Labirint, de Burhan Sönmez - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2021

Traducere: Adal Hanzade

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a și profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste și ziare, cu articole pe teme culturale și politice. A fost membru al Societății pentru Drepturile Omului (IHD) și fondator al Fundației pentru Cercetare Sociala, Cultura și Arta (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliției turce și s-a refugiat pentru o perioada mai lungă în Marea Britanie. În 2009 i-a apărut primul roman, Kuzey (Miazanoapte), urmat în 2011 de Masumlar (Păcate și inocenți, recompensat cu premiul Sedat Simavi, una dintre cele mai prețioase distincții literare din Turcia). Cel de-al treilea roman al său, Istanbul Istanbul, publicat în 2015 (apărut și la Editura Trei, 2024, în traducerea lui Leila Ünal), i-a adus Premiul EBRD pentru Literatură în 2018. Labirint, cel de-al patrulea roman, a fost publicat în același an. Cărțile sale au fost traduse în 36 de limbi. În prezent, Burhan Sönmez își împarte viața între Cambridge și Istanbul. La Editura Pandora M, în traducerea Veronicăi D. Niculescu, a mai apărut și romanul Piatră și umbră. 

ꡙ‍ ꡌ‍ ꡚ‍ MEMORIA FRAGMENTATĂ & CIOBURILE IDENTITĂȚII ꡙ‍ ꡌ‍ ꡚ‍

Un cântăreț de blues încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, însă se trezește în spital, fără a-și mai aminti de ce-a vrut să-și ia viața. Are doar amintiri disparate, fără legătură cu persoana lui și situate foarte vag în timp. Știe ca Imperiul Otoman s-a prăbușit și că ultimul sultan a murit, dar n-are idee când s-au întâmplat aceste lucruri. Mintea lui e asemenea unui labirint prin încrengăturile căruia rătăcește neajutorat în căutarea ieșirii. Înțesat cu mici povești borgesiene, romanul lui Burhan Sönmez își pune cititorii în fața unei întrebări profunde: ce este mai eliberator pentru individ sau societate – să-și cunoască trecutul sau să-l uite?

„Auziseră că la început a fost cuvântul, acum, din vocea anticarului aud și că la sfârșit va rămâne tot cuvântul. Viața înseamnă să înțelegi cuvântul. Și într-un sfârșit, când anticarul spune, mișcându-și buzele încet, că și moartea este de fapt alcătuită din cuvinte, tinerii își ridică capetele și îl privesc (...). Când aud că moartea este formată dintr-un cuvânt, ies pe ușă încetișor la fel cum am venit.”

Labirint, cartea semnată de Burhan Sönmez, este precum o călătorie splendidă prin cele mai confuze și neobișnuite colțuri ale sufletului uman, o radiografie profundă a identității, memoriei și sensului vieții. Am avut ocazia de a-l întâlni pe Burhan Sönmez în cadrul serilor organizate la festivalul FILIT - și am descoperit un om de o inteligență aparte și de o profunzime extraordinară. Cu un stil meditativ & introspectiv, Burhan Sönmez ne introduce în lumea confuză & fragilă a unui bărbat care și-a pierdut trecutul, dar doar pentru a-și reconsidera prezentul. Romanul este mai puțin o poveste în sens clasic și mai mult o călătorie spre interior, o odisee a unei minți rătăcite în „propriul labirint”. Amnezia reprezintă punctul de plecare - Boratin (ce nume frumos, nu?), un cântăreț de blues din Istanbul, supraviețuiește încercării de a se sinucide după ce se aruncă de pe Podul Bosfor. În urma acestui gest - deja de o disperare supremă - se trezește într-un pat de spital, fără a-și aminti prea multe despre viața sa anterioară. Pierderea memoriei devine „motorul” explorării subtile a identității și sensului existenței. Amnezia lui Boratin este expresia unui gol existențial profund - în loc să încerce să-și recupereze amintirile, identitatea trecută, Boratin pare mai degrabă dornic să trăiască fără trecut, să se reconstruiască pe sine într-o lume nouă, aparent necunoscută, care i se deschide în fața ochilor cu atât de multe posibilități...

„În vis nu există trecut. Omul trăiește doar acel moment în vis, nu cunoaște trecutul. Așa sunt eu.”

„Acțiunea romanului” este precum un drum în cerc, în jurul unui punct central, un joc de oglinzi, mai mult decât a avea un fir epic specific, linear. Nu există o evoluție clasică a evenimentelor, ci o serie de întâlniri și, ulterior, reflecții ale acestora, în urma cărora Boratin fie devine mai confuz, fie începe încetul cu încetul să îți redescopere identitatea. Pe măsură ce Boratin descoperă orașul Istanbul, totul se transformă într-un dialog introspectiv continuu, unde fiecare pas pe străzile înguste și dinamice îl face să se adâncească și mai mult în propria-i minte. Acesta își petrece zilele încercând să redescopere lumea din jurul său, ca un nou-născut, vorbind cu prietenii și cunoscuții care îi povestesc despre viața pe care a avut-o înainte de respectivul eveniment. Totuși, parcă fiecare conversație și fiecare întâmplare îl adâncesc și mai mult în hăul întunecat al amneziei și uitării - ca și cum viața sa anterioară nu i-ar fi aparținut vreodată; așadar, cum să se întoarcă înapoi la ce a fost?! De altfel, se creează o atmosferă clară de ambiguitate și incertitudine, o atmosferă care reflectă întocmai starea mentală a personajului. Amnezia nu este tratată drept o problemă care are nevoie de rezolvare, ci drept o oportunitate cu ajutorul căreia Boratin poate descoperi în sfârșit cine este cu adevărat & care este sensul său. În loc să fie obsedat de trecut, Boratin se întreabă ce înseamnă să trăiești fără amintiri și dacă identitatea & individul sunt, într-adevăr, definite de acestea.

„Caut un cuvânt în care să cred. Pe morți îi cred vii și poate că pe mulți vii îi cred morți. Mintea mea este un cimitir în care viii și morții dorm îmbrățișați. Mirosul de carne putredă se amestecă cu parfumurile îmbătătoare. Cine vorbește, cine se vaită, cine se va trezi mâine dimineață și va merge la serviciu? Atunci când un telefon va suna, cine se va întinde și va lua receptorul, va vorbi, va fi curios?”

Boratin este un personaj izolat, singur, oarecum tragic. Prin amnezia sa, Burhan Sönmez ridică întrebări existențiale profunde - ce suntem fără trecutul nostru, cum ne definesc amintirile pe care le purtăm cu noi identitatea, am putea trăi - pur și simplu, în prezent - fără povara trecutului? Răspunsurile sunt la latitudinea cititorului. Mesajul pe care îl transmite, de asemenea, este că viața seamănă perfect cu un labirint - este plină de căi înșelătoare, de drumuri aparent primitoare, dar care se dovedesc a fi fără sfârșit. De ziduri care se ridică în momentele cele mai puțin așteptate. Burhan Sönmez sugerează că, uneori, încercarea de a înțelege trecutul sau de a ne găsi un sens specific în viață poate fi o capcană. Poate că răspunsul nu presupune întotdeauna să ne înțelegem trecutul sau să înțelegem rațional evenimentele prin care trecem - ci presupune faptul că viața, în esență, este și va fi o enigmă pe care nu o vom putea vreodată desluși în totalitate. Un alt substrat al cărții este cel al traumei - deși nu este întocmai clar de ce Boratin a încercat să-și pună capăt zilelor, gestul său și pierderea memoriei indică, în cele din urmă, o suferință adânc înrădăcinată în sufletul său. 

„A treia mare invenție a omenirii este poate o singură întrebare. Învață acea întrebare acasă ori la școală, iar apoi toată viața încearcă să o uite. O atingere caldă, o sorbitură umedă. Ce este după moarte? întreabă ei. Atunci când omul moare, se termină tot ori începe o nouă viață? A treia mare invenție este o întrebare ca aceasta. Nimeni nu-i cunoaște răspunsul. Sunt cei care găsesc un răspuns și cred în el, dar una e să crezi, alta e să știi. Ce mi se va întâmpla după moarte? Diferența dintre mine și porumbel se află la această graniță. Porumbelul știe ceea ce există, el trăiește la această graniță. Eu însă mă gândesc la ceea ce nu există, încercând să trec de granița aceasta.”

În acest punct, amnezia devine un mecanism de coping, o formă de a scăpa de trauma nenumită, o alegere inconștientă de a scăpa de durerea care l-a împins spre un astfel de gest. În amnezie, Boratin se simte protejat, se simte în siguranță, dar în același timp aceasta este reprezentată și sub forma unei închisori - în propria-i minte întunecată, goală. Labirint este un roman profund poetic, introspectiv, emoționant și plin de imagini revelatoare. Fiecare frază este atent construită, abundă de emoție și adaugă poveștii noi straturi de semnificație. Stilul lui Burhan Sönmez este unul liric, aproape muzical, și dă romanului valențele unei povești cu tâlc, din care ai ce învăța. Boratin, pierzându-și amintirile și identitatea, este forțat să se confrunte cu posibilitatea de a trăi fără răspunsuri clare, fără coordonate în această viață dinamică, haotică. Totuși, în același timp este pus față în față cu posibilitatea de a se reinventa, de a fi un altul. În loc să devină și mai confuz, mai speriat, Boratin, dimpotrivă, acceptă faptul că acesta ar putea reprezenta un nou start, un nou început - unul al unei vieți poate mai frumoase, lipsite de traume, de durere și lacrimi. Mi-a plăcut extraordinar de mult această carte și, de altfel, eu chiar consider că Burhan Sönmez este un candidat cu șanse mari pentru Premiul Nobel pentru Literatură. Las această mențiune aici drept dovadă a faptului că, într-o zi, va fi laureat al acestui premiu!

Laura și Julio, de Juan José Millás - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2017

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

Juan José Millás (născut în 1946, Valencia) este unul dintre cei mai importanți scriitori spanioli, creator al unei forme, de narațiune, denumită de autor articuento (articol-povestire). Reper indiscutabil pentru publicistica literară spaniolă, Juan José Millás are un palmares bogat de premii literare: Nadal, 1990, Premio de Periodismo Francisco Ceredo, 2006, Planeta, 2007, Premio Nacional de Narrativa, 2008. În numeroasele sale scrieri - care sunt, în majoritatea lor psihologice și introspective - orice activitate banală poate deveni un eveniment fantastic, ce îi permite cititorului să privească realitatea dintr-o perspectivă fascinantă.

✮ ⋆ ˚｡𖦹 ⋆｡°✩ IDENTITATEA CA ILUZIE. ILUZIA CA IDENTITATE ✮ ⋆ ˚｡𖦹 ⋆｡°✩

Juan José Millás ne propune un roman psihologic despre relațiile speciale ale unui triunghi amoros. Căsnicia anchilozată în rutină dintre Julio și Laura supraviețuiește doar datorită vecinului lor Manuel. Însă tragedia lovește perechea atunci când Manuel suferă un accident care îl lasă într-o stare vegetativă. În centrul acestei povești intense este amestecul de stranietate și luciditate cu care Julio face față noii sale situații. Rotunjit până la cel mai mic detaliu, cel mai recent roman al lui Juan José Millas este una dintre acele lecturi de care cititorii se bucură surâzători până la finalul ei și sunt încântați să o recomande.

„Dar imperfecțiuni existau la toată lumea (și-a amintit cărțile false de la cabinetul ginecologului). Manuel însuși era un autor fără operă.”

Sunt un mare fan al scriitorilor spanioli, motiv pentru care n-avea cum să-mi scape această carte, Laura și Julio, de Juan José Millás. O carte care explorează într-un mod aparte teme precum identitatea, dorințele reprimate, relațiile interumane, delicat și, în același timp, extrem de incisiv. În cartea de față, realitatea devine un joc al percepțiilor, iar în liniștea aparentă a existenței cotidiene se ascund, în sufletele personajelor, neliniști dintre cele mai zgomotase. Julio, un bărbat retras, relativ introvertit, locuiește într-un apartament împreună cu soția sa, Laura. Vecinul lor, Manuel, este un om destul de misterios, un artist care stârnește curiozitatea celor doi. La un moment dat, Manuel suferă un accident, iar ca urmare a faptului că Laura și Julio nu prea se înțeleg, Julio decide să se mute în apartamentul acestuia, care se află fix deasupra apartamentului lor. În acest punct, începe un joc tulburător al substituției identității și al dedublării - Julio, în tăcerea apartamentului lui Manuel, începe să-și asume o parte din identitatea prietenului său, fiind atras de ideea de a se transforma în altcineva, poate chiar în Manuel însuși.

„- Poți fi scriitor fără să scrii, însă nu poți fi designer fără să desenezi. De fapt, cel mai pur scriitor este acela care nu scrie.”

Deși nu există o „acțiune” în sine, romanul este dominat de o tensiune psihologică care mocnește constant. Juan José Millás ne introduce într-un labirint întortocheat al identității, unde Julio explorează granițele fragile dintre propria-i viață (identitate) și viața (identitatea) lui Manuel, dar și între relația cu Laura și cum ar putea aceasta fi. Acțiunea este mai degrabă aceea de „a te scufunda” în mințile personajelor, decât o înșiruire de evenimente concrete și cronologice. Totul se desfășoară într-un ritm destul de lent - dar deloc plictisitor -, ca și cum ai înainta printr-o ceață în care personajele sunt învăluite, și-ți devine greu să faci diferența între cine sunt cu adevărat acestea și cine cred acestea că sunt. Julio se mută în apartamentul lui Manuel nu doar pentru a avea grijă de acesta, ci și pentru a descoperi cum e să-ți trăiești viața cu altcineva - nu doar cu Laura -, fie și pentru o scurtă vreme. În această nouă locuință, el descoperă că, de fapt, își dorește să se identifice cu Manuel, să-i „fure” identitatea. Este atras de obiectele acestuia, de simplitatea și familiaritatea lor. Încetul cu încetul, începe să-și pună întrebări despre ce înseamnă și cum se simte cu adevărat să fii Manuel.

„- Nu-ți face iluzii, viața ființelor umane, atât în dimensiunea ei colectivă, cât și în cea individuală, e clădită întotdeauna pe un mit, pe o legendă, pe o minciună, la urma urmelor.”

Cartea se concentrează mai mult pe trăirile interne ale personajelor, decât pe ceea ce se întâmplă în jurul acestora. Pe măsură ce Julio se distanțează de Laura, tensiunea se adâncește. Romanul nu urmează un fir narativ clasic, ci se construiește pe senzații, gânduri, percepții distorsionate. Chiar și scenele aparent banale, cum ar fi câteva discuții dintre Julio și Laura, explorarea apartamentului lui Manuel, sunt încărcate de o tensiune bizară, ca și cum fiecare dintre aceste momente ar putea dicta violent destinele personajelor din carte. Julio este un personaj introvertit, tăcut - un om în aparență obișnuit, dar prins între conflicte și frământări interioare. El trăiește într-o stare patologică de confuzie identitară - incapabil să se definească pe sine și, prin urmare, caută un refugiu în viața altuia, o viață care i se pare mult mai promițătoare. Nu doar relația sa cu Laura este ambiguă, ci și relația cu sine însuși. Laura, soția lui Julio, este un personaj enigmatic, un „catalizator” al frământărilor lui Julio, o femeie care pare să se descurce mult mai bine decât acesta - partenerul & obiectul dorinței, fără a fi redusă la o proiecție a fantasmelor masculine. 

„(...) Laura nu reprezenta decât instrumentul necesar pentru ca ei doi - abstractul în uniune cu concretul - să poată procrea.”

Manuel este „absentul prezent” din cartea Laura și Julio, este cel care îl transformă pe Julio - deși Julio vrea să fie ca Manuel, acesta își dă de fapt seama cât de gol este, cât de lipsit de profunzime. De aici, de fapt, și componenta dramatică a acestei cărți. Identitatea ca iluzie, fluiditatea și fragilitatea acesteia - cartea lui Millás vorbește despre cum ne construim identitatea prin raportarea la ceilalți și la mediul din jurul nostru. Julio nu reușește să se definească pe sine fără a se compara cu Manuel, iar relația sa cu Laura este, întocmai, influențată de această criză a identității. Deși cei doi trăiesc o viață aparent normală, Julio se simte deconectat de tot ceea ce este în jurul său, iar apartamentul lui Manuel - și Manuel însuși - devine un simbol al unei posibile vieți pe care acesta ar putea-o trăi, o viață care pare mult mai interesantă și mult mai autentică decât al lui. Dar, în loc să-l ajute să se descopere, acest spațiu îl face să-și piardă și mai mult identitatea, să își nege natura interioară. Julio, la fel ca mulți dintre noi, caută acel ceva autentic într-o lume a măștilor & a identităților din ce în ce mai confuze.

Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor, de Cristina Chira - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: EGO. Proză

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2023

Cristina Chira (n. 1987, București) a urmat cursurile Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, specializându-se în patrimoniu construit. A fondat Asociația Arché și a coordonat proiectul Monumente Uitate, care a urmărit inventarierea și cercetarea vechilor reședințe nobiliare din România, din mediul rural. În 2015 a absolvit un master de scriere creativă la Birkbeck, University of London, iar în 2019 a urmat un curs de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat în Revista de povestiri, Echinox, Iocan, Timpul, antologia Kiwi (2022) și urmează să-i apară o proză în Kiwi (2023). În prezent, lucrează în proiecte care încearcă să îmbine patrimoniul cu poveștile. Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor este volumul ei de debut.

⋆｡ﾟ☁︎｡⋆｡ ﾟ☾ ﾟ｡⋆ ÎNTÂMPLĂRILE CARE NE FAC SĂ FIM ⋆｡ﾟ☁︎｡⋆｡ ﾟ☾ ﾟ｡⋆

În cartea ei de debut, Cristina Chira depune mărturie că la început nu a fost cuvântul, ci energia, acea capacitate a oamenilor de a acționa. Ca un cântec-manifest al feminității al cărui refren e tocmai această energie, volumul de față își desfășoară forța narativă de la prima până la ultima frază, survolând ingenios viețile unor personaje de o vivacitate molipsitoare.

„Parcă și vedea: Biscuite înaintând singur prin întuneric: găsește un copac și se sprijină de el. De unde stă vede pădurea incendiată de lumini de lasere, festivalul unde oameni dansezi, oameni beau, oameni combină, oameni se fac praf, oameni se fac și mai praf, oameni se fac din ce în ce mai praf... și pentru ce? ce căutau? distracție? nu... căutau altceva... ceva ce nici ei nu mai știau că vor... și nici nu mai sperau să găsească... iar el? el era unul dintre ei... bând, fumând, zvârcolindu-se fără speranță... dar uneori... uneori, ca în noaptea aceea... lucrurile i se înfățișau cu o claritate de necontestat (...).”

Mi-am cumpărat această carte deoarece autoarea a fost invitată la festivalul FILIT și, cum mi-e obișnuința, am vrut să am autograf. Nu o citisem înainte, așadar nu știam nimic despre. Totuși, mi-a plăcut foarte mult cum a vorbit și, în general, energia pe care a avut-o, vibe-ul fain. Romanul de debut al Cristinei Chira a fost neașteptat de interesant, o „frescă” contemporană a relațiilor intime, a relațiilor de iubire și prietenie, a relațiilor banale dintre oameni, scris cu un ochi fin pentru detaliile vieții de zi cu zi și cu o sensibilitate aparte pentru psihologia umană. Că, până la urmă, viața de zi cu zi se desfășoară în forme atât banale, cât și interesante, care în esență ne definesc și ne formează ca oameni. Cartea surprinde o colecție de povestiri - nu-mi amintesc prea bine despre ce au fost, fiindcă am citit această carte acum muuulte luni. În schimb, îmi amintesc cum m-au făcut să mă simt - ca și cum aș fi stat la o cafea cu Cristina Chira, sau un ceai, deși eu sigur aș fi băut o cafea, povestindu-mi diferite evenimente, povestindu-mi despre prieteni, experiențe de viață. N-am rămas neapărat cu ceva după ce am terminat cartea, dar i-am permis, în schimb, să-mi țină o companie foarte plăcută timp de câteva ore.

„Muream și era ca și cum mă pregăteam de ceva. Mă retrăgeam din toate locurile și obiectele și oamenii în care mă investisem... și mă întorceam în mine... eram în sfârșit... toată... mai eu însămi decât am fost vreodată... Era o luciditate incredibilă.”

Da, am citit-o în doar câteva ore, fiindcă este o carte care nu te solicită, amuzantă pe alocuri, mai are și pasaje dintr-alea profunde, frumos scrise și livrate, despre viață și despre oameni și despre relațiile interumane, despre Raluca & Tudor care nu s-au culcat niciodată, despre dorință și neîmplinire, despre fragilitatea umană și frumusețea sentimentelor. Un volum de povestiri în esență reale, plin de sensuri și semnificații, care redă dinamica vieții cotidiene, presărată cu momente de introspecție și revelatoare, cu dramatism și jovialitate. Întrucât este o carte cu povestiri scurte, nu prea am de ce să mă leg. Nu știu, mie mi-a plăcut, și mă bucur că am descoperit un alt autor român care promite multe. Stilul de scriere a fost pe alocuri minimalist, dar dens, cu încărcătură emoțională, fără contururi clar definite - dar care îți lasă o impresie de ansamblu puternică, plină de emoție. Poate unele povestiri ar fi putut să fie mult mai mult dezvoltate - și, cine știe, poate Cristina Chira chiar va scrie un roman întreg despre Raluca & Tudor. Până atunci, știu că am mai recomandat cuiva cartea și chiar și-a luat-o, iar ulterior ne-am întâlnit și am discutat despre ea - mi-a spus că anumite povești i-au ajuns mult mai puternic la suflet (decât mie), ceea ce înseamnă, iarăși, că literatura este subiectivă și că unii ar putea simți o carte mult mai intens decât alții.

„(...) Moartea e singurul lucru pe care îl faci singur, complet singur, pentru că și dacă va fi cineva acolo să te țină de mână nimeni altcineva nu poate să moară cu tine. Nimeni nu poate să moară moartea ta. Chiar și dacă muriți deodată, fiecare își moare moartea lui. Înțelegi?”

În sfârșit, nu știu ce aș mai putea spune. Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor este un debut chiar bun, care explorează în special natura relațiilor dintre oameni și efervescența acestora. Este amuzantă, dar fără a compromite, însă, profunzimea povestirilor. Se citește rapid, dar fără a fi vreo carte simplă, banală - stilul autoarei este unul lejer, prietenos, în care realitatea este îmbrăcată într-o profunzime aparte și, de asemenea, în care anumite acțiuni aparent banale capătă noi sensuri. Chiar mi-a plăcut mult să o citesc, nu știu, m-a învăluit așa într-un sentiment de căldură și bucurie. În general, eu am doar câțiva autori români pe care îi citesc cu încredere, știind că o să-mi placă, și, din păcate, rare sunt ocaziile în care pun mâna pe cărți semnate de alți autori. Totuși, poate ar trebui să o facă mult mai des - cartea Cristinei Chira este un exemplu pe care-l pot da imediat. Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut, și sunt tare curios dacă mai urmează să publice și altceva. Eu chiar sper asta. Cam atât aș putea spune - poate dacă mi-aș aminti mai bine detalii privitoare la povestirile prezentate, aș fi spus mai multe! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Un rău necesar (Maggie O'Dell, #5), de Alex Kava - Recenzie

Editura: Quality Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 484

Anul apariției: 2007

Traducere: Ana-Maria Datcu

În Washington acționează un criminal în serie care își decapitează victimele. La mii de kilometri depărtare, în Omaha, mai mulți preoți catolici au fost omorâți în moduri care amintesc de un străvechi ritual. Iar pe Internet există un joc în care copiii abuzați sunt învățați să își omoare „online” călăii. Agentul special Maggie O'Dell se află în fața celei mai îngrozitoare provocări din cariera ei. Acesta este al cincilea volum din fenomenala serie scrisă de Alex Kava, dedicată lui Maggie O'Dell, care conține 11 volume. La noi, la Editura Quality Books, a mai apărut și primul volum din serie, Răul absolut, tot în traducerea Ana-Mariei Datcu, pe care l-am citit și, de asemenea, recenzat pe blog. Așa de rău ce-mi pare că nu a apărut întreaga serie, fiindcă nu doar că Maggie O'Dell este un personaj fascinant, dar stilul în care Alex Kava scrie este pur și simplu genial. 

⚖️ LUPTA DINTRE JUSTIȚIE & MORALITATE ⚖️

Un rău necesar este al cincilea volum din seria Maggie O'Dell scrisă de Alex Kava, care reia povestea agentei speciale FBI într-un thriller psihologic intens, unde găsirea unui criminal în serie devine mai mult decât o cursă contracronometru. Înțeleg, de altfel, de ce s-a tradus al cincilea volum și nu al doilea, cum ar fi fost firesc după primul, Răul absolut (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) - pentru că acesta are legătură, oarecum, cu primul. Cu o intrigă complexă, explorând în continuare laturile întunecate & bolnave ale psihicului uman, cartea de față ne pune față în față cu natura crudă a răului și ne face să ne întrebăm cât de departe am fi dispuși să mergem pentru a-l stârpi de la rădăcină. „Măștile răului” se înfățișează în forme de-a dreptul diabolice, iar cartea deschide un univers în care crimele nu sunt acte haotice de violență ieșită din comun, ci sunt strategic gândite, calculate. Toate crimele oribile au în comun un element de-a dreptul macabru (care, să fiu sincer, m-a și atras în primă instanță): victimele sunt preoți catolici ale căror capete sunt trimise rudelor lor, într-un gest sinistru de satisfacție și de avertizare. Ce pare inițial o serie de crime motivate de răzbunare religioasă sau ura față de instituția bisericii, se complică semnificativ în momentul în care Maggie O'Dell descoperă că aceste cazuri sunt legate de o organizație misterioasă ce își revendică un scop „justificat” în eliminarea celor considerați „răi” din societate. De-a dreptul bolnav!

„Devenea din ce în ce mai rău. Un rău care îi intra pe sub piele, în vene, chiar și în oase. Un rău care îl va nimici dacă nu va găsi în curând o cale de a-i distruge sursa. Știa de unde vine. Avea doar nevoie de curaj să-l elimine.”

Alex Kava îmbină dinamica investigativă a crimelor în serie cu tema secretelor adânc îngropate și reușește să construiască o intrigă tensionată, în care adevărul este dezvăluit treptat, precum foițele de ceapă care se desprind una câte una, dezvăluind miezul unui rău care se ascunde poate în cele mai vizibile locuri. O vânătoare între umbre, un joc de-a șoarecele și pisica, în care niciodată nu știi cine urmărește pe cine, cine e vânătorul și cine e prada. Maggie O'Dell se regăsește în situații care o provoacă nu doar din punct de vedere profesional, ci și psihic. Ancheta o aduce pe agenta FBI față în față cu un adversar care pare să înțeleagă mecanismele întunecate ale minții cel puțin la fel de bine ca ea. Fiecare crimă odioasă este un puzzle în sine și, în același timp, o piesă a unui puzzle și mai mare - Maggie O'Dell se vede nevoită să descifreze nu doar cine este criminalul, ci și de ce acționează într-un astfel de mod. Romanul devine, astfel, nu doar un thriller clasic, ci și o modalitate prin care Alex Kava aduce în lumină motivațiile criminalilor și modul în care justiția poate fi manipulată, poate fi distorsionată și, de către unii, percepută în cu totul alte moduri decât cele clasice. 

„Un individ care e în stare să ucidă băieței nevinovați și să le încrusteze o cruce pe piept nu se oprește doar pentru că era cât pe ce să fie prins. Poate că a schimbat peisajul, dar ea știe că năravul nu se schimbă. Răul nu dispare.”

În Un rău necesar, Maggie O'Dell rămâne personajul principal. Ca agentă specială FBI, care dispune de o experiență vastă și o intuiție fină în investigație, Kava ne arată o Maggie O'Dell mai matură, dar în continuare afectată de traumele și „demonii” cazurilor anterioare. Încă hotărâtă, încă neobosită și empatică, Maggie O'Dell rămâne un personaj profund uman, care uneori se simte copleșit de greutatea și presiunea cazurilor cu care are de-a face. Un alt personaj din această carte, Michael Keller, un preot cu un trecut cel puțin ambiguu, devine o enigmă morală și, de asemenea, un suspect - un om prins între propriile păcate și dorința de a se mântui. Keller este un personaj fascinant prin prisma unei duble fațete, să spun așa - aparent devotat bisericii, dar cu secrete întunecate care îl transformă într-un suspect în ceea ce privește crimele odioase care au avut și continuă să aibă loc. Colaborarea și tensiunea dintre Maggie și Keller se reflectă într-o dinamică mult mai profundă care ridică întrebări privitoare la justiție, vinovăție și mântuire. Și aici îl întâlnim pe Nick Morelli, șeriful, iar relația sa cu Maggie O'Dell este mult mai mult dezvoltată - ceea ce adaugă cărții un substrat emoțional și profund uman, personal.

„ȘI DE CE CREZI CĂ VOI FI URMĂTORUL?

Nici un răspuns, până în acea seară. Și răspunsul l-a lovit ca un glonț în inimă.

PENTRU CĂ EU I-AM EXECUTAT PE TOȚI. IAR TU EȘTI URMĂTORUL PE LISTĂ.

Mailul avea un document atașat, lista; da, era și numele lui acolo, exact sub cel al monseniorului O'Sullivan.”

Titlul cărții este extrem de relevant pentru acțiunea acesteia. Există vreo justificare pentru a face rău? Pentru a omorî? Este răutatea justificată atunci când aceasta este comisă în numele unui „bine mai mare”? Alex Kava ridică astfel de întrebări în cartea Un rău necesar și te face să te întrebi ce înseamnă, de fapt, justiția. Poate fi aceasta coruptă, distorsionată și denaturată, poate deveni un instrument pentru a anihila răul? Chiar mi-a plăcut mult această carte, am devorat-o și nu m-am mai putut dezlipi de ea. Îmi pare nespus de rău că nu au fost traduse și celelalte volume la noi, că nu au primit mai multă atenție din partea cititorilor, deoarece sunt absolut sigur că ar fi devenit seria mea preferată. Maggie O'Dell chiar a fost un personaj pe sufletul meu, iar intrigile celor două cărți citite au fost exact ce trebuie. Mă încearcă un sentiment de tristețe știind că mă voi despărți de Maggie O'Dell și ceilalți, pentru că nu cred că îmi voi cumpăra vreodată cărțile în limba engleză - totuși, nu se știe niciodată. Momentan, mai puteți găsi cele două volume traduse la noi prin anticariate, eventual, pentru că editura nu mai există. Oricum ar fi, dacă aveți ocazia, chiar vă recomand să nu le treceți cu vederea. Chiar merită!

Alte recenzii ale cărților scrise de Alex Kava apărute și pe blog:

| Răul absolut | 

Răul absolut (Maggie O'Dell, #1), de Alex Kava - Recenzie

Editura: Quality Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 526

Anul apariției: 2007

Traducere: Ana-Maria Datcu

Atunci când într-un orășel din Nebraska încep să apară cadavrele mutilate ale unor băieți, întreaga comunitate intră în panică. Părinții își însoțesc copiii pretutindeni și toată lumea așteaptă ca tânărul și charismaticul șerif Nick Morelli să rezolve cazul. Cum lucrurile se complică însă din ce în ce mai mult, poliția cere ajutorul unuia dintre cei mai buni profiler-i ai FBI-ului, agenta Maggie O'Dell. Ea este ultima speranță. Dar diabolica inteligență a unui criminal care nu face nici o greșeală este o piatră de încercare chiar și pentru cel mai experimentat agent federal. Acesta este primul volum dintr-o serie care, deși promitea foarte multe, n-a fost tradusă în totalitate. De altfel, Editura Quality Books nici nu mai există pe piață, iar în portofoliu a avut doar câteva titluri. Mă întreb care o fi fost motivul pentru care și-au sistat activitatea, dar, cel mai probabil, sunt la mijloc atât faptul că nu au avut îndeajuns de mulți cititori, cât și altele „mai personale”. Păcat, pentru că această serie chiar este una foarte, foarte bună!

⁺‧₊˚ ཐི⋆♱⋆ཋྀ ˚₊‧⁺ FORMELE PE CARE LE IA ÎNTUNERICUL ⁺‧₊˚ ཐི⋆♱⋆ཋྀ ˚₊‧⁺

Răul absolut este prima carte dintr-o serie de 11 cărți, dacă nu mă îndoiesc, o serie dedicată agentei speciale FBI Maggie O'Dell. Cartea de față aduce în prim-plan o poveste de suspans extrem de captivantă, în care pericolul & întunericul & răutatea pură se întrepătrund într-o rețea de crime oribile și într-o dinamică fascinantă a manipulării psihologice. Evident, acțiunea se axează pe căutarea și găsirea criminalului brutal, dar în același timp reflectă și natura răului absolut, mintea unui psihopat și sociopat lipsit de remușcări. În orășelul din Nebraska, se pare că Dumnezeu nu mai există, iar crimele brutale au loc de pe o zi pe alta. Fiecare crimă urmează un tipar, iar victimele - băieți tineri - sunt găsite mutilate, ceea ce dă startul unei anchete complexe, întunecate și neașteptate. Maggie O'Dell este expertă în a face profilul criminalilor în serie și, întrucât poliția locală nu putea face față cazurilor, este chemată să ofere ajutor. Mai mult decât atât, crimele par să aibă legătură cu un alt criminal în serie, Ronald Jeffreys, care fusese executat cu câteva luni în urmă. Problema? Crimele par a fi identice cu cele comise de Jeffreys, ceea ce înseamnă fie că 1) altcineva îi continuă lucrarea diabolică, fie că 2) adevăratul ucigaș nu a fost prins niciodată. Aceste întrebări - cine este, de fapt, ucigașul și cum poate să continue răul să prolifereze, chiar și după moarte - stau la baza intrigii și creează o tensiune formidabilă, capitol după capitol.

„Deasupra lui se auzi scârțâitul ultimei trepte. Își ridică privirea exact la timp ca să vadă albul pânzei astupându-i fața. Apoi, întunericul...”

Atmosfera de nesiguranță, pericolul & tensiunea care plutesc constant în aer - toate provoacă cititorul atât să înainteze în lectură fără să-și dea seama cum trec paginile, cât și să ghicească identitatea adevăratului criminal. Pistele false, răsturnările de situație fac ca fiecare nouă informație aflată să complice și mai mult misterul deja complicat. Ritmul alert, marcat de scene de suspans, scene violente, dar și de momente de introspecție, transformă lectura într-o adevărată cursă contracronometru. Maggie O'Dell este ghidul nostru într-un labirint întortocheat și complex, și în timp ce investighează crimele abominabile, aceasta se confruntă și cu propriii demoni interiori, cu propriile conflicte care nu-i dau pace. Descoperiri șocante, secvențe intense - toate par să o pună la încercare pe Maggie O'Dell, care se vede nevoită să își testeze limitele. Cu fiecare nou indiciu, cu fiecare nouă crimă, ne apropiem încetul cu încetul de un final exploziv - curiozitatea, dar în același timp și tensiunea palpabilă, împing cititorul de-a lungul acestei lecturi, în dorința de a afla adevărul și de a descoperi ce s-a întâmplat, de fapt, cu acei tineri adolescenți.

„Binele și răul - era chiar atât de subțire linia care le separa? Apoi își trecut lănțișorul peste cap și în jurul gâtului care-i sângera.”

Maggie O'Dell este un personaj pe care îl îndrăgești din start, un personaj complex și fascinant, care are propriile traume și conflicte interioare, ceea ce îi dau o notă de profunzime și de veridicitate. Ca agentă specială a FBI-ului, este un personaj inteligent, analitic, dar sub nicio formă imun la efectele cazurilor cu care se confruntă - tragediile și ororile pe care le descoperă îi șubrezesc din ce în ce mai mult încrederea în umanitate. Însă, în același timp, îi potențează și mai mult determinarea și curajul de a merge mai departe și de a face dreptate. Maggie are un fel anume de a fi dură, dar sub nicio formă invulnerabilă, ceea ce o face să fie mai umană, mai ales în momentele în care trecutul ei începe să iasă la suprafață. Pe de altă parte, șeriful Nick Morelli, personajul masculin principal, o completează perfect pe Maggie. La început, el este destul de nesigur, copleșit de gravitatea crimelor din micul oraș, însă pe parcurs evoluează, devine un aliat de încredere al lui Maggie O'Dell. Dintr-un bărbat care se simte depășit de situație, prins într-un haos pe care nu îl poate gestiona, se transformă într-un profesionist care își depășește limitele și își asumă în totalitate rolul de protector al comunității. Alex Kava a creat figuri umane imperfecte, nicidecum eroi infailibili, dar extrem de capabile de compasiune și care dau dovadă de curaj formidabil în fața „răului absolut”!

„Părea atât de fragil, atât de vulnerabil, încât îi venea să-l învelească, să-l protejeze de zăpada care sclipea pe pielea lui gri, acoperind tăieturile roșii și rănile căscate adânc.”

Răul absolut ne demonstrează că diabolicul poate lua forme dintre cele mai neașteptate, se poate ascunde în colțișorul oricăror minți. Cum putem defini răul absolut și de ce unii oameni trăiesc pentru a-l manifesta? Răul nu este neapărat o forță exterioară, ci una intrinsecă, care de obicei ia naștere din traume, din obsesii patologice, din dependențe, din dorința de putere sau din incapacitatea de a simți empatie. Kava explorează tema răului, văzută ca o entitate complexă, care poate infecta și corupe oameni aparent normali. Nu neapărat că te întrebi cine este criminalul, dar te întrebi și ce l-a făcut să fie așa, de ce este așa. Răul este un parazit care se strecoară în mințile oamenilor și începe să își răspândească toxinele, otrava. Stilul autoarei este unul care pentru mine se potrivește perfect într-un thriller - ascuțit, precis, tăios, dar în același timp fără a compromite substratul profund. Atmosfera tensionată, claustrofobică, în care pericolul pândește parcă la fiecare colț, te face să vrei mai mult și mai mult și mai mult. Dialogurile sunt realiste, bine construite, iar descrierile nu-s „prea multe”, ci exact îndeajuns de multe pentru a crea imagini clare și fidele în mintea cititorului. Poate unele lucruri rămân nespuse, dar imaginația cititorului cu siguranță reușește să le completeze și pe acestea... O serie care chiar aș fi vrut să fie tradusă în totalitate. Însă, din păcate, mai există doar un singur volum - pe care, de asemenea, am reușit să pun mâna și pe care l-am citit deja.