Oaspetele misterios, de Nita Prose - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela Serea

Molly Gray este cu adevărat unică. Grație predilecției pentru curățenie și etichetă, a avansat în carieră, până la respectatul post de cameristă-șefă la elegantul hotel de cinci stele Regency Grand. Dar când nici că putea să-i meargă mai bine, lumea ei este bulversată de un eveniment tragic: J.D. Grimthorpe, renumit autor de romane polițiste, cade mort în ceainăria hotelului. Când detectiva Stark, vechea inamică a lui Molly, începe să investigheze moartea neașteptată a autorului, devine numaidecât limpede că a fost vorba despre o crimă. Sunt mulți suspecți, iar întrebarea de pe buzele tuturor este: „Cine l-a ucis pe J.D. Grimthorpe?” Să fi fost Lily, noua cameristă în formare? Sau Serena, secretara personală a scriitorului? Ar putea domnul Preston, îndrăgitul și stimatul portar al hotelului, să ascundă un secret teribil? Și să fie, oare, Molly chiar atât de inocentă pe cât pare? Pe măsură ce moartea celebrului autor amenință să întineze reputația ireproșabilă a hotelului, Molly știe că doar ea deține cheia rezolvării cazului. Dar acea cheie e adânc îngropată în trecutul ei, căci, pe vremuri, l-a cunoscut pe Grimthorpe. Iar acum Molly trebuie să dezlege cât mai rapid cu putință misterul, căci știe prea bine că secretele nu rămân îngropate pentru totdeauna.

💡UN ROMAN DESTUL DE INTELIGENT; DAR NU ÎNDEAJUNS DE INTELIGENT PENTRU A REUȘI SĂ MĂ SURPRINDĂ💡

Dacă e să mă gândesc la Oaspetele misterios - primul meu contact cu Nita Prose, fiindcă nu am citit și celălalt volum tradus, deși a fost foarte în vogă -, pot spune că a fost o experiență destul de plăcută. Nu memorabilă, nu nemaivăzută, dar plăcută. I-aș fi dat patru steluțe, să fiu sincer, asta dacă nu m-aș fi prins destul de rapid de anumite lucruri. Iar când un mistery s-a dovedit a fi previzibil, tind să scad foarte mult din rating. În cazul de față, am scăzut o steluță. Și am mai scăzut o steluță pentru că, ei bine, nu prea mi-a plăcut stilul de scriere, și am avut în vedere alte thrillere pe care le-am citit și cărora le-am dat tot patru steluțe, deși mi-au plăcut mai mult. Așadar, ar fi fost destul de nepotrivit ca și acesteia să-i dau tot la fel de multe - dar, all in one, chiar a fost o experiență plăcută, a fost o carte care m-a ținut acolo și chiar m-a antrenat în lectură. Iar în ultima vreme chiar am avut de-a face cu cărțile mistery & thriller nu prea plăcute, care m-au făcut să-mi pierd tot mai mult speranța în faptul că voi mai citi ceva autentic, ceva care să mă facă să exclam „Wow!” din acest gen literar. Mi se pare că am ajuns în punctul în care le-am citit cap pe toate, și restul nu sunt decât variațiuni (dintre cele mai nereușite) pe teme deja cunoscute...

„- Criminal, spune Angela în timp ce mă fixează cu ochi sumbri, ieșiți din orbite.

- Bunica mea obișnuia să spună: «Nu sări la concluzii, ca să nu te împiedici și să cazi», punctez eu.

- Bunica mea obișnuia să spună: «Cască bine ochii», răspunde Angela. Așa că eu, una, asta fac.”

Cartea lui Nita Prose a avut un punct de plecare chiar fain, și mi-a plăcut foarte mult cadrul în care s-a desfășurat acțiunea. Molly a fost o dulce, așa sarcastică și ironică și inteligentă și înțeleaptă cum e, mi-a plăcut mult saltul în trecut, când era alături de bunica ei, și cum a ajuns ea ce este în momentul de față. Evident, m-am gândit că inserarea părții acesteia „din trecut” depășește interesele de a consolida caracterul actual al lui Molly, poate chiar de-al justifica, dat fiind faptul că aceasta a avut foarte multe de învățat de la bunica ei. Bun. În acest punct, oarecum începeam să mă gândesc mult mai mult la „ideea de bază”, chipurile ce s-a întâmplat și de ce. Am cobit, într-adevăr, un anumit aspect, deși cel poate principal - și anume moartea lui Grimthorpe, respectiv vinovatul - nu am reușit să-l cobesc. Bănuiam la un moment dat, dar mi-am zis că mai bine o las pe Nita Prose să mă surprindă, ceea ce de fapt a și reușit să facă. Mi-a plăcut mult munca asta detectivistă care a avut loc în carte, implicit faptul că Molly, sincer, a făcut cea mai mare parte din treabă (după cum era și de așteptat, de altfel).

„- E o chestiune care ține de lustruire, spun eu. Cu cele mai multe lucruri, în special cu capodoperele, este vorba despre eliminarea petelor pentru a dezvălui strălucirea.”

Mi-a plăcut mult și că a fost o lectură destul de rapidă, că s-a citit ușor și nu m-a solicitat. N-am avut parte de (prea multe) scene inutile și descrieri care poate nu-și aveau rostul, astfel încât dinamismul să nu fie șubrezit cu detalii inutile. Da, partea asta mi-a plăcut, fiindcă în general cam asta aș căuta la un thriller sau mistery. Mi-au plăcut și câteva dintre personajele secundare, iar dialogurile au fost pe alocuri chiar amuzante, cu o tentă de ironie pe care n-am putut să nu o apreciez. Ce nu mi-a plăcut, în schimb, a fost faptul că pe alocuri mi s-au părut ușor grăbite lucrurile, că anumite lucruri „din trecut” mi s-au părut a fi ușor trase de păr, forțate, și faptul că a lipsit oarecum dimensiunea profundă a cărții (da, eu caut și asta într-un thriller, fiindcă am citit multe thrillere care, deși în esență sunt despre crime și restul, chiar reușesc să fie foarte emoționante și dramatice). Dar, așa cum am mai spus, nu s-a dovedit a fi o carte (chiar) rea, ba chiar mi-a plăcut în cea mai mare parte. A mers rapid, a fost o lectură lejeră, o lectură dintr-aia „pocorn thriller”, cum spunea cineva, care chiar te-ar putea scoate dintr-un reading slump, cum ar spune unii. 

„Credeam că așa ceva se întâmplă doar în filme, genul clasic alb-negru la care eu și Buni obișnuiam să ne uităm împreună în serile de film din apartamentul nostru, ghemuite una lângă alta pe canapeaua ponosită. Dar acum știu că se poate întâmpla și în realitate, că o frântură din trecutul tău poate să revină ca într-un montaj cinematografic, că viața îți poate fulgera prin fața ochilor, amintindu-ți de ce ai trăit și de tot ce te-a adus în momentul prezent, de tot ce te-a făcut ceea ce ești.”

Aș recomanda-o cu încredere, însă doar persoanelor care abia descoperă genul thriller. Dacă sunteți fani ai acestui gen și aveți deja la activ câteva zeci de titluri (poate chiar sute, ceea ce este și cazul meu), atunci s-ar putea să nu vă surprindă cu mare lucru (da, chiar și după nenumărate cărți thriller citite, eu încă sunt în căutarea componentei aceea care să dea totul peste cap într-o carte de genul). Totuși, ar fi o lectură OK chiar și pentru cei care cochetează cu acest gen - pentru că merge rapid, pentru că are personaje chiar faine și, după cum am spus, totul evoluează foarte fain în această carte. Mă bucur mult că în sfârșit am reuști să citesc și eu ceva scris de Nita Prose și că, în esență, Oaspetele misterios chiar s-a dovedit a fi o lectură cât de cât OK. Nu neapărat memorabilă, pentru că am citit muuulte alte thrillere sau cărți mistery mult mai bune. Dar a fost o lectură care nu m-a solicitat, alături de care mi-am petrecut câteva ore și care, deși a scârțâit pe alocuri, eu zic c-a mers și a meritat tot timpul investit. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Sfârșitul poveștii, de A.J. Finn - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 592

Anul apariției: 2024

Traducere: Dana-Ligia Ilin

A.J. Finn a scris pentru numeroase publicaţii, printre care Los Angeles Times, Washington Post şi Times Literary Supplement. Romanul lui de debut, Femeia de la fereastră (The Woman in the Window, 2018, apărut și la Editura Litera, 2021), a fost publicat în peste patruzeci de ţări din întreaga lume şi ecranizat în regia lui Joe Wright, cu Amy Adams, Julianne Moore şi Gary Oldman în rolurile principale. Sfârşitul poveştii (End of Story, 2024) este cel de-al doilea roman al său. Născut în New York, Finn a locuit în Anglia timp de zece ani înainte să se întoarcă în oraşul natal.

🪶 CÂND TE OBLIGĂ CONTRACTUL SĂ SCOȚI CÂT MAI RAPID ÎNCĂ O CARTE SAU CHIAR N-AI AVUT INSPIRAȚIE DA AVEAI DE PLĂTIT FACTURI 🪶

Aşa îi scrie Sebastian Trapp, renumit autor de romane poliţiste, lui Nicky Hunter, veche parteneră de corespondenţă şi expertă în ficţiunea detectivistică. Trapp o invită pe Nicky la vila lui extravagantă din San Francisco, rugând-o să-i scrie povestea vieţii. Aici, tânăra face cunoştinţă cu superba Diana, a doua soţie a scriitorului, şi cu fiica lui mereu protectoare, Madeleine. Sebastian Trapp este el însuşi un mister. Şi, probabil, un criminal. Cu douăzeci de ani în urmă, prima lui soţie şi fiul său adolescent au dispărut, iar cazul n-a fost rezolvat niciodată. Iar când un cadavru apare în heleşteul cu peşti koi din grădina vilei, toţi îşi dau seama că trecutul n-a dispărut, ci doar aşteaptă.

Bun, se prea poate ca cealaltă carte a autorului să fie ceva - dar, My God, ce-a vrut autorul să spună în această carte? I-am dat două steluțe, dar ar fi meritat doar una... Una singură! A doua a fost pentru mine, fiindcă am avut răbdarea necesară & nervii necesari pentru a duce la bun (rău!) sfârșit această carte. Un thriller oribil, lipsit de esență, sec, un thriller atât de banal și atât de enervant încât, sincer să fiu, deși a avut un plot twist interesant, pur și simplu am trecut peste el, fiindcă mă plictisise mult prea mult. Îndeajuns de mult încât să nu-mi fi dorit decât s-o termin odată cu această carte, și s-o las deoparte. Mda, am mania aceasta de a nu putea abandona cărți, chiar dacă știu că n-o să-mi placă. Însă, la această carte primele 100 de pagini chiar au fost OK, m-am gândit că, na, suntem în punctul ăla în care se consolidează figura personajelor, se pun bazele a ceea ce urmează șamd. Însă, undeva pe la 150, mi-am dat seama că așa are s-o țină autorul de-a lungul întregii cărți... Și nu c-ar fi prea scurtă, că are aproape 600 de pagini! 600 de pagini de plictiseală pură și, sincer, de o scriitură de-a dreptul deplorabilă.

Înainte de toate, eu am citit multe thrillere la viața mea. Îndeajuns de multe încât să am grade de comparație, să pot să îmi setez așteptări și să știu ce-mi place și ce nu-mi place. Îndeajuns de multe încât să pot spune, fără nicio urmă de nesiguranță, fără niciun dubiu, că romanul de față a fost pur și simplu un rateu - și nu cred că doar pentru mine, dat fiind că are un rating infim pe Goodreads. Nici nu știu de ce să mă leg, în primă instanță. Nu voi vorbi despre acțiune, pentru că puteți foarte ușor afla despre ce este această carte doar citind descrierea de pe a patra copertă. Totuși, citind descrierea, se prea poate să te gândești „hmmm, ce interesant”. Da, chiar pare interesantă, nu-i așa? O rețetă destul de nice. Dar, dacă ajungem la partea de execuție - cam aici e buba buboasă & infectată. Dialogurile sunt groaznice, în viața vieților mele n-aș putea crede vreodată că „oamenii reali” vorbesc așa. Modul în care totul este prezentat este pur și simplu out of the context - adică îmi spui tu mie că au avut vreun rost toate comparațiile alea atât de nenaturale & artificiale în vreun fel sau altul? Nici măcar nu au avut o adecvare logică. Nu voi da exemple, deși volumul de față abundă de ele.

De asemenea, mi s-a părut că A.J. Finn s-a vrut puțin cam prea pretențios în Sfârșitul poveștii. Iarăși, ne putem lega de scris - nu înțeleg de unde toată nevoia asta de a încerca să pari chiar academic pe alocuri, până în punctul în care ajungi să enervezi cititorul? Serios, chiar am simțit că mă enervez, și n-am mai pățit asta până acum (cel puțin nu în timp ce citeam o carte). Legându-ne cât de cât și de acțiune (foarte greoaie și foarte, foarte, foarte, foarte lentă), pot spune că a lipsit cu brio componenta tensiunii - care pentru mine ar trebui să primeze într-un thriller (bun). Mi s-a părut totul mult prea lent, lent de tot, și să nu mai zic cât de greoi am simțit că avansează lucrurile, acțiunea, cronologia. Multe chestii de umplutură, multe fragmente și întâmplări care n-au avut nicio finalitate în ceea ce privește direcția în care s-au dus toate. Explicații, dialoguri, hai să bem un ceai, hai să mai cităm din nu-știu-cine, haide să-ți mai povestesc cu ce m-am încălțat vara trecută și cum m-au bătut pantofii fiindcă a fost prima dată când îi purtam. Mai lasă-mă... De ce au fost necesare 600 de pagini pentru așa ceva? I s-a impus vreo limită de cuvinte? A mai băgat ca să crească prețul de vânzare al cărții? Habar n-am!

Acum, pentru că simt că ar trebui să fac și această mențiune, eu cred că al doilea roman semnat de A.J. Finn este mai mult pentru „începătorii” din genul thriller. Pentru cei care nu prea au mai citit cărți de acest gen până acum, dar care vor încetul cu încetul să-l descopere. Da, poate dacă aș privi această carte prin ochii unei persoane care nu a mai citit (sau a citit foarte puțin) cărți thriller până acum, s-ar putea să-mi placă ceva mai mult. Dar nu pot face asta, așadar voi fi subiectiv cu desăvârșire, și mă voi raporta implicit la experiența mea cu cărți & autori thriller. Prin urmare, nu greșesc când spun că această carte chiar nu mi-a plăcut, pentru că, într-adevăr, chiar nu mi-a plăcut. D-e-l-o-c! Nu pot găsi absolut niciun aspect pozitiv - în afară de faptul că fontul este destul de mare, dar asta nu se datorează lui A.J. Finn, ci editurii care a ales acest format. În fine, cam asta a fost experiența mea cu această carte, din păcate una deloc neplăcută - dar, sincer nici nu aveam așteptări. Deloc. Dar, chiar și fără așteptări, tot nu mi-a plăcut, pentru că m-a enervat, m-a chinuit și tot ce pot găsi bun... Este faptul că s-a terminat. Pe de altă parte, parcă aș vrea să-ncerc și volumul de debut al autorului... Rămâne de văzut! Lecturi faine să aveți!

Tăcerea vine prima, de Ioana Maria Stăncescu - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Autori români

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2024

Ioana Maria Stăncescu s-­a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambéry, 2021.

Tăcerea vine prima vorbește despre trauma unei familii contemporane şi despre blocajele de comunicare dintre mai multe generații de femei. Când tăcerea se instalează într-o familie, toate comportamentele sunt creatoare de traume. Singura soluție pare să fie depășirea fricii și deschiderea rănilor.

💜 TĂCERILE CARE VORBESC CÂND NU MAI SUNT & NICI N-AU FOST CUVINTE 💜

N-au trecut mai mult de 2 ore de când am terminat Tăcerea vine prima, primul meu contact cu autoarea Ioana Stăncescu. Știu că nu voi scrie o recenzie, pentru că nici nu vreau să fac asta, cel puțin nu în sensul (chiar, oare care-i sensul până la urmă?) tipic. Pentru că nu pot. Efectiv nu pot. Nu pot să vorbesc cum poate ar trebui despre o astfel de carte. Voi umple câteva paragrafe doar din dorința de a încerca să vă conving că, într-adevăr, merită să aveți această carte în vedere. Merită să o citiți și să o iubiți și să o lăsați să vă mângâie și să vă ridice, să vă îmbrățișeze și să vă țină cald. Cald la suflet! O lectură pe care am resimțit-o până în adâncul sufletului și pe care, de la început până la sfârșit, pur și simplu am iubit-o. Nu știu de ce, înainte să o încep, mă reținea ceva - nu știu ce -, însă după primele rânduri mi-am dat seama că voi avea parte de o adevărată experiență literară. Și că Ioana Maria Stăncescu scrie splendid, scrie cu suflet și pentru suflet, scrie cu emoție și pastelat, și-n același timp dă dovadă de o sinceritate de-a dreptul debordantă. Am iubit fiecare pagină din această carte și, sincer să fiu, parcă aș fi vrut să nu se mai termine. Mi-a dat curaj să cred în autorii români și în faptul că, într-adevăr, și ei pot scrie bine!

„Vocea mamei se infiltrează peste tot, umple crăpăturile din mintea mea, ajunge acolo unde nimic altceva nu are loc. O aud tot timpul. După ce mama nu va mai fi, vocea ei va rămâne la mine, iar eu voi începe să vorbesc cu ea, așteptând să crească Flavia, să dispar eu și să i-o dau ei. În iarna în care a murit (...), bunica Victoria i-a lăsat vocea mamei mele. E felul nostru, al femeilor, de a trăi veșnic. Bărbații își lasă numele.”

Am avut ocazia să o întâlnesc pe Ioana Maria Stăncescu la FILIT, unde a avut un eveniment în cadrul căreia și-a prezentat primul volum, Tot ce i-am promis tatălui meu. Îl am și pe acela, chiar cu autograf, și abia aștept să ajung și la el. Însă nu-l voi începe imediat (deși, imediat ce am terminat Tăcerea vine prima, am avut tendința de a face acest lucru), pentru că vreau să-mi pot oferi ocazia de a mai citi cărți atât de bune - cel puțin de la autori români - și în viitor. Sper ca între timp să mai publice, pentru că Ioana Maria Stăncescu chiar are o voce literară aparte. În această carte o avem pe Dora, o mamă singură care își crește fiica și, în același timp, care duce lupte interioare (sau poate prea mult spus „lupte”) - relația cu mama ei, relația cu propria-i fiica, relația cu Toma (bărbatul care este prezent în carte pur și simplu dintr-o absență) cu care vorbește doar în online. În fine, multe altele, și n-am să vorbesc neapărat despre acțiunea cărții, pentru că nici nu are un fir epic & cronologic specific (eu, unul, am putut observa o oarecare cronologie doar în dinamica Dora-Toma). Totuși, pentru mine nu despre asta a fost vorba, în cele din urmă, ci despre cu totul altceva.

„(...) îmi vreau vorbele înapoi, vreau să le adun sunet cu sunet, să le fac cocoloș, să mi le vâr pe gât, să le înghit ca pe pastilele alea care erau să mă omoare, să mă hrănesc cu ele, deși sunt rele la gust, dar sunt ale noastre, le știu, ni le tot aruncăm de la unii la alții la noi, în familie, în familia asta de culegători, de betegi, de muți și de fricoși. În familia asta în care, dacă doare, iei paracetamol și trece.”

A fost vorba despre cum & despre ce scrie Ioana Maria Stăncescu. A fost vorba despre nenumăratele pagini ale căror colțuri le-am îndoit, deoarece acolo am găsit citate și fragmente care mi-au mișcat sufletul. Care au stârnit ceva în mine și m-au făcut să simt. Cuvinte înșirate negru pe alb (gălbui?!), care au reușit să-mi stârnească emoții & trăiri dintre cele mai frumoase, dintre cele mai reale și sincere. Dintre cele mai viscerale & profunde. Simt că sunt „impresionist” scriind această „recenzie”, și că scriu fără a spune nimic relevant, dar nu prea-mi pasă. Dacă reușesc să conving măcar o persoană să citească această carte - și, totuși, se pare că deja am convins destul de multe persoane s-o facă -, atunci eu sunt mulțumit. Și nu este vorba decât despre faptul că știu că această carte nu are cum să nu-ți placă, și iubesc să împărtășesc cu alți cititori cărți care mie, unul, mi-au plăcut. Iar această carte nu doar că mi-a plăcut, dar, cel puțin până în momentul de față, a fost cea mai frumoasă surpriză literară a anului 2024. O carte sinceră, o carte scrisă atât de frumos, atât de cald și duios, și totuși încă atât de dur și incisiv pe alocuri. Nu știu, cred că această carte chiar este o adevărată comoară și este de o profunzime formidabilă!

„Mama nu spune nimic. Prin geamul deschis, odată cu întunericul și țânțarii, în cameră dă buzna o muzică grecească și miros de canalizare. Mama tace. Parc-ar fi tata. Când mă gândesc la părinții mei, tăcerea vine prima. Doar că tăceau diferit, fiecare în felul lui. Mama scotea sunete în loc de cuvinte - zdrăngănea oale și capace, fâșâia câte un ziar să curețe legumele pe el, troncănea prin cămară, pleoscăia cu mâinile prin apa cu detergent, hârșâia cu peria de sârmă arsura de pe fundul cratițelor, clămpănea cu papucii pe scara blocului -, tata tăcea, pur și simplu, mic și nevăzut între pernele de pe canapea.”

Ei, probabil am să mă opresc aici. Repet, simt că am scris multe, dar spus puține, și nu-mi mai rămâne decât să vă spun că probabil Tăcerea vine prima este cartea despre care nu poți vorbi, ci pe care doar trebuie să o citești și atât. Trebuie să o citești ca să o simți, ca să o lași să te-îmbrățișeze și să-ți mângâie, pe alocuri zgârie sufletul. Sunt tare bucuros că am citit-o și că am ajuns la ea, pentru că a fost o lectură cu adevărat specială - poate una dintre cele mai speciale pe care le-am avut în ultimul an. Și, că uitasem să menționez, a fost o carte care m-a făcut să plâng. Dap! Uitasem, chiar, cum este să plângi atunci când citești. De asemenea, nu prea știu de ce am făcut-o - poate pentru că m-am regăsit în anumite lucruri? Poate pentru că a fost destul de ușor să „extrapolez” ceea ce a scris Ioana Maria Stăncescu - și despre ce a scris - asupra propriei vieți? Asupra vieții mamei mele? Bunicii mele? Poate pentru că totul a fost atât de frumos scris, atât de profund și sincer, încât am simțit că această carte are o componentă autoficțională? Nu știu. Cert este, în schimb, că am dat peste o nouă autoare care s-ar putea să devină, de ce nu, una dintre preferatele mele. Mai vedem... Însă începutul a fost unul cu adevărat promițător!

Furia, de Alex Michaelides - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariței: 2024

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Alex Michaelides s-a născut și a crescut în Cipru. Are o diplomă de master în literatură engleză de la Trinity College, Universitatea din Cambridge, și o alta în scenaristică de la American Film Institute din Los Angeles. Primul lui roman, Pacienta tăcută (The Silent Patient, 2019), a debutat pe primul loc în lista de bestsellere din New York Times și s-a vândut în peste 6,5 milioane de exemplare în toată lumea. A fost publicat într-un număr-record de 52 de țări. Cea de-a doua carte, Fecioarele (The Maidens, 2021), a fost, de asemenea, bestseller New York Times. Furia (The Fury, 2024) este cel mai recent roman al său.

🧿 CÂND TRE' SĂ MAI SCOȚI O CARTE & NU ȘTII DE UNDE 🧿

Aceasta este povestea unei crime. Sau poate că asta nu-i cu totul adevărat. În miezul ei e o poveste de dragoste, nu-i așa? Lana Farrar este o vedetă de cinema retrasă din activitate și una dintre femeile faimoase din lume. În fiecare an își invită prietenii apropiați să fugă de vremea urâtă englezească și să petreacă Paștele pe insula ei idilică din Grecia. Vă spun asta deoarece ați putea crede că știți despre ce e vorba. Probabil ați citit în ziarele de scandal – povestea a făcut senzație, dacă vă aduceți aminte. Avea toate ingredientele necesare: o celebritate, o insulă privată la care vântul nemilos împiedică accesul... și o crimă. Ne-am trezit izolați acolo peste noapte. Vechile noastre relații de prietenie ascundeau ură și o dorință fierbinte de răzbunare. Ceea ce-a urmat a fost un joc de-a șoarecele și pisica – o bătălie a inteligențelor plină de răsturnări de situație, cu un punct culminant zguduitor. Noaptea s-a sfârșit în violență și moarte. Cine sunt eu? Numele meu este Elliot Chase, și vă voi spune o poveste cum n-ați mai auzit niciodată.

„Nikos nici nu-și mai amintea ultima dată când fusese atins. Ca să nu mai vorbim de sărutat.

Stătuse singur prea mult timp. Uneori se întreba dacă nu cumva e pe cale să înnebunească. Cei din cârciumă ziceau că vântul te scoate din minți. Însă nu era vântul.

Era singurătatea.”

Primul meu contact cu foarte popularul Michaelides - (aproape) toată lumea a citit Pacienta tăcută, așa-i? Și, de fapt, nu doar că a citit, dar a și adorat acel roman. Eu, unul, încă n-am pus mâna pe el. Dar, vorbind din perspectiva celor care au citit și prima carte a autorului, și care și-au propus să le citească și pe celelalte (și chiar au făcut-o), s-a lăsat înțeles un singur lucru: primul a fost genial, restul au fost basic & meh. Ce am crezut eu? Că dacă n-am citit Pacienta tăcută - deși urmează să o fac cât de curând -, s-ar putea ca volumul de față să nu mă dezamăgească chiar așa de tare, pentru că nu am niciun grad de comparație în ceea ce-l privește pe Michaelides. Se pare că n-a fost așa - oricât de mult aș fi vrut să-mi placă, volumul de față mi s-a părut un rateu total, de-o banalitate ieșită din comun și, colac peste pupăză, m-a enervat la culme. Motivele? Variate! Chiar nu mi-a plăcut deloc, dar d-e-l-o-c, și i-am dat 2 steluțe doar pentru că a mers destul de rapid, nu m-a solicitat, însă am vrut neapărat să-l termin cât mai rapid pentru a nu prelungi agonia & chinul. În esență, volumul ăsta mi-a lăsat impresia că autorul pur și simplu a fost obligat, contractual, să mai scoată o volum, și probabil n-avea inspirația necesară pentru a scrie un altul, așa că a adunat niște schițe și încercări de roman de când era mai tânăr și, mna, le-a trimis editurii. Pentru că, sincer, nu cred că am citit vreun thriller (wanna be) mai lacunos și plictisitor decât acesta.

„După cum știi însă, vrăjile nu durează veșnic. Într-o bună zi, vraja se stinge, farmecul se sfârșește; iluzia încetează.

Și nu mai rămâne absolut nimic.”

Nici n-am să vorbesc despre acțiunea cărții & ce anume se întâmplă în ea, fiindcă n-are niciun sens. Înainte de toate, nu se-ntâmplă multe. De fapt, se-ntâmplă multe, PREA MULTE, și asta nu mi-a lăsat decât impresia că Alex Michaelides doar a vrut să lungească volumul ăsta cât mai mult, probabil pentru că în contract se stipula și un număr minim de pagini. În fine. În ceea ce privește acțiunea, a lăsat de dorit. Personajele? Pur și simplu deloc convingătoare, cu dialoguri de-a dreptul lipsite de naturalețe, seci, vagi, fără vreun sens. Descrierea lor? Am trecut-o cu vederea, fiindcă pur și simplu nu mi-a păsat. În al doilea rând, vorbim despre lucrul care m-a enervat cel mai tare la volumul de față: adresarea directă a naratorului/personajului, la o adică cu „tu”, persoana a doua singular. Din dorința - cel mai probabil - ca acest roman să se transforme într-o destăinuire, într-un dialog ca de la prieten la prieten, autorul a apelat la acest artificiu. Rezultatul? În cazul meu nu a reușit decât să mă îndepărteze și mai mult de personaje & acțiune & eventualele emoții vrute a fi transmise. Dap! M-a îndepărtat și mai mult de esența (inexistentă) a cărții, și efectiv mă lua pe spate atunci când personajul mi se adresa cu „tu” („tu știi”, „tu crezi” și altele). Chiar n-am mai pățit asta până acum, dar „rețeta” aceasta chiar nu funcționează în cazul meu.

„Asta e povestea mea, pe scurt. Povestea unui plan splendid, bine-intenționat, care s-a încheiat în moarte. Ceea ce este o metaforă bună a vieții, nu?

Mă rog, a vieții mele, oricum.”

Mai departe, avem toate clișeele posibile într-un thriller - și nu doar că le avem, dar multe dintre ele sunt pur și simplu duse la o extremă nepotrivită. Aici, practic, mă refer la sfârșitul cărții - da, domnule Michaelides, am înțeles că mizezi pe „senzațional”, pe „șocant”, dar... Nu prea ți-a ieșit de data aceasta. Nope. Nu m-ai convins deloc de ce ai vrut să mă convingi, dar m-ai convins de faptul că pur și simplu ți-ai dorit să termini cartea aceasta cât mai rapid (te chinuia și pe tine, probabil). M-a chinuit și pe mine, te-a chinuit și pe tine - dar, ia uite, până la urmă tot am citit-o și tu tot ți-ai luat banii. Cine a câștigat până la urmă este evident... Oricum, chiar dacă am citit Furia și nu mi-a plăcut d-e-l-o-c, tot parcă sunt destul de intrigat de celelalte cărți. Am pus mâna și pe Pacienta tăcută, când a avut autorul lansare la București, și urmează să ajungă și la mine în perioada următoare. Sunt tare curios cum este volumul de debut al autorului - pentru că, așa cum am menționat deja, cam toată lumea care l-a citit mi-a spus că, într-adevăr, este net superior față de tot ce-a scris ulterior Michaelides. Asta-mi amintește de Markus Zusak care, cel mai probabil, a simțit o presiune enormă după ce a publicat Hoțul de cărți - după cum și el a menționat, cărțile pe care le-a scris ulterior nu se ridică la înălțimea volumului de debut.

„Dar mă tem că nu-i decât ficțiune.

Viața reală s-a dovedit a fi cu totul altfel.”

În orice caz, tind să cred că genul thriller devine din ce în ce mai „răsuflat”, să spun așa - de fapt, nu neapărat genul, pe cât cărțile de acest gen care continuă să apară. Cel puțin din punctul meu de vedere, uneori am impresia că le-am citit cam pe toate și puține mă mai conving, mă mai surprind. Nu mă mai încântă senzaționalul (deseori relevat la sfârșit), nu mă mai încântă întorsăturile alea de situație de-a dreptul neașteptate (decât atunci când CHIAR se potrivesc contextului și nu sunt puse doar ca să... șocheze). Vreau să citesc thrillere bune, thrillere care aduc ceva nou, aduc ceva diferit - și nu doar variațiuni pe aceeași temă dată, lucruri nu noi, ci doar într-o formă (aparent) nouă. Ingredientele cărții de față sunt aceleași care au fost folosite și refolosite de o mulțime de alți autori pe care i-am citit. Însă, dacă și scriitura este banală, pe alocuri chiar ridicolă, atunci chiar nu-i cazul să pot aprecia cartea respectivă. Așadar, primul meu contact cu Alex Michaelides a fost un dezastru total, și nu știu dacă să mai am speranțe... Totuși, aș acum am menționat deja, voi citi și romanul de debut al autorului. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Viața la limită. Maturizarea biologiei cuantice, de Jim Al-Khalili și Johnjoe McFadden - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2023

Traducere: Oana-Maria Cojocaru

Jim Al-Khalili (născut în 1962) este profesor de fizică teoretică la Universitatea din Surrey, Marea Britanie. Pe lângă cariera de cercetare în fizică nucleară, s-a dedicat popularizării științei prin articole, cărți, emisiuni radio și TV, devenind una dintre cele mai cunoscute persoane publice din Marea Britanie care prezintă publicului larg cercetările actuale din fizică și cosmologie. Pentru activitatea de popularizare a științei a fost distins cu Medalia Hawking pentru Comunicare Științifică, Premiul Faraday și Medalia Kelvin. Între cărțile sale amintim: Nucleus: A Trip into the Heart of Matter, Quantum: A Guide for the Perplexed, Paradox: The Nine Greatest Enigmas in Science, Black Holes, Wormholes and Time Machines (Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp, Humanitas, 2021) și The World According to Physics (Ce ne spune fizica despre lume, Humanitas, 2022). Johnjoe McFadden este profesor de genetică moleculară la Universitatea din Surrey şi editor al unor tratate importante de biologie moleculară şi biologie sistemică a tuberculozei. De peste un deceniu s‑a specializat în tuberculoză şi meningită, inventând primul test molecular de succes pentru meningită şi primind premiul Royal Society Wolfson Research Merit pentru descoperirile sale. Este autor al volumului Quantum Evolution, coeditor al Human Nature: Fact and Fiction şi scrie pentru Guardian despre subiecte legate de plantele modificate genetic, droguri psihedelice şi mecanică cuantică.

În ciuda progreselor biologiei moleculare din ultimele decenii, nimeni n-a reușit să creeze viață pornind exclusiv de la materie nevie. Ce anume scapă înțelegerii noastre privind fenomenul vieții, cel mai uimitor din universul cunoscut? Un fizician, Jim Al-Khalili, și un biolog, Johnjoe McFadden, încearcă să găsească răspunsul la această întrebare din perspectiva unui nou domeniu de cercetare: biologia cuantică. Ideea că mecanica cuantică, teoria care descrie lumea la nivelul atomilor și moleculelor, are de spus un cuvânt decisiv în biologie a fost avansată încă din anii 1940 de Erwin Schrödinger, autorul celebrei cărți Ce este viața?, dar până relativ recent au lipsit datele experimentale care s-o susțină. Al-Khalili și McFadden aduc în Viața la limită. Maturizarea biologiei cuantice dovezi fascinante că fotosinteza, acțiunea enzimelor, simțul olfactiv, orientarea în zbor a păsărilor sau fluturilor care migrează și mecanismele genetice pot fi înțelese doar apelând la fenomene cuantice. Viața se află la frontiera dintre lumea clasică, guvernată de legile newtoniene și termodinamică, și strania lume cuantică, de ale cărei trucuri magice au ajuns să profite organismele vii în evoluția lor întinsă pe miliarde de ani. Poate că abia creând-o noi înșine am ajunge să înțelegem cu adevărat ce e viața, iar astfel am beneficia de tehnologii care să permită, de pildă, vindecarea țesuturilor noastre deteriorate.

Nu este primul meu contact cu Jim Al-Khalili. Tot semnate de el am citit volumele Ce ne spune fizica despre lume (dacă vă interesează părerea mea, o găsiți AICI) și Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp (dacă vă interesează părerea mea, o găsiți AICI). Bineînțeles, mi-au plăcut mult, în primul rând pentru că I am a science nerd (dar nicidecum expert), și-mi place mereu să mă documentez, să aprofundez ceea ce știu deja, să descopăr noi idei & teorii. Însă, mai mult decât orice, îmi place atunci când o carte reușește să fie în contradictoriu cu ceea ce știam sau credeam sau speculam eu. În esență, sunt un fan al științei și îmi place să descopăr tot mai multe despre lumea înconjurătoare pentru că, na, mereu am fost atras de științele exacte și însuși domeniul meu de activitatea și profesia mea sunt parte integrantă a științelor exacte. De aceea, am în bibliotecă o selecție destul de variată de cărți de nonficțiune, în esență cărți științifice. Iar, dintre acestea, cărțile semnate de Jim Al-Khalili se numără printre preferatele mele. Pentru că din fiecare carte semnată de el pe care am citit-o, am simțit nu doar că aflu lucruri noi, dar am reușit să înțeleg mult mai multe aspecte despre lumea înconjurătoare. O lume atât de vastă. O lume atât de complexă. O lume atât de fascinantă & magică - și, totuși, încă atât de puțin cunoscută și descoperită.

Înainte de toate, eu am dat 5 stele acestei cărți pentru subiect - un subiect fascinant, un subiect încă deosebit de important, aflat la început, dar care are potențialul de a explica atât de multe privitoare la lumea din jurul nostru. În al doilea rând, am dat 5 stele acestei cărți pentru că, în general, Jim Al-Khalili știe cum să își livreze informațiile, știe cum să își susțină teoriile, fără a încerca, însă, să te convingă neapărat de ele. Cu alte cuvinte, are expertiza și experiența necesare pentru a face acest lucru. „Biologia cuantică” nu știu dacă este un truism neapărat, cel puțin nu în momentul de față, însă încă are potențialul de a fi explorată și de, după cum am spus, de a oferi răspunsuri marilor întrebări ale comunității științifice. De asemenea, are potențialul de a ridica nenumărate alte întrebări, întrebări care ar deschide calea unor noi științe, unor noi dezbateri, unor noi explicații? Cine știe. În orice caz, ne-am putea gândi la următoarele - când fiecare reacție chimică sau activitate electrică dintr-un organism viu își bazează viabilitatea pe interacțiunea particulelor cuantice, în esență, ar fi nevoie de o știință separată? Ar fi nevoie de „biologia cuantică”? Cei din domeniu - care nu-s chiar mulți, ci relativ puțini -, cum ar fi fizicianul Jim Al-Khalili și biologul Johnjoe McFadden, sunt de părere că da, chiar ar merita o știință separată...

La nivelul biologiei cuantice, multe efecte cuantice, cum ar fi întricarea cuantică, au un impact direct asupra sistemelor macromoleculare - fie că este vorba despre capacitatea unei păsări de a folosi o așa-zisă „busolă magnetică moleculară”, sau de ceea ce stă la baza fotosintezei, multe „fenomene” par să descrie un comportament cuantic relativ bizar - care i-ar surprinde atât pe biologi, pe cei care nu-s nocivi ai științei, cât și pe cititorul neavizat, neexperimentat. Autorii sugerează că acesta ar fi unul dintre motivele pentru care, de altfel, viața poate exista, se poate concretiza. Există două aspecte esențiale ale cărții, cu adevărat fascinante. Unul dintre ele este explorarea modului în care fotosinteaza are la bază efecte cuantice (și, de fapt, nu ar putea funcționa fără acestea, nu doar că are la bază astfel de efecte). Este fascinant faptul că electronul, aflat în stare de excitație, care urmează a fi transmis ca sursă energetică spre centrul de reacție al fotosintezei, nu are cum „să parcurgă” acest drum fără a folosi probabilitățile cuantice (pentru infinitele căi pe care le are) pentru a găsi exact drumul către centrul de reacție. Pe măsură ce cei doi autori explorează această improbabilitate incredibilă ca electronul să ajungă unde trebuie, devine tot mai evident faptul că trebuie să fi existat, încă de la început, un efect cuantic care să „dirijeze” acest proces.

În Viața la limită. Maturizarea biologiei cuantice, mi s-a părut totuși că fizica cuantică (și mecanica cuantică) sunt prezentate destul de difuz, probabil ca urmare a faptului că a avut doar rolul de a fundamenta, și asta la modul general, ideea de „biologie cuantică”. Aflăm că particulele cuantice pot fi în două locuri în același timp (unde, în realitate, nu se află niciodată într-o locație fixă), și că spinul cuantic ar sugera literalmente modul în care o particulă se învârte (când, de fapt, nu o face). Nu spun că poate ar fi niște greșeli ale autorului, pentru că nu cred acest lucru, dar cred că aceste idei au fost introduse doar la nivel superficial pentru a putea înțelege alte informații ulterioare. Spre exemplu, în carte putem afla și de ce (cel puțin după Al-Khalili), fenomenul de „inseparabilitate cuantică” (în limba engleză quantum entanglement) nu face posibile fenomenele paranormale, telepatia. Într-un anumit punct, autorii insistă destul de mult pe detalii biochimice care, pentru mulți, ar putea foarte ușor să fie neinteresante, plictisitoare, mult prea tehnice. În fine, cred că în cele din urmă putem ignora partea de „fizică cuantică” din carte, dar nu putem ignora detaliile biologice. Oricum, Jim Al-Khalili și Johnjoe McFadden au scris împreună o carte cu un subiect fascinant, o carte care ne introduce într-o nouă ramură a științei. O ramură minunată, strălucitoare și extrem, extrem de ofertantă!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jim Al-Khalili, apărute și pe blog:

| Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp | Ce ne spune fizica despre lume |