luni, 8 iulie 2024

Arta de a lua cele mai bune decizii, de Shane Parrish - Recenzie

Editura: Litera
Colecție: Introspectiv
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2023
Traducere: Cristina Eremia

Arta de a lua cele mai bune decizii. Sfaturi practice pentru a gândi limpede în orice situație îți oferă instrumentele necesare pentru a recunoaște momentele care au potențialul de a-ți schimba traiectoria și de a-ți remodela felul în care navighezi în spațiul critic dintre stimul și răspuns. După cum arată Parrish, am putea să ne imaginăm că suntem protagoniștii în povestea vieții noastre, dar trista realitate este că majoritatea dintre noi funcționăm pe pilot automat. Comportamentele noastre implicite, cultivate de biologie, de evoluție și de cultură, sunt pregătite să preia controlul dacă nu intervenim. Prin povești, modele mentale și nu numai, Parrish oferă legătura lipsă dintre științele comportamentale și consecințele din viața reală. Rezultatul este un manual absolut necesar pentru optimizarea luării deciziilor, obținerea unui avantaj competitiv și trăirea unei vieți așa cum îți dorești.

💡CU TOȚII AVEM NEVOIE DE SFATURI PENTRU A EVOLUA, PENTRU A NE ATINGE POTENȚIALUL. IAR UNII SUNT SFĂTUITORI CHIAR DE CALITATE💡

În general, eu chiar nu-s cu cărțile de dezvoltare personală. Arta de a lua cele mai bune decizii. Sfaturi practice pentru a gândi limpede în orice situație este, în esență, o carte de dezvoltare personală. Probabil mereu m-am gândit la genul acesta aducând în lumină cărțile lui Osho, habar n-am, alea de-ți promit schimbarea vieții & că vei fi cu totul alt om după ce le citești & care-ți vor revoluționa viziunea asupra lumii. După părerea mea, fiecare om vine la pachet cu un istoric propriu, altfel spus cu o groază de variabile (diferite, poate care pe alocuri se intersectează și cu ale autorului), deci cu un mod diferit de a evolua, cu o dinamică diferită și cu multe altele diferite. A spune că aceleași principii pe care le ai tu se-aplică în viața oricărui om, mi se pare puțin deplasat. În schimb, atunci când vii cu exemple practice, când aduci în lumină și „partea practică” a lecțiilor tale, cred că-ți este mult mai ușor să-ți dai seama dacă, într-adevăr, ceea ce-ți transmite autorul - sfaturile sale, în esență - sunt ulterior aplicabile și în viața ta. Și chiar asta mi-a plăcut foarte multe și la Shane Parrish, de care nu mai auzisem înainte și pe care nu-l urmăresc, dar care chiar a reușit să-mi stârnească atenția & curiozitatea cu sfaturile sale... Destul de înțelepte și relativ universal valabile, oarecum. 

Am citit cartea aceasta deoarece chiar am vrut să văd ce are autorul de oferit, cum aș putea să integrez în viața mea sfaturile pe care le dă. Recunosc, ne despart ceva ani și experiența profesională, dar mi-a plăcut că, deși s-a raportat la situații concrete, tipice profesiei sale, a reușit să-și extindă expertiza și asupra a numeroase alte domenii - și, în esență, asupra omului în sine & psihologiei sale. Pe de altă parte, un alt lucru care mi-a plăcut mult a fost faptul că a integrat și date & informații viabile din punct de vedere științific, în abordare atât psihologică, cât și neurobiologică. În general, când vine vorba de nonficțiune în general nu optez pentru cărți de dezvoltare personală care cuprind sfaturi și lecții de viață, ci mai mult pentru cărți științifice pentru că, în cele din urmă, și alea „mă ajută să mă dezvolt personal, nu”? Dar atunci când o carte de genul acesta integrează și știința, când dă exemple de studii și principii pur biologice & psihologice, atunci cu siguranță îmi va câștiga mult mai mult credibilitatea.

După cum și titlul o spune, cartea aceasta este despre cum să iei (sau să încerci să iei) decizii cât mai bune, indiferent de contextul dat. Ce-ar trebui să faci pentru a analiza mai bine și înțelege mai bine atât ceea ce ți se transmite, cât și eventualele rezultate pe care acțiunile ulterioare, luate, le-ar avea - asupra ta și asupra celor din jur. Pentru că, în esență, omul este comunitar & este o ființă socială, iar din acest motiv deseori anumite decizii luate nu ne au în vedere doar pe NOI, ci și pe cei din jurul NOSTRU. Este vorba despre mai multe variabile, așadar, ceea ce ridică necesitatea ca o alegere să fie atent trunchiată și gândită înainte de a fi luată. De asemenea, sunt puține cazurile în care reușim cu adevărat să speculăm ce-ar urma după o alegere, și să ajungem întocmai la concluzia ulterior reală. Suntem ținuți în frâu de numeroase alte variabile, cum ar fi zona de confort, obișnuința, frica de necunoscut, lipsa de încredere în sine. Lucruri absolut omenești dar care, din păcate, deseori ne țin pe loc. Dar care ne sunt familiare și, deseori, ceea ce ne este familiară ne oferă și siguranță - una dintre principalele nevoi biologice ale omului modern.

O carte chiar foarte bună, pe care o recomand cu încredere celor care sunt interesați de un astfel de subiect. Am citit-o cu creionul în mână, subliniind și evidențiind pasaje asupra cărora știu sigur că voi reveni în viitor. Pot spune că am plecat din această lectură cu niște sfaturi destul de importante, și nu neapărat lucruri pe care nu le-aș fi știut, dar poate lucruri pe care nu le-am conștientizat îndeajuns de mult. Am mai citit cărți de nonficțiune care își propun acest lucru, și anume să-ți ofere sfaturi și să te ajute să te dezvolți & să evoluezi, și-n general sunt destul de reținut când vine vorba de a le recomanda. Cu toate acestea, chiar cred că Arta de a lua cele mai bune decizii. Sfaturi practice pentru a gândi limpede în orice situație este o carte practică, o carte ușor de înțeles și care îți oferă sfaturi ușor de integrat, ulterior, în propria-ți viață. Bineînțeles, schimbările se fac cu pași mici și siguri, pași care pe drum pot fi ajustați în cele mai necunoscute forme... Dar schimbarea începe cu „a începe”, în cele din urmă. Iar un punct de plecare sănătos este să avem în vedere oameni care au reușit, dar în același timp să avem în vedere și faptul că fiecare dintre noi este o individualitate biologică - cu tot ce presupune acest lucru!

Șah-mat, cu dragoste, de Ali Hazelwood - Recenzie

Editura: Litera
Colecția: New Moon
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2023
Traducere: Elena Arhire

Ali Hazelwood a fost, până de curând, o autoare multiplu publicată - dar vai, doar de articole despre știința creierului, revizuite de colegii de breaslă, în care nimeni nu flirtează cu nimeni și faza cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu se aplică întotdeauna. Este originară din Italia și a locuit în Germania și în Japonia înainte de a se muta în Statele Unite pentru a urma un doctorat în științe neurologice. A devenit de curând profesor universitar, fapt care îi dă fiori reci pe spate. Când nu e la serviciu, Ali poate fi văzută alergând, mâncând prăjituri sau urmărind filme științifico-fantastice împreună cu înălțimile lor pisicile (și cu soțul ei doar-mai-puțin-felin).

♚CÂND REGULILE ȘAHULUI SE APLICĂ ȘI-N VIAȚA DE ZI CU ZI♚

Mallory Greenleaf a terminat cu șahul. Fiecare mutare contează în zilele noastre; după ce acest sport a dus la distrugerea familiei sale cu patru ani în urmă, Mallory se concentrează asupra mamei și surorilor sale și asupra slujbei fără perspective care îi permite să își întrețină familia. Asta până când acceptă fără tragere de inimă să joace într-un ultim turneu caritabil și, fără să știe prea bine cum, îl învinge pe celebrul Nolan Sawyer, actualul campion mondial și băiat rău al șahului. Înfrângerea lui Nolan în fața unei necunoscute șochează pe toată lumea. Ce este și mai derutant? Dorința lui de a o înfrunta pe Mallory. Ce fel de strategie aplică Nolan? Cea mai inteligentă mișcare pentru Mallory ar fi să plece. Pentru ea, jocul s-a terminat. Dar victoria îi deschide ușa către premiile în bani de care are atâta nevoie și, în ciuda a tot ce se întâmplă, nu se poate abține să nu se simtă atrasă de enigmaticul strateg.... Pe măsură ce urcă în clasament, Mallory se luptă să-și țină familia în siguranță, departe de jocul care a distrus-o de la bun început. Și în vreme ce dragostea ei pentru sportul pe care a vrut cu disperare să-l urască începe să se reaprindă, Mallory își dă seama rapid că jocurile nu sunt doar pe tablă, că lumina reflectoarelor este mai strălucitoare decât și-a imaginat, iar competiția poate fi feroce. Dar și atât de atractivă... și inteligentă... și exasperantă...
„Piesele îmi spun o poveste. Desenează imagini și îmi cer să le colorez. Fiecare dintre ele, cu sutele de mutări posibile, miliardele de combinații posibile, este ca o frumoasă jurubiță de fire. O pot desfășura dacă vreau, apoi țese împreună cu altele pentru a crea o tapiserie frumoasă. O nouă tapiserie.
În mod ideal, o tapiserie câștigătoare.”
Scriu această recenzie imediat după ce am recenzat Mireasa (dacă vă interesează părerea mea, o găsiți AICI), al doilea contact literar cu Ali Hazelwood. După cum se poate vedea, mi-a plăcut mult mai mult Șah-mat, cu dragoste, adică chiar surprinzător de mult, având în vedere că (1) eu nu prea mă împac cu acest gen literar, așadar nu aveam așteptări și (2) deja intrasem în această lectură cu păreri preconcepute. Păreri pe care, de-a lungul celor peste 330 de pagini, Hazelwood a reușit să mi le schimbe, surprinzându-mă chiar plăcut. Făcând o comparație între cele două volume citite, acesta este net superior și chiar unul reușit, unul care mi-a transmis niște chestii, m-a amuzat pe alocuri, care a reușit să mă țină acolo (ceea ce mi se pare cel mai important) și nu mi s-a părut a fi deplasat și prea pios, romantic, prea așa-ceva-nu-se-întâmplă-în-realitate. Cred că Ali Hazelwood ar trebui să continue să scrie „romance-uri clasice” și să renunțe la ideea asta de „romance fantasy”, așa cum avem în celălalt volum scris de ea pe care l-am citit. All in one, mi s-a părut o carte chiar bună, o lectură revigorantă & relaxantă.
„- Este un joc stupid de societate, dar este al tău. Am văzut cum te uiți la piese. Este lumea ta, nu-i așa? Cea pe care o alegi pentru tine, în limitele impuse de tine. Poți fi regina acolo. Regele. Calul. Ce vrei tu. Există reguli și, dacă le înveți suficient de bine, atunci le poți controla. Vei putea salva piesele de care îți pasă. Spre deosebire de viața reală, nu?”
Bineînțeles, eu de obicei optez pentru romance-uri destul de rar (nici n-am prea multe în bibliotecă), și întotdeauna după ce citesc mai multe cărți care m-au solicitat emoțional și au făcut apel la atenția mea. Cu alte cuvinte, pentru mine romance-urile sunt cărțile acelea pentru care optez în momentul în care deja am citit mai multe cărți care sunt fix pe gustul meu - și care de obicei mă solicită emoțional -, astfel încât simt nevoia unei „pauze”. Așadar, romance-urile pentru mine sunt o-pauză-binemeritată după cărți mai grele, cărți care ridică necesitatea unei „recuperări” după ce sunt citite. În egală măsură, nu vreau să las „timp mort” între cărți, așa că optez pentru romance-uri. Acesta este modul în care am ajuns la cartea de față, care s-a dovedit a fi chiar un romance așa-cum-trebuie și așa cum, în general, mi-ar plăcea să citesc. Personajele au fost faine, replicile chiar m-au convins și deseori mi s-a părut că „așa ceva aș putea auzi și în viața reală”, plot-ul a fost chiar interesant și direcția în care a luat-o totul chiar m-a convins, nu mi s-a părut deplasată și „doar ca să fie”. 
„Mi se cască un gol în stomac. Nolan Sawyer se uită lung la mine, cu o ușoară încruntare între ochi. Rămân mută de uimire că este... în formă. Pieptul lui. Bicepșii lui. Nici un om care își petrecere ore întregi pe zi mutând piese de câteva grame pe o tablă de șah nu are cum să arate așa.”
N-am să vorbesc despre acțiune, pentru că nu are niciun sens. Cu siguranță multă lume deja a citit această carte, pentru că autoarea este îndeajuns de populară încât să nu mai aibă nevoie de niciun fel de promovare. Dar ideea de plecare chiar a fost faină, mi-a plăcut mult modul în care s-au dezvoltat personajele, modul în care acțiunea a fost „dictată” și replicile dintre cei doi, în special Mallory & Nolan. Foarte faini, cu o poveste convingătoare, care foarte ușor și-ar putea găsi reprezentanți în viața reală. Cartea s-a citit chiar foarte ușor, nici nu știu cum au trecut paginile, adică tot ce s-a întâmplat chiar a reușit să-mi stârnească interesul astfel încât să dau pagină după pagină după pagini. N-am simțit nici măcar o clipă că ar fi lucruri în plus, detalii lipsite de sens și întâmplări care, în cele din urmă, să nu aibă nici măcar un pic de esență. Poate este vorba despre stilul în care Hazelwood scrie (și pe care, din păcate, nu l-am regăsit și în celălalt volum citit), un stil accesibil și, după cum am spus, pe alocuri chiar amuzant. Îndeajuns de amuzant încât să-mi fure un zâmbet!
„Și nu mă gândesc la el puțin peste doi ani. Până în ziua în care jucăm împreună pentru prima dată.
Și șterg pe jos cu el.”
Deși am avut un rateu cu celălalt titlul scris de Ali Hazelwood pe care l-am citit, încă aș vrea să citesc în continuare și alte cărți ale autoarei. De fapt, dacă stau și mă gândesc mai bine, cred că ar fi singura autoare de romance căreia, pe viitor, i-aș mai da șanse. Nu-s fan al genului, asta-i clar, și cel mai probabil nu voi ajunge să fiu vreodată. Voi citi romance-uri în același mod & din aceleași considerente pe care le am și acum în vedere - doar după lecturi care m-au solicitat mai mult și după care am nevoie de „o pauză”. Pot înțelege foarte bine de ce muuultă lume iubește acest gen literar și citește cu plăcere cărți romance. Dar la fel de bine pot înțelege și persoanele care nu citesc romance și care afirmă faptul că, pe alocuri, cărțile de acest gen sunt lipsite de esență. Într-adevăr, nu cred că o carte de genul acesta m-ar putea ajuta vreodată să evoluez, să mă înțeleg mai bine, să privesc înăuntrul meu... Nu cred că mi-ar putea vreodată „ține cald la suflet” sau că ar fi vreodată capabile să mute un fir de praf din lumea aceasta. Dar știu că oamenii mai citesc și de plăcere & pentru a se relaxa - iar ăsta-i un motiv îndeajuns de bun ca să apreciez cărțile romance! Lecturi cât mai frumoase să aveți!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ali Hazelwood, apărute și pe blog:

Mireasa, de Ali Hazelwood - Recenzie

Editura: Litera
Colecția: Moon Light
Rating: ⭐️⭐️
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2024
Traducere: Simona Săsărman

Ali Hazelwood a fost, până de curând, o autoare multiplu publicată - dar vai, doar de articole despre știința creierului, revizuite de colegii de breaslă, în care nimeni nu flirtează cu nimeni și faza cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu se aplică întotdeauna. Este originară din Italia și a locuit în Germania și în Japonia înainte de a se muta în Statele Unite pentru a urma un doctorat în științe neurologice. A devenit de curând profesor universitar, fapt care îi dă fiori reci pe spate. Când nu e la serviciu, Ali poate fi văzută alergând, mâncând prăjituri sau urmărind filme științifico-fantastice împreună cu înălțimile lor pisicile (și cu soțul ei doar-mai-puțin-felin).

🪶CĂRȚI DESPRE MAI NIMIC ÎN PESTE 416 PAGINI & DESPRE DREPTUL LA PROPRIA-ȚI OPINIE🪶

Misery Lark, singura fiică a celui mai puternic consilier Vampir din regiunea de sud-vest, este o proscrisă – din nou. Zilele în care a trăit în anonimat printre Oameni s-au terminat: a fost chemată să susțină o alianță istorică de menținere a păcii între Vampiri și dușmanii lor de moarte, Vârcolacii, și nu vede altă soluție decât să se predea la schimb – din nou... Vârcolacii sunt nemiloși și imprevizibili, iar conducătorul lor Alfa, Lowe Moreland, nu face excepție. El își conduce haita cu autoritate absolută, dar nu fără dreptate. Și, spre deosebire de Consiliul Vampirilor, nici fără sentimente. Din felul în care urmărește fiecare mișcare a lui Misery, este clar că nu are încredere în ea. Dacă ar ști cât de multă dreptate are... Pentru că Misery are propriile motive să accepte o căsătorie de conveniență, motive care nu au nimic de-a face cu politica sau cu alianțele; totul are de-a face cu singurul lucru la care a ținut vreodată. Și este dispusă să facă tot ce este nevoie pentru a recupera ceea ce este al ei, chiar dacă asta înseamnă o viață precară pe teritoriul Vârcolacilor... singură cu lupul.
„Și apoi Lowe Moreland, soțul meu, pleacă de pe ringul de dans, cu o dâră de sânge verde în urma lui. Lăsându-mă, practic, singură în noaptea nunții noastre.”
Eu am știut de la bun început în ce mă bag, implicit am știut că n-o să-mi placă, că s-ar putea să mă enervez citind-o... S-au adeverit toate. Dar am mai știut că după ce anterior citisem ceva de Gorki și James Baldwin, nu puteam continua tot cu o carte care să mă solicite (cel puțin la fel de mult) și care să facă apel la emoțiile & trăirile & sentimentele mele. Așa că am pus mâna pe Mireasa, că și-așa o aveam în bibliotecă, și am zis că-i cazul să pun creierul-pe-pauză și să citesc doar de dragul de a citi... Ideea este, de fapt, că nu este primul meu contact literar cu Ali Hazelwood, tot de la ea am mai citit și Șah-mat, cu dragoste (urmează să-i fac recenzia), o carte care chiar mi-a plăcut și căreia, dacă-mi amintesc bine, i-am dat 5 steluțe. La o adică, a fost un romance chiar fain & pe alocuri amuzant, un romane care s-a citit rapid și, chipurile, a avut și un plot interesănțel, personaje faine și o dinamică pe care am putut-o urmări. Cu toate acestea, nu mi-am setat așteptări, și cu atât mai mult în privința acestei cărți, despre care auzisem că-i fantasy-romance, adică o combinație între ce face un roman a fi fantasy și ce anume face un roman să fie romance. Mi se pare, mai nou, că ceea ce se recomandă a fi „romance” neapărat, dar neapărat, trebuie să includă scene picante, și știți voi la ce mă refer...
„În lumina slabă a apusului, ochii galbeni ai lupului gri mă fixează furioși.”
În cartea de față, mi s-a părut că totul a fost o gafă, cap-coadă, și i-am dat 2 steluțe doar pentru că am dat 1 steluță altei cărți și, prin comparație, aceasta a fost ambrozie pentru zei. Dar nu mi-a plăcut absolut nimic, în afară de faptul că volumul acesta are sprayed edges roșii, ceea ce-o face să arate chiar frumos. Dar conținutul mi s-a părut lipsit de esență & adecvare logică & mi s-a părut atât de lungit & atât de plictisitor, încât a fost un chin să parcurg cele peste 400 de pagini. Însă am obișnuința de a nu lăsa cărțile deoparte, chiar dacă știu de la bun început - chiar și după câteva pagini, un capitol - că nu o să-mi placă. Și-aici am știut că n-o să-mi placă, că voi înainta greu în lectură... Dar, în sfârșit, chiar nu mă așteptam să mă enerveze așa tare și să mi se pară un rateu total. Cu buline, iată cam ce nu mi-a plăcut la cartea aceasta:
  • Intrigă inexistentă. După părerea mea, cartea asta n-a fost despre ceva anume (sau dacă a fost despre ceva anume, mie mi-a scăpat), și mă-ntreb despre ce s-a vrut a fi. Pot doar să iau în considerare o singură „idee” pe care Hazelwood a pistonat de-a lungul a mai multe capitole, și anume faptul că masculul Alfa, Vârcolacul pe nume Lowe Moreland, n-a putut să facă nimic (deși știm cu toții că la un moment dat o s-o facă) cu Misery Lark, de sorginte Vampir, nevoită să se căsătorească cu acesta din considerente de conveniență & pace pe Pământ. N-au putut să facă asta pentru că, ei bine, Vârcolacului i se umflă glandul penian atunci când ejaculează, și... în fine, detalii irelevante;
  • Personaje absolut lipsite de esență. Cu oricare literă a alfabetului ar începe numele personajelor din această carte, toate mi s-au părut pur și simplu lipsite de vreo esență. Nu mi-au transmis nimic, nu au făcut apel la nicio trăire de-ale mele, nu m-au mișcat și nu au reușit să mă angajeze în lectură în vreun fel sau altul. Probabil pentru că mi s-a părut în permanență că ar fi lipsite de direcție, adică Hazelwood nu mi s-a părut că a reușit să transmită vreo ceva prin cineva pe care l-a inserat în această poveste;
„Povara pare mai ușoară, dar se minte singur în legătură cu motivul, punând situația pe seama rutinei și a faptului că și-a intrat mai bine în rol.”
  • Umplutură, umplutură, umplutură. Dincolo de faptul că nu am reușit să prind plot-ul și să-l urmăresc, cred că Hazelwood a semnat vreun contract în care a fost nevoită să publice un roman care să aibă x număr de pagini. Iar 85% din x a fost reprezentat de umplutură, sub formă de dialoguri care n-au vreo relevanță, sub formă de detalii care nu au vreo relevanță, sub formă de întâmplări care nu fac decât să „mascheze” plot-ul (dacă a existat vreunul) și mai rău decât, oricum, deja era mascat;
  • Genul literar în sine. Se pare că nu mă-mpac cu fantasy-urile (despre asta oricum se știa), dar mai ales cu fantasy-urile care au și partea asta de romance (reprezentată doar de scenele de sex și de niște „de-a șoarecele și pisica”, abordare răsuflată & „răsrăsuflată”). De altfel, habar n-am ce face ca acest roman să fie fantasy, dincolo de faptul că avem Vârcolaci și Vampiri (ah, da, avem și Oameni, dar nu le-am găsit rostul în poveste). Și nu știu ce-l face romance, în afară de... În fine, deja am menționat motivele pentru care am putea spune printre dinți că Mireasa este un romance.
„Corpul îmi este străpuns de o durere mistuitoare și acesta este momentul în care lumea mi se întunecă.”
Am să mă opresc aici cu motivele pentru care nu mi-a plăcut cartea, că n-are rost să mă lungesc (așa cum a făcut-o Hazelwood). Totuși, vreau să menționez un singur lucru: este recenzia mea, care nu conține decât părerea mea, pur și prin definiție subiectivă. Îmi permit să spun că o carte nu mi-a plăcut, cu atât mai mult atunci când îmi fundamentez opinia. Sunt de părere că este îndeajuns de argumentată încât să nu supere pe nimeni - și, de altfel, dacă se supără cineva, nu pot spune decât că vorbim despre „cultul personalității”. Persoana respectivă - fiindcă am pățit-o, de fapt - s-ar putea să aibă impresia că Universul se-nvârte în jurul ei, nefiind capabilă să accepte faptul că altcuiva, care oricum are gusturi literare diferite, s-ar putea să nu-i placă aceeași carte. La fel de bine știu că persoanei respective este foarte probabil să nu-i placă majoritatea cărților pe care le-am citit & le citesc eu. Pot accepta asta fără nicio urmă de supărare, însă dacă mie nu mi-a plăcut cartea asta, am tot dreptul să nu-mi placă. În final, nu vă doresc decât să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe sufletul vostru, indiferent de care sunt acestea. 

vineri, 5 iulie 2024

Cartea caselor, de Andrea Bajani - Recenzie

Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2022
Traducere: Mihai Banciu

Andrea Bajani s-a născut la Roma în 1975. Pentru o perioadă, familia lui se mută în Cuneo, regiunea Piemont, în nordul Italiei, ca apoi să se stabilească la Torino. Semnează articole în cotidianele La Stampa, l'Unità, Il Sole 24 Ore, precum şi în revista Lo straniero. De asemenea, colaborează cu Rai Radio 2. Este coautorul unei piese de teatru, Miserabili, un spectacol de Marco Paolini. În 2002 debutează cu romanul Morto un papa, iar în anul următor îl publică pe cel de-al doilea, Qui non ci sono perdenti. Devine cunoscut însă în 2005 cu cel de-al treilea roman, Cordiali saluti, în care descrie condiţiile precare în care îşi desfăşoară activitatea muncitorii italieni. Pe acelaşi subiect, în 2006, scrie un reportaj, Mi spezzo ma non m'impiego, publicat de editura Einaudi. Urmează romanul De vei lua aminte la greșeli (Se consideri le colpe, 2007; Humanitas, 2009), câștigător al premiilor Super Mondello, Brancati Prize, Recanati Prize și Lo Straniero. În 2009 publică romanul Domani niente scuola, urmat, în 2010, de Ogni promessa, cu care câștigă în 2011 Premiul Bagutta. Romanul La vita non è in ordine alfabetico (Einaudi, 2014) primește Premiul Settembrini. În 2017 publică primul volum de poeme, Promemoria, urmat, în 2021, de Dimora naturale, finalist al premiilor Viareggio și Franco Fortini. Cel mai recent roman al său, Cartea caselor (Il libro delle case, 2021; Humanitas Fiction, 2022), în curs de publicare în 20de țări, este finalist la premiile Strega și Campiello. În 2021, romanul a fost nominalizat de Corriere della Sera în top 10 cele mai bune cărţi ale anului. În 2022 publică cel de-al treilea volum de poezie - L’amore viene prima. În prezent, Andrea Bajani este scriitor în rezidenţă la Rice University – Houston, Texas.
„După cum nu își amintește bufnetul moale al ușii frigiderului când se închide ori rezistența la smucitură atunci când se deschide. Și mica polifonie a bucătăriei: lovituri de metale cu contrapuncte de ceramică, jeturi hidrice, bâzâitul frigiderului, ventilatorul hotei de deasupra aragazului.”
Roman finalist la premiile Strega și Campiello, ediția 2021. Pe lista celor mai bune 10 cărți în Corriere della Sera. În curs de publicare în 20 de țări. „Una dintre cele mai mai artistice, mai limpezi și mai memorabile cărți pe care le-am citit în ultima vreme este Cartea caselor, romanul cunoscutului scriitor italian Andrea Bajani. Nu știi ce să admiri mai întâi la lectura acestei scrieri: precizia chirurgicală a frazelor, descripțiile amănunțite ale zonelor citadine și-ale numeroaselor case în care-a locuit Io, personajul central, finețea și empatia cu care autorul înfățișează psihodramele ce se petrec în crustele de calcar, oțel și lemn ale caselor, poezia intensă ce luminează din loc în loc austeritatea cărții. Hipnotizat de ritualul dezghiocării, mereu și mereu, a altor ziduri, a altor glasuri și-a altor încăperi, ai uneori sentimentul că te afli într-un roman de Alain Robbe-Grillet, alteori că trăiești într-un oraș imaginar din colecția lui Italo Calvino, dar Andrea Bajani rămâne cu toate acestea profund original prin aerul stoic, de tristețe sobră, ce învăluie romanul. Casele sale sunt tot atâtea carapace de broască țestoasă, fragmente de eternitate înșiruite, asemeni vertebrelor, de-a lungul coloanei vertebrale a personajului. Roman tulburător și de neuitat, Cartea caselor aduce un aer de noutate în experiența de lectură a oricărui cititor.“ - Mircea Cărtărescu
„Restul bulevardului e ocupat de clădiri de aceeași înălțime; unele ajung până la etajul opt. Senzația este a unei construcții unice, întrerupte, ce se întinde spre capătul orașului Torino, turtită doar de perspectivă. Se întrerupe brusc, cu o surpare: după ultima clădire încep câmpurile, apoi doar case joase, și totul e mai aproape de pământ până la aeroportul aflat în depărtare, apoi, în sfârșit, doar cerul.”
Pe cât de multe așteptări aveam de la această carte, pe atât de mult, din păcate, m-a dezamăgit. Iar recenzia de față va fi una scurtă, sper, pentru că nu știu ce-aș putea găsi pozitiv la această carte, în afară de faptul că, într-adevăr, sunt acord cu ideea pe care a vrut s-o transmită Bajani (de fapt, ideea cu care am rămas eu în urma lecturii): datorăm totul locurilor în care am crescut, locurilor care, de altfel, ne-au format, care ne-au oferit toți stimulii și toate experiențele și toate lecțiile și tot ce a fundamentat și consolidat formarea noastră. Datorăm atât de multe încât ar merita ca cineva să scrie o carte cu și despre asta. Și, totuși, cam atât. Dincolo de idee, eu n-am putut rezona sub niciun aspect cu scriitura lui Bajani. Nu contest talentul său, dar pot spune, din proprie experiență și predilecție literară, că sunt sigur că eu nu sunt genul acesta de cititor: eu vreau ca opera pe care o citesc să fie una stilizată, mai degrabă decât una austeră (care totuși are forță literară, are, cum să zic, „zvâc”), așa cum este cazul prozei lui Bajani (cel puțin în această carte, pentru că n-am citit alta semnată de dumnealui). Mă așteptam, dat fiind faptul că este un autor apreciat, dar și o carte deosebit de bine primită de exegeză, să am parte de o lectură care să mă miște, de o lectură a simțurilor, a efervescenței stilistice. Dar n-a fost să fie!
„(...) La etajul al treilea fereastra va spune, pe abscisele perdelei, că acum nu mai e nimic de văzut. Și peste două ceasuri va amuți.”
Am găsit la romanul lui Bajani parcă un fel de „gol stilistic”, ceva foarte sec, ca o descriere minuțioasă, atentă, parcă mult prea chirurgicală, impersonală și rece, a caselor în care autorul a trăit. Nu vorbim, astfel, neapărat despre un fir epic propriu-zis, pe cât de fluxul memoriei, de perspectiva prezentă asupra situațiilor trecute, despre diferitele locuri care și-au lăsat amprenta, într-un fel sau altu, asupra devenirii lui Io, casele în care a locuit, case de tot felul și cu toate subînțelesurile, metafore în sine ale existenței și devenirii, ale memoriei, prezentului și trecutului. Mai mult decât atât, mi-a fost chiar destul de greu să pot urmări alternanța cronologică, iar asta m-a obosit atât de mult încât la un moment dat am avut de gând să renunț la lectură, să o las deoparte și să o reiau atunci când simt că-i voi putea oferi îndeajuns de multă atenție. Totuși, mi-am zis că n-ar fi cazul să prelungesc agonia, așa că am înaintat în lectură, cu pași mici dar siguri. Recunosc, au fost și unele fragmente și lucruri care au reușit să mă atingă, și mi-am dat seama că Cartea caselor nu definește întocmai, poate, stilul caracteristic al lui Bajani, pe cât poate s-a vrut să fie mai mult un experiment literar (nereușit, după părerea mea umilă, dar îndeajuns de reușit pentru ca romanul să fie nominalizat la prestigioase premii), sau poate întocmai o carte închinată acelor locuri, așa cum vorbeam mai sus. Dincolo de astea, pentru mine n-a fost să fie, din păcate.
„(...) Zile în șir se gândește numai la acest lucru. Mediatizează doar momentul când se vor întoarce. Noaptea visează masacrul.”
Nu spun sub nicio formă că nu este un roman bun, pentru că aș greși. Cu siguranță acest roman are al său public avizat, și anume cititorii care au răbdare, cititorii cărora le place proza mai puțin stilizată, dar care pulsează prin forță literară, prin realitate și prin acea observație profundă a lumii înconjurătoare. Are Bajani un anume talent sofisticat de a descrie lucruri mai puțin sofisticate, dar cu o precizie pe care n-am mai întâlnit-o, spre exemplu, decât la Lerner. Nu știu dacă a-i asemăna este viabil, dar știu că am fost încercat de aceleași stări și atunci când am citit Școala din Topeka. Un stil care nu îți este neapărat accesibil, dar care este foarte, foarte bine gândit, foarte bine dozat, raționalizat. La Bajani am simțit cam același lucru, și anume că autorul îmi oferă totul, dar în același timp nimic. Că îmi povestește ceva profund, dar în același timp, poate chiar voluntar, destul de superficial. Cred că cea mai mare problemă a cărții a fost faptul că am simțit-o impersonală, când de fapt tratează un subiect în esență „foarte” personal - locurile în care Io (personajul? autorul?) a crescut, cărora le datorează mare parte din devenirea sa, din ceea ce este. În esență, trecutul înaintează odată cu noi, face parte din noi - trecutul cu tot ce este el: cu toate locurile prin care am fost, cu toți oamenii pe care i-am întâlnit și toate realizările & tristețile & bucuriile pe care le-am avut și, implicit, încă le avem.
„Io lasă în jos capacul laptopului peste tastatură și își freacă ochii, ca și cum ar ieși dintr-un somn îndelungat. Dedesubt, neterminată, este o frază proaspăt scrisă: «Gândește-te că viața este un loc frumos, în ciuda a tot». Probabil o va șterge imediat ce va relua lucrul la text.”
În cele din urmă, este o carte despre multe și parcă despre nimic. După cum am spus, nu are un fir epic în sine, deci nu este un roman cu acțiune, de genul cauză-efect. Este un roman pe care nu știu cui l-aș recomanda, dar care știu că aș fi vrut să-mi placă mult mai mult. Of, chiar aveam așteptări. Nu sunt dezamăgit, chiar nu, pe cât sunt oarecum mâhnit de faptul că a avut un potențial (și poate chiar are) care mie cel puțin nu îmi este accesibil. Andrea Bajani este un scriitor extrem de bine cotat, apreciat, dar nu aș spune că este pentru „oricine”. Spre exemplu, pe Goodreads am observat că are un rating foarte mic această carte, și în același timp mi se pare că lucrul acesta contrazice exegeza valoroasă de care Bajani se poate bucura și cu care chiar se poate mândri. O fi o carte pe care poate trebuie să o citești la un moment dat, poate chiar când ai acumulat o anumită experiență de viață - or, eu unul nu cred că am încă această experiență pe care aprecierea acestei cărți (la adevărata valoare?) ar presupune-o. Dacă simțiți că rezonați cu lecturile pe care le am eu, atunci sunt sigur că această carte nu vă va fi pe plac. Însă dacă sunteți acel gen de cititori care au răbdare, care apreciază proza mai austeră și nu cu „înflorituri stilistice”, atunci poate ar fi frumos să descoperiți povestea caselor lui Bajani. Implicit, povestea devenirii omului care acum este!

joi, 4 iulie 2024

Fragment din Vila, nou roman apărut la Editura Trei

Editura: Trei
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2024
Traducere: Ioana Văcărescu
Titlu original: The Villa
Limba originală: engleză
Format: 130x200 milimetri

Rachel Hawkins este autoarea bestsellerelor The Wife Upstairs, Reckless Girls, Vila și The Heiress, precum și a numeroase titluri pentru cititorii tineri. Cărțile ei au fost traduse în mai mult de 12 de limbi. A studiat genul și sexualitatea în literatura victoriană la Auburn University și în prezent locuiește în Alabama.

Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia. Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea. Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă. Inspirată de Fleetwood Mac, crimele lui Charles Manson și vara petrecută de Percy și Mary Shelley cu Lordul Byron la castelul de la Lacul Geneva — locul de naștere al lui Frankenstein —, Vila te întâmpină cu moștenirea ei letală.

🪶FRAGMENT - CAPITOLUL 10🪶 

Am ascuns hârtiile lui Mari sub saltea și numai la ele mă gândesc.

Din după‑amiaza aceea, de acum trei zile, le‑am ci­tit de cel puțin cinci–șase ori și tot nu‑mi vine să cred că sunt adevărate.

Sau, mai bine zis, am citit cea mai mare parte din ele. Am păstrat câteva foi, pe cele care par să fie ultimul ca­pitol. Le‑am frunzărit un pic, normal. Ăsta a fost primul lucru pe care l‑am făcut când mi‑am dat seama ce am des­coperit, eram disperată să aflu versiunea lui Mari a mo­mentului în care a fost ucis Pierce.

Dar paginile se termină înainte de crimă, povestea se oprește când Pierce e încă în viață. Am hotărât să nu citesc ultimul capitol, dorind să trăiesc vara aceea împre­ună cu Mari, așa cum a simțit‑o ea. Vreau să savurez co­moara asta cât mai mult timp cu putință.

Fiindcă exact așa mă simt — ca și cum am o comoară secretă ascunsă sub pat.

Dacă pot demonstra că asta e relatarea adevărată a celor întâmplate în vara anului 1974, scrisă de una dintre cele mai importante persoane implicate, și că ideea mea inițială, că în Lilith mânioasă există indicii despre ce s‑a petrecut în vara aceea, este corectă…

O să fie ceva colosal. Și tocmai de‑asta e esențial ca Chess să nu afle ce am găsit.

Dar cred că începe să bănuiască ceva.

Am mers din nou în Orvieto, simțeam nevoia să ieșim un pic, după atâtea zile la rând petrecute în vilă. E cam înnorat azi, iar orașul împrejmuit de ziduri pare mai amenințător decât prima oară când l‑am vizitat. În căl­dura asta apăsătoare, clădirile înghesuite sunt mai puțin fermecătoare, domul e mai copleșitor.

Beau un pic dintr‑una din sticlele cu apă minerală pe care le‑a adus Chess și mă prefac că mă uit la vitrine, însă gândurile îmi sunt tare departe, cu Mari, cu Pierce și cu Noel.

— Ai fost superhărnicuță săptămâna asta, îmi zice Chess, lovindu‑și ușor șoldul de al meu când mă întorc dinspre vitrină.

Deasupra capetelor noastre, florile roșii care se re­varsă din ghivecele suspendate înveselesc un pic funda­lul cenușiu.

— Parcă nu apuc să te mai văd deloc, dar aud cum țăcăni întruna la tastatură.

Credeam că mă descurc mai bine să ascund cât de mult lucrez, dar se pare că nu.

O clipă, încerc să‑mi dau seama cum e mai înțelept să răspund, apoi îmi vine cea mai bună scuză din lume.

Luând cea mai rușinată expresie de care sunt în stare, îi spun:

— Păi… m‑am reapucat de Petal.

Chess se oprește brusc.

— Stai așa, pe bune?

Încuviințez.

— Cartea despre Mari și despre vilă nu mergea grozav, și pe urmă mi‑am dat seama că așa cum eu am avut nevoie de o schimbare de peisaj, poate că asta îi trebuie și lui Petal. Așa c‑am renunțat la tot ce scrisesem până atunci și am început un manuscris cu totul nou. Petal e în Italia, rezolvă cazul cappuccinoului otrăvit.

— Îmi place la nebunie ideea!

Mă strânge de braț și, văzând ușurarea de pe figura ei, mi‑e clar cât de încântată este că am renunțat la pro­iectul despre vilă.

Dar de ce? Fiindcă nonficțiunea este, cică, speciali­tatea ei și nu vrea să mă bag peste ea? Chiar e îngrijorată c‑aș putea scrie ceva care s‑o eclipseze pe măreața Chess Chandler?

Sau, mă forțez să duc mai departe raționamentul, în timp ce ne plimbăm în continuare pe străduțe, poate că mi‑am imaginat toate astea, am presupus tot ce‑i mai rău despre Chess. Poate că se bucură sincer că scriu din nou, c‑o să pot termina cartea pe care trebuie s‑o predau, ca să primesc banii de care clar am nevoie.

Cum e posibil ca aceeași persoană să scoată la iveală tot ce e mai rău și mai bun în mine, în același timp?

Izgonind gândul ăsta, scot telefonul ca să văd cât e ceasul. În schimb, văd că am patru apeluri pierdute.

Patru.

Toate de la Matt.

Mă încrunt, iar Chess vine și mai aproape de mine.

— Ce e?

— Matt, îi răspund, iar ea pufnește.

— Ce vrea?

Clatin din cap, verificându‑mi și mesajele: am două de la el.

Bună. Știu că ești ocupată, dar chiar trebuie să stăm de vorbă despre ceva. Sună‑mă când poți.

Altă rundă de hârțogărie, probabil. Altă chichiță a demersurilor pentru divorț, și‑or fi dat seama avocații lui cum să stoarcă și mai mulți bani de la mine.

Știu că trebuie să‑l sun, dar nu acum. Nu aici. Nu‑mi place ideea că e aici, că dă buzna peste mine în locul ăsta, care e doar al meu. Mă rog, al meu și al lui Chess.

— Sunt sigură că nu‑i ceva important, îi spun.

Apoi pun telefonul la loc, hotărâtă să nu mă mai gândesc la Matt tot restul după‑amiezii.

Chess mă privește o clipă, apoi își încrucișează brațele la piept.

— Em, ăsta e un Moment de Struț.

Mă holbez la ea, întrebându‑mă dacă nu cumva am făcut un atac cerebral, fiindcă nu înțeleg nimic, dar văd că se uită la mine ca și cum așteaptă ceva și‑mi dau seama brusc că trebuie să fie dintr‑o carte de‑ale ei, ceva ce mi‑a scăpat, se pare.

— Un Moment de Struț, repet eu, și da, aproape că aud cum apare semnul de „marcă înregistrată“ lângă cuvin­tele astea.

Chess face un pas în față, îmi ia mâinile în ale ei, îm­plântându‑ne pe amândouă în pământ, în timp ce turiștii sunt nevoiți să ne ocolească.

— Vrei să‑ți bagi capul în nisip, ca toate lucrurile astea să dispară. Dar chestia e că n‑o să dispară. Nisipul nu re­zolvă problema, doar o ascunde.

Știu că sunt femei care ar plăti mii de dolari ca să aibă o ședință de terapie cu Chess Chandler în persoană, dar tare îmi doresc ca în clipa asta s‑o am alături pe Chess, prietena mea, nu pe Guru Chess.

Chiar dacă probabil are dreptate.

— Deci tu zici c‑ar trebui să‑l sun pe Matt.

Îmi strânge mâinile.

— Ca să scapi de grijă. Ne întoarcem la vilă și‑l suni. Afli ce vrea și, crede‑mă, orice ar fi, n‑o să fie așa rău cum îți imaginezi tu. O să dureze maximum 15 minute și pe urmă, în loc să te dai de ceasul morții din cauza a ceea ce ar putea să vrea, o să știi. Pe urmă, o să vii în bucătărie, unde o să te aștept cu un cocktail cam cât capul tău de mare, și totul o să fie bine.

Problema cu Chess e că, atunci când îți spune ceva, o crezi.

Motiv pentru care, jumătate de oră mai târziu, sunt la mine în cameră, în vilă, sunându‑l pe Matt.

Răspunde după primul țârâit.

— În sfârșit! Ți‑am scris acum câteva ore.

Simt cum îmi crește tensiunea, dar închid ochii și mă concentrez asupra respirației, cum m‑a învățat Chess.

— Sunt în vacanță, Matt, îi răspund pe un ton neutru. Te‑am sunat imediat ce am putut.

— Bine.

Mi‑l și imaginez la birou, cu tricoul lui polo alb care contrastează cu pielea bronzată, frecându‑se pe creștet cu mâna liberă — are un tic nervos.

Întotdeauna îl dă de gol.

— Te‑am sunat fiindcă avocatul tău n‑are niciun răs­puns de la tine în legătură cu actele pentru desfacere.

Mă încrunt.

— Ce?

Oftatul lui Matt ajunge la mine străbătând mii de ki­lometri, prin telefon, dar jur că tot îl simt.

— Am mai vorbit despre asta. Cred c‑ar trebui să cerem o desfacere a căsătoriei, din moment ce divorțul… e clar c‑o să dureze mult.

Nu o zice direct, că e vina mea, dar e clar că asta gândește. Fiindcă dacă aș fi de acord să‑i cedez banii pe drepturi de autor, am putea încheia cu totul, n‑ar fi gro­zav așa?

Desfacerea căsătoriei e un soi de compromis. N‑o să mai fim căsătoriți, dar nici nu vom fi finalizat aspectele financiare ale divorțului propriu‑zis. Mi‑a zis avocatul că e o chestie destul de des întâlnită când una dintre părți e gata să‑și continue viața cu altcineva.

Dar Matt a bifat deja chestia asta, nu?

— Nu mi‑am verificat e‑mailul. Și am lucrat, așa că…

— Mda, am auzit.

Afară apune soarele, aud ciripitul molcom al păsări­lor, foșnetul vântului prin copaci.

În casă, eu sunt înmărmurită.

— Cum adică?

Ce vreau, de fapt, să spun este Cine ți‑a zis?

Doar două persoane știu. Rose și Chess. Atât. Poate i‑a scris lui Rose și a întrebat‑o. Poate a întrebat‑o avoca­tul lui. Asta e singura explicație logică pe care o găsesc în momentul ăsta, singura pe care îmi îngădui s‑o găsesc.

— Să știi, Em…, zice Matt, iar eu mi‑l imaginez aple­cându‑se ușor în față la birou și uitându‑se în jur pe sub sprâncene, în timp ce continuă mai încet: Dacă lucrezi la o carte nouă doar ca să mi‑o tragi mie cu banii…

Scot un hohot de râs ca un lătrat.

— Clar! Pentru că tot ce fac eu în viața asta are legătură cu tine, am uitat!

— Vorbesc serios. Dacă te‑ai apucat să scrii altceva doar ca să scapi și să nu‑mi mai plătești ce‑mi datorezi pentru următoarea carte cu Petal, o să te dau în judecată ca să‑ți iau și din banii pe cartea asta nouă.

Mi se întoarce stomacul pe dos. Blufează.

Nu o zice direct, că e vina mea, dar e clar că asta gândește. Fiindcă dacă aș fi de acord să‑i cedez banii pe drepturi de autor, am putea încheia cu totul, n‑ar fi gro­zav așa?

Desfacerea căsătoriei e un soi de compromis. N‑o să mai fim căsătoriți, dar nici nu vom fi finalizat aspectele financiare ale divorțului propriu‑zis. Mi‑a zis avocatul că e o chestie destul de des întâlnită când una dintre părți e gata să‑și continue viața cu altcineva.

Dar Matt a bifat deja chestia asta, nu?

— Nu mi‑am verificat e‑mailul. Și am lucrat, așa că…

— Mda, am auzit.

Afară apune soarele, aud ciripitul molcom al păsări­lor, foșnetul vântului prin copaci.

În casă, eu sunt înmărmurită.

— Cum adică?

Ce vreau, de fapt, să spun este Cine ți‑a zis?

Doar două persoane știu. Rose și Chess. Atât. Poate i‑a scris lui Rose și a întrebat‑o. Poate a întrebat‑o avoca­tul lui. Asta e singura explicație logică pe care o găsesc în momentul ăsta, singura pe care îmi îngădui s‑o găsesc.

— Să știi, Em…, zice Matt, iar eu mi‑l imaginez aple­cându‑se ușor în față la birou și uitându‑se în jur pe sub sprâncene, în timp ce continuă mai încet: Dacă lucrezi la o carte nouă doar ca să mi‑o tragi mie cu banii…

Scot un hohot de râs ca un lătrat.

— Clar! Pentru că tot ce fac eu în viața asta are legătură cu tine, am uitat!

— Vorbesc serios. Dacă te‑ai apucat să scrii altceva doar ca să scapi și să nu‑mi mai plătești ce‑mi datorezi pentru următoarea carte cu Petal, o să te dau în judecată ca să‑ți iau și din banii pe cartea asta nouă.

Mi se întoarce stomacul pe dos. Blufează.

Trebuie să blufeze. E imposibil să poată să‑mi ia o parte din banii pentru o carte pe care am scris‑o după ce ne‑am despărțit. Dar gândul ăsta parcă m‑a înjunghiat în stomac, iar acum răsucește cuțitul.

Proiectul ăsta, care a început să mă scoată din pră­pastia în care am trăit în ultimul an… Matt l‑ar trans­forma și pe el într‑o greutate pe care să mi‑o lege la gât.

— De ce faci asta? îl întreb și‑mi dau seama imediat ce ton rugător am. Tu ai plecat, mai știi? De ce mă pedepsești pe mine?

— Nu e vorba despre pedepse. Doamne, întotdeauna faci așa! Am avut grijă de tine. Te‑am susținut.

Aproape că‑l văd ridicând câte un deget, pe măsură ce le bifează.

— Am depus o grămadă de efort, Em. Am vrut să ne sal­vez. Am vrut să te salvez. Uite ce e, dacă ar fi după mine, am trăi tot în casa pe care am cumpărat‑o împreună și ne‑am crește copilul. Tu ești cea care s‑a schimbat. Nu eu.