Dacă spui cuiva..., de Gregg Olsen - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Fiction Connection Memoir

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 472

Anul apariției: 2024

Traducere: Diana-Alina Ene

Gregg Olsen a scris peste treizeci de cărți, nonficțiune și romane, majoritatea legate de infracțiuni, dintre care multe au fost bestselleruri New York Times, USA Today și The Wall Street Journal. Cunoscut pentru abilitatea sa de a crea narațiuni vii și fascinante, a fost invitat la numeroase emisiuni de radio și televiziune, precum Good Morning America, Dateline, Entertainment Tonight, la CNN și MSNBC. Printre cele mai cunoscute volume ale sale se numără Starvation Heights (1997), Abandoned Prayers (2003), The Deep Dark (2005), A Shocking True Story (2013), If Loving You is Wrong (2013), A Killing in Amish Country (2016); și romanele Victim Six (2010), The Last Thing She Ever Did (2018), Lying Next to Me (2019) și The Sound of Rain (2016) și The Weight of Silence (2018) (din seria Nicole Foster). Originar din Seattle, Olsen locuiește în Olalla (Washington) împreună cu soția sa și cu Suri, un teckel foarte răsfățat.

✴ ÎNTUNERICUL & GROAZA DIN SPATELE UȘILOR & GEAMURILOR FERECATE ✴

După mai bine de un deceniu, când surorile Nikki, Sami și Tori Knotek aud cuvântul mamă, îl simt de parcă sufletul le-ar fi sfâșiat de gheara unui vultur, declanșând amintiri care au fost secretul lor încă din copilărie. Până acum. Ani la rând, în spatele ușilor închise ale fermei lor din Raymond (Washington), mama lor sadică, Shelly, și-a supus fetele unor abuzuri inimaginabile, umilințe, torturi și terori psihice. Trecând împreună prin toate aceste experiențe, Nikki, Sami și Tori au dezvoltat o legătură sfidătoare care le-a ajutat să devină mult mai puțin vulnerabile decât și-a imaginat Shelly. Chiar și în timp ce alții erau atrași în pânza întunecată și perversă a mamei lor, cele trei surori au găsit puterea și curajul de a scăpa de un coșmar tot mai intens, care a culminat cu mai multe crime. Tulburătoare și sfâșietoare, Dacă spui cuiva... este povestea unei supraviețuiri în confruntarea cu răul absolut — și a libertății și a dreptății pentru care Nikki, Sami și Tori și-au riscat viața. Surori pentru totdeauna, dar fără a mai fi vreodată victime, ele au găsit în întuneric o lumină care le-a ajutat să devină femeile rezistente care sunt astăzi — iubitoare, iubite și capabile să-și continue viața fără a se mai uita în urmă.

„Moartea, gândea ea, e singura cale de scăpare din tot ce mi se întâmplă.”

Dacă spui cuiva... O poveste adevărată despre crimă, secrete de familie și unitatea de nezdruncinat a unor copii te zdruncină. Te macină. Te lovește. Te umple de ură. Te pune față în față cu răul absolut. Te terorizează și te cutremură. Această carte de non-ficțiune reprezintă o dovadă tulburătoare și un testament al capacității omului de a îndura cele mai inimaginabile suferințe și un studiu copleșitor al cruzimii care poate apărea chiar în interiorul familiei. Gregg Olsen documentează un caz real ce a șocat America timpurilor respective și care ridică întrebări privitoare la natura răului, privitoare la forma pe care acesta o poate lua - forme atât de familiare, atât de apropiate. O poveste despre traumă, violență, abuz, dar și despre modul în care, în unele cazuri, unii reușesc să supraviețuiască în fața unei astfel de violențe. Povestea gravitează în jurul vieților terifiante pe care fiicele lui Shelly knotek au fost obligate să o trăiască, sub dominația tranșantă și patologică a unei mame a cărei cruzime sfidează orice limită atât a compasiunii, cât și a rațiunii umane. Pe măsură ce înaintăm în lectură, suntem puși față în față cu o realitate izbitoare și dureroasă, devenim martorii unui abuz sistematic, susținut, ale cărui forme depășesc, pur și simplu, orice imaginație. O carte care m-a cutremurat profund și pe care am citit-o cu un nod în stomac, gândindu-mă că astfel de lucruri chiar s-au întâmplat - și, din păcate, astfel de lucruri continuă să se întâmple în acest univers al posibilităților.

„Nikki încerca să nu mai audă țipetele femeii, care era cufundată cu capul în apă, iar apoi ridicată. Vocea îi era slabă, auzindu-se mai degrabă niște bolboroseli decât țipete, în timp ce se lupta să respire și implora milă. Nikki era la post, în timp ce mama ei lătra ordine și tatăl ei le executa. Scena era șocantă, un spectacol horror și nepotrivit cu peisajul bucolic în care se desfășura. Pomi fructiferi. Cai pe pășune. Și o femeie goală legată de o scândură și cufundată cu capul în apă în mod repetat.”

Cartea nu se concentrează doar pe victime sau pe abuzatori, ci pe întreaga dinamică disfuncțională care a permis acestor atrocități să fie posibile și să continue timp de ani întregi de zile. Shelly Knotek este o persoană profund instabilă, care își manipulează nu doar soțul și copiii, ci și pe alții cu care are contact - de altfel, a fost vinovată de moartea a altor două persoane care au locuit cu ea sub același acoperiș. Pentru a se asigura că nimeni nu îndrăznește să o confrunte sau să sufle vreo vorbă, încetul cu încetul se asigură de faptul că îi aduce în pragul disperării, pentru ca mai apoi să-i transforme în niște marionete și să-i supună la chinuri inimaginabile. Cele trei fiice ale ei - Nikki, Sami și Tori -, care trăiesc sub amenințarea constantă a violenței și a pedepselor, sunt pur și simplu neputincioase. În fața unui coșmar viu, ele încearcă să supraviețuiască. Își trăiesc copilăria trăind într-un abuz psihologic și fizic extrem, fiindu-le în mod constant implantată teama că, dacă vor spune cuiva despre ce s-a întâmplat sau ce se întâmplă în spatele ușilor închise (uneori chiar și în curtea acesteia), consecințele vor fi catastrofale. Această frică paralizantă - titlul cărții, de altfel, Dacă spui cuiva... - devine mantra abuzatorului: mama celor trei fetițe care, în loc să le protejeze, le supune unor chinuri ieșite din comun.

„O, Doamne, o să mă omoare și-o să facă să pară că m-am sinucis?”

Lent, dar terifiant, ne sunt dezvăluite o serie de evenimente tulburătoare. M-a frapat faptul că abuzul s-a transformat într-un mecanism de rutină pentru Shelly. Olsen descrie cum, prin metode extrem de sofisticate și complexe de manipulare, Shelly ajunge să mențină controlul asupra întregii sale familii și asupra altor victime care, inițial, cad pradă aparentului ei farmec, pentru ca ulterior să se vadă captive într-un coșmar fără de scăpare. Gregg Olsen s-a documentat foarte mult înainte de a scrie această carte, care urmărește cronologia încă de dinainte ca Shelly să fi născut, până în punctul în care aceasta a fost prinsă, și chiar ce s-a întâmplat, după, cu cele trei fiice ale sale. Un alt punct care mi-a captat atenția a fost și faptul că autorul nu se concentrează doar pe faptele violente în sine, ci și pe modul în care Shelly a reușit, timp de atât de mulți ani, să evite consecințele și să fie prinsă. În acest sens, m-au ajutat foarte mult notele de final scrise de către un expert în domeniu - abuzul poate fi perpetuat prin izolare, intimidare, instaurarea sentimentului de frică, și apariția așa-zisului „control coercitiv”, despre care poate ar trebui să se scrie mult mai multe. Chiar citeam și mă întrebam cum de n-a fost posibil ca persoanele respective pur și simplu să plece, să fugă. Mă enervam când nu făceau acest lucru, deși ocazii ar fi existat... Totuși, lucrurile sunt mult, mult mai profunde!

„Fața i se înroșise și începuse să plângă. Din cine știe ce motiv, a continuat să facă ce-i spunea ea. Ca și cum ar fi fost hipnotizat. A durat cel puțin cinci minute. Poate mai mult. Ca și surorile ei înainte, Tori a stat nemișcată în timp ce Shelly își tortura victima (...).

- De ce-l obligi pe Ron să facă asta, mamă?”

Dacă spui cuiva... devine un veritabil thriller de non-ficțiune, un thriller real despre abuz, despre supraviețuire și teroare. Cum poate o astfel de violență să existe? Din ce anume își trage seva? Cum de nu a intervenit nimeni? Într-un fel, povestea este un fel de semn de alarmă cu privire la pericolele tăcerii, ale lipsei de vigilență - și poate chiar de interes - din partea celor din jur. Mai mult decât atât, aduce în lumină și modul în care traumele copilăriei lasă cicatrici adânci, uneori permanente. Chiar dacă reușesc să scape de mama lor, fiicele lui Shelly continuă să fie afectate pe termen lung. Cartea de față nu este doar despre abuz și trauma, ci și despre vindecare, despre curaj, putere și speranță, despre supraviețuire. Cazul real din spatele acestei povești este de-a dreptul șocant. După ani întregi de abuz și de manipulare, adevărul despre Shelly Knotek a ieșit la lumină. Aceasta a fost condamnată pentru faptele sale - printre care și două crime -, și chiar recent a ieșit din închisoare. Totuși, cele procesul prin care cele trei fiice ale ei și-au reconstruit viețile a fost unul lung, dureros și dificil. Chiar și în fața unei astfel de monstruozități, speranța a continuat să lumineze. După ce am terminat cartea, am fost încercat de un sentiment de revoltă și, în același timp, admirație. Revoltă față de faptul că astfel de atrocități se întâmplă și pot fi ascunse atât de bine de ochii lumii și admirație față de puterea acelor ființe care au reușit să supraviețuiască și să depășească, poate, acest coșmar palpabil.

Ne răspândim, de Iain Reid - Recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2023

Traducere: Ludovic-Ștefan Skultety

Iain Reid este un scriitor de origine canadiană. A început prin a scrie articole şi rubrici pentru diverse publicaţii naţionale. Lucrările de nonficțiune i-au adus aprecierea criticilor, precum şi premiul RBC Taylor Emerging Writer Award, în 2015. Mă gândesc să-i pun capăt este romanul său de debut. În 2020 a avut parte de o ecranizare pentru Netflix în regia lui Charlie Kaufman. Subiectele pe care le abordează nu sunt dintre cele mai confortabile, însă tocmai aceasta este intenția lui Reid. Singurătatea, întunericul, teama, atmosfera claustrofobică din scrierile lui, toate au drept sursă de inspiraţie copilăria petrecută la ferma familiei sale, într-o regiune rurală a Canadei. La Editura Curtea Veche Publishing, în colecția Byblos, au mai apărut Mă gândesc să-i pun capăt și Intrusul.

🪴PREȚUL PLĂTIT VIEȚII. O TULBURĂTOARE RADIOGRAFIE A TIMPULUI & PIERDERII IDENTITĂȚII🪴

Un necunoscut pare s-o pândească de pe trotuarul de vizavi, din apartamentul de alături, care ar trebui să fie gol, se aud discuții aprinse, iar electricianul se comportă suspect. I se spune că soțul ei, mort de mult, a aranjat să fie dusă la un azil de lux. Ajunsă acolo, la reședința din mijlocul unei păduri, totul devine și mai straniu. Cât din ce se întâmplă este real și cât e rodul spaimelor unei bătrâne care a trăit zeci de ani singură? Inspirat din experiența de viață a bunicii lui Iain Reid și narat la persoana întâi, romanul Ne răspândim ne introduce în mintea unui personaj fragil, bântuit de amintiri și coșmaruri, spunându-ne o poveste care ne dă fiori și totodată ne trezește o profundă compasiune față de cei care se află la capăt de drum.

„- Nu face nimic. Îmi închipuiam că înțeleg perfect scopul picturii, dar pe măsură ce am îmbătrânit, am început să mă gândesc la artă ca la feluri diferite de a privi. Niciodată n-am fost inspirată de ceva întreg. Întotdeauna a fost vorba despre un fragment, o fărâmă, un moment, o impresie pe jumătate uitată, o latură a unei ființe omenești. Niciodată ceva complet format, pentru că era doar perspectiva mea asupra unui lucru, nu a altuia.”

Am citit absolut tot de la Iain Reid și m-am convins că, într-adevăr, este un autor care îmi place, ale cărui cărți îmi oferă ceea ce trebuie - mister, tensiune, frică & angoasă, însă reușind să păstreze o profundă urmă de umanitate. Ne răspândim a fost o carte care „a mers destul de aproape de casă”, să spun așa, dar nu voi da astfel de detalii. O călătorie literară emoționantă, destul de neobișnuită, una în care granițele dintre realitate și imaginar, trecut și prezent, timp și spațiu, rațiune și confuzie, s-au estompat într-un mod subtil, pentru a transmite un mesaj profund. Reid are un stil minimalist, asta-i clar, dar reușește să creeze o tensiune densă precum o pâslă de gudron. Romanul de față spune povestea îmbătrânirii, izolării și pierderii identității, ca urmare a modificărilor neurodegenerative asociate înaintării în vârstă, devenind astfel o reflecție aproape lirică asupra fragilității umane. O poveste intimă despre pierdere, despre trecerea timpului, despre prețul pe care poate cu toții îl avem de plătit vieții. Cum se spune, cu toții suntem datori cu o moarte... Însă Iain Reid abordează un subiect oarecum mult mai sensibil: cum vom plăti acest preț, în ce conjunctură?

„- Deci, nu e nimic despre care nu știu în camera mea? Nu mă simt în apele mele. Am senzația că... e ceva aici, în preajma mea, și nu-mi place.

În mine. Înăuntrul meu. N-o spun, dar simt că se extinde, crește, ne conectează, ne supune pentru totdeauna.”

Cartea urmărește povestea lui Penny, o femeie în vârstă care locuiește singură în apartamentul său, înconjurată doar de amintirile care i-au mai rămas, dar totodată învăluită de copleșitorul sentiment al trecerii timpului. După moartea soțului ei, Penny începe să simtă tot mai intens și acut golul lăsat de pierderea acestuia, precum și povara singurătății care îi zdruncină coordonatele, deja fragile, vieții. Într-o zi, este convinsă să se mute într-un azil izolat, un loc destul de bizar, care la început pare foarte primitor. Însă, încetul cu încetul, acesta ajunge să devină un loc întunecat. De altfel, Penny nu explorează neapărat spațiul fizic al azilului, pe cât ne conduce mai degrabă în spațiul minții lui Penny. Un loc dominat de frici, amintiri distorsionate, confuzii și halucinații - toate acestea nu fac decât să reflecte cât de fragil poate deveni psihicul pe măsură ce îmbătrânim. Cartea se transformă într-un labirint întortocheat al percepțiilor - nu mai faci diferența între ce e real și ce se întâmplă doar în mintea lui Penny, deoarece granițele dintre aceste două „teritorii” nu neapărat că se dizolvă, ci mai degrabă se întrepătrund și dau naștere unui acut sentiment de confuzie, de pierdere.

„Tot ce o preocupă pe Shelley este să aibă mai mult timp. Cu orice preț. Singurul lucru de care se teme e să nu rămână fără timp. Ne ține pe toți... Ceva trosnește înăuntrul meu. Nu sunt în siguranță aici. Niciunul dintre noi nu este. Am fost vreodată în siguranță? Credeam că da. Mi-am imaginat că acest loc e raiul. Așa părea. Pentru un timp.”

Penny este un personaj fascinant, dar nu neapărat la modul convențional. Este un portret fidel al unei femei care este martora neputincioasă - și poate care chiar nici nu știe acest lucru - a destrămării vieții și identității sale. Aceasta nu se adaptează noii vieți - pune la îndoială ceea ce vede, ceea ce simte, iar acest lucru stârnește în cititor un sentiment de neliniște, un sentiment care te acaparează și se resimte pe întreg parcursul cărții. Personajele secundare nici nu știm dacă există, de fapt, sau sunt doar simboluri ale anxietăților și îndoielilor lui Penny. Ambiguitatea cu care Reid îi descrie potențează atmosfera de tensiune și incertitudine: sunt acești oameni cu adevărat reali, cu adevărat binevoitori, sau ascund ceva mai sinistru, mai întunecat? Penny se confruntă constant cu îndoieli legate de propria-i luciditate. Reid ne înfățișează modul în care mintea, odată cu trecerea timpului, poate deveni un spațiu al confuziei, al psihozei, al lipsei de încredere. Odată cu trecerea anilor, arhitectura minții se schimbă semnificativ - în unele cazuri, aceasta devine una patologică, ceea ce dă naștere bolilor neurodegenerative, cum ar fi Parkinsonul, Alzheimerul, demența. Timpul, moartea, condiția umană limitată - Ne răspândim se transformă într-o carte care abordează un subiect sensibil, dar fără ca Iain Reid să devină melodramatic.

„- (...) Tragedia cu viața nu e că vine sfârșitul. Acela e un dar. Fără sfârșit nu e nimic. Nu există un sens. Înțelegi? Un moment nu e un moment. Un moment este o eternitate. Un moment ar trebui cu adevărat să însemne ceva. Ar trebui să fie totul.”

Timpul devine un dușman invizibil, o forță omniprezentă care o împinge treptat pe Penny spre pierderea propriei identități. Stilul lui Iain Reid a fost dintotdeauna unul minimalist, cu fraze scurte, tăioase, uneori ambigue, uneori profunde, uneori lipsite de vreo adecvare logică - toate acestea nu fac decât să contureze și mai bine tensiunea psihologică din carte. Reid nu se bazează pe descrieri elaborate sau pe dialoguri complexe, ci lasă tăcerile, lasă sugestiile să spună mai multe decât ar putea vreodată cuvintele s-o facă. Este ca un film alb-negru, în care fiecare nuanță contează, în care fiecare detaliu poate să ascundă, dacă vei căuta cu mai multă atenție, ceva profund. Acest tip de scriitură amplifică sentimentul de neliniște și te face să simți că realitatea nu este niciodată ceea ce pare a fi și că ceva îngrozitor urmează să se întâmple. Ești tot timpul în gardă, ca și cum ai aștepta ca Iain Reid să facă o dezvăluire neașteptată, și te încearcă în mod constant un sentiment de nesiguranță. Volumul de față nu este unul ușor, nu este unul reconfortant - este o carte umană, o carte dureroasă, despre fricile și incertitudinile noastre păstrate deseori în profunzimea sufletului. 

Alte recenzii ale cărților scrise de Iain Reid, apărute și pe blog: 

| I'm Thinking of Ending Things | Intrusul |

Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes, de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2022

Eric LaRocca (he/they) is a twice Bram Stoker Award® finalist and Splatterpunk Award winner. Named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of strongest and most unique voices in contemporary horror fiction,” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories, and You’ve Lost a Lot of Blood. His upcoming novel, At Dark, I Become Loathsome, will be published by Blackstone Publishing in January 2025 and has already been optioned for film by The Walking Dead star Norman Reedus.

𒌐 SENSIBILA LIMITĂ DINTRE GROTESC & TRAGIC. RELAȚII TOXICE & DORINȚE BOLNAVE 𒌐

Three dark and disturbing horror stories from an astonishing new voice, including the viral-sensation tale of obsession, Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke. For fans of Kathe Koja, Clive Barker and Stephen Graham Jones. Winner of the Splatterpunk Award for Best Novella. A whirlpool of darkness churns at the heart of a macabre ballet between two lonely young women in an internet chat room in the early 2000s—a darkness that threatens to forever transform them once they finally succumb to their most horrific desires. A couple isolate themselves on a remote island in an attempt to recover from their teenage son’s death, when a mysterious young man knocks on their door during a storm… And a man confronts his neighbour when he discovers a strange object in his back yard, only to be drawn into an ever-more dangerous game. Three devastating, beautifully written horror stories from one of the genre’s most cutting-edge voices. What have you done today to deserve your eyes?

“It’s because the planet is a carnivore and just wants to be fed. People want that as well. People like to eat other people.”

Încă un autor peste care am dat oarecum random, dar de al cărui stil m-am îndrăgostit iremediabil. De fapt, auzisem de cartea asta într-un video postat pe booktube de Cărți & Alina, care, de fapt, nu o recomanda mai deloc. Well, tocmai ăsta a fost și motivul (bizar, nu?) pentru care am vrut s-o citesc. De ce a ales Alina să nu o recomande? Curiozitatea a omorât pisica, nu? Pentru că, zău, chiar m-a ucis ce-am citit în cartea asta. Mi-a ucis pofta de mâncare în ziua respectivă. Dar, dincolo de toate, și cel puțin pentru mine, Eric LaRocca scrie d-e-m-e-n-ț-i-a-l de b-i-n-e! Și, din acest motiv, i-am comandat toate cărțile pe care le-a publicat. Abia aștept să-mi ajungă și să pătrund din nou în universul întunecat pe care îl creează. Cartea de față are trei povești, dar în recenzia aceasta mă voi axa doar pe cea care dă și titlul cărții, Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, deși și celelalte două (chiar dacă de dimensiuni mult mai mici) sunt relevante pentru a înțelege mult mai bine stilul autorului și substratul scrierilor sale. Totuși, cel mai mare impact asupra mea l-a avut povestea de față - o poveste de-a dreptul terifiantă, o poveste care rămâne cu tine mult, mult timp după ce ai terminat-o. De-a dreptul înfiorător, dar, pe cât de înfiorător, pe atât parcă de uman și revelator.

“I guess that’s what makes people do horrible things – they think whatever they’re doing isn’t nearly as bad as what somebody else will do.”

N-aș spune că Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke se află la limita dintre grotesc și tragic. Pentru că, în egală măsură, este o poveste atât grotească, cât și tragică. Am început să citesc și, pe măsură ce înaintam în lectură și lucrurile începeau să capete un oarecare sens, mi-am dat seama că am pătruns într-un teritoriu necunoscut, întunecat, periculos și tulburător. Povestea nu se limitează la ororile evidente și așa-zisul „horror fizic” care ne sunt prezentate, ci sapă în profunzimea întunecată și patologică a relațiilor interumane, a dorinței și a puterii. Structura poveștii este destul de neobișnuită - totul se petrece sub forma unei corespondențe în online, între două femei: Agnes și Zoe. Ceea ce începe sub forma unei conversații banale & inocente pe un forum unde se vând diferite chestii devine rapid o poveste macabră despre manipulare, obsesie și subjugare. Cartea te transpune într-o lume intimă, dar foarte deranjantă, triggering, unde relațiile interumane sunt definite de dependență și control, devin patologice, parazitare. Schimbul de replici dintre Agnes și Zoe, la început banal și firesc, devine din ce în ce mai neliniștitor, ca și cum ai înainta pe suprafața unui strat subțire de gheață - știi că pericolul este iminent, dar nu știi când gheața se va sparge. Și când s-a spart, ohoh, nici n-am putut să prevăd ce are să urmeze...

“It’s not that I felt empty. I think all of us feel empty most of the time and we merely pretend to fill the vacuum with laughter, crying, apologies – anything to make us feel human.”

Între vulnerabilitate și monstruozitate, cele două femei sunt de-a dreptul fascinante. Agnes, la începutul poveștii, pare o femeie singuratică, fragilă, aflată într-un impas. Ea vrea doar să vândă un curățător de mere - nu o ustensilă oarecare, ci care a fost transmisă din generație în generație în familia ei. Ei bine, are nevoie de bani, așa că nu poate da înapoi. Zoe se oferă să i-l cumpere, iar apoi intră în vorbă, se cunosc, iar Agnes îi prezintă situația în care se află. Zoe se oferă să o ajute și chiar să-și păstreze, în continuare, curățătorul de mere. Totuși, cu ce preț? Pe măsură ce discuția avansează, devine clar că dorințele lui Zoe sunt mult mai întunecate și mult mai complicate decât ar părea la o primă vedere. Zoe este o enigmă, asta pentru că, în sfârșit, nici nu știm dacă aceasta este bărbat sau femeie, dacă se numește sau nu Zoe. Zoe, oricum, se transformă într-o figură dominatoare, manipulatoare - dinamica puterii devine unul dintre elementele centrale ale cărții. Relația dintre Agnes și Zoe este departe de a fi una obișnuită și reflectă partea grotească și bolnavă a dorințelor umane - de a controla și de a fi controlat. Nici nu știu dacă, la o adică, ar fi vorba despre cât de departe am putea merge atunci când simțim nevoia de conexiune - totul este bolnav, instabil și patologic, întunecat, prins într-o plasă psihologică de oroare și, oarecum, fascinație.

“I learned quickly that blood is not always thicker than water. Sometimes the people that care for us the most are the people we least expect.”

Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke este despre manipulare, obsesie și izolare. Nu este neapărat despre o relație care ia naștere în online și care ulterior scapă de sub control, ci are un substrat mult mai profund. Într-un fel, este vorba despre modul în care singurătatea și izolarea pot alimenta cele mai distructive și bolnave dorințe. Relația toxică dintre cele două este o încercare de a umple un gol interior abisal, o groapă întunecată care continuă să se hrănească din ele pe zi ce trece. Amândouă ajung să își piardă busola morală, parcă nemaiputând să facă distincția între ceea ce este firesc și ceea ce este monstruos, bolnav. Devenite prizoniere ale propriilor fantezii, ele merg îndeajuns de departe din nevoia de a se simți conectate cu altcineva - chiar dacă asta înseamnă să facă lucruri de-a dreptul bolnave. Stilul lui Eric LaRocca este de o claritate tăioasă, dar în același timp ușor ambiguu și subtil. Tensiunea psihologică atinge cote alarmante la un moment dat, crește gradual, iar LaRocca nu se sinchisește să spună lucrurilor pe nume. Cartea de față este o poveste despre monștrii interiori și vulnerabilitatea umană, despre lucrurile care ne pot transforma în orori, în greșeli - este despre cât de multe suntem dispuși să sacrificăm pentru a ne satisface nevoia de iubire și conexiune, și cât de mult ne poate costa, de fapt, satisfacerea acestei nevoi. Pe mine Eric LaRocca chiar m-a câștigat și sunt sigur că, anul acesta, am descoperit un autor de-a dreptul formidabil, ieșit din comun.

Labirintul lui Pan: Labirintul faunului, de Guillermo del Toro & Cornelia Funke - Recenzie

Editura: Arthur

Colecția: Orange Fantasy

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Ciprian Șiulea

Cornelia Maria Funke s‑a născut în 1958, în Germania, și este o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. Întreaga sa carieră s‑a învârtit în jurul lumii acestora din urmă: a făcut mai întâi studii pedagogice la Universitatea din Hamburg, a lucrat apoi cu copii din medii defavorizate și ca ilustrator de carte, moment în care și‑a dat seama că ar prefera să scrie ea însăși povești. Prima carte a scris‑o la 35 de ani și până acum a strâns câteva zeci, traduse în peste 30 de limbi. Din 2005, locuiește cu familia în Los Angeles. Moarte de cerneală este cea de‑a treia parte a trilogiei Lumea de cerneală, cel mai de succes roman al autoarei, care‑a câștigat multe premii în țara ei natală și în străinătate, fiind publicat în milioane de exemplare. Prima parte a fost ecranizată cu succes în 2009. La Editura Arthur au mai apărut și: Regele hoților și Carne de piatră (Reckless #1). Guillermo del Toro este regizor de film premiat cu Oscar, scenarist și producător de filme. A scris romane care s-au aflat pe lista de bestselleruri a New York Times. Este cunoscut mai ales pentru filme fantasy, precum Labirintul lui Pan. Del Toro a publicat mai multe romane pentru adulți, inclusiv The Strain, adaptat într-o serie TV de FX. Este creatorul Trollhunters, cea mai vizionată serie TV pentru copii produsă de Netflix.

𖤍  „Rareori ia răul formă imediat. De multe ori, la început e doar o șoaptă. O privire. O trădare. Dar apoi crește și, încă invizibil și neobservat, prinde rădăcini.“ 𖤍

Spania, 1944. Ofelia e doar o copilă când mama ei, care este însărcinată, hotărăște să se mute într-o veche moară din munți unde tatăl ei vitreg, capitán Vidal, luptă cu rebelii care se opun regimului franchist. Aici, se refugiază în poveștile ei mult iubite și în pădurea veche, vrăjită care înconjoară casa. Doar ele mai îmblânzesc teroarea și durerea care îi amărăsc viața. Călăuzită de o Zână, într-o zi pătrunde într-un labirint care o conduce în Regatul Subteran. Ofelia nu știe cine este Faunul care o așteaptă acolo, dar el o cunoaște de multă vreme. Așa începe intrarea Ofeliei în propria ei poveste, în care magia pare să fie cel puțin la fel de întunecată și terifiantă ca realitatea lumii din Regatul de Sus, sfâșiată de un război atroce. Guillermo del Toro și Cornelia Funke și-au unit forțele pentru Labirintul faunului, un fantasy grandios cu ilustrații pe măsură, care ne atrage într-o lume întunecată, magică și sfâșiată de război, populată cu fauni vicleni, soldați ucigași, rebeli viteji și o prințesă de mult pierdută ce speră să-și regăsească familia.

„De data asta, Ferreira fu cel care trebui să-și tragă răsuflarea, să se adune pentru căsăpirea pe care urma să o execute. Uneori, întunecimea acestei lumi îi transforma până și pe vindecători în măcelari.”

Eu îl ador pe Guillermo del Toro, este un regizor, scenarist și producător formidabil, cu o viziune aparte. De altfel, am și citit câteva cărți scrise de el. Cu Cornelia Funke am mai avut, de asemenea, contact, citind Călărețul dragonilor (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, știam că din această colaborare are să iasă ceva de-a dreptul formidabil - nu m-am îndoit deloc. Când am început să lecturez cartea, de la primele capitole am fost introdus într-o lume unde granițele dintre realitate și fantezie erau atât, atât de subțiri, încât, ca într-un vis, nici nu puteam face diferența. Romanul este, de fapt, o adaptare a filmului lui del Toro (din care am văzut doar primele 30 de minute, fiindcă am vrut întâi să citesc cartea, fiindcă știam că există). Totuși, credeam că dinamica este inversă - filmul să fi fost făcut după carte. În schimb, indiferent de cum ar fi, tensiunea a fost păstrată, iar brutalitatea care mi s-a înfățișat în cele 30 de minute din film a fost surprinsă și aici - violență, durere, dar și frumusețea tulburătoare a unei lumi magice, unde speranța se împletește cu teroarea. Romanul acesta nu este doar un fantasy foarte bun, ci este o poveste profund umană - despre război, despre copilărie, despre natura umană. O poveste a două lumi - realitatea brutală și magia labirintului - care se întrepătrund și la mijlocul cărora se află o fetiță specială, pe nume Ofelia!

„Cele mai rele temeri sunt întotdeauna dedesubtul nostru, ascunse, cutremurând pământul pe care ni l-am dori ferm și sigur.”

Ofelia este o fetiță al cărei destin a fost scris încă dinainte de a se naște, și care se regăsește „prinsă” între două lumi - una dominată de realitățile dure ale Spaniei franchiste, unde războiul civil este în plină desfășurare și lasă cicatrici adânci, supurânde și cealaltă, un tărâm fantastic în care monștrii și creaturile magice coexistă într-un labirint bizar. Ofelia este un personaj inocent, un copil aparte, dar plin de curaj. Într-o lume în care violența devine o monedă de schimb, ea își găsește un aparent refugiu într-un univers paralel, condus de Pan, un faun enigmatic care o provoacă la o serie de „încercări” pentru ca Ofelia să-și îndeplinească destinul - acela de a fi parte a unui regat magic. Povestea este una stratificată - întocmai precum un labirint unde granițele dintre vis și realitate devin din ce în ce mai neclare. Totuși, se va dovedi că lumea magică a lui Pan este la fel de periculoasă și înfricoșătoare precum cea reală. Fiecare pas pe care Ofelia îl face oare să o apropie tot mai mult atât de salvare, cât și de distrugere. Încetul cu încetul, ne dăm seama că, poate, interesele lui Pan sunt cu totul altele. 

„- Lumea e crudă, Ofelia. Iar tu trebuie să înveți asta. Chiar dacă doare.”

Pe măsură ce înaintezi în poveste, devine clar că „adevărații monștri” nu sunt neapărat cei care trăiesc în labirint și cei pe care Ofelia îi întâlnește în călătoria sa. Căpitanul Vidal, tatăl vitreg al Ofeliei, este unul dintre cele mai înfricoșătoare personaje din Labirintul lui Pan. El întruchipează răul absolut al regimului fascist, lipsa totală a compasiunii, a umanității. Vidal este un om al ordinii anarhiste, este un călău, un om al violenței și al controlului, iar cruzimea sa este de neconceput. În comparație cu el, chiar și cele mai terifiante creaturi din lumea lui Pan par să aibă o umbră de umanitate. În ciuda componentei fantasy a romanului, acesta are și o valență istorică aparte - realitatea socială a timpurilor respective, implicit cruzimea acesteia, devine mult mai înfricoșătoare decât orice creatură bizară din acest labirint. Despre război, copilărie, dualitatea omului - despre asta este cartea, nu doar despre o fetiță specială care descoperă un tărâm magic. Este despre modul în care ororile din lumea reală pot modela și pot distruge copilăria, pot despărți oameni și dicta destine. Prin ochii Ofeliei, vedem cum brutalitatea războiului și fascismului distruge tot ce este inocent, pur și curat. Labirintul devine un simbol al modului în care oamenii încearcă să scape de o realitate dureroasă - evadând în fantezie, dar reprezintă și o imagine a călătoriei interioare a fiecărui individ, în fața suferinței.

„E adevărat că întotdeauna doar câțiva știu unde să privească și cum să asculte. Dar pentru cele mai bune povești, câțiva sunt de ajuns.”

Romanul este, în esență, unul al transformării, o poveste a curajului - nu doar curajul de a înfrunta monștrii, ci și de a-ți păstra umanitatea într-o lume din ce în ce mai imorală. Ofelia este un exemplu perfect al rezilienței, alături de Mercedes, una dintre servitoarele lui Vidal. Del Toro și Funke reușesc să îmbine foarte armonios lirismul cu o scriitură brutală, incisivă - ceea ce rezultă este o carte care te emoționează, dar te și șochează. Ilustrațiile sunt, de asemenea, foarte frumoase și potențează plăcerea lecturii. Descrierile lumii magice sunt pline de detalii care te fac să pătrunzi și mai ușor în acest univers, iar miturile și legendele nu lipsesc. În contrast, scenele care se întâmplă în realitate sunt tăioase, dure, uneori greu de digerat - atracția fanteziei și realitatea insuportabilă a războiului transformă lectura cărții Labirintul lui Pan într-o adevărată aventură. Atmosfera este pe alocuri întunecată, gotică - te simți ca și cum ai fi prins într-un coșmar fascinant, dar îngrozitor. Nu știi dacă vrei să scapi cât mai rapid de el sau vrei să-i descoși înțelesurile. Da, chiar mi-a plăcut extraordinar de mult cartea aceasta și, la un moment dat, nici nu știu cum a trecut timpul citind-o. Am fost pur și simplu captivat de întreaga poveste!

Alte recenzii ale cărților scrise de Guillermo del Toro & Cornelia Funke, apărute și pe blog: 

| Călărețul dragonilor | Suflete goale | 

Un animal sălbatic, de Joël Dicker - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Fiction Connection Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2024

Traducere: Alunița Voiculescu

Joël Dicker s-a născut în 1985 la Geneva, unde locuiește și acum. A scris șase romane, traduse în 40 de limbi și vândute în peste 20 de milioane de exemplare. La 24 de ani, a primit premiul Erwan Bergot pentru romanul său de debut, Les Derniers Jours de nos pères. Următoarea sa carte, Adevărul despre cazul Harry Quebert, a fost romanul francofon cel mai vândut în ediție franceză în deceniul trecut. A făcut parte din selecția pentru premiile Goncourt și Femina și a primit premiul pentru vocație literară Bleustein-Blanchet, Grand Prix de l'Académie Française, premiul Goncourt pentru liceeni, premiul Segalen și premiul Tulipe. Romanul a fost adaptat pentru serialul american omonim produs de MGM și regizat de Jean-Jacques Annaud, difuzat din 2018, cu Patrick Dempsey în rolul lui Harry Quebert. În 2018, Dicker a publicat Dispariția lui Stéphanie Mailer, cea mai vândută carte în Franța în 2018, apoi Enigma camerei 622 s-a clasat timp de mai multe săptămâni pe primul loc în topul bestseller din mai multe teritorii, fiind vândut în 5 milioane de exemplare în 60 de țări și tradus în 40 de limbi. În 2022, Dicker a revenit în forță cu thrillerul Cazul Alaska Sanders, apărut la propria editură, Rosie & Wolfe. La Editura Trei au mai apărut: Adevărul despre cazul Harry Quebert, Cartea clanului din Baltimore, Dispariția lui Stephanie Mailer, Enigma camerei 622 și Cazul Alaska Sanders.

˚ ༘ ೀ⋆｡˚ INSTINCTELE DE CARE NE LĂSĂM DOMINAȚI ˚ ༘ ೀ⋆｡˚

În iulie 2022, doi răufăcători sunt pe punctul să jefuiască un mare magazin de bijuterii din Geneva. Dar jaful este departe de-a fi un simplu fapt divers. Cu 20 de zile înainte, într-un cartier de lux de pe malul lacului Léman, Sophie Braun se pregătea să sărbătorească 40 de ani. Stătea împreună cu familia într-o vilă superbă lângă pădure și viața îi surâdea. Însă lumea idilică începe să se clatine. Soțul ei este încurcat în micile lui aranjamente. Vecinul lor, un polițist cu reputație impecabilă, e fascinat până la obsesie de ea și o spionează în momente intime. Iar un vagabond misterios îi oferă un cadou care o va bulversa. Va fi nevoie de multe călătorii în trecut, departe de Geneva, pentru a ajunge la originea acestei intrigi diabolice, din care nimeni nu scapă nevătămat. Nici măcar cititorul. Cu Un animal sălbatic, Dicker semnează un polar dublat de un thriller psihologic care îți taie răsuflarea și care amintește de ce, de la Adevărul despre cazul Harry Quebert, autorul a devenit un fenomen editorial în întreaga lume, cu peste 20 de milioane de cititori.

„Însă concursurile de împrejurări sunt mereu învăluite în aparențe.

Iar aparențele sunt deseori înșelătoare.”

Totul a început cu Adevărul despre cazul Harry Quebert, un roman care mi-a plăcut pur și simplu la nebunie. De-a lungul anilor, a continuat și cu celelalte cărți - ajunsesem în punctul în care îmi lua maximum două zile să dau gata o carte semnată de Joël Dicker. Acum, ei bine, nu știu ce mă fac - pentru că trebuie iar să aștept să lanseze o altă carte. Dar, na, am răbdare. Pentru că mereu am știut că această așteptare merită, chiar merită. O s-o spun de la început cât se poate de clar: când vine vorba de thrillere inteligente, complexe, de-a dreptul ingenioase, atunci Joël Dicker e autorul pe care trebuie să te bazezi. Citindu-i cărțile, am ajuns la concluzia că, într-adevăr, este un maestru al intrigilor solide, al personajelor efervescente, și niciodată nu-ți dă prilejul de a-ți da seama ce urmează să se întâmple - de fapt, cam dă cu tine de pereți, fiindcă, na, ăsta-i el: îi place să te joace la psihic, să te mintă, să-și bată puțin joc de tine (dar la modul cel mai jovial). Încă îmi amintesc cât de clown m-am simțit după ce am terminat Enigma camerei 622, cât de prins am fost în universul cărții Cazul Alaska Sanders. În fine, e clar -  Joël Dicker este autorul meu preferat, fără niciun dubiu, îndeaproape urmat de Liane Moriarty care are niște thrillere domestice de-a dreptul fabuloase. Dicker are un talent de a ține cititorul permanent în alertă și de a-l face să vrea să citească mai mult și mai mult și mai mult...

„- (...) nu poți fugi toată viața ta!”

Nici nu știu ce mi-a plăcut mai mult la această carte, fiindcă totul mi s-a părut la superlativ. Am avut personaje complexe, care niciodată nu sunt ceea ce par, cartea a fost construită de-a dreptul ingenios și inteligent, astfel încât nimic nu a rămas la suprafață, ci totul a avut un sens și un rost în ceea ce ulterior s-a întâmplat. Am avut o intrigă principală și numeroase „intrigi secundare”, dacă pot spune așa. Dialoguri credibile, tensiune de-o puteai tăia cu cuțitul, am avut parte de minciuni și secrete și de conflicte. Am avut momente de neliniște, de revelații neașteptate - da, în punctul acela m-am simțit de-a dreptul mințit de către Joël Dicker -, emoții, fascinație. Romanul acesta este mai mult decât o poveste polițistă sau un thriller - devine, de fapt, chiar o radiografie a naturii umane primitive, a instinctelor, a modului în care ne raportăm la pornirile noastre, chiar și cele mai nepotrivite. Ce ne face să le dăm curs sau să le inhibăm în noi...? În spatele tuturor întâmplărilor, Joël Dicker a mascat răspunsul unei întrebări destul de sensibile - ce te face să fii sălbatic, ce porniri avem în noi? Ce este în inima fiecăruia? Că, până la urmă, (aproape) toate personajele din carte ascund ceva... Iar acel ceva deseori mai bine ar fi rămas ascuns pe vecie.

„(...) trebuia să dispară pentru a-i reda libertatea.

Dacă o iubea cu adevărat, trebuia să renunțe la ea.”

Un animal sălbatic a fost precum un șoc de șah - și eu nu mă pricep la șah, să fie clar. Fiecare mutare (a se citi „întâmplare”) deschidea noi posibilități, noi pericole. O atmosferă în care tensiunea continua să crească pe măsură ce dădeam pagina, iar cititorul era mereu ținut în alertă pentru ce avea să urmeze. Orice detaliu, oricât de mic și aparent nesemnificativ, de fapt avea un impact major asupra traiectoriei poveștii. Personajele lui Dicker sunt complexe, misterioase, au conflicte interioare. Dar rareori își pun la îndoială propriile porniri, rareori se confruntă cu dileme morale. De ce? Pentru că fiecare își acceptă „adevărata natură”, acea natură sălbatică, primitivă. Joël Dicker sugerează subtil faptul că, sub umbrela civilizației și societății actuale, fiecare dintre noi este (sau ar putea fi) un animal sfâșiat între instinctele primare și constrângerile sociale. Este sălbăticia doar o chestiune de instincte primare sau este vorba despre acele momente în care lăsăm frica și furia, violența și angoasa, să ne acapareze? Este vorba despre acele momente în care ne punem dorințele pe primul plan, deși știm faptul că acestea vor avea consecințe potențial dezastruoase nu asupra noastră, ci asupra celorlalți? În mod ironic, uneori cele mai „civilizate” personaje par a fi, de fapt, cele aflate în proximitatea sălbăticiei - ascunzându-și adevăratele impulsuri sub un fin strat de aparențe.

„Bărbatul își imagina cum aveau să se petreacă lucrurile aici exact peste două săptămâni.

Planul i se părea perfect.”

„Animalul sălbatic” nu este neapărat un individ, un criminal sau un hoț. Este, poate, o parte din fiecare dintre noi, o forță interioară care poate ieși la suprafață în momente de criză, de luptă-sau-fugi, de frică sau de disperare. De aici vine și tensiunea subtilă a romanului: nu știi niciodată cu certitudine cine este cu adevărat „animalul sălbatic” din carte. Evident, afli la un moment dat. În acest context, Joël Dicker abordează și subiecte precum identitatea, dorința de putere și control, pornirile adânc înrădăcinate în oameni. Într-un fel, te face să te întrebi: nu suntem cu toții în luptă cu propriile noastre instincte, încercând să ne menținem echilibrul (și așa precar) într-o lume care ne împinge tot mai mult și mai mult și mai mult spre haos? Dicker are un stil de scriere captivant, în care suspansul specific genului thriller se îmbină cu pasaje de o frumusețe subtilă, uneori de o profunzime aparte. Autorul te lasă să-ți construiești propriile ipoteze, dar nu te lasă, în schimb, să ai dreptate. Chiar mi-a plăcut extraordinar de mult - și, deși ar suna impresionist, chiar așa a fost. Un thriller care dă cu tine de pereți și care rămâne cu tine mult timp după ce îl vei fi citit. Aștept cu cea mai mare nerăbdare să scoată și altă carte, deoarece sunt sigur că va fi cel puțin la fel de bună precum celelalte pe care le-am citit. V-o recomand cu cea mai mare plăcere și fără să stau măcar o clipă pe gânduri!

Alte recenzii ale cărților scrise de Joël Dicker, apărute și pe blog:

 | Adevărul despre cazul Harry Quebert | Enigma camerei 622 | Dispariția lui Stephanie Mailer | Cazul Alaska Sanders | Cartea clanului din Baltimore |