Văduvele de joi seara, de Claudia Piñeiro - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023 (a II-a ediție)

Traducere: Lavinia Similaru

Claudia Piñeiro (n. 1960, Buenos Aires), scriitoare şi scenaristă, a câştigat numeroase premii naţionale şi internaţionale pentru opera ei literară şi jurnalistică. Văduvele de joi seara, filmul, a fost lansat în 2009 cu o audienţă record. Tirajul cărţii a depăşit 200.000 de exemplare, iar drepturile de traducere au fost vândute în paisprezece ţări. La Editura Univers, în colecția Globus, a mai apărut și fascinantul roman Elena știe, în traducerea Laviniei Similaru (ecranizat și de către Netflix, în 2023). Betibú a mai îmbogățit portofoliul editurii - de asemenea, și acest roman a fost ecranizat într-un thriller-polițist, în 2014, regizat de către Miguel Cohan.

💎CÂT DE UȘOR SE POATE DESTRĂMA VISUL PERFECȚIUNII 💎

Câteva familii prietene locuiesc la periferia metropolei Buenos Aires, într‑un cartier select şi închis, unde se intră numai pe baza cartelei magnetice de identificare. Case impunătoare cu piscine, iarbă verde, tufişuri tăiate perfect şi straturi de flori întreţinute de peisagişti: pare imaginea unei lumi ideale, strălucitoare ca în reclame. Dar este doar o iluzie, pentru că şi în această lume perfectă se insinuează tragedia, abuzul şi disperarea, iar criza economică face ravagii şi schimbă destine. Văduvele de joi seara este un roman captivant ca o partidă de şah, în care fiecare mutare a unei piese precipită finalul.

„Dacă îți ridici privirea, nu vezi nici un cablu. Nici de lumină, nici de telefon, nici de televiziune. Firește că există de cele trei feluri, doar că sunt îngropate în pământ, ascunse, ca să ferească Los Altos și locuitorii de contaminarea vizuală. Cablurile se duc alături de cloacă, printr-un șanț paralel. Ambele sunt ascunse sub pământ.”

Există anumite cărți care îți creează, de la bun început, impresia că ai pătruns într-o casă cu ferestre mari din sticlă, prin care poți observa tăcut viețile unor oameni ce par să aibă vieți perfecte. Văduvele de joi seara este genul acela de carte - chiar dacă, la început, aceste ferestre îți permit să urmărești o viață aparent banală, încetul cu încetul îți dai seama că viața personajelor este acoperită de un strat fin de gudron, care ascunde adevăruri întunecate, fisuri, conflicte, tragedii și secrete, dincolo de fațada confortului absolut și luxului. Claudia Piñeiro face o radiografie fascinantă a vieților ascunse din cadrul unei comunități exclusiviste din Buenos Aires, „Altos de la Cascada”, o comunitate de lux, restrânsă, în care locuitorii parcă trăiesc într-un univers ermetic, doar al lor. Aparent, fiecare dintre familiile care trăiesc acolo are tot ce își dorește - casă mare, piscină, mașină scumpă, serate și cine îmbelșugate. Însă, Piñeiro construiește cu grijă un contrast subtil, dar care te surprinde, între suprafața acestei perfecțiuni și conflictele care clocotesc în profunzimea familiilor.

„Este o mârșăvie să nu te asiguri și să nu te bucuri cum se cuvine. Într-o viață este mică probabilitatea de a face o gaură dintr-una, dar cea de a înceta să fii un gentleman, nu.”

Personajele romanului sunt patru femei - „văduvele de joi seara” - Teresa, Carla, Lala și Mavi. Ele sunt soțiile unor bărbați puternici, de succes, iar valoarea de „văduve” provine din obiceiul lor de a se reuni în serile de joi, atunci când soții lor pleacă pentru „o seară a bărbaților”. Totul inofensiv până aici - totuși, acesta este începutul dezvăluirilor mult mai profunde și neliniștitoare care urmează. În timp ce comunitatea încearcă fără prea mult efort să-și păstreze o imagine perfectă, la un moment dat are loc o crimă aparent inexplicabilă - aceasta va fi „cheia” care va scoate la iveală, treptat, toate secretele care mocnesc în spatele gardurilor înalte și impunătoare din Altos de la Cascada. Văduvele și soții acestora devin prizonieri ai propriilor minciuni, iar viețile lor se transformă în simboluri profunde ale fragilității și ale ipocriziei. Romanul Claudiei Piñeiro urmărește destrămarea visului perfect și, în esență, vorbește despre decadență și destrămare, demontând mitul vieții perfecte și demonstrând cum goana după aparențe poate sfârși prin a distruge lucrurile pe care le prețuim cel mai mult - familia, iubirea, stabilitatea.

„Curând aveau să li se șteargă din memorie mirosurile, o anumită răsuflare, o voce, o bătaie a inimii, o lovitură. Pe bebeluș avea să-l facă pe măsura ei. Pe fetiță nu. Ochii ei văzuseră prea multe. Nu încăpea îndoială. Marianei îi era greu să-i susțină privirea, îi era frică. De parcă ochii aceia întunecați ar fi putut să-i arate ce văzuseră cândva.”

Romanul mai abordează și teme precum presiunea socială, diferențele dintre clasele sociale și ierarhizarea, izolarea. N-aș spune că a fost neapărat un thriller în sensul general al cuvântului, ci a fost mai mult un fel de „thriller domestic”, psihologic - o critică socială puternică asupra modului în care materialismul face victime. Personajele devin, pe parcurs, din ce în ce mai întunecate, parcă, din ce în ce mai enervante. Te distanțează de ele. Te fac să le urăști și să le pui la îndoială credibilitatea. Nu sunt neapărat victime ale circumstanțelor, ci sunt arhitecții propriei distrugeri, propriei înfrângeri. Fiecare își poartă propriile nesiguranțe și frici, propriile conflicte, sub aparenta mască a controlului, a eleganței și rafinamentului. Cu cât înaintăm mai mult în poveste, ne dăm seama că, de fapt, toți cei din Altos de la Cascada trăiesc, de fapt, într-o cușcă, dincolo de gratiile acesteia. Chiar dacă este o cușcă din aur - sunt incapabili să evadeze din propriile slăbiciuni, incapabili să gestioneze conflicte, mânați de dorințe dintre cele mai superficiale. 

„(...) foarte aproape de joia aceea de septembrie despre care nu vorbim decât dacă suntem întrebați.”

Deși moartea unui personaj este punctul central al narațiunii, adevărata intrigă se desfășoară nu în jurul întrebării cine a făcut-o?, ci în jurul întrebării de ce s-a ajuns aici?, ceea ce înseamnă că sunt rememorate foarte multe întâmplări care au avut loc înainte de aparenta crimă. Romanul Văduvele de joi seara este despre eșec, este despre decădere. Aparentul triumf al succesului material ascunde, de fapt, numeroase lipsuri. Viețile acestor personaje, deși în aparență par perfecte și de invidiat, erau dominate de fapt de tensiuni, conflicte, secrete mocninde și frământări interioare. Piñeiro ne arată că linia de demarcație dintre fericire și tragedie este foarte subțire și poți oricând trece dintr-o parte în cealaltă. Chiar mi-a plăcut romanul, dar vă pot spune doar că are nevoie de timp, răbdare, întrucât poate fi destul de greoi. Totuși, o recomand cu mare încredere celor care vor să descoperi cum viețile imperfecte sunt ascunse sub un strat strălucitor de aparentă perfecțiuni și sunt în căutarea unei povești care îmbină cu măiestrie tensiunea psihologică și critica socială subtilă.

Dacă spui cuiva..., de Gregg Olsen - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Fiction Connection Memoir

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 472

Anul apariției: 2024

Traducere: Diana-Alina Ene

Gregg Olsen a scris peste treizeci de cărți, nonficțiune și romane, majoritatea legate de infracțiuni, dintre care multe au fost bestselleruri New York Times, USA Today și The Wall Street Journal. Cunoscut pentru abilitatea sa de a crea narațiuni vii și fascinante, a fost invitat la numeroase emisiuni de radio și televiziune, precum Good Morning America, Dateline, Entertainment Tonight, la CNN și MSNBC. Printre cele mai cunoscute volume ale sale se numără Starvation Heights (1997), Abandoned Prayers (2003), The Deep Dark (2005), A Shocking True Story (2013), If Loving You is Wrong (2013), A Killing in Amish Country (2016); și romanele Victim Six (2010), The Last Thing She Ever Did (2018), Lying Next to Me (2019) și The Sound of Rain (2016) și The Weight of Silence (2018) (din seria Nicole Foster). Originar din Seattle, Olsen locuiește în Olalla (Washington) împreună cu soția sa și cu Suri, un teckel foarte răsfățat.

✴ ÎNTUNERICUL & GROAZA DIN SPATELE UȘILOR & GEAMURILOR FERECATE ✴

După mai bine de un deceniu, când surorile Nikki, Sami și Tori Knotek aud cuvântul mamă, îl simt de parcă sufletul le-ar fi sfâșiat de gheara unui vultur, declanșând amintiri care au fost secretul lor încă din copilărie. Până acum. Ani la rând, în spatele ușilor închise ale fermei lor din Raymond (Washington), mama lor sadică, Shelly, și-a supus fetele unor abuzuri inimaginabile, umilințe, torturi și terori psihice. Trecând împreună prin toate aceste experiențe, Nikki, Sami și Tori au dezvoltat o legătură sfidătoare care le-a ajutat să devină mult mai puțin vulnerabile decât și-a imaginat Shelly. Chiar și în timp ce alții erau atrași în pânza întunecată și perversă a mamei lor, cele trei surori au găsit puterea și curajul de a scăpa de un coșmar tot mai intens, care a culminat cu mai multe crime. Tulburătoare și sfâșietoare, Dacă spui cuiva... este povestea unei supraviețuiri în confruntarea cu răul absolut — și a libertății și a dreptății pentru care Nikki, Sami și Tori și-au riscat viața. Surori pentru totdeauna, dar fără a mai fi vreodată victime, ele au găsit în întuneric o lumină care le-a ajutat să devină femeile rezistente care sunt astăzi — iubitoare, iubite și capabile să-și continue viața fără a se mai uita în urmă.

„Moartea, gândea ea, e singura cale de scăpare din tot ce mi se întâmplă.”

Dacă spui cuiva... O poveste adevărată despre crimă, secrete de familie și unitatea de nezdruncinat a unor copii te zdruncină. Te macină. Te lovește. Te umple de ură. Te pune față în față cu răul absolut. Te terorizează și te cutremură. Această carte de non-ficțiune reprezintă o dovadă tulburătoare și un testament al capacității omului de a îndura cele mai inimaginabile suferințe și un studiu copleșitor al cruzimii care poate apărea chiar în interiorul familiei. Gregg Olsen documentează un caz real ce a șocat America timpurilor respective și care ridică întrebări privitoare la natura răului, privitoare la forma pe care acesta o poate lua - forme atât de familiare, atât de apropiate. O poveste despre traumă, violență, abuz, dar și despre modul în care, în unele cazuri, unii reușesc să supraviețuiască în fața unei astfel de violențe. Povestea gravitează în jurul vieților terifiante pe care fiicele lui Shelly knotek au fost obligate să o trăiască, sub dominația tranșantă și patologică a unei mame a cărei cruzime sfidează orice limită atât a compasiunii, cât și a rațiunii umane. Pe măsură ce înaintăm în lectură, suntem puși față în față cu o realitate izbitoare și dureroasă, devenim martorii unui abuz sistematic, susținut, ale cărui forme depășesc, pur și simplu, orice imaginație. O carte care m-a cutremurat profund și pe care am citit-o cu un nod în stomac, gândindu-mă că astfel de lucruri chiar s-au întâmplat - și, din păcate, astfel de lucruri continuă să se întâmple în acest univers al posibilităților.

„Nikki încerca să nu mai audă țipetele femeii, care era cufundată cu capul în apă, iar apoi ridicată. Vocea îi era slabă, auzindu-se mai degrabă niște bolboroseli decât țipete, în timp ce se lupta să respire și implora milă. Nikki era la post, în timp ce mama ei lătra ordine și tatăl ei le executa. Scena era șocantă, un spectacol horror și nepotrivit cu peisajul bucolic în care se desfășura. Pomi fructiferi. Cai pe pășune. Și o femeie goală legată de o scândură și cufundată cu capul în apă în mod repetat.”

Cartea nu se concentrează doar pe victime sau pe abuzatori, ci pe întreaga dinamică disfuncțională care a permis acestor atrocități să fie posibile și să continue timp de ani întregi de zile. Shelly Knotek este o persoană profund instabilă, care își manipulează nu doar soțul și copiii, ci și pe alții cu care are contact - de altfel, a fost vinovată de moartea a altor două persoane care au locuit cu ea sub același acoperiș. Pentru a se asigura că nimeni nu îndrăznește să o confrunte sau să sufle vreo vorbă, încetul cu încetul se asigură de faptul că îi aduce în pragul disperării, pentru ca mai apoi să-i transforme în niște marionete și să-i supună la chinuri inimaginabile. Cele trei fiice ale ei - Nikki, Sami și Tori -, care trăiesc sub amenințarea constantă a violenței și a pedepselor, sunt pur și simplu neputincioase. În fața unui coșmar viu, ele încearcă să supraviețuiască. Își trăiesc copilăria trăind într-un abuz psihologic și fizic extrem, fiindu-le în mod constant implantată teama că, dacă vor spune cuiva despre ce s-a întâmplat sau ce se întâmplă în spatele ușilor închise (uneori chiar și în curtea acesteia), consecințele vor fi catastrofale. Această frică paralizantă - titlul cărții, de altfel, Dacă spui cuiva... - devine mantra abuzatorului: mama celor trei fetițe care, în loc să le protejeze, le supune unor chinuri ieșite din comun.

„O, Doamne, o să mă omoare și-o să facă să pară că m-am sinucis?”

Lent, dar terifiant, ne sunt dezvăluite o serie de evenimente tulburătoare. M-a frapat faptul că abuzul s-a transformat într-un mecanism de rutină pentru Shelly. Olsen descrie cum, prin metode extrem de sofisticate și complexe de manipulare, Shelly ajunge să mențină controlul asupra întregii sale familii și asupra altor victime care, inițial, cad pradă aparentului ei farmec, pentru ca ulterior să se vadă captive într-un coșmar fără de scăpare. Gregg Olsen s-a documentat foarte mult înainte de a scrie această carte, care urmărește cronologia încă de dinainte ca Shelly să fi născut, până în punctul în care aceasta a fost prinsă, și chiar ce s-a întâmplat, după, cu cele trei fiice ale sale. Un alt punct care mi-a captat atenția a fost și faptul că autorul nu se concentrează doar pe faptele violente în sine, ci și pe modul în care Shelly a reușit, timp de atât de mulți ani, să evite consecințele și să fie prinsă. În acest sens, m-au ajutat foarte mult notele de final scrise de către un expert în domeniu - abuzul poate fi perpetuat prin izolare, intimidare, instaurarea sentimentului de frică, și apariția așa-zisului „control coercitiv”, despre care poate ar trebui să se scrie mult mai multe. Chiar citeam și mă întrebam cum de n-a fost posibil ca persoanele respective pur și simplu să plece, să fugă. Mă enervam când nu făceau acest lucru, deși ocazii ar fi existat... Totuși, lucrurile sunt mult, mult mai profunde!

„Fața i se înroșise și începuse să plângă. Din cine știe ce motiv, a continuat să facă ce-i spunea ea. Ca și cum ar fi fost hipnotizat. A durat cel puțin cinci minute. Poate mai mult. Ca și surorile ei înainte, Tori a stat nemișcată în timp ce Shelly își tortura victima (...).

- De ce-l obligi pe Ron să facă asta, mamă?”

Dacă spui cuiva... devine un veritabil thriller de non-ficțiune, un thriller real despre abuz, despre supraviețuire și teroare. Cum poate o astfel de violență să existe? Din ce anume își trage seva? Cum de nu a intervenit nimeni? Într-un fel, povestea este un fel de semn de alarmă cu privire la pericolele tăcerii, ale lipsei de vigilență - și poate chiar de interes - din partea celor din jur. Mai mult decât atât, aduce în lumină și modul în care traumele copilăriei lasă cicatrici adânci, uneori permanente. Chiar dacă reușesc să scape de mama lor, fiicele lui Shelly continuă să fie afectate pe termen lung. Cartea de față nu este doar despre abuz și trauma, ci și despre vindecare, despre curaj, putere și speranță, despre supraviețuire. Cazul real din spatele acestei povești este de-a dreptul șocant. După ani întregi de abuz și de manipulare, adevărul despre Shelly Knotek a ieșit la lumină. Aceasta a fost condamnată pentru faptele sale - printre care și două crime -, și chiar recent a ieșit din închisoare. Totuși, cele procesul prin care cele trei fiice ale ei și-au reconstruit viețile a fost unul lung, dureros și dificil. Chiar și în fața unei astfel de monstruozități, speranța a continuat să lumineze. După ce am terminat cartea, am fost încercat de un sentiment de revoltă și, în același timp, admirație. Revoltă față de faptul că astfel de atrocități se întâmplă și pot fi ascunse atât de bine de ochii lumii și admirație față de puterea acelor ființe care au reușit să supraviețuiască și să depășească, poate, acest coșmar palpabil.

Ne răspândim, de Iain Reid - Recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2023

Traducere: Ludovic-Ștefan Skultety

Iain Reid este un scriitor de origine canadiană. A început prin a scrie articole şi rubrici pentru diverse publicaţii naţionale. Lucrările de nonficțiune i-au adus aprecierea criticilor, precum şi premiul RBC Taylor Emerging Writer Award, în 2015. Mă gândesc să-i pun capăt este romanul său de debut. În 2020 a avut parte de o ecranizare pentru Netflix în regia lui Charlie Kaufman. Subiectele pe care le abordează nu sunt dintre cele mai confortabile, însă tocmai aceasta este intenția lui Reid. Singurătatea, întunericul, teama, atmosfera claustrofobică din scrierile lui, toate au drept sursă de inspiraţie copilăria petrecută la ferma familiei sale, într-o regiune rurală a Canadei. La Editura Curtea Veche Publishing, în colecția Byblos, au mai apărut Mă gândesc să-i pun capăt și Intrusul.

🪴PREȚUL PLĂTIT VIEȚII. O TULBURĂTOARE RADIOGRAFIE A TIMPULUI & PIERDERII IDENTITĂȚII🪴

Un necunoscut pare s-o pândească de pe trotuarul de vizavi, din apartamentul de alături, care ar trebui să fie gol, se aud discuții aprinse, iar electricianul se comportă suspect. I se spune că soțul ei, mort de mult, a aranjat să fie dusă la un azil de lux. Ajunsă acolo, la reședința din mijlocul unei păduri, totul devine și mai straniu. Cât din ce se întâmplă este real și cât e rodul spaimelor unei bătrâne care a trăit zeci de ani singură? Inspirat din experiența de viață a bunicii lui Iain Reid și narat la persoana întâi, romanul Ne răspândim ne introduce în mintea unui personaj fragil, bântuit de amintiri și coșmaruri, spunându-ne o poveste care ne dă fiori și totodată ne trezește o profundă compasiune față de cei care se află la capăt de drum.

„- Nu face nimic. Îmi închipuiam că înțeleg perfect scopul picturii, dar pe măsură ce am îmbătrânit, am început să mă gândesc la artă ca la feluri diferite de a privi. Niciodată n-am fost inspirată de ceva întreg. Întotdeauna a fost vorba despre un fragment, o fărâmă, un moment, o impresie pe jumătate uitată, o latură a unei ființe omenești. Niciodată ceva complet format, pentru că era doar perspectiva mea asupra unui lucru, nu a altuia.”

Am citit absolut tot de la Iain Reid și m-am convins că, într-adevăr, este un autor care îmi place, ale cărui cărți îmi oferă ceea ce trebuie - mister, tensiune, frică & angoasă, însă reușind să păstreze o profundă urmă de umanitate. Ne răspândim a fost o carte care „a mers destul de aproape de casă”, să spun așa, dar nu voi da astfel de detalii. O călătorie literară emoționantă, destul de neobișnuită, una în care granițele dintre realitate și imaginar, trecut și prezent, timp și spațiu, rațiune și confuzie, s-au estompat într-un mod subtil, pentru a transmite un mesaj profund. Reid are un stil minimalist, asta-i clar, dar reușește să creeze o tensiune densă precum o pâslă de gudron. Romanul de față spune povestea îmbătrânirii, izolării și pierderii identității, ca urmare a modificărilor neurodegenerative asociate înaintării în vârstă, devenind astfel o reflecție aproape lirică asupra fragilității umane. O poveste intimă despre pierdere, despre trecerea timpului, despre prețul pe care poate cu toții îl avem de plătit vieții. Cum se spune, cu toții suntem datori cu o moarte... Însă Iain Reid abordează un subiect oarecum mult mai sensibil: cum vom plăti acest preț, în ce conjunctură?

„- Deci, nu e nimic despre care nu știu în camera mea? Nu mă simt în apele mele. Am senzația că... e ceva aici, în preajma mea, și nu-mi place.

În mine. Înăuntrul meu. N-o spun, dar simt că se extinde, crește, ne conectează, ne supune pentru totdeauna.”

Cartea urmărește povestea lui Penny, o femeie în vârstă care locuiește singură în apartamentul său, înconjurată doar de amintirile care i-au mai rămas, dar totodată învăluită de copleșitorul sentiment al trecerii timpului. După moartea soțului ei, Penny începe să simtă tot mai intens și acut golul lăsat de pierderea acestuia, precum și povara singurătății care îi zdruncină coordonatele, deja fragile, vieții. Într-o zi, este convinsă să se mute într-un azil izolat, un loc destul de bizar, care la început pare foarte primitor. Însă, încetul cu încetul, acesta ajunge să devină un loc întunecat. De altfel, Penny nu explorează neapărat spațiul fizic al azilului, pe cât ne conduce mai degrabă în spațiul minții lui Penny. Un loc dominat de frici, amintiri distorsionate, confuzii și halucinații - toate acestea nu fac decât să reflecte cât de fragil poate deveni psihicul pe măsură ce îmbătrânim. Cartea se transformă într-un labirint întortocheat al percepțiilor - nu mai faci diferența între ce e real și ce se întâmplă doar în mintea lui Penny, deoarece granițele dintre aceste două „teritorii” nu neapărat că se dizolvă, ci mai degrabă se întrepătrund și dau naștere unui acut sentiment de confuzie, de pierdere.

„Tot ce o preocupă pe Shelley este să aibă mai mult timp. Cu orice preț. Singurul lucru de care se teme e să nu rămână fără timp. Ne ține pe toți... Ceva trosnește înăuntrul meu. Nu sunt în siguranță aici. Niciunul dintre noi nu este. Am fost vreodată în siguranță? Credeam că da. Mi-am imaginat că acest loc e raiul. Așa părea. Pentru un timp.”

Penny este un personaj fascinant, dar nu neapărat la modul convențional. Este un portret fidel al unei femei care este martora neputincioasă - și poate care chiar nici nu știe acest lucru - a destrămării vieții și identității sale. Aceasta nu se adaptează noii vieți - pune la îndoială ceea ce vede, ceea ce simte, iar acest lucru stârnește în cititor un sentiment de neliniște, un sentiment care te acaparează și se resimte pe întreg parcursul cărții. Personajele secundare nici nu știm dacă există, de fapt, sau sunt doar simboluri ale anxietăților și îndoielilor lui Penny. Ambiguitatea cu care Reid îi descrie potențează atmosfera de tensiune și incertitudine: sunt acești oameni cu adevărat reali, cu adevărat binevoitori, sau ascund ceva mai sinistru, mai întunecat? Penny se confruntă constant cu îndoieli legate de propria-i luciditate. Reid ne înfățișează modul în care mintea, odată cu trecerea timpului, poate deveni un spațiu al confuziei, al psihozei, al lipsei de încredere. Odată cu trecerea anilor, arhitectura minții se schimbă semnificativ - în unele cazuri, aceasta devine una patologică, ceea ce dă naștere bolilor neurodegenerative, cum ar fi Parkinsonul, Alzheimerul, demența. Timpul, moartea, condiția umană limitată - Ne răspândim se transformă într-o carte care abordează un subiect sensibil, dar fără ca Iain Reid să devină melodramatic.

„- (...) Tragedia cu viața nu e că vine sfârșitul. Acela e un dar. Fără sfârșit nu e nimic. Nu există un sens. Înțelegi? Un moment nu e un moment. Un moment este o eternitate. Un moment ar trebui cu adevărat să însemne ceva. Ar trebui să fie totul.”

Timpul devine un dușman invizibil, o forță omniprezentă care o împinge treptat pe Penny spre pierderea propriei identități. Stilul lui Iain Reid a fost dintotdeauna unul minimalist, cu fraze scurte, tăioase, uneori ambigue, uneori profunde, uneori lipsite de vreo adecvare logică - toate acestea nu fac decât să contureze și mai bine tensiunea psihologică din carte. Reid nu se bazează pe descrieri elaborate sau pe dialoguri complexe, ci lasă tăcerile, lasă sugestiile să spună mai multe decât ar putea vreodată cuvintele s-o facă. Este ca un film alb-negru, în care fiecare nuanță contează, în care fiecare detaliu poate să ascundă, dacă vei căuta cu mai multă atenție, ceva profund. Acest tip de scriitură amplifică sentimentul de neliniște și te face să simți că realitatea nu este niciodată ceea ce pare a fi și că ceva îngrozitor urmează să se întâmple. Ești tot timpul în gardă, ca și cum ai aștepta ca Iain Reid să facă o dezvăluire neașteptată, și te încearcă în mod constant un sentiment de nesiguranță. Volumul de față nu este unul ușor, nu este unul reconfortant - este o carte umană, o carte dureroasă, despre fricile și incertitudinile noastre păstrate deseori în profunzimea sufletului. 

Alte recenzii ale cărților scrise de Iain Reid, apărute și pe blog: 

| I'm Thinking of Ending Things | Intrusul |

Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes, de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2022

Eric LaRocca (he/they) is a twice Bram Stoker Award® finalist and Splatterpunk Award winner. Named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of strongest and most unique voices in contemporary horror fiction,” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories, and You’ve Lost a Lot of Blood. His upcoming novel, At Dark, I Become Loathsome, will be published by Blackstone Publishing in January 2025 and has already been optioned for film by The Walking Dead star Norman Reedus.

𒌐 SENSIBILA LIMITĂ DINTRE GROTESC & TRAGIC. RELAȚII TOXICE & DORINȚE BOLNAVE 𒌐

Three dark and disturbing horror stories from an astonishing new voice, including the viral-sensation tale of obsession, Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke. For fans of Kathe Koja, Clive Barker and Stephen Graham Jones. Winner of the Splatterpunk Award for Best Novella. A whirlpool of darkness churns at the heart of a macabre ballet between two lonely young women in an internet chat room in the early 2000s—a darkness that threatens to forever transform them once they finally succumb to their most horrific desires. A couple isolate themselves on a remote island in an attempt to recover from their teenage son’s death, when a mysterious young man knocks on their door during a storm… And a man confronts his neighbour when he discovers a strange object in his back yard, only to be drawn into an ever-more dangerous game. Three devastating, beautifully written horror stories from one of the genre’s most cutting-edge voices. What have you done today to deserve your eyes?

“It’s because the planet is a carnivore and just wants to be fed. People want that as well. People like to eat other people.”

Încă un autor peste care am dat oarecum random, dar de al cărui stil m-am îndrăgostit iremediabil. De fapt, auzisem de cartea asta într-un video postat pe booktube de Cărți & Alina, care, de fapt, nu o recomanda mai deloc. Well, tocmai ăsta a fost și motivul (bizar, nu?) pentru care am vrut s-o citesc. De ce a ales Alina să nu o recomande? Curiozitatea a omorât pisica, nu? Pentru că, zău, chiar m-a ucis ce-am citit în cartea asta. Mi-a ucis pofta de mâncare în ziua respectivă. Dar, dincolo de toate, și cel puțin pentru mine, Eric LaRocca scrie d-e-m-e-n-ț-i-a-l de b-i-n-e! Și, din acest motiv, i-am comandat toate cărțile pe care le-a publicat. Abia aștept să-mi ajungă și să pătrund din nou în universul întunecat pe care îl creează. Cartea de față are trei povești, dar în recenzia aceasta mă voi axa doar pe cea care dă și titlul cărții, Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, deși și celelalte două (chiar dacă de dimensiuni mult mai mici) sunt relevante pentru a înțelege mult mai bine stilul autorului și substratul scrierilor sale. Totuși, cel mai mare impact asupra mea l-a avut povestea de față - o poveste de-a dreptul terifiantă, o poveste care rămâne cu tine mult, mult timp după ce ai terminat-o. De-a dreptul înfiorător, dar, pe cât de înfiorător, pe atât parcă de uman și revelator.

“I guess that’s what makes people do horrible things – they think whatever they’re doing isn’t nearly as bad as what somebody else will do.”

N-aș spune că Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke se află la limita dintre grotesc și tragic. Pentru că, în egală măsură, este o poveste atât grotească, cât și tragică. Am început să citesc și, pe măsură ce înaintam în lectură și lucrurile începeau să capete un oarecare sens, mi-am dat seama că am pătruns într-un teritoriu necunoscut, întunecat, periculos și tulburător. Povestea nu se limitează la ororile evidente și așa-zisul „horror fizic” care ne sunt prezentate, ci sapă în profunzimea întunecată și patologică a relațiilor interumane, a dorinței și a puterii. Structura poveștii este destul de neobișnuită - totul se petrece sub forma unei corespondențe în online, între două femei: Agnes și Zoe. Ceea ce începe sub forma unei conversații banale & inocente pe un forum unde se vând diferite chestii devine rapid o poveste macabră despre manipulare, obsesie și subjugare. Cartea te transpune într-o lume intimă, dar foarte deranjantă, triggering, unde relațiile interumane sunt definite de dependență și control, devin patologice, parazitare. Schimbul de replici dintre Agnes și Zoe, la început banal și firesc, devine din ce în ce mai neliniștitor, ca și cum ai înainta pe suprafața unui strat subțire de gheață - știi că pericolul este iminent, dar nu știi când gheața se va sparge. Și când s-a spart, ohoh, nici n-am putut să prevăd ce are să urmeze...

“It’s not that I felt empty. I think all of us feel empty most of the time and we merely pretend to fill the vacuum with laughter, crying, apologies – anything to make us feel human.”

Între vulnerabilitate și monstruozitate, cele două femei sunt de-a dreptul fascinante. Agnes, la începutul poveștii, pare o femeie singuratică, fragilă, aflată într-un impas. Ea vrea doar să vândă un curățător de mere - nu o ustensilă oarecare, ci care a fost transmisă din generație în generație în familia ei. Ei bine, are nevoie de bani, așa că nu poate da înapoi. Zoe se oferă să i-l cumpere, iar apoi intră în vorbă, se cunosc, iar Agnes îi prezintă situația în care se află. Zoe se oferă să o ajute și chiar să-și păstreze, în continuare, curățătorul de mere. Totuși, cu ce preț? Pe măsură ce discuția avansează, devine clar că dorințele lui Zoe sunt mult mai întunecate și mult mai complicate decât ar părea la o primă vedere. Zoe este o enigmă, asta pentru că, în sfârșit, nici nu știm dacă aceasta este bărbat sau femeie, dacă se numește sau nu Zoe. Zoe, oricum, se transformă într-o figură dominatoare, manipulatoare - dinamica puterii devine unul dintre elementele centrale ale cărții. Relația dintre Agnes și Zoe este departe de a fi una obișnuită și reflectă partea grotească și bolnavă a dorințelor umane - de a controla și de a fi controlat. Nici nu știu dacă, la o adică, ar fi vorba despre cât de departe am putea merge atunci când simțim nevoia de conexiune - totul este bolnav, instabil și patologic, întunecat, prins într-o plasă psihologică de oroare și, oarecum, fascinație.

“I learned quickly that blood is not always thicker than water. Sometimes the people that care for us the most are the people we least expect.”

Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke este despre manipulare, obsesie și izolare. Nu este neapărat despre o relație care ia naștere în online și care ulterior scapă de sub control, ci are un substrat mult mai profund. Într-un fel, este vorba despre modul în care singurătatea și izolarea pot alimenta cele mai distructive și bolnave dorințe. Relația toxică dintre cele două este o încercare de a umple un gol interior abisal, o groapă întunecată care continuă să se hrănească din ele pe zi ce trece. Amândouă ajung să își piardă busola morală, parcă nemaiputând să facă distincția între ceea ce este firesc și ceea ce este monstruos, bolnav. Devenite prizoniere ale propriilor fantezii, ele merg îndeajuns de departe din nevoia de a se simți conectate cu altcineva - chiar dacă asta înseamnă să facă lucruri de-a dreptul bolnave. Stilul lui Eric LaRocca este de o claritate tăioasă, dar în același timp ușor ambiguu și subtil. Tensiunea psihologică atinge cote alarmante la un moment dat, crește gradual, iar LaRocca nu se sinchisește să spună lucrurilor pe nume. Cartea de față este o poveste despre monștrii interiori și vulnerabilitatea umană, despre lucrurile care ne pot transforma în orori, în greșeli - este despre cât de multe suntem dispuși să sacrificăm pentru a ne satisface nevoia de iubire și conexiune, și cât de mult ne poate costa, de fapt, satisfacerea acestei nevoi. Pe mine Eric LaRocca chiar m-a câștigat și sunt sigur că, anul acesta, am descoperit un autor de-a dreptul formidabil, ieșit din comun.

Labirintul lui Pan: Labirintul faunului, de Guillermo del Toro & Cornelia Funke - Recenzie

Editura: Arthur

Colecția: Orange Fantasy

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Ciprian Șiulea

Cornelia Maria Funke s‑a născut în 1958, în Germania, și este o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. Întreaga sa carieră s‑a învârtit în jurul lumii acestora din urmă: a făcut mai întâi studii pedagogice la Universitatea din Hamburg, a lucrat apoi cu copii din medii defavorizate și ca ilustrator de carte, moment în care și‑a dat seama că ar prefera să scrie ea însăși povești. Prima carte a scris‑o la 35 de ani și până acum a strâns câteva zeci, traduse în peste 30 de limbi. Din 2005, locuiește cu familia în Los Angeles. Moarte de cerneală este cea de‑a treia parte a trilogiei Lumea de cerneală, cel mai de succes roman al autoarei, care‑a câștigat multe premii în țara ei natală și în străinătate, fiind publicat în milioane de exemplare. Prima parte a fost ecranizată cu succes în 2009. La Editura Arthur au mai apărut și: Regele hoților și Carne de piatră (Reckless #1). Guillermo del Toro este regizor de film premiat cu Oscar, scenarist și producător de filme. A scris romane care s-au aflat pe lista de bestselleruri a New York Times. Este cunoscut mai ales pentru filme fantasy, precum Labirintul lui Pan. Del Toro a publicat mai multe romane pentru adulți, inclusiv The Strain, adaptat într-o serie TV de FX. Este creatorul Trollhunters, cea mai vizionată serie TV pentru copii produsă de Netflix.

𖤍  „Rareori ia răul formă imediat. De multe ori, la început e doar o șoaptă. O privire. O trădare. Dar apoi crește și, încă invizibil și neobservat, prinde rădăcini.“ 𖤍

Spania, 1944. Ofelia e doar o copilă când mama ei, care este însărcinată, hotărăște să se mute într-o veche moară din munți unde tatăl ei vitreg, capitán Vidal, luptă cu rebelii care se opun regimului franchist. Aici, se refugiază în poveștile ei mult iubite și în pădurea veche, vrăjită care înconjoară casa. Doar ele mai îmblânzesc teroarea și durerea care îi amărăsc viața. Călăuzită de o Zână, într-o zi pătrunde într-un labirint care o conduce în Regatul Subteran. Ofelia nu știe cine este Faunul care o așteaptă acolo, dar el o cunoaște de multă vreme. Așa începe intrarea Ofeliei în propria ei poveste, în care magia pare să fie cel puțin la fel de întunecată și terifiantă ca realitatea lumii din Regatul de Sus, sfâșiată de un război atroce. Guillermo del Toro și Cornelia Funke și-au unit forțele pentru Labirintul faunului, un fantasy grandios cu ilustrații pe măsură, care ne atrage într-o lume întunecată, magică și sfâșiată de război, populată cu fauni vicleni, soldați ucigași, rebeli viteji și o prințesă de mult pierdută ce speră să-și regăsească familia.

„De data asta, Ferreira fu cel care trebui să-și tragă răsuflarea, să se adune pentru căsăpirea pe care urma să o execute. Uneori, întunecimea acestei lumi îi transforma până și pe vindecători în măcelari.”

Eu îl ador pe Guillermo del Toro, este un regizor, scenarist și producător formidabil, cu o viziune aparte. De altfel, am și citit câteva cărți scrise de el. Cu Cornelia Funke am mai avut, de asemenea, contact, citind Călărețul dragonilor (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, știam că din această colaborare are să iasă ceva de-a dreptul formidabil - nu m-am îndoit deloc. Când am început să lecturez cartea, de la primele capitole am fost introdus într-o lume unde granițele dintre realitate și fantezie erau atât, atât de subțiri, încât, ca într-un vis, nici nu puteam face diferența. Romanul este, de fapt, o adaptare a filmului lui del Toro (din care am văzut doar primele 30 de minute, fiindcă am vrut întâi să citesc cartea, fiindcă știam că există). Totuși, credeam că dinamica este inversă - filmul să fi fost făcut după carte. În schimb, indiferent de cum ar fi, tensiunea a fost păstrată, iar brutalitatea care mi s-a înfățișat în cele 30 de minute din film a fost surprinsă și aici - violență, durere, dar și frumusețea tulburătoare a unei lumi magice, unde speranța se împletește cu teroarea. Romanul acesta nu este doar un fantasy foarte bun, ci este o poveste profund umană - despre război, despre copilărie, despre natura umană. O poveste a două lumi - realitatea brutală și magia labirintului - care se întrepătrund și la mijlocul cărora se află o fetiță specială, pe nume Ofelia!

„Cele mai rele temeri sunt întotdeauna dedesubtul nostru, ascunse, cutremurând pământul pe care ni l-am dori ferm și sigur.”

Ofelia este o fetiță al cărei destin a fost scris încă dinainte de a se naște, și care se regăsește „prinsă” între două lumi - una dominată de realitățile dure ale Spaniei franchiste, unde războiul civil este în plină desfășurare și lasă cicatrici adânci, supurânde și cealaltă, un tărâm fantastic în care monștrii și creaturile magice coexistă într-un labirint bizar. Ofelia este un personaj inocent, un copil aparte, dar plin de curaj. Într-o lume în care violența devine o monedă de schimb, ea își găsește un aparent refugiu într-un univers paralel, condus de Pan, un faun enigmatic care o provoacă la o serie de „încercări” pentru ca Ofelia să-și îndeplinească destinul - acela de a fi parte a unui regat magic. Povestea este una stratificată - întocmai precum un labirint unde granițele dintre vis și realitate devin din ce în ce mai neclare. Totuși, se va dovedi că lumea magică a lui Pan este la fel de periculoasă și înfricoșătoare precum cea reală. Fiecare pas pe care Ofelia îl face oare să o apropie tot mai mult atât de salvare, cât și de distrugere. Încetul cu încetul, ne dăm seama că, poate, interesele lui Pan sunt cu totul altele. 

„- Lumea e crudă, Ofelia. Iar tu trebuie să înveți asta. Chiar dacă doare.”

Pe măsură ce înaintezi în poveste, devine clar că „adevărații monștri” nu sunt neapărat cei care trăiesc în labirint și cei pe care Ofelia îi întâlnește în călătoria sa. Căpitanul Vidal, tatăl vitreg al Ofeliei, este unul dintre cele mai înfricoșătoare personaje din Labirintul lui Pan. El întruchipează răul absolut al regimului fascist, lipsa totală a compasiunii, a umanității. Vidal este un om al ordinii anarhiste, este un călău, un om al violenței și al controlului, iar cruzimea sa este de neconceput. În comparație cu el, chiar și cele mai terifiante creaturi din lumea lui Pan par să aibă o umbră de umanitate. În ciuda componentei fantasy a romanului, acesta are și o valență istorică aparte - realitatea socială a timpurilor respective, implicit cruzimea acesteia, devine mult mai înfricoșătoare decât orice creatură bizară din acest labirint. Despre război, copilărie, dualitatea omului - despre asta este cartea, nu doar despre o fetiță specială care descoperă un tărâm magic. Este despre modul în care ororile din lumea reală pot modela și pot distruge copilăria, pot despărți oameni și dicta destine. Prin ochii Ofeliei, vedem cum brutalitatea războiului și fascismului distruge tot ce este inocent, pur și curat. Labirintul devine un simbol al modului în care oamenii încearcă să scape de o realitate dureroasă - evadând în fantezie, dar reprezintă și o imagine a călătoriei interioare a fiecărui individ, în fața suferinței.

„E adevărat că întotdeauna doar câțiva știu unde să privească și cum să asculte. Dar pentru cele mai bune povești, câțiva sunt de ajuns.”

Romanul este, în esență, unul al transformării, o poveste a curajului - nu doar curajul de a înfrunta monștrii, ci și de a-ți păstra umanitatea într-o lume din ce în ce mai imorală. Ofelia este un exemplu perfect al rezilienței, alături de Mercedes, una dintre servitoarele lui Vidal. Del Toro și Funke reușesc să îmbine foarte armonios lirismul cu o scriitură brutală, incisivă - ceea ce rezultă este o carte care te emoționează, dar te și șochează. Ilustrațiile sunt, de asemenea, foarte frumoase și potențează plăcerea lecturii. Descrierile lumii magice sunt pline de detalii care te fac să pătrunzi și mai ușor în acest univers, iar miturile și legendele nu lipsesc. În contrast, scenele care se întâmplă în realitate sunt tăioase, dure, uneori greu de digerat - atracția fanteziei și realitatea insuportabilă a războiului transformă lectura cărții Labirintul lui Pan într-o adevărată aventură. Atmosfera este pe alocuri întunecată, gotică - te simți ca și cum ai fi prins într-un coșmar fascinant, dar îngrozitor. Nu știi dacă vrei să scapi cât mai rapid de el sau vrei să-i descoși înțelesurile. Da, chiar mi-a plăcut extraordinar de mult cartea aceasta și, la un moment dat, nici nu știu cum a trecut timpul citind-o. Am fost pur și simplu captivat de întreaga poveste!

Alte recenzii ale cărților scrise de Guillermo del Toro & Cornelia Funke, apărute și pe blog: 

| Călărețul dragonilor | Suflete goale |