vineri, 5 iulie 2024

Cartea caselor, de Andrea Bajani - Recenzie

Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2022
Traducere: Mihai Banciu

Andrea Bajani s-a născut la Roma în 1975. Pentru o perioadă, familia lui se mută în Cuneo, regiunea Piemont, în nordul Italiei, ca apoi să se stabilească la Torino. Semnează articole în cotidianele La Stampa, l'Unità, Il Sole 24 Ore, precum şi în revista Lo straniero. De asemenea, colaborează cu Rai Radio 2. Este coautorul unei piese de teatru, Miserabili, un spectacol de Marco Paolini. În 2002 debutează cu romanul Morto un papa, iar în anul următor îl publică pe cel de-al doilea, Qui non ci sono perdenti. Devine cunoscut însă în 2005 cu cel de-al treilea roman, Cordiali saluti, în care descrie condiţiile precare în care îşi desfăşoară activitatea muncitorii italieni. Pe acelaşi subiect, în 2006, scrie un reportaj, Mi spezzo ma non m'impiego, publicat de editura Einaudi. Urmează romanul De vei lua aminte la greșeli (Se consideri le colpe, 2007; Humanitas, 2009), câștigător al premiilor Super Mondello, Brancati Prize, Recanati Prize și Lo Straniero. În 2009 publică romanul Domani niente scuola, urmat, în 2010, de Ogni promessa, cu care câștigă în 2011 Premiul Bagutta. Romanul La vita non è in ordine alfabetico (Einaudi, 2014) primește Premiul Settembrini. În 2017 publică primul volum de poeme, Promemoria, urmat, în 2021, de Dimora naturale, finalist al premiilor Viareggio și Franco Fortini. Cel mai recent roman al său, Cartea caselor (Il libro delle case, 2021; Humanitas Fiction, 2022), în curs de publicare în 20de țări, este finalist la premiile Strega și Campiello. În 2021, romanul a fost nominalizat de Corriere della Sera în top 10 cele mai bune cărţi ale anului. În 2022 publică cel de-al treilea volum de poezie - L’amore viene prima. În prezent, Andrea Bajani este scriitor în rezidenţă la Rice University – Houston, Texas.
„După cum nu își amintește bufnetul moale al ușii frigiderului când se închide ori rezistența la smucitură atunci când se deschide. Și mica polifonie a bucătăriei: lovituri de metale cu contrapuncte de ceramică, jeturi hidrice, bâzâitul frigiderului, ventilatorul hotei de deasupra aragazului.”
Roman finalist la premiile Strega și Campiello, ediția 2021. Pe lista celor mai bune 10 cărți în Corriere della Sera. În curs de publicare în 20 de țări. „Una dintre cele mai mai artistice, mai limpezi și mai memorabile cărți pe care le-am citit în ultima vreme este Cartea caselor, romanul cunoscutului scriitor italian Andrea Bajani. Nu știi ce să admiri mai întâi la lectura acestei scrieri: precizia chirurgicală a frazelor, descripțiile amănunțite ale zonelor citadine și-ale numeroaselor case în care-a locuit Io, personajul central, finețea și empatia cu care autorul înfățișează psihodramele ce se petrec în crustele de calcar, oțel și lemn ale caselor, poezia intensă ce luminează din loc în loc austeritatea cărții. Hipnotizat de ritualul dezghiocării, mereu și mereu, a altor ziduri, a altor glasuri și-a altor încăperi, ai uneori sentimentul că te afli într-un roman de Alain Robbe-Grillet, alteori că trăiești într-un oraș imaginar din colecția lui Italo Calvino, dar Andrea Bajani rămâne cu toate acestea profund original prin aerul stoic, de tristețe sobră, ce învăluie romanul. Casele sale sunt tot atâtea carapace de broască țestoasă, fragmente de eternitate înșiruite, asemeni vertebrelor, de-a lungul coloanei vertebrale a personajului. Roman tulburător și de neuitat, Cartea caselor aduce un aer de noutate în experiența de lectură a oricărui cititor.“ - Mircea Cărtărescu
„Restul bulevardului e ocupat de clădiri de aceeași înălțime; unele ajung până la etajul opt. Senzația este a unei construcții unice, întrerupte, ce se întinde spre capătul orașului Torino, turtită doar de perspectivă. Se întrerupe brusc, cu o surpare: după ultima clădire încep câmpurile, apoi doar case joase, și totul e mai aproape de pământ până la aeroportul aflat în depărtare, apoi, în sfârșit, doar cerul.”
Pe cât de multe așteptări aveam de la această carte, pe atât de mult, din păcate, m-a dezamăgit. Iar recenzia de față va fi una scurtă, sper, pentru că nu știu ce-aș putea găsi pozitiv la această carte, în afară de faptul că, într-adevăr, sunt acord cu ideea pe care a vrut s-o transmită Bajani (de fapt, ideea cu care am rămas eu în urma lecturii): datorăm totul locurilor în care am crescut, locurilor care, de altfel, ne-au format, care ne-au oferit toți stimulii și toate experiențele și toate lecțiile și tot ce a fundamentat și consolidat formarea noastră. Datorăm atât de multe încât ar merita ca cineva să scrie o carte cu și despre asta. Și, totuși, cam atât. Dincolo de idee, eu n-am putut rezona sub niciun aspect cu scriitura lui Bajani. Nu contest talentul său, dar pot spune, din proprie experiență și predilecție literară, că sunt sigur că eu nu sunt genul acesta de cititor: eu vreau ca opera pe care o citesc să fie una stilizată, mai degrabă decât una austeră (care totuși are forță literară, are, cum să zic, „zvâc”), așa cum este cazul prozei lui Bajani (cel puțin în această carte, pentru că n-am citit alta semnată de dumnealui). Mă așteptam, dat fiind faptul că este un autor apreciat, dar și o carte deosebit de bine primită de exegeză, să am parte de o lectură care să mă miște, de o lectură a simțurilor, a efervescenței stilistice. Dar n-a fost să fie!
„(...) La etajul al treilea fereastra va spune, pe abscisele perdelei, că acum nu mai e nimic de văzut. Și peste două ceasuri va amuți.”
Am găsit la romanul lui Bajani parcă un fel de „gol stilistic”, ceva foarte sec, ca o descriere minuțioasă, atentă, parcă mult prea chirurgicală, impersonală și rece, a caselor în care autorul a trăit. Nu vorbim, astfel, neapărat despre un fir epic propriu-zis, pe cât de fluxul memoriei, de perspectiva prezentă asupra situațiilor trecute, despre diferitele locuri care și-au lăsat amprenta, într-un fel sau altu, asupra devenirii lui Io, casele în care a locuit, case de tot felul și cu toate subînțelesurile, metafore în sine ale existenței și devenirii, ale memoriei, prezentului și trecutului. Mai mult decât atât, mi-a fost chiar destul de greu să pot urmări alternanța cronologică, iar asta m-a obosit atât de mult încât la un moment dat am avut de gând să renunț la lectură, să o las deoparte și să o reiau atunci când simt că-i voi putea oferi îndeajuns de multă atenție. Totuși, mi-am zis că n-ar fi cazul să prelungesc agonia, așa că am înaintat în lectură, cu pași mici dar siguri. Recunosc, au fost și unele fragmente și lucruri care au reușit să mă atingă, și mi-am dat seama că Cartea caselor nu definește întocmai, poate, stilul caracteristic al lui Bajani, pe cât poate s-a vrut să fie mai mult un experiment literar (nereușit, după părerea mea umilă, dar îndeajuns de reușit pentru ca romanul să fie nominalizat la prestigioase premii), sau poate întocmai o carte închinată acelor locuri, așa cum vorbeam mai sus. Dincolo de astea, pentru mine n-a fost să fie, din păcate.
„(...) Zile în șir se gândește numai la acest lucru. Mediatizează doar momentul când se vor întoarce. Noaptea visează masacrul.”
Nu spun sub nicio formă că nu este un roman bun, pentru că aș greși. Cu siguranță acest roman are al său public avizat, și anume cititorii care au răbdare, cititorii cărora le place proza mai puțin stilizată, dar care pulsează prin forță literară, prin realitate și prin acea observație profundă a lumii înconjurătoare. Are Bajani un anume talent sofisticat de a descrie lucruri mai puțin sofisticate, dar cu o precizie pe care n-am mai întâlnit-o, spre exemplu, decât la Lerner. Nu știu dacă a-i asemăna este viabil, dar știu că am fost încercat de aceleași stări și atunci când am citit Școala din Topeka. Un stil care nu îți este neapărat accesibil, dar care este foarte, foarte bine gândit, foarte bine dozat, raționalizat. La Bajani am simțit cam același lucru, și anume că autorul îmi oferă totul, dar în același timp nimic. Că îmi povestește ceva profund, dar în același timp, poate chiar voluntar, destul de superficial. Cred că cea mai mare problemă a cărții a fost faptul că am simțit-o impersonală, când de fapt tratează un subiect în esență „foarte” personal - locurile în care Io (personajul? autorul?) a crescut, cărora le datorează mare parte din devenirea sa, din ceea ce este. În esență, trecutul înaintează odată cu noi, face parte din noi - trecutul cu tot ce este el: cu toate locurile prin care am fost, cu toți oamenii pe care i-am întâlnit și toate realizările & tristețile & bucuriile pe care le-am avut și, implicit, încă le avem.
„Io lasă în jos capacul laptopului peste tastatură și își freacă ochii, ca și cum ar ieși dintr-un somn îndelungat. Dedesubt, neterminată, este o frază proaspăt scrisă: «Gândește-te că viața este un loc frumos, în ciuda a tot». Probabil o va șterge imediat ce va relua lucrul la text.”
În cele din urmă, este o carte despre multe și parcă despre nimic. După cum am spus, nu are un fir epic în sine, deci nu este un roman cu acțiune, de genul cauză-efect. Este un roman pe care nu știu cui l-aș recomanda, dar care știu că aș fi vrut să-mi placă mult mai mult. Of, chiar aveam așteptări. Nu sunt dezamăgit, chiar nu, pe cât sunt oarecum mâhnit de faptul că a avut un potențial (și poate chiar are) care mie cel puțin nu îmi este accesibil. Andrea Bajani este un scriitor extrem de bine cotat, apreciat, dar nu aș spune că este pentru „oricine”. Spre exemplu, pe Goodreads am observat că are un rating foarte mic această carte, și în același timp mi se pare că lucrul acesta contrazice exegeza valoroasă de care Bajani se poate bucura și cu care chiar se poate mândri. O fi o carte pe care poate trebuie să o citești la un moment dat, poate chiar când ai acumulat o anumită experiență de viață - or, eu unul nu cred că am încă această experiență pe care aprecierea acestei cărți (la adevărata valoare?) ar presupune-o. Dacă simțiți că rezonați cu lecturile pe care le am eu, atunci sunt sigur că această carte nu vă va fi pe plac. Însă dacă sunteți acel gen de cititori care au răbdare, care apreciază proza mai austeră și nu cu „înflorituri stilistice”, atunci poate ar fi frumos să descoperiți povestea caselor lui Bajani. Implicit, povestea devenirii omului care acum este!

joi, 4 iulie 2024

Fragment din Vila, nou roman apărut la Editura Trei

Editura: Trei
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2024
Traducere: Ioana Văcărescu
Titlu original: The Villa
Limba originală: engleză
Format: 130x200 milimetri

Rachel Hawkins este autoarea bestsellerelor The Wife Upstairs, Reckless Girls, Vila și The Heiress, precum și a numeroase titluri pentru cititorii tineri. Cărțile ei au fost traduse în mai mult de 12 de limbi. A studiat genul și sexualitatea în literatura victoriană la Auburn University și în prezent locuiește în Alabama.

Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia. Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea. Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă. Inspirată de Fleetwood Mac, crimele lui Charles Manson și vara petrecută de Percy și Mary Shelley cu Lordul Byron la castelul de la Lacul Geneva — locul de naștere al lui Frankenstein —, Vila te întâmpină cu moștenirea ei letală.

🪶FRAGMENT - CAPITOLUL 10🪶 

Am ascuns hârtiile lui Mari sub saltea și numai la ele mă gândesc.

Din după‑amiaza aceea, de acum trei zile, le‑am ci­tit de cel puțin cinci–șase ori și tot nu‑mi vine să cred că sunt adevărate.

Sau, mai bine zis, am citit cea mai mare parte din ele. Am păstrat câteva foi, pe cele care par să fie ultimul ca­pitol. Le‑am frunzărit un pic, normal. Ăsta a fost primul lucru pe care l‑am făcut când mi‑am dat seama ce am des­coperit, eram disperată să aflu versiunea lui Mari a mo­mentului în care a fost ucis Pierce.

Dar paginile se termină înainte de crimă, povestea se oprește când Pierce e încă în viață. Am hotărât să nu citesc ultimul capitol, dorind să trăiesc vara aceea împre­ună cu Mari, așa cum a simțit‑o ea. Vreau să savurez co­moara asta cât mai mult timp cu putință.

Fiindcă exact așa mă simt — ca și cum am o comoară secretă ascunsă sub pat.

Dacă pot demonstra că asta e relatarea adevărată a celor întâmplate în vara anului 1974, scrisă de una dintre cele mai importante persoane implicate, și că ideea mea inițială, că în Lilith mânioasă există indicii despre ce s‑a petrecut în vara aceea, este corectă…

O să fie ceva colosal. Și tocmai de‑asta e esențial ca Chess să nu afle ce am găsit.

Dar cred că începe să bănuiască ceva.

Am mers din nou în Orvieto, simțeam nevoia să ieșim un pic, după atâtea zile la rând petrecute în vilă. E cam înnorat azi, iar orașul împrejmuit de ziduri pare mai amenințător decât prima oară când l‑am vizitat. În căl­dura asta apăsătoare, clădirile înghesuite sunt mai puțin fermecătoare, domul e mai copleșitor.

Beau un pic dintr‑una din sticlele cu apă minerală pe care le‑a adus Chess și mă prefac că mă uit la vitrine, însă gândurile îmi sunt tare departe, cu Mari, cu Pierce și cu Noel.

— Ai fost superhărnicuță săptămâna asta, îmi zice Chess, lovindu‑și ușor șoldul de al meu când mă întorc dinspre vitrină.

Deasupra capetelor noastre, florile roșii care se re­varsă din ghivecele suspendate înveselesc un pic funda­lul cenușiu.

— Parcă nu apuc să te mai văd deloc, dar aud cum țăcăni întruna la tastatură.

Credeam că mă descurc mai bine să ascund cât de mult lucrez, dar se pare că nu.

O clipă, încerc să‑mi dau seama cum e mai înțelept să răspund, apoi îmi vine cea mai bună scuză din lume.

Luând cea mai rușinată expresie de care sunt în stare, îi spun:

— Păi… m‑am reapucat de Petal.

Chess se oprește brusc.

— Stai așa, pe bune?

Încuviințez.

— Cartea despre Mari și despre vilă nu mergea grozav, și pe urmă mi‑am dat seama că așa cum eu am avut nevoie de o schimbare de peisaj, poate că asta îi trebuie și lui Petal. Așa c‑am renunțat la tot ce scrisesem până atunci și am început un manuscris cu totul nou. Petal e în Italia, rezolvă cazul cappuccinoului otrăvit.

— Îmi place la nebunie ideea!

Mă strânge de braț și, văzând ușurarea de pe figura ei, mi‑e clar cât de încântată este că am renunțat la pro­iectul despre vilă.

Dar de ce? Fiindcă nonficțiunea este, cică, speciali­tatea ei și nu vrea să mă bag peste ea? Chiar e îngrijorată c‑aș putea scrie ceva care s‑o eclipseze pe măreața Chess Chandler?

Sau, mă forțez să duc mai departe raționamentul, în timp ce ne plimbăm în continuare pe străduțe, poate că mi‑am imaginat toate astea, am presupus tot ce‑i mai rău despre Chess. Poate că se bucură sincer că scriu din nou, c‑o să pot termina cartea pe care trebuie s‑o predau, ca să primesc banii de care clar am nevoie.

Cum e posibil ca aceeași persoană să scoată la iveală tot ce e mai rău și mai bun în mine, în același timp?

Izgonind gândul ăsta, scot telefonul ca să văd cât e ceasul. În schimb, văd că am patru apeluri pierdute.

Patru.

Toate de la Matt.

Mă încrunt, iar Chess vine și mai aproape de mine.

— Ce e?

— Matt, îi răspund, iar ea pufnește.

— Ce vrea?

Clatin din cap, verificându‑mi și mesajele: am două de la el.

Bună. Știu că ești ocupată, dar chiar trebuie să stăm de vorbă despre ceva. Sună‑mă când poți.

Altă rundă de hârțogărie, probabil. Altă chichiță a demersurilor pentru divorț, și‑or fi dat seama avocații lui cum să stoarcă și mai mulți bani de la mine.

Știu că trebuie să‑l sun, dar nu acum. Nu aici. Nu‑mi place ideea că e aici, că dă buzna peste mine în locul ăsta, care e doar al meu. Mă rog, al meu și al lui Chess.

— Sunt sigură că nu‑i ceva important, îi spun.

Apoi pun telefonul la loc, hotărâtă să nu mă mai gândesc la Matt tot restul după‑amiezii.

Chess mă privește o clipă, apoi își încrucișează brațele la piept.

— Em, ăsta e un Moment de Struț.

Mă holbez la ea, întrebându‑mă dacă nu cumva am făcut un atac cerebral, fiindcă nu înțeleg nimic, dar văd că se uită la mine ca și cum așteaptă ceva și‑mi dau seama brusc că trebuie să fie dintr‑o carte de‑ale ei, ceva ce mi‑a scăpat, se pare.

— Un Moment de Struț, repet eu, și da, aproape că aud cum apare semnul de „marcă înregistrată“ lângă cuvin­tele astea.

Chess face un pas în față, îmi ia mâinile în ale ei, îm­plântându‑ne pe amândouă în pământ, în timp ce turiștii sunt nevoiți să ne ocolească.

— Vrei să‑ți bagi capul în nisip, ca toate lucrurile astea să dispară. Dar chestia e că n‑o să dispară. Nisipul nu re­zolvă problema, doar o ascunde.

Știu că sunt femei care ar plăti mii de dolari ca să aibă o ședință de terapie cu Chess Chandler în persoană, dar tare îmi doresc ca în clipa asta s‑o am alături pe Chess, prietena mea, nu pe Guru Chess.

Chiar dacă probabil are dreptate.

— Deci tu zici c‑ar trebui să‑l sun pe Matt.

Îmi strânge mâinile.

— Ca să scapi de grijă. Ne întoarcem la vilă și‑l suni. Afli ce vrea și, crede‑mă, orice ar fi, n‑o să fie așa rău cum îți imaginezi tu. O să dureze maximum 15 minute și pe urmă, în loc să te dai de ceasul morții din cauza a ceea ce ar putea să vrea, o să știi. Pe urmă, o să vii în bucătărie, unde o să te aștept cu un cocktail cam cât capul tău de mare, și totul o să fie bine.

Problema cu Chess e că, atunci când îți spune ceva, o crezi.

Motiv pentru care, jumătate de oră mai târziu, sunt la mine în cameră, în vilă, sunându‑l pe Matt.

Răspunde după primul țârâit.

— În sfârșit! Ți‑am scris acum câteva ore.

Simt cum îmi crește tensiunea, dar închid ochii și mă concentrez asupra respirației, cum m‑a învățat Chess.

— Sunt în vacanță, Matt, îi răspund pe un ton neutru. Te‑am sunat imediat ce am putut.

— Bine.

Mi‑l și imaginez la birou, cu tricoul lui polo alb care contrastează cu pielea bronzată, frecându‑se pe creștet cu mâna liberă — are un tic nervos.

Întotdeauna îl dă de gol.

— Te‑am sunat fiindcă avocatul tău n‑are niciun răs­puns de la tine în legătură cu actele pentru desfacere.

Mă încrunt.

— Ce?

Oftatul lui Matt ajunge la mine străbătând mii de ki­lometri, prin telefon, dar jur că tot îl simt.

— Am mai vorbit despre asta. Cred c‑ar trebui să cerem o desfacere a căsătoriei, din moment ce divorțul… e clar c‑o să dureze mult.

Nu o zice direct, că e vina mea, dar e clar că asta gândește. Fiindcă dacă aș fi de acord să‑i cedez banii pe drepturi de autor, am putea încheia cu totul, n‑ar fi gro­zav așa?

Desfacerea căsătoriei e un soi de compromis. N‑o să mai fim căsătoriți, dar nici nu vom fi finalizat aspectele financiare ale divorțului propriu‑zis. Mi‑a zis avocatul că e o chestie destul de des întâlnită când una dintre părți e gata să‑și continue viața cu altcineva.

Dar Matt a bifat deja chestia asta, nu?

— Nu mi‑am verificat e‑mailul. Și am lucrat, așa că…

— Mda, am auzit.

Afară apune soarele, aud ciripitul molcom al păsări­lor, foșnetul vântului prin copaci.

În casă, eu sunt înmărmurită.

— Cum adică?

Ce vreau, de fapt, să spun este Cine ți‑a zis?

Doar două persoane știu. Rose și Chess. Atât. Poate i‑a scris lui Rose și a întrebat‑o. Poate a întrebat‑o avoca­tul lui. Asta e singura explicație logică pe care o găsesc în momentul ăsta, singura pe care îmi îngădui s‑o găsesc.

— Să știi, Em…, zice Matt, iar eu mi‑l imaginez aple­cându‑se ușor în față la birou și uitându‑se în jur pe sub sprâncene, în timp ce continuă mai încet: Dacă lucrezi la o carte nouă doar ca să mi‑o tragi mie cu banii…

Scot un hohot de râs ca un lătrat.

— Clar! Pentru că tot ce fac eu în viața asta are legătură cu tine, am uitat!

— Vorbesc serios. Dacă te‑ai apucat să scrii altceva doar ca să scapi și să nu‑mi mai plătești ce‑mi datorezi pentru următoarea carte cu Petal, o să te dau în judecată ca să‑ți iau și din banii pe cartea asta nouă.

Mi se întoarce stomacul pe dos. Blufează.

Nu o zice direct, că e vina mea, dar e clar că asta gândește. Fiindcă dacă aș fi de acord să‑i cedez banii pe drepturi de autor, am putea încheia cu totul, n‑ar fi gro­zav așa?

Desfacerea căsătoriei e un soi de compromis. N‑o să mai fim căsătoriți, dar nici nu vom fi finalizat aspectele financiare ale divorțului propriu‑zis. Mi‑a zis avocatul că e o chestie destul de des întâlnită când una dintre părți e gata să‑și continue viața cu altcineva.

Dar Matt a bifat deja chestia asta, nu?

— Nu mi‑am verificat e‑mailul. Și am lucrat, așa că…

— Mda, am auzit.

Afară apune soarele, aud ciripitul molcom al păsări­lor, foșnetul vântului prin copaci.

În casă, eu sunt înmărmurită.

— Cum adică?

Ce vreau, de fapt, să spun este Cine ți‑a zis?

Doar două persoane știu. Rose și Chess. Atât. Poate i‑a scris lui Rose și a întrebat‑o. Poate a întrebat‑o avoca­tul lui. Asta e singura explicație logică pe care o găsesc în momentul ăsta, singura pe care îmi îngădui s‑o găsesc.

— Să știi, Em…, zice Matt, iar eu mi‑l imaginez aple­cându‑se ușor în față la birou și uitându‑se în jur pe sub sprâncene, în timp ce continuă mai încet: Dacă lucrezi la o carte nouă doar ca să mi‑o tragi mie cu banii…

Scot un hohot de râs ca un lătrat.

— Clar! Pentru că tot ce fac eu în viața asta are legătură cu tine, am uitat!

— Vorbesc serios. Dacă te‑ai apucat să scrii altceva doar ca să scapi și să nu‑mi mai plătești ce‑mi datorezi pentru următoarea carte cu Petal, o să te dau în judecată ca să‑ți iau și din banii pe cartea asta nouă.

Mi se întoarce stomacul pe dos. Blufează.

Trebuie să blufeze. E imposibil să poată să‑mi ia o parte din banii pentru o carte pe care am scris‑o după ce ne‑am despărțit. Dar gândul ăsta parcă m‑a înjunghiat în stomac, iar acum răsucește cuțitul.

Proiectul ăsta, care a început să mă scoată din pră­pastia în care am trăit în ultimul an… Matt l‑ar trans­forma și pe el într‑o greutate pe care să mi‑o lege la gât.

— De ce faci asta? îl întreb și‑mi dau seama imediat ce ton rugător am. Tu ai plecat, mai știi? De ce mă pedepsești pe mine?

— Nu e vorba despre pedepse. Doamne, întotdeauna faci așa! Am avut grijă de tine. Te‑am susținut.

Aproape că‑l văd ridicând câte un deget, pe măsură ce le bifează.

— Am depus o grămadă de efort, Em. Am vrut să ne sal­vez. Am vrut să te salvez. Uite ce e, dacă ar fi după mine, am trăi tot în casa pe care am cumpărat‑o împreună și ne‑am crește copilul. Tu ești cea care s‑a schimbat. Nu eu.

marți, 25 iunie 2024

Autostrada Lincoln, de Amor Towles - Recenzie

Editura: Nemira
Colecția: Babel
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 712
Anul apariției: 2023
Traducere: Mina Decu

Amor Towels s-a născut în 1964 la Boston, unde și-a petrecut copilăria. A absolvit Yale College și apoi a studiat literatura engleză la Stanford University. În anul 2011 a publicat Regulile jocului (Nemira, 2022; Rules of Civility), primul său roman, devenit bestseller The New York Times și inclus pe lista celor mai bune cărți din 2011, realizată de The Wall Street Journal. Cartea ecranizată într-o miniserie, cu Ewan McGregor în rolul principal, Un gentleman la Moscova (Nemira, 2018, 2024; A Gentleman in Moscow, 2016) este al doilea roman al autorului. Cartea a stat peste 40 de săptămâni pe lista de bestsellere The New York Times și a fost considerată una dintre cele mai importante apariții editoriale ale anului de către publicațiile The Chicago Tribune, The Washington Post, The San Francisco Chronicle și The Philadelphia Inquirer. Autorul continuă lista romanelor de succes cu Autostrada Lincoln (Nemira, 2023; Lincoln Highway, 2021), iar cel mai recent volum, Table for Two, este în curs de traducere la Editura Nemira. După o carieră de douăzeci de ani în domeniul investițiilor, în prezent Amor Towles își dedică tot timpul scrisului, la New York, unde locuiește împreună cu soția și cei doi copii.

⚜ UN ROMAN AL TINEREȚII & FRUMUSEȚII VIEȚII, CU TOATE PE CARE LE ALEGE ACEASTA SĂ NI LE OFERE. TOWLES ESTE UN POVESTIROR MEMORABIL ⚜

În iunie 1954, Emmett Watson, un adolescent de 18 ani, a cărui condamnare de cincisprezece luni de muncă silnică pentru omor din imprudență tocmai a luat sfârșit, pornește într-o călătorie cu mașina. Cel care i-a fost temnicer îl conduce în Nebraska, unde, din păcate, pe Emmett nu-l mai așteaptă decât frățiorul lui de opt ani, Billy, fiindcă ambii părinți au murit, iar ferma familiei a fost confiscată de bancă pentru neplata datoriilor. Tânărul vrea să-și ia fratele și să plece amândoi spre California. Numai că în portbagajul mașinii s-au ascuns doi dintre prietenii alături de care el și-a ispășit pedeapsa, iar aceștia au cu totul alte planuri pentru Emmett, unele care îi vor purta pe toți spre fascinantul New York.
„Timpul este cel pe care Dumnezeu îl folosește pentru a-i separa pe cei leneși de cei harnici. Pentru că timpul este un munte și, văzându-i panta abruptă, cei leneși se vor culca printre crinii de pe câmp și vor spera că cineva va trece pe acolo cu un urcior de limonadă. Strădania demnă cere planificare, efort, atenție și dorința de a face curățenie.”
Un roman aparte. Pur și simplu aparte. O surpriză literară neașteptată; o carte care, deși are peste 700 de pagini, simt că aș fi vrut să nu se mai termine. Pentru că m-am îndrăgostit încă de la bun început de scriitura lui Amor Towles, de blândețea și duioșia și lumina cu care își creează proza, cu care își creează poveștile și își însușește personajele. Pentru mine, Autostrada Lincoln a căpătat proporțiile unei odisee memorabile, și nici nu știu cum am ajuns să devorez această carte - știu doar că, atunci când mă apropiam de final, văzând cum se subțiază calupul de pagini rămase ținute cu mâna dreaptă, mă încerca un sentiment de tristețe. Nu eram pregătit să-mi las eroii deoparte, să pun cartea în bibliotecă și să nu mai fiu în cocârdășie cu ei, să nu mai iau parte la peripețiile & aventurile prin care au trecut. De la Emmett, Billy, Duchess, Wollyy, Ulysses și mulți alții... Ah, prin ce aventuri frumoase am trecut alături de voi, și câte lucruri am învățat, și cât de frumos parcă s-a văzut viața după... O călătorie a devenirii și maturizării, pe parcursul căreia avem numeroase „intrigi secundare” care transformă lectura într-o adevărată experiență literară memorabilă. Dialogurile, întâmplările, descrierile autorului, profunzimea - nu știu, toate mi s-au părut de primă clasă și, neapărat, vreau să citesc și celelalte cărți scrise de Amor Towles, pentru că am impresia că am descoperit un adevărat povestitor.
„- Nu tot ce merită știut se găsește între coperțile manualelor, băiete. Să spunem pur și simplu că academia mea a fost drumul, experiența mea primară, iar instructorul meu - degetul capricios al destinului.”
Nu voi vorbi despre acțiunea cărții, fiindcă n-are niciun rost. Dar vă voi spune, de la bun început, că nu ar trebui să vă sperie numărul de pagini (foarte ușor poți rămâne cu impresia că-ți va lua ceva timp până ce vei fi dovedit cartea), deoarece nu-i cazul. Odată ce ești prins de poveste, pur și simplu nu mai poți lăsa cartea din mână. De altfel, este foarte ușor să fii prins în universul pe care autorul îl creează - te domină un sentiment de nostalgie, un sentiment de bucurie și, nu știu, de prietenie universală, pentru că te atașezi foarte rapid de oricine (mai puțin de pastorul John, for real). Fiecare personaj este complex, alcătuit din lumini și umbre, fiecare este dominat de o anumită trăsătură de caracter, și parcă devine astfel un fel de „arhetip” al genului în speță. De asemenea, romanul capătă valențe mitologice, magice, iar un exemplu practic îl include pe Ulysses care, în urma unor circumstanțe, își caută soția și copilul. Va reuși, oare, Ulysses să îi găsească? Fiecare personaj are o poveste de spus, are un drum pe care este nevoit să-l facă pentru a ajunge la desăvârșire & maturizare. Dar ceea ce face un deliciu din acest roman sunt întocmai „lucrurile” prin care personajele vor fi trecut până la sfârșitul cărții. Lucrurile alea care ne definesc ca oameni și care ne învață, care ne fac să reconsiderăm lucruri, să ne reinventăm...
„(...) Pentru că, numai atunci când vezi că ești cu adevărat părăsit, o să accepți faptul că tot ce are să se întâmple în continuare stă în mâinile tale și doar ale tale.”
Aș putea să mă lungesc foarte mult cu această recenzie, însă n-are sens. Vă pot spune doar că această carte este pur și simplu o capodoperă, o carte care îți satisface așteptările atât în ceea ce privește scriitura de calitate superioară, cât și povestea în sine: cum să nu-ți placă personajele robuste, care spun ceva, care au ceva de transmis, întâmplările efervescente, amuzante și mai puțin amuzante, nostalgia Americii anilor '50, culoarea locală și tot ce ne înfățișează Amor Towles în această carte? Pe mine m-a convins și, după cum am spus, vreau neapărat să citesc și celelalte cărți apărute la editură. Mă încearcă un sentiment de tristețe știind că, în general, nu am văzut această carte și la alte persoane, deoarece chiar cred că este o poveste superbă, universal valabilă, din care fiecare putem învăța ceva, putem lua lucruri pe care, ulterior, să le integrăm în propriile noastre vieți. Dar, în cele din urmă, cred că este necesar ca fiecare carte să ajungă la un cititor la momentul potrivit, în conjuncturile potrivite. Dacă ați ajuns cumva să citiți această recenzie, eu chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere: am certitudinea că este o carte pe care o veți iubi cel puțin la fel de mult ca mine.

Manual pentru femei de serviciu, de Lucia Berlin - Recenzie


Editura: Art
Colecția: musai
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 600
Anul apariției: 2018
Traducere: Ioana Miruna Voiculescu

Lucia Berlin se naște în 1936 în Alaska, iar primii ani din viață și-i petrece în orașe miniere din Idaho, Kentucky și Montana. În 1955, este admisă la Universitatea din New Mexico unde studiază sub îndrumarea romancierului Ramon Sender. Locuiește în Berkeley și Oakland, California, și lucrează ca profesoară la liceu, centralistă, funcționară într-un spital, femeie de serviciu și secretara unui medic, timp în care se luptă cu dependența de alcool, încercând să-și întrețină cei patru fii. În 1994, Berlin este invitată să predea la Universitatea din Colorado, Boulder, unde va rămâne ca profesor asociat până în 2000. Moare în 2004, în Marina del Rey.

🪶 CÂND LITERATURA IA FORME DINTRE CELE MAI FRUMOASE & CELE CARE-ȚI PLAC CEL MAI MULT 🪶

Manual pentru femei de serviciu adună cele mai bune pagini ale legendarei scriitoare de proză scurtă Lucia Berlin, declarată o senzație literară și o revelație a ultimilor ani. Această autoare extraordinară s-a inspirat pentru multe dintre povesti­rile ei din propria viață. Unul dintre fiii ei spunea, după moartea ei: „Mama a scris povești adevărate, nu neapărat autobiografice, dar pe-aproape.“ Cele patruzeci și trei de povestiri reunite în acest volum-eveniment stau mărturie. Traumele copilului abuzat, experiențele greu de imaginat ale unei tinere femei dependente de alcool, efortul de a-și crește și educa cei patru fii, relația dezastruoasă cu o mamă și ea alcoolică, clinicile de dezintoxicare, amorurile eșuate, muncile insolite pe care le prestează sunt toate ecouri ale unei vieți adevărate. Lucia Berlin se dovedește a fi o maestră a formei și un fin observator al propriei vieți și al vieții în general, iar vivacitatea, umorul, tristețea și forța literară a scriiturii ei fac din ea o voce literară de neuitat.
„Autobuzul întârzie. Trec mașini. Bogații din mașini nu se uită niciodată la oamenii de pe stradă, deloc. Săracii se uită mereu... uneori chiar par că se plimbă așa doar ca să se uite la oamenii de pe stradă. Am făcut și eu asta. Săracii au mult de așteptat. Ajutorul social, cozile la șomaj, spălătorii, cabine telefonice, camera de urgențe, pușcării etc.”
Foarte întâmplător am descoperit-o pe Lucia Berlin - la recomandarea unei prietene în ale cărei recomandări aș avea încredere oricând. Pentru că, după ce am citit această carte, am ajuns la concluzia că cel mai probabil aș citi cu interes & bucurie până și lista de cumpărături a Luciei Berlin. Also, după cum și persoana care mi-a recomandat cartea mi-a spus, aș face un deserviciu autoarei să vorbesc despre cartea ei, în sine. Pentru că am impresia că despre unele cărți nu are rost să vorbești, chiar n-are rost să scrii, pentru că doar trebuie să le citești și-atât. Să le citești și să le simți și să te bucuri de ele, să le lași să-și facă loc în sufletul tău și apoi doar să le pomenești mai departe, altora, dar nu chiar oricui, pentru că tind să cred că nu toată lumea ar aprecia o astfel de scriitură, o astfel de carte. Și nu vreau să fiu înțeles greșit, dar cred că trebuie ca anterior să fi cochetat deja cu genul acesta de cărți și scriitură - ar putea foarte ușor să ți se pară că Lucia Berlin scrie despre „nimic”, în ideea aia în care nu vorbim despre un roman în sine, cu un fir cronologic pe care-l poți urmări și cu personaje puse în scenă și lăsate să evolueze până la sfârșitul cărții. Evident, cartea de față este o colecție de povestiri, într-o tentă autoficțională, referitoare la viața Luciei Berlin...
„M-am rugat să lucrez acolo. Nu, mulțumesc. Urăsc despărțirile lungi. De ce continui să fac glume nesărate despre moarte? Am ajuns s-o iau foarte în serios. O studiez. Nu direct, îi dau târcoale doar. Pentru mine moartea e o persoană... uneori mai multe persoane, care mă salută. Doamna Diane Adderly, care e oarbă, domnul Gionotti, Madame Y, bunica.”
De fapt, întocmai faptul că povestirile au fost ușor reale (unele poate chiar realitatea imediată a autoarei), transformă volumul de față într-unul cu adevărat spectaculos & de suflet. Mi-a plăcut să citesc despre subiecte care, în esență, ar părea banale, ar părea că „nu ai cum să faci literatură din ele”. Ei bine, Lucia Berlin dovedește contrariul - își observă propria viață cu umor, cu tristețe, cu sarcasm, cu iubire și cu ironie, cu profunzime. Trece prin filtrul creator chiar și cele mai banale întâmplări, însă felul în care scrie, felul în care le livrează cititorului, dau acestora forță, suflet, dau relevanță și lumină. Nu știu dacă reușesc să mă fac înțeles, dar Lucia Berlin, my friend, chiar scrie foarte, foarte bine. Iar atunci când ceva scris negru pe alb reușește să stârnească în tine emoții așa viscerale, trăiri, atunci știi că ai de-a face cu o lectură bună & care îți merită timpul. Știi că vei fi plecat din lectura asta înțelegând mai multe despre oameni și viață și întâmplări și ceea ce ne face să fim oameni, anume întâmplările banale și mai puțin banale care ne transformă și ne învață și ne remodelează și ne fac să reconsiderăm anumite aspecte care, în cele din urmă, ne definesc ca oameni și persoane în continuă devenire.
„- Sau înainte să moară chiar ea, a adăugat doamna Lewis. Când îți mor părinții, te confrunți cu propria moarte.
- O, știu ce zici... nu mai e nimeni care să te protejeze de moarte.”
Nu voi mai pistona asupra vreunui aspect, pentru că nu are niciun sens. Mi-am cumpărat și celălalt volum al autoarei apărut la editură, O seară în paradis, tradus de către Ioana Miruna Voiculescu, și abia aștept să ajung și la acela. Nu știu dacă să vă recomand, neapărat, cărțile, dar știu că vi le pot recomanda (fără să mă gândesc că nu v-ar plăcea) în cazul în care rezonați, în mod obișnuit, cu ceea ce eu citesc. Deși abordează subiecte ușor inconfortabile pe alocuri, chiar cred că ar trebui să ne familiarizăm, în cele din urmă, și cu partea asta „inconfortabilă” a lumii în care trăim. Eu sunt mare fan al prozei scurte, încă de când le-am descoperit pe Alice Munro și Clarice Lispector. Mă bucur că am adăugat o altă autoare de proză scurtă în lista favoritelor mele, pentru că, într-adevăr, Lucia Berlin chiar a fost o voce literară puternică a secolului XX. Continuă, și în ziua de astăzi, să rămână la loc de onoare, dovadă a faptului că literatura - cea de calitate, în esență - rezistă testului timpului și va continua întotdeauna să inspire, să dea lecții, să învețe. Să ne convingă de faptul că, uneori, ar trebui să aruncăm o privire spre sinele nostru, descoperindu-ne adevărata natură și învățând să trăim în armonie și în sinergie cu aceasta.

Crimă în lumea anticarilor, de C. L. Miller - Recenzie

Editura: Litera
Colecția: Buzz Books
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 352
Anul apariției: 2024
Traducere: Sanda Spirion

C. L. Miller a început să lucreze ca redactor asistent pentru mama ei, Judith Miller, la publicația Miller’s Antiques Price Guide și ca cercetătoare la Antique Hunter’s Guide to Europe, apoi a lucrat în domeniul serviciilor și al organizării de evenimente. După ce a devenit mamă, a decis să-și urmeze o veche dorință și s-a concentrat exclusiv asupra scrisului. Locuiește în satul medieval Dedham Vale, în Suffolk, împreună cu familia. Crimă în lumea anticarilor (The Antique Hunter’s Guide to Murder) este romanul ei de debut.

🏺LUMEA ÎNTORTOCHEATĂ A ANTICARILOR & COMERȚULUI CU ANTICHITĂȚI 🏺

Freya Lockwood evită de douăzeci de ani sătucul pitoresc din Anglia în care a crescut. Asta până când află că Arthur Crockleford, negustor de antichități și fostul ei mentor, a murit în împrejurări suspecte. Când îi parvine o scrisoare expediată de Arthur cu numai câteva zile înainte să moară și descoperă, într-un cufăr banal, jurnalele secrete ale anticarului, Freya se trezește prinsă în vârtejul unei vieți la care jurase să nu se mai întoarcă. Împreună cu excentrica ei mătușă Carole, cea mai bună prietenă a lui Arthur, Freya se lasă ghidată atât de indicii, cât și de instincte până la un vechi conac unde urmează să se desfășoare un „weekend al pasionaților de antichități“. Însă nimic nu este ceea ce pare: antichitățile sunt reproduceri de proastă calitate și fiecare participant are ceva de ascuns. Vor reuși cele două femei să dezlege misterul și să-l identifice pe ucigaș înainte ca acesta să lovească din nou?
„(...) Trebuie să afli adevărul. Sper că odată ce vei înțelege ce s-a petrecut cu adevărat, o să mă ierți pentru alegerea pe care am fost nevoit s-o fac. Primul tău indiciu: o pasăre în cutie este mai importantă decât două păsări în mână.”
Punct de plecare: destul de interesant. Duo: Freya & mătușa ei, Carole, destul de interesant și efervescent. Execuție: meh. Dinamică: și mai meh. Tensiune: lipsă. Scriitură: cam greoaie. Nu știu ce să zic în legătură cu acest roman, că dacă aș fi ceva mai dur, i-aș da mai puține steluțe, poate două. Dar, all in one, nu pot spune că a fost un roman chiar atât de enervant și de plictisitor încât să-i dau două steluțe, așa că mă rezum la trei, deși încă am impresia că-s cam multe (am mai dat trei steluțe și altor cărți care, dacă-mi aduc bine aminte, mi-au plăcut ceva mai mult). Dar, în fine, s-o lăsăm așa, oricum deja are un rating destul de mic pe Goodreads, așa că nu vreau să mai contribui la acesta în vreun sens negativ. A fost un roman destul de sec, să spun așa, și m-a deranjat într-o mare măsură execuția redundantă și lipsită, pe alocuri, de sens, frazele și scenele și capitolele în plus, fără nicio relevanță asupra acțiunii în sine, și să nu mai zic de Freya, care mi s-a părut deosebit de enervantă că tot pistona pe „hai să-ți zic eu de ce Arthur m-a enervat și nu mai vreau să am de-a face cu el”. Dar stai, domnișoară, că Arthur tocmai a mierlit-o - în circumstanțe suspecte -, și tu cu mătușă-ta sunteți cele care vor trebuie să facă lumină asupra întregului mister al morții sale.
„Eram singură, prinsă în capcană.”
Cam asta-i ideea, pe scurt: Freya și Carole sunt nevoite să descopere ce s-a întâmplat cu Arthur Crockleford, un negustor de antichități care alege să lase, prin testament, tot ce-are celor două. Și mai lasă și o scrisoare „codată”, care are să le ducă pe cele două în direcții relativ neașteptate, pe drumuri destul de periculoase, la sfârșitul cărora vor afla ce s-a întâmplat cu Arthur și toate cele. Mda, nu m-a convins, sincer, și m-am prins că autoarea le are cu antichitățile și toată treaba asta legată de comerț, dar n-am să apreciez așa ceva, fiindcă nu de asta m-am apucat de acest roman. L-am privit strict din perspectiva unui thriller-mistery, și, din această perspectivă, mi se pare un roman banal, un roman sec și static, fără tensiune, fără ritm alert, fără întorsături de situație... La o adică, cam auster în ceea ce privește aspectele care m-ar face pe mine să consider un thriller bun & memorabil. Sau nu neapărat memorabil, pe cât bun, să stârnească așa în mine ceva, să mă facă să vreau să înaintez în lectură și să descopăr ce urmează, încotro se îndreaptă toate. N-a fost cazul, pentru că ajunsesem în punctul în care doar voiam să termin această carte și să scap de ea - și cam atât!
„(...) Dacă Arthur fusese ucis, indiferent de problemele noastre din trecut, nu puteam să rămân indiferentă. Trebuia să aflu adevărul. Mi-am dat seama că așa începea vânătoarea întotdeauna: cu o întrebare și hotărârea de a afla răspunsul.”
Nu are nicio treabă C. L. Miller cu Richard Osman (nu mă pot pronunța în cazul „asemănării” ei cu Agatha Christie, fiindcă nu prea am citit), dar chiar n-are nicio treabă - Osman scrie genial de bine. Ba chiar mi se pare un deserviciu să-l asociezi pe Osman cu C. L. Miller. Nu vreau să sune răutăcios ce spun, dar mereu voi pune preț pe sinceritate atunci când vine vorba de recenzia unei cărți, fie ea și primită de la editură. Da, apreciez foarte mult munca traducătorului și editurii în sine, dar n-am să apreciez o carte doar pentru acest lucru - mie nu mi-a plăcut Crimă în lumea anticarilor, asta înainte de toate pentru că am grad de comparație când vine vorba de thrillere & mistery. Pot numi instant alte cel puțin douăzeci de cărți de acest gen care mi-au plăcut net mai mult. Aici, pe lângă faptul că mi-a plăcut oarecum punctul de plecare și mi s-a părut interesantă, pe alocuri, treaba asta cu antichitățile, restul mi s-a părut lipsit de esență & sens, în plus, redundant, plictisitor și câte și mai câte (din aceeași lumină de a descrie). Păcat, pentru că sunt de părere că acest roman ar fi avut un potențial foarte mare, dacă execuția ar fi fost mai bună și dacă totul ar fi fost ceva mai „închegat”, mai interesant...
„Una dintre expresiile favorite ale lui Arthur mi-a revenit în minte: «Fugi sau lupți? Decizia poate însemna viața sau moartea».”
De la execuție la personaje, cred că C. L. Miller mai are de lucrat. Mna, nu-s în măsură să spun eu asta, dar chiar cred că potențial există, însă lucrurile mai trebuie retușate. Acest roman cam a scârțâit, de la direcția în care s-au îndreptat toate (și modul în care lucrurile au evoluat), până la personajele care mi s-au părut superficiale, chiar enervante și, nu știu, parcă schițate și fără a avea o complexitate și o profunzime anume. Ah, da, micile „pasaje înțelepte” de la începutul fiecărui capitol, scrise în vocea lui Arthur Crockleford, mi s-au părut destul de seci și clișeice, și nu știu ce rost au avut în afară de a insufla poate, acestei cărți, oleacă de profunzime și substrat. Modul de a termina aproximativ fiecare capitol, cu o replică sau un fragment care își propune să potențeze misterul și tensiunea, deja e răsuflat și l-am văzut de prea multe ori pentru a mai avea vreun efect asupra mea. Acum, scriind recenzia, îmi dau seama că i-aș fi dat două steluțe romanului, dar voi lăsa trei, asumându-mi că n-am fost prea onest atunci când am notat-o inițial - poate ar fi trebuit să mai aștept înainte de a scrie această recenzie. În fine, să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!