luni, 8 iulie 2024
Arta de a lua cele mai bune decizii, de Shane Parrish - Recenzie
Șah-mat, cu dragoste, de Ali Hazelwood - Recenzie
„Piesele îmi spun o poveste. Desenează imagini și îmi cer să le colorez. Fiecare dintre ele, cu sutele de mutări posibile, miliardele de combinații posibile, este ca o frumoasă jurubiță de fire. O pot desfășura dacă vreau, apoi țese împreună cu altele pentru a crea o tapiserie frumoasă. O nouă tapiserie.În mod ideal, o tapiserie câștigătoare.”
„- Este un joc stupid de societate, dar este al tău. Am văzut cum te uiți la piese. Este lumea ta, nu-i așa? Cea pe care o alegi pentru tine, în limitele impuse de tine. Poți fi regina acolo. Regele. Calul. Ce vrei tu. Există reguli și, dacă le înveți suficient de bine, atunci le poți controla. Vei putea salva piesele de care îți pasă. Spre deosebire de viața reală, nu?”
„Mi se cască un gol în stomac. Nolan Sawyer se uită lung la mine, cu o ușoară încruntare între ochi. Rămân mută de uimire că este... în formă. Pieptul lui. Bicepșii lui. Nici un om care își petrecere ore întregi pe zi mutând piese de câteva grame pe o tablă de șah nu are cum să arate așa.”
„Și nu mă gândesc la el puțin peste doi ani. Până în ziua în care jucăm împreună pentru prima dată.Și șterg pe jos cu el.”
Mireasa, de Ali Hazelwood - Recenzie
„Și apoi Lowe Moreland, soțul meu, pleacă de pe ringul de dans, cu o dâră de sânge verde în urma lui. Lăsându-mă, practic, singură în noaptea nunții noastre.”
„În lumina slabă a apusului, ochii galbeni ai lupului gri mă fixează furioși.”
- Intrigă inexistentă. După părerea mea, cartea asta n-a fost despre ceva anume (sau dacă a fost despre ceva anume, mie mi-a scăpat), și mă-ntreb despre ce s-a vrut a fi. Pot doar să iau în considerare o singură „idee” pe care Hazelwood a pistonat de-a lungul a mai multe capitole, și anume faptul că masculul Alfa, Vârcolacul pe nume Lowe Moreland, n-a putut să facă nimic (deși știm cu toții că la un moment dat o s-o facă) cu Misery Lark, de sorginte Vampir, nevoită să se căsătorească cu acesta din considerente de conveniență & pace pe Pământ. N-au putut să facă asta pentru că, ei bine, Vârcolacului i se umflă glandul penian atunci când ejaculează, și... în fine, detalii irelevante;
- Personaje absolut lipsite de esență. Cu oricare literă a alfabetului ar începe numele personajelor din această carte, toate mi s-au părut pur și simplu lipsite de vreo esență. Nu mi-au transmis nimic, nu au făcut apel la nicio trăire de-ale mele, nu m-au mișcat și nu au reușit să mă angajeze în lectură în vreun fel sau altul. Probabil pentru că mi s-a părut în permanență că ar fi lipsite de direcție, adică Hazelwood nu mi s-a părut că a reușit să transmită vreo ceva prin cineva pe care l-a inserat în această poveste;
„Povara pare mai ușoară, dar se minte singur în legătură cu motivul, punând situația pe seama rutinei și a faptului că și-a intrat mai bine în rol.”
- Umplutură, umplutură, umplutură. Dincolo de faptul că nu am reușit să prind plot-ul și să-l urmăresc, cred că Hazelwood a semnat vreun contract în care a fost nevoită să publice un roman care să aibă x număr de pagini. Iar 85% din x a fost reprezentat de umplutură, sub formă de dialoguri care n-au vreo relevanță, sub formă de detalii care nu au vreo relevanță, sub formă de întâmplări care nu fac decât să „mascheze” plot-ul (dacă a existat vreunul) și mai rău decât, oricum, deja era mascat;
- Genul literar în sine. Se pare că nu mă-mpac cu fantasy-urile (despre asta oricum se știa), dar mai ales cu fantasy-urile care au și partea asta de romance (reprezentată doar de scenele de sex și de niște „de-a șoarecele și pisica”, abordare răsuflată & „răsrăsuflată”). De altfel, habar n-am ce face ca acest roman să fie fantasy, dincolo de faptul că avem Vârcolaci și Vampiri (ah, da, avem și Oameni, dar nu le-am găsit rostul în poveste). Și nu știu ce-l face romance, în afară de... În fine, deja am menționat motivele pentru care am putea spune printre dinți că Mireasa este un romance.
„Corpul îmi este străpuns de o durere mistuitoare și acesta este momentul în care lumea mi se întunecă.”
vineri, 5 iulie 2024
Cartea caselor, de Andrea Bajani - Recenzie
„După cum nu își amintește bufnetul moale al ușii frigiderului când se închide ori rezistența la smucitură atunci când se deschide. Și mica polifonie a bucătăriei: lovituri de metale cu contrapuncte de ceramică, jeturi hidrice, bâzâitul frigiderului, ventilatorul hotei de deasupra aragazului.”
„Restul bulevardului e ocupat de clădiri de aceeași înălțime; unele ajung până la etajul opt. Senzația este a unei construcții unice, întrerupte, ce se întinde spre capătul orașului Torino, turtită doar de perspectivă. Se întrerupe brusc, cu o surpare: după ultima clădire încep câmpurile, apoi doar case joase, și totul e mai aproape de pământ până la aeroportul aflat în depărtare, apoi, în sfârșit, doar cerul.”
„(...) La etajul al treilea fereastra va spune, pe abscisele perdelei, că acum nu mai e nimic de văzut. Și peste două ceasuri va amuți.”
„(...) Zile în șir se gândește numai la acest lucru. Mediatizează doar momentul când se vor întoarce. Noaptea visează masacrul.”
„Io lasă în jos capacul laptopului peste tastatură și își freacă ochii, ca și cum ar ieși dintr-un somn îndelungat. Dedesubt, neterminată, este o frază proaspăt scrisă: «Gândește-te că viața este un loc frumos, în ciuda a tot». Probabil o va șterge imediat ce va relua lucrul la text.”
joi, 4 iulie 2024
Fragment din Vila, nou roman apărut la Editura Trei
Am ascuns hârtiile
lui Mari sub saltea și numai la ele mă gândesc.
Din după‑amiaza
aceea, de acum trei zile, le‑am citit de cel puțin cinci–șase ori și tot nu‑mi
vine să cred că sunt adevărate.
Sau, mai bine zis,
am citit cea mai mare parte din ele. Am păstrat câteva foi, pe cele care par să
fie ultimul capitol. Le‑am frunzărit un pic, normal. Ăsta a fost primul lucru
pe care l‑am făcut când mi‑am dat seama ce am descoperit, eram disperată să
aflu versiunea lui Mari a momentului în care a fost ucis Pierce.
Dar paginile se
termină înainte de crimă, povestea se oprește când Pierce e încă în viață. Am
hotărât să nu citesc ultimul capitol, dorind să trăiesc vara aceea împreună cu
Mari, așa cum a simțit‑o ea. Vreau să savurez comoara asta cât mai mult timp
cu putință.
Fiindcă exact așa
mă simt — ca și cum am o comoară secretă ascunsă sub pat.
Dacă pot demonstra
că asta e relatarea adevărată a celor întâmplate în vara anului 1974,
scrisă de una dintre cele mai importante persoane implicate, și că ideea mea inițială,
că în Lilith mânioasă există indicii despre ce s‑a petrecut în vara
aceea, este corectă…
O să fie ceva
colosal. Și tocmai de‑asta e esențial ca Chess să nu afle ce am găsit.
Dar cred că începe
să bănuiască ceva.
Am mers din nou în
Orvieto, simțeam nevoia să ieșim un pic, după atâtea zile la rând petrecute în
vilă. E cam înnorat azi, iar orașul împrejmuit de ziduri pare mai amenințător
decât prima oară când l‑am vizitat. În căldura asta apăsătoare, clădirile
înghesuite sunt mai puțin fermecătoare, domul e mai copleșitor.
Beau un pic dintr‑una
din sticlele cu apă minerală pe care le‑a adus Chess și mă prefac că mă uit la
vitrine, însă gândurile îmi sunt tare departe, cu Mari, cu Pierce și cu Noel.
— Ai fost
superhărnicuță săptămâna asta, îmi zice Chess, lovindu‑și ușor șoldul de al meu
când mă întorc dinspre vitrină.
Deasupra capetelor
noastre, florile roșii care se revarsă din ghivecele suspendate înveselesc un
pic fundalul cenușiu.
— Parcă nu apuc să
te mai văd deloc, dar aud cum țăcăni întruna la tastatură.
Credeam că mă
descurc mai bine să ascund cât de mult lucrez, dar se pare că nu.
O clipă, încerc să‑mi
dau seama cum e mai înțelept să răspund, apoi îmi vine cea mai bună scuză din
lume.
Luând cea mai
rușinată expresie de care sunt în stare, îi spun:
— Păi… m‑am
reapucat de Petal.
Chess se oprește brusc.
— Stai așa, pe
bune?
Încuviințez.
— Cartea despre
Mari și despre vilă nu mergea grozav, și pe urmă mi‑am dat seama că așa cum eu
am avut nevoie de o schimbare de peisaj, poate că asta îi trebuie și lui
Petal. Așa c‑am renunțat la tot ce scrisesem până atunci și am început un
manuscris cu totul nou. Petal e în Italia, rezolvă cazul cappuccinoului
otrăvit.
— Îmi place la
nebunie ideea!
Mă strânge de braț
și, văzând ușurarea de pe figura ei, mi‑e clar cât de încântată este că am
renunțat la proiectul despre vilă.
Dar de ce? Fiindcă
nonficțiunea este, cică, specialitatea ei și nu vrea să mă bag peste ea? Chiar
e îngrijorată c‑aș putea scrie ceva care s‑o eclipseze pe măreața Chess
Chandler?
Sau, mă forțez să
duc mai departe raționamentul, în timp ce ne plimbăm în continuare pe străduțe,
poate că mi‑am imaginat toate astea, am presupus tot ce‑i mai rău despre Chess.
Poate că se bucură sincer că scriu din nou, c‑o să pot termina cartea pe care
trebuie s‑o predau, ca să primesc banii de care clar am nevoie.
Cum e posibil ca
aceeași persoană să scoată la iveală tot ce e mai rău și mai bun în mine, în
același timp?
Izgonind gândul
ăsta, scot telefonul ca să văd cât e ceasul. În schimb, văd că am patru apeluri
pierdute.
Patru.
Toate de la Matt.
Mă încrunt, iar
Chess vine și mai aproape de mine.
— Ce e?
— Matt, îi răspund,
iar ea pufnește.
— Ce vrea?
Clatin din cap,
verificându‑mi și mesajele: am două de la el.
Bună. Știu că
ești ocupată, dar chiar trebuie să stăm de vorbă despre ceva. Sună‑mă când
poți.
Altă rundă de
hârțogărie, probabil. Altă chichiță a demersurilor pentru divorț, și‑or fi dat
seama avocații lui cum să stoarcă și mai mulți bani de la mine.
Știu că trebuie să‑l
sun, dar nu acum. Nu aici. Nu‑mi place ideea că e aici, că dă buzna peste mine
în locul ăsta, care e doar al meu. Mă rog, al meu și al lui Chess.
— Sunt sigură că nu‑i
ceva important, îi spun.
Apoi pun telefonul
la loc, hotărâtă să nu mă mai gândesc la Matt tot restul după‑amiezii.
Chess mă privește o
clipă, apoi își încrucișează brațele la piept.
— Em, ăsta e un
Moment de Struț.
Mă holbez la ea,
întrebându‑mă dacă nu cumva am făcut un atac cerebral, fiindcă nu înțeleg
nimic, dar văd că se uită la mine ca și cum așteaptă ceva și‑mi dau seama brusc
că trebuie să fie dintr‑o carte de‑ale ei, ceva ce mi‑a scăpat, se pare.
— Un Moment de
Struț, repet eu, și da, aproape că aud cum apare semnul de „marcă înregistrată“
lângă cuvintele astea.
Chess face un pas
în față, îmi ia mâinile în ale ei, împlântându‑ne pe amândouă în pământ, în
timp ce turiștii sunt nevoiți să ne ocolească.
— Vrei să‑ți bagi
capul în nisip, ca toate lucrurile astea să dispară. Dar chestia e că n‑o să
dispară. Nisipul nu rezolvă problema, doar o ascunde.
Știu că sunt femei
care ar plăti mii de dolari ca să aibă o ședință de terapie cu Chess Chandler
în persoană, dar tare îmi doresc ca în clipa asta s‑o am alături pe Chess,
prietena mea, nu pe Guru Chess.
Chiar dacă probabil
are dreptate.
— Deci tu zici c‑ar
trebui să‑l sun pe Matt.
Îmi strânge
mâinile.
— Ca să scapi de
grijă. Ne întoarcem la vilă și‑l suni. Afli ce vrea și, crede‑mă, orice ar fi,
n‑o să fie așa rău cum îți imaginezi tu. O să dureze maximum 15 minute și pe
urmă, în loc să te dai de ceasul morții din cauza a ceea ce ar putea să
vrea, o să știi. Pe urmă, o să vii în bucătărie, unde o să te aștept cu un
cocktail cam cât capul tău de mare, și totul o să fie bine.
Problema cu Chess e
că, atunci când îți spune ceva, o crezi.
Motiv pentru care,
jumătate de oră mai târziu, sunt la mine în cameră, în vilă, sunându‑l pe Matt.
Răspunde după
primul țârâit.
— În sfârșit! Ți‑am
scris acum câteva ore.
Simt cum îmi crește
tensiunea, dar închid ochii și mă concentrez asupra respirației, cum m‑a
învățat Chess.
— Sunt în vacanță,
Matt, îi răspund pe un ton neutru. Te‑am sunat imediat ce am putut.
— Bine.
Mi‑l și imaginez la
birou, cu tricoul lui polo alb care contrastează cu pielea bronzată, frecându‑se
pe creștet cu mâna liberă — are un tic nervos.
Întotdeauna îl dă
de gol.
— Te‑am sunat
fiindcă avocatul tău n‑are niciun răspuns de la tine în legătură cu actele
pentru desfacere.
Mă încrunt.
— Ce?
Oftatul lui Matt
ajunge la mine străbătând mii de kilometri, prin telefon, dar jur că tot îl
simt.
— Am mai vorbit
despre asta. Cred c‑ar trebui să cerem o desfacere a căsătoriei, din moment ce
divorțul… e clar c‑o să dureze mult.
Nu o zice direct,
că e vina mea, dar e clar că asta gândește. Fiindcă dacă aș fi de acord să‑i
cedez banii pe drepturi de autor, am putea încheia cu totul, n‑ar fi grozav
așa?
Desfacerea
căsătoriei e un soi de compromis. N‑o să mai fim căsătoriți, dar nici nu vom fi
finalizat aspectele financiare ale divorțului propriu‑zis. Mi‑a zis avocatul că
e o chestie destul de des întâlnită când una dintre părți e gata să‑și continue
viața cu altcineva.
Dar Matt a bifat
deja chestia asta, nu?
— Nu mi‑am
verificat e‑mailul. Și am lucrat, așa că…
— Mda, am auzit.
Afară apune
soarele, aud ciripitul molcom al păsărilor, foșnetul vântului prin copaci.
În casă, eu sunt
înmărmurită.
— Cum adică?
Ce vreau, de fapt,
să spun este Cine ți‑a zis?
Doar două persoane
știu. Rose și Chess. Atât. Poate i‑a scris lui Rose și a întrebat‑o. Poate a
întrebat‑o avocatul lui. Asta e singura explicație logică pe care o găsesc în
momentul ăsta, singura pe care îmi îngădui s‑o găsesc.
— Să știi, Em…,
zice Matt, iar eu mi‑l imaginez aplecându‑se ușor în față la birou și uitându‑se
în jur pe sub sprâncene, în timp ce continuă mai încet: Dacă lucrezi la o carte
nouă doar ca să mi‑o tragi mie cu banii…
Scot un hohot de
râs ca un lătrat.
— Clar! Pentru că
tot ce fac eu în viața asta are legătură cu tine, am uitat!
— Vorbesc serios.
Dacă te‑ai apucat să scrii altceva doar ca să scapi și să nu‑mi mai plătești ce‑mi
datorezi pentru următoarea carte cu Petal, o să te dau în judecată ca să‑ți iau
și din banii pe cartea asta nouă.
Mi se întoarce
stomacul pe dos. Blufează.
Nu o zice direct,
că e vina mea, dar e clar că asta gândește. Fiindcă dacă aș fi de acord să‑i
cedez banii pe drepturi de autor, am putea încheia cu totul, n‑ar fi grozav
așa?
Desfacerea
căsătoriei e un soi de compromis. N‑o să mai fim căsătoriți, dar nici nu vom fi
finalizat aspectele financiare ale divorțului propriu‑zis. Mi‑a zis avocatul că
e o chestie destul de des întâlnită când una dintre părți e gata să‑și continue
viața cu altcineva.
Dar Matt a bifat
deja chestia asta, nu?
— Nu mi‑am
verificat e‑mailul. Și am lucrat, așa că…
— Mda, am auzit.
Afară apune
soarele, aud ciripitul molcom al păsărilor, foșnetul vântului prin copaci.
În casă, eu sunt
înmărmurită.
— Cum adică?
Ce vreau, de fapt,
să spun este Cine ți‑a zis?
Doar două persoane
știu. Rose și Chess. Atât. Poate i‑a scris lui Rose și a întrebat‑o. Poate a
întrebat‑o avocatul lui. Asta e singura explicație logică pe care o găsesc în
momentul ăsta, singura pe care îmi îngădui s‑o găsesc.
— Să știi, Em…,
zice Matt, iar eu mi‑l imaginez aplecându‑se ușor în față la birou și uitându‑se
în jur pe sub sprâncene, în timp ce continuă mai încet: Dacă lucrezi la o carte
nouă doar ca să mi‑o tragi mie cu banii…
Scot un hohot de
râs ca un lătrat.
— Clar! Pentru că
tot ce fac eu în viața asta are legătură cu tine, am uitat!
— Vorbesc serios.
Dacă te‑ai apucat să scrii altceva doar ca să scapi și să nu‑mi mai plătești ce‑mi
datorezi pentru următoarea carte cu Petal, o să te dau în judecată ca să‑ți iau
și din banii pe cartea asta nouă.
Mi se întoarce
stomacul pe dos. Blufează.
Trebuie să blufeze.
E imposibil să poată să‑mi ia o parte din banii pentru o carte pe care am scris‑o
după ce ne‑am despărțit. Dar gândul ăsta parcă m‑a înjunghiat în stomac, iar
acum răsucește cuțitul.
Proiectul ăsta,
care a început să mă scoată din prăpastia în care am trăit în ultimul an… Matt
l‑ar transforma și pe el într‑o greutate pe care să mi‑o lege la gât.
— De ce faci asta?
îl întreb și‑mi dau seama imediat ce ton rugător am. Tu ai plecat, mai
știi? De ce mă pedepsești pe mine?
— Nu e vorba despre
pedepse. Doamne, întotdeauna faci așa! Am avut grijă de tine. Te‑am susținut.
Aproape că‑l văd
ridicând câte un deget, pe măsură ce le bifează.
— Am depus o grămadă de efort, Em. Am vrut să ne salvez. Am vrut să te salvez. Uite ce e, dacă ar fi după mine, am trăi tot în casa pe care am cumpărat‑o împreună și ne‑am crește copilul. Tu ești cea care s‑a schimbat. Nu eu.