsesc o formă estetică, neapărat, de a vorbi despre ea. Deci, vă rog să mă invitați și primiți în unul, dacă există așa ceva. În schimb, încerc să mă limitez, pe cât pot, la a nu vorbi despre ce s-a întâmplat în carte. Poate există anumite întrebări la care, după ce am terminat romanul, n-am găsit încă răspuns, sau poate că unele lucruri, de fapt, mai bine nici n-ar trebui întrebate. Oricum ar fi, Comuniune este o carte care străbate perioade de timp, relevând, încă o dată, cât de importante sunt micile decizii (aparent banale) pe care le facem și cât de mult, în cele din urmă, se intensifică, cresc în dimensiuni, atingând cote uriașe, odată cu trecerea timpului. 

„Era vorba despre inestimabila povară a vieții lor: casele, profesiile, prieteniile, căsătoriile, copiii, de parcă tocmai lucrurile pe care și le doriseră și pentru care munciseră făcuseră imposibilă orice soi de fericire. Copiii, care la început par să fie doar poetici și fermecători, sunt mai degrabă ca un cuib de vipere (...). Poate că asta era adevărata problemă, emblematică pentru toate greutățile care nu pot fi depășite.”

Personajele și situațiile, inspirate oarecum destul de clar din viața reală a lui Patchett, rezonează cu o realitate palpabilă; conexiunile, deci, se fac între evenimente și consecințele lor, susținute de un spirit observațional extrem de dezvoltat al autoarei. Un roman care aruncă o lumină fascinantă asupra modului în care schimbarea - care vine în moduri din ce în ce în ce mai necunoscute - ne poate afecta viața, respectiv cât de bruște sunt urmările ei; dar și asupra modului în care, înfruntând lumea cu ajutorul sprijinului și a celor cu care „am fost aruncați împreună”, putem găsi o anumită „hrană sufletească”, un anumit pilon de salvare de pe o barcă aflată în mijlocul furtunii. O frescă încântătoare, tristă, copleșitoare, a unor oameni aflați în situații tensionate, sucite, ceea ce conturează un portret de familie avangardist, distorsionat, dar care, din depărtare, pare să fie o operă de artă - un mare roman despre momente aparent banale. Și totuși, parcă Patchett păstrează o urmă de amuzament în romanul acesta, o viziune, cum să zic, detașată și rece, rece și detașată, dar în același timp emoționantă și simbiotică, reușind, deci, să relateze, cu pasiune, momente din propria-i viață, parcă dând un save-as book unei anumite perioade care i-a marcat existența. 

„- Mama ta n-a aflat despre film, nu-i așa?

- Mama n-a aflat nici despre carte, a spus el. După câte se pare, un roman nu e cel mai rău loc în care să ascunzi unele lucruri.”

Patchett are un talent formidabil de a decela, de a scoate în evidență inflexiuni ale comportamentului uman, ceea ce nu poate sugera decât cât de bine reușește „să pătrundă” în sufletul oamenilor, în psihologia acestora, oferind cititorului, cu o sublimă grație, durerile, convingerile, trăirile și emoțiile acestora. Din acest moment, Comuniune depășește „statutul fizic de carte”, devenind un act oficial al identității umane, o explicație, o teoremă, dar păstrând formele estetice viabile ale scriiturii lui Patchett. Într-adevăr, Patchett chiar a devenit una dintre scriitoarele mele preferate, deoarece, cu fiecare carte citită (și deși am citit doar două, sunt sigur că și celelalte sunt la fel de formidabile), mi-a oferit nu doar povești de viață, dar și personaje memorabile, complexe, puternice și de o anume inteligență și sensibilitate. Deci, până la următorul roman scris de Ann Patchett pe care îl voi citi, voi avea timp să meditez și mai mult asupra acestuia. Sunt tare curios dacă voi ați citit vreo carte scrisă de această autoare! Să aveți doar lecturi pe placul vostru și mult, mult spor!