Să nu uitați numele lor - Lexicon de lumină și întuneric, de Simon Stranger - Recenzie

Editura: Univers

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2022

Traducere: Iulia Dromereschi

O casă obișnuită din suburbia Trondheim este confiscată de naziști și, în 1941, devine cartierul general al infamului agent dublu norvegian Henry Oliver Rinnan. Clădirea, supranumită Bandeklosteret, este ocupată de banda lui Rinnan, iar pivnița sa este folosită ca închisoare și centru de tortură. De‑a lungul războiului, sute de persoane sunt interogate cu brutalitate acolo și cel puțin trei persoane sunt ucise. Cum a ajuns Henry Rinnan, fiul liniștit și umil al unui cizmar, să devină unul dintre cei mai mari criminali pe care i‑a văzut vreodată Norvegia? Și care este povestea lui Hirsch, străbunicul soției lui Stranger, care a fost arestat de naziști și a murit într‑un lagăr de concentrare norvegian? Carte tradusă în 22 de limbi. Câștigătoare a Premiului Librarilor Norvegieni 2018 și a Premiului Riksmål 2018. Să nu uitați numele lor – Lexicon de lumină și întuneric de Simon Stranger este un roman bazat pe evenimente reale, desfășurate pe parcursul a optzeci de ani și patru generații. Este o istorie despre cel de‑al doilea război mondial și despre secretele de familie în mijlocul cărora se află un tânăr ajuns unul dintre cei mai cunoscuți criminali de război din istoria Norvegiei – și despre poveștile pe care alegem să le spunem copiilor noștri.

❤️‍🩹 MEMORIA & RĂDĂCINILE RĂULUI. LOCUL - MARTORUL  DURERILOR & TRAGEDIILOR ❤️‍🩹

Ce roman... Ce poveste... Să nu uitați numele lor - Lexicon de lumină și întuneric este un roman ce explorează o perioadă întunecată a istoriei europene, cu o structură narativă inovatoare și plină de emoție, care conturează drama umană - o parte a acesteia - din spatele tragediilor provocate de cel de-al doilea război mondial (voi scris cu litere mici numele, deoarece numele niciunui tip de război, oricât de mare ar fi fost - și poate cu atât mai mult - nu merită scris cu litere mari). Povestea urmărește destinele întrepătrunse ale unui colaborator nazist și ale unei familii evreiești, generații captive în propria lor suferință, dar unite prin spațiul unei case care devine simbolul tragic, groaznic, dar și al speranței și rezistenței, din această carte. În Trondheim, Norvegia, se găsește o casă, „Cassa Rinnan”, care a fost locuința lui Henry Rinnan, unul dintre cei mai cunoscuți colaboratori naziști norvegieni. Casa a devenit ulterior adăpostul familiei Kommisar, o familie de evrei norvegieni care a trăit acolo după război, fără a cunoaște, pentru o anumită perioadă, trecutul sumbru al locului. Fiecare capitol a cărții urmărește, în paralel, viețile celor care au locuit în această casă, înainte și în timpul războiului...

„A de la acuzație.

A de la audiere.

A de la arestare.

A de la acele lucruri care vor dispărea și vor aluneca în uitare. Amintirile și sentimentele. Proprietățile și posesiunile. Tot ce s-a încadrat într-o viață (...).

Într-o zi se va întâmpla. Va fi ultima zi pentru noi toți, fără ca nimeni să știe când sau cum.”

Simon Stranger alternează perspectivele narative între cele ale lui Rinnan și cele ale familiei evreiești, unindu-le prin tema memoriei colective și a traumei intergeneraționale. Cititorul descoperă cum victimele și călăii rămân legați prin locurile în care au trăit și prin istoriile pe care le-au lăsat în urmă. Henry Rinnan este un personaj complex, înfricoșător, dur, dezumanizat, zugrăvit nu doar ca un monstru lipsit de scrupule - ceea ce, de altfel, și a fost -, ci și ca un om a cărui alegere de a colabora cu naziștii este alimentată de propriile insecurități și ambiții meschine. Stranger încearcă, de asemenea, să înțeleagă și psihologia unui om care și-a trădat semenii dintr-o sete insațiabilă de putere și dominare - ce anume l-a împins, în cele din urmă, să facă toate acestea. Familia Komissar, în special Hirsch Komissar, străbunicul soției autorului, simbolizează puterea de a-ți reconstrui viața după război, după atâtea tragedii și traume, după atâta violență și sărăcie. Hirsch este un om care este fragmentat între nevoia de a merge mai departe și datoria de a păstra vie amintirea celor pierduți. Un om plin de demnitate și curaj, dar în același timp de o fragilitate profundă - durerea lui este una colectivă, care reflectă suferințele comunității evreiești, dar și ale tuturor celor afectați de atrocitățile și ororile războiului.

„(...) Să zaci acolo și să aștepți să te afunzi în pământ și să devii una cu el, să accepți că moartea nu este un motiv de fugă, ci mai degrabă ceva de întâmpinat cu brațele deschise, pentru că moartea este cea mai rapidă și singura cale de a scăpa de aici.”

Puterea de a ne aduce aminti, nevoia de a o face - Să nu uitați numele lor - Lexicon de lumină și întuneric vorbește despre cum nu ar trebui să lăsăm niciodată numele și poveștile celor care au suferit să fie înghițite de hăul întunecat al uitării. Romanul subliniază ideea că, chiar și după decenii, ecourile trecutului răsună în viețile celor care urmează, iar unele răni se vor fi cicatrizat pentru vecie. De asemenea, Simon Stranger sugerează că răul își poate avea rădăcinile nu doar în ideologii totalitare, ci și în slăbiciuni pur umane - dorința de putere, lașitatea, voracitatea, frica de marginalizare. Romanul devine nu doar o importantă lecție de istorie, ci capătă însăși valențele unui fel de avertisment - răul poate apărea oricând, oriunde, atât timp cât sămânța sa este udată și îngrijită. Nu doar că m-a emoționat până la lacrimi această carte, dar pur și simplu m-a cutremurat și m-a lăsat cu un nod în gât, m-a făcut să mă frustrez și să mă simt neputincios. Întotdeauna, de fapt, romanele care vor vorbi despre războaie vor avea un astfel de impact asupra mea: un acut sentiment al neputinței. O perioadă greșită a istoriei noastre mondiale, a lumii în care trăim, care încă are repercursiuni, din păcate, și în ziua de astăzi... Nu am învățat absolut nimic din istorie...

„I de la indignarea tot mai puternică, din cauza loviturilor, a privării de mâncare și a acțiunilor de intimidare. Cum să-ți menții demnitatea și umanitatea, când tot sistemul în care-ai fost plasat este creat cu un singur scop, cel de a ți le distruge?”

Romanul lui Simon Stranger ar trebui citit de către oricine - este datoria noastră morală de a păstra vie amintirea celor care au suferit, de a le transmite poveștile mai departe, de a le face auzite. Așa, poate vom înțelege mult mai bine anumite lucruri și nu vom mai repeta astfel de greșeli. Tăcerea și uitarea sunt, în acest sens, forme de complicitatea, iar a spune povestea celor pierduți devine un act de rezistență, de revoltă. Responsabilitatea nu este una individuală, ci colectivă, la nevoia de a nu lăsa crimele trecutului să fie îngropate sub stratul dens al indiferenței. Un roman care vorbește despre umanitate, despre demnitate, dar și despre răul absolut, o carte care aduce în lumină un capitol dureros din istoria Norvegiei și a Europei, de o emoție aparte. O recomand cu cea mai mare încredere absolut oricui, deoarece este genul acela de carte care, cel puțin după părerea mea, ar trebui citit de către oricine. Totuși, să vă pregătiți emoțional, deoarece este o lectură dureroasă, care cu siguranță vă va regăsi cu ochii în lacrimi. Să aveți parte de cărți cât mai pe sufletul vostru!

Cum să-ți iubești fiica, de Hila Blum - Recenzie

Editura: Pandora M 

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2023

Traducere: Monica Pruteanu

Născută la Ierusalim în 1969, scriitoarea Hila Blum a lucrat la început ca jurnalistă, iar în ultimele patru decenii a fost editoare pentru Kinneret Zmora-Bitan, una dintre cele mai mari edituri israeliene. Primul ei roman, Vizita (2011), a devenit repede bestseller și a intrat pe lista prestigiosului Premiu Sapir pentru literatură, pe care Hila Blum avea să-l și câștige în 2021, cu romanul Cum să-ți iubești fiica (apărut și la Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan, în anul 2023, tradus din limba ebraică de către Monica Pruteanu).

🌹DRAGOSTEA MATERNĂ. POSESIVITATE & ELIBERARE 🌹

Aflată la mii de kilometri de casă, Yoela stă pe o stradă întunecată și privește la două fetițe prin ferestrele unui apartament. Sunt nepoatele pe care nu le-a cunoscut niciodată, copilele fiicei pe care nu a mai văzut-o de foarte multă vreme. Așa începe, țesut printre amintirile și proiecțiile unei femei trecute de mijlocul vieții, romanul Cum să-ți iubești fiica. În centrul acestei povești fascinante se află încercarea femeii de a înțelege cum o relație născută din dragoste — căci o mamă nu poate fi decât îndrăgostită de copilul ei — a ajuns dincolo de marginile înstrăinării. Mergând înainte și înapoi în timp, ea deslușește amintiri și sentimente demult îngropate, retrăind chiar și cele mai mărunte momente de apropiere de fiica ei, uneori atât de banale, și încercând să înțeleagă de ce fiecare dintre aceste clipe pare să construiască o imagine de ansamblu a înstrăinării. Cu o rară precizie psihologică, Hila Blum urmărește pașii greșiți și amăgirile aparent nesemnificative ale vieții de familie, unde granița dintre protecție și posesie este atât de ușor de depășit, adesea fără cale de întoarcere.

„(...) Femeia nu povestea prea mult despre fetele ei, dar am înțeles ce a vrut să spună - le-a iubit, dar în același timp nu a știut să le iubească. Aceasta este problema iubirii, că a încercat.”

O prietenă de-ale mele mi-a cumpărat această carte, la rugămintea mea, deoarece a fost la București la întâlnirea cu autoarea. I-am zis că aș vrea și eu autograf, așa că n-a ezitat și mi-a îndeplinit dorința. Nu știu de ce, dar am avut de la bun început intuiția că nu este neapărat o carte care să fie pe placul meu, în sensul în care să mă regăsesc în ea, să-mi fie adresată mie. Chiar cred că Hila Blum a scris o carte relativ nișată, pe care mamele - sau femeile, în general - ar putea-o înțelege & percepe & simți mult mai bine decât un bărbat. Totuși, n-am putut să nu apreciez stilul în care totul a fost scris și livrat - de altfel, nu că nu aș fi empatic, dar doar asta am putut aprecia, pe lângă niște fragmente și pasaje de o profunzime universal valabilă. Cum să-ți iubești fiica este un roman care poate avea valențele unui jurnal, care explorează complexitatea relațiilor dintre mame și fiice, într-un cadru intim, verosimil, în care iubirea, dorința de protecție și distanțele afective nasc un univers pe cât de dramatic, pe atât de emoționant, real și palpabil. Dragostea maternă, pe cât de puternică și profundă poate fi, pe atât de sufocantă, poate chiar distructivă, are potențialul de a deveni.

„(...) Îngrijorarea este ca o cămașă de forță. La fel și dragostea. Dar până când nu o vedeam mă îngrijoram, și n-aș fi știut să spun exact de ce. Eram grijulie și era ca și cum atenția avea o forță magică, foarte aproape de superstiție. Știam că dacă sunt îndeajuns de atentă la tot, Leah se întoarce. Îi auzeam pașii pe scări. Apărea la ușă. Și cât de surprinsă eram de fiecare dată. Nu neapărat de întoarcerea ei, ci de faptul că era mult mai reală decât orice îmi aminteam.”

Yoela este o mamă care, din dorința de a-și înțelege propria fiică, de a-și înțelege dragostea pe care i-o poartă, alege să îi urmărească - dar de la distanță - viață. Această alegere relativ stranie - de a fi un observator tăcut în viața propriului copil, Leah - nu este neapărat voluntară, pe cât este o alegere... firească?! Datorată dinamicii vieții. Alegerilor ulterioare atât ale ei, cât și ale fiicei sale. Este dezvăluită teama și nesiguranța unei mame care nu știe cum să gestioneze această „distanțare fizică” față de propria-i fiică, o distanțare care oricum era inevitabilă încă de când aceasta s-a născut. Yoela își petrece timpul analizând relația cu fiica sa, punându-și întrebări privitoare la momentul în care legătura lor s-a fragmentat, de ce, cum, cum de s-a putut ajunge aici. Analizând trecutul și prezentul, Yoela caută răspunsul unei întrebări obsedante. Cum poți să-ți iubești copilul fără, totuși, să-l pierzi, să renunți la proximitatea fizică? Ce înseamnă, de fapt, această iubire? Cum poate fi manifestată de la distanță? S-a știrbit, oare, din cauza acestei distanțe? Yoela este o mamă care nu și-a propus să fie perfectă, dar și-a propus să-și protejeze fiica. Tocmai din acest motiv, știe că fiecare alegere pe care o face este dominată de un sentiment atât de iubire profundă, cât și de vinovăție acută. 

„- Da, așa e. Așa e viața pentru noi toți. Ne citim povestea fără să știm cum se va termina.

- Fiica mea, înțelepciunea mea, i-am spus.

- Mama mea, mi-a răspuns, ce o să ne facem cu tine?”

De-a lungul cărții, ea reflectă asupra propriilor greșeli, și realizează că uneori dragostea excesivă - ca orice alt tip de exces - poate deveni patologică, împingând-o departe pe fiica ei, Leah. Leah, deși este un personaj mai puțin prezent în carte, absența sa devine foarte puternică. Într-un fel, ea reprezintă arhetipul fiecărui copil, la un moment dat în viața sa - nevoia de independență, de autonomie emoțională, încercarea de a se elibera de influența maternă. Nu din răutate, nu din vreun orgoliu - ci drept dinamică firească a lumii în care trăim. Dragostea maternă se manifestă atât sub forma posesiei, din necesitatea de a proteja și ocroti, cât și sub forma eliberării, la un moment dat - cordonul ombilical trebuie să fie, în cele din urmă, tăiat. Momentele intime dintre cele două sunt la fel de dureroase ca și cele de separare. Yoela dorește doar binele fiicei sale, bineînțeles, iubind-o necondiționat. Totuși, îi ia destul de mult să realizeze că, prin dorința de a o ocroti în permanență și de a o ghida în viață, o împiedică pe Leah să-și găsească propriul drum - fie că acesta este unul presărat cu dezamăgiri, cu tristețe, cu lacrimi și eșecuri. Uneori, o astfel de iubire chiar poate deveni o povară... Chiar dacă iubirea părintească este una fără limite, infinită...

„În toți acești ani, am mers pe urma pașilor lui Leah, când se află lângă mine, iar timpul a trecut peste el însuși și s-a zdrobit. Când avea cinci ani, mă minunam în fața fotografiilor cu ea la trei ani. Când avea șapte ani, mi-era greu să-mi amintesc de ea la cinci ani. Când avea zece ani, copilul pe care îl avusesem deja dispăruse complet din mintea mea.”

Cum să-ți iubești fiica este un roman despre înstrăinare, despre iubire și sacrificiu. Blum nea arată că a iubi cu adevărat pe cineva poate însemna, uneori, și să-i permiți să plece, să dai drumul coliviei în care l-ai închis. Să-i permiți să-și trăiască viața fără a simți povara așteptărilor altora. Yoela este copleșită de vinovăție - asta am simțit în majoritatea paginilor cărții -, dar și de dorința de a-și reconstrui legătura cu Leah. Totuși, ea știe că, uneori, este prea târziu pentru reconciliere. Hila Blum a scris un roman emoționant, profund, real și introspectiv, portretul unei mame care încearcă să înțeleagă cum de dragoste - chiar poate cel mai profund și frumos sentiment - a reușit să ajungă un obstacol în calea fericirii și împlinirii fiicei sale. Tocmai de asta menționasem mai sus că această carte ar fi fost mult mai bine înțeleasă de către o mamă sau, în esență, un părinte. Nu cred că am, încă, vârsta necesară pentru a-l putea fi înțeles așa cum poate ar fi trebuit. Cine știe, poate cândva în viitor - în anumite circumstanțe pe care mi le voi fi creat - voi reciti această carte și o voi simți altfel. Oricum, mi-a plăcut foarte mult modul în care Hila Blum a împachetat această lecție de viață, respectiv scriitura profundă și emoționantă.

Mar del Plata, de Claudio Fava - Recenzie

Editura: Lebăda Neagră

Colecția: Grey Spot

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2023

Traducere: Ingrid Beatrice Coman-Prodan

Claudio Fava (născut la 15 aprilie 1957 în Catania, Sicilia) este jurnalist, scenarist, scriitor și politician italian. Este coordonatorul Secretariatului Național al Partidului Sinistra Ecologia Libertà (SEL). Până în 2009, a fot deputat în Parlamentul European al Stângii Democrate (SD), parte a Grupului Socialist. A scris pentru diferite ziare și posturi de televiziune, acoperind probleme diverse, de la cele din zonele războiului și lupta de înăbușire a Costa Nostra din Sicilia, până la procesele dificile de pace din America de Sud. Locuiește în Italia. Romanul Mar del Plata fost publicat în Italia, în 2013.

✊ SOLIDARITATE. CURAJ. REZISTENȚĂ. PRIETENIE ✊

Bazat pe o poveste adevărată, romanul lui Claudio Fava definește prietenia, solidaritatea, sacrificiul și libertatea în Argentina asuprită de discreționarul Videla. Jucătorii echipei de rugby din Mar del Plata reprezintă poporul oricărui regim dictatorial. Fava aduce în prim-plan teme încă dezbătute în procese pentru crime împotriva umanității.

„- E-adevărat. Scrieți că scârboșeniile astea n-ar trebui să se-ntâmple în sport, puta madre! Argentina are nevoie de aer curat, mai ales acum, când vin Mondialele.”

Inspirat din fapte reale, Mar del Plata pur și simplu te zguduie, spunând o poveste emoționantă & tragică despre suferință, curaj, rezistență, solidaritate și prietenie. Fava, cu un stil concis și direct, vorbește despre trauma dictatorială din Argentina, plasându-ne în mijlocul unei echipe de tineri rugbiști care, fără să își dorească neapărat, devin simboluri ale curajului și rezistenței în fața opresiunii. Într-un mod profund uman, povestea redă conflictele din interiorul unei societăți rupte, fragmentate și dezbinate de puterea dictatorială. Totul începe când echipa de rugby din orașul argentinian Mar del Plata decide să își joace ultimul meci, în ciuda presiunilor și amenințărilor regimului dictatorial. Într-o țară în care teroarea, violența și crimele în numele statului erau ceva la ordinea zilei, acești tineri refuză să cedeze în fața fricii, să își dea deoparte valorile, deși știu că își asumă un risc uriaș și ar putea plăti cu propria viață. Romanul lui Claudio Fava ne pune față în față cu supremația & puterea demnității umane, iar actul de sfidare a regimului - prin simpla acceptare a unui ultim joc - devine, de fapt, un simbol profund al luptei pentru libertate. Puși să aleagă între a da dovadă de lașitate și onoare, urmându-și visurile, este clar ce vor alege cei din echipa Mar del Plata...

„Zece mii de persoane care mărșăluiau imobile, impertinente, un gest de sfidare care transformă tăcerea aceea într-o muzică, fiecare pas era un gând interzis, fiecare lovitură de picior era un ultim salut adus Argentinei care de-acum își măcelărea propriii fii în mijlocul străzilor, care ajunsese să mestece carne din propria carne, care se juca de-a viața și de-a moartea în numele absurd al patriei.”

Tinerii sportivi, plini de viață și visuri și speranțe, știu că își asumă un destin tragic. Tocmai acest lucru îi transformă, de fapt, într-un fel de „martiri”. Căpitanul echipei, în special, se remarcă printr-o forță interioară aparte, prin capacitatea de a-i inspira pe cei din jur, chiar și în fața unei morți iminente. Într-un fel, aceștia devin simbolul real al unei generații care și-a sacrificat tinerețea și visurile pe altarul unui regim dictatorial terifiant - fiecare dintre acești băieți devine o dovadă tragică, din păcate, a faptului că omul, în cele din urmă, întotdeauna are ceva de spus și de demonstrat. Ei nu sunt descriși drept eroi invulnerabili, ci drept oameni obișnuiți care, deși se regăsesc în situații limită, au curajul de a merge mai departe, de a se alinia visurilor pe care le au, în ciuda faptului că simt frică, în ciuda faptului că știu ce, cel mai probabil, urmează să se întâmple. Este un roman despre cum să-ți păstrezi demnitatea - chiar și atunci când toate „șansele” par să fie împotriva ta. Din păcate, duritatea realității este înfățișată în această carte - lupta pentru dreptate nu este întotdeauna încununată de succes, dar reminescențele sale se vor fi făcut resimțite mult, mult timp de-acum înainte. Întocmai acest curaj face ca povestea să devină atât de puternică și atât, atât de profundă.

„Pablo ieși la fereastră în maiou; văzu Buickul, văzu polițiștii (...). Se-ncălță și ieși în grabă. Maică-sa nici măcar nu-ncercă să-l oprească: îl văzu cățărându-se pe scări, apoi apărură ăia doi în impermeabile largi care urcau scările câte trei odată. Unul din ei avea în mână o pușcă scurtă ca o măturică. Femeia își duse o mâna la gură și-și mușcă degetul până la sânge. Se gândi ce proastă fusese că făcuse un singur copil.”

Eroii lui Claudio Fava poate nu sunt victorioși, dar devin memorabili prin refuzul de a ceda. Dictatura argentiniană, opresiunea sistemică a disidenței, toate acestea sunt reiterate prin destul celor din echipa Mar del Plata. Fava nu idealizează suferința, nu glorifică jertfa, ci ne arată în mod direct și fără vreun filtru modul în care dictaturile extremiste (pleonasm?) calcă în picioare viața și visurile oamenilor. Stilul lui Claudio Fava este laconic, dar extrem de puternic, relevant, pe alocuri profund și emoționant. De fapt, nici nu are nevoie să folosească metafore elaborate sau alte „artificii stilistice” pentru a transmite un mesaj de o profunzime aparte - fragilitatea umană pusă în contrast cu brutalitatea regimului politic contemporan cărții. Astfel, reușești să te conectezi mult mai intens cu personalele și să înțelegi dimensiunea umană, reală, a tragediei lor - o dimensiune care cu siguranță și-a găsit, din păcate, corespondenți și în lumea reală. Mar del Plata a fost o carte care, deși are dimensiuni reduse și se citește foarte rapid, pur și simplu m-a cutremurat, mi-a rupt sufletul și, la sfârșit, m-a regăsit cu lacrimi în ochi. O adevărată surpriză literară - iar totul a fost cu atât mai intens când am aflat că, de fapt, autorul s-a inspirat dintr-o poveste adevărată... Cât de tragic și nedrept!

„(...) era atârnat de un cârlig de măcelar în podul de la Capucha și din pântecul lui spintecat călăii lăsau să se scurgă pentru totdeauna sânge, pișat, viață; se uitau cam scârbiți la balta închisă la culoare care creștea sub corpul ăla muribund și între timp fumau și se gândeau că după asta avea să le revină sarcina să curețe; dacă ar fi fost după ei, l-ar fi aruncat dintr-un avion, l-ar fi răpus cu o lovitură de baionetă; ei bine, nu, Montero ținea neapărat, al dracului de mult ținea.”

Romanul lui Claudio Fava vorbește despre fragilitatea libertății și despre prețul pe care, într-un regim dictatorial, cei care o apără ajung să-l plătească. Într-o astfel de dinamică politică și socială, nimeni nu este cu adevărat în siguranță, iar cei care îndrăznesc chiar și într-o mică măsură să sfideze autoritatea, adesea plătesc cu viața. Uneori, de fapt, nici nu trebuie să iei parte la astfel de acte - este îndeajuns doar ca o persoană - care se găsește pe o anumită treaptă socială - să nu te placă. Însă, în mijlocul acestei suferințe omniprezente, romanul ne amintește cât de puternică este solidaritatea, prietenia, cât de frumos și curajos poate fi omul... Chiar dacă este o carte cu un final tragic, curajul tinerilor rugbiști continuă să rămână un exemplu pentru generațiile viitoare - o dovadă a faptului că, uneori, demnitatea poate fi chiar mai importantă decât supraviețuirea. După ce am terminat cartea, am rămas cu un gust amar - un sentiment de revoltă care, pe alocuri, se amesteca cu admirația. Curajul de a înfrunta cele mai cumplite circumstanțe, cu fruntea sus și păstrându-ți demnitatea și valoarea umană, nu are cum să nu te inspire! O recomand din tot sufletul absolut oricui care vrea să citească o carte memorabilă!

Trilogia gemenilor, de Ágota Kristóf - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2024

Traducere: Tristana Ir

Ágota Kristóf s-a născut la Csikvánd, în Ungaria, în 1935. La douăzeci și unu de ani a emigrat, împreună cu soțul și fiica ei de patru luni, în Elveția, lăsând în urmă umbra sovietică ce amenința Ungaria. A lucrat într-o fabrică, unde a învățat limba țării adoptive. Primul roman, Marele caiet (1986), a câștigat Grand Prix Littéraire Européen al asociației scriitorilor francofoni și a fost tradus în patruzeci de limbi. A mai scris piese de teatru și povestiri, dar și romanele Dovada (1988) și A treia minciună (1991; Prix du Livre Inter, 1992), care completează Trilogia gemenilor. Ágota Kristóf a murit în 2011.

• GRAND PRIX LITTÉRAIRE EUROPÉEN 1986 • PRIX DU LIVRE INTER 1992 • GOTTFRIED KELLER PREIS 2001 • EUROPEAN LITERARY AWARD 2008 •

Totul începe în Marele Oraș, în care viața e de-acum insuportabilă, din care o mamă e nevoită să fugă, lăsându-și apoi copiii alături de bunica lor, la țară, și căutând pentru ea o soartă mai bună. Neștiutoare de carte, răutăcioasă, aceasta din urmă le face viața amară celor doi copii, gemeni în aparență fără apărare. Numai că ei nu se dau bătuți și, sprijinindu-se unul pe altul, învață pe cont propriu legile vieții, ale cruzimii, ale unei existențe pe care o urmăresc cu creionul pe hârtie. Căci, abandonați într-o țară aflată în război, lipsiți de simț moral, ei încep să-și consemneze zilnic, în jurnal, faptele, întâmplările prin care trec, măruntele sau marile nesăbuințe care-i maturizează.

„Bărbați și femei dispar fără ca nimeni să știe de ce, iar familiile lor nu vor mai avea niciodată nicio veste de la ei. 

Frontiera e reconstruită. Acum e de netrecut.

Țara noastră este înconjurată de sârmă ghimpată; suntem total rupți de restul lumii.”

Trilogia gemenilor  este un roman fenomen, de o forță literară ieșită din comun, o operă cutremurătoare și profundă, o radiografie a naturii umane, a violenței, a războiului. Vorbim despre o trilogie în sensul în care cartea de față adună laolaltă cele trei volume - Marele caiet, Dovada și A treia minciună - și urmărește povestea a doi frați gemeni, Lucas Și Klaus, într-o lume marcată de război, de oroare și sărăcie, de foamete și moartea, de marginalizare și izolare... O lume a cruzimii. Totul începe când cei doi frați sunt duși la bunica lor în timpul războiului. Departe de a fi un refugiu sigur, în care cei doi ar putea crește simțind căldura unui cămin, viața lor la țară devine o continuă luptă pentru supraviețuire, pentru adaptare. Cu siguranță, cartea de față nu doar că va deveni una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta, ci va rămâne o carte etalon pentru mine - o carte pe care, de când am citit-o, am recomandat-o oricui, dar absolut oricui. Și vreau să vă spun că, la rândul lor, persoanele care au citit-o după ce le-am recomandat-o, au recomandat-o mai departe... Tot ce sper este ca romanul lui Ágota Kristóf să ajungă la cât mai multă lume. Pentru că este o carte pur și simplu monumentală, care îți rămâne în suflet mult, mult, mult timp după ce o vei fi terminat-o!

„- Mama ta unde e?

- A murit.

- Era prea bătrână și a murit?

- Nu. A murit din pricina războiului. A omorât-o un obuz, pe ea și pe bebelușul ei care era surioara mea.

- Unde sunt ele acum?

- Morții nu sunt nicăieri și sunt peste tot.

Copilul zice:

- Sunt sus în pod. Le-am văzut. Chestia aia mare din oase și chestia aia mică din oase.”

În Marele caiet, gemenii își notează viața într-un jurnal comun - niciodată nu știi cine anume, fiindcă mereu folosesc adresarea la plural, „noi” - descriind viața lor de zi cu zi. Violența, lipsa emoției, răceala, detașarea - toate sunt dovezi ale experiențelor brutale cu care au de-a face. Au de-a face cu sărăcia lucie, cu lipsa educației, iar în aceste condiții devin pur și simplu produse ale circumstanțelor în care cresc. Într-un fel, supraviețuirea depinde de adaptare, iar adaptarea în astfel de condiții de conduce la anihilarea sentimentelor, emoțiilor, trăirilor. Dovada, pe de altă parte, urmărește momentul în care Lucas fuge din satul bunicii, și îl lasă în urmă pe fratele său, Klaus. Acum, el trebuie să își găsească locul într-o societate disfuncțională, bolnavă, care încă trăiește ororile războiului. În A treia minciuni, probabil cea mai profundă & dureroasă parte a trilogiei, linia de demarcație dintre realitate și ficțiune devine tot mai neclară - cititorul este provocat să pună sub semnul întrebării cam tot ce a citit în celelalte două părți. Pentru mine, cea de-a treia parte a fost de o durere aproape palpabilă, iar la sfârșit n-am mai putut să îmi rețin lacrimile. Am plâns pentru Lucas și Klaus, am plâns pentru întreaga familie, pentru acea parte a istoriei... Am plâns pentru toți cei care au pierit și care s-au pierdut, pentru toți cei care s-au înstrăinat de adevărata lor identitate. Oh, Doamne, ce carte superbă!

„- Da. Există vieți care sunt mai triste decât cea mai tristă dintre cărți. 

Eu spun:

- Așa e. O carte, oricât de tristă ar fi, nu poate fi la fel de tristă ca o viață.”

Cei doi gemeni sunt strâns legați de tăcere și suferință, sunt prototipuri ale copilului inocent abandonat și nevoit să crească într-o lume lipsită de compasiune, de dreptate. În Marele caiet, cei doi învață să își îngroape orice urmă de slăbiciune sau empatie, orice emoție, exersând o disciplină strictă, autoimpusă. Supraviețuirea într-o astfel de lume presupune, într-un fel, să-ți pierzi umanitatea. Cei doi devin parcă „mașinării ale supraviețuirii”, construite doar pentru un astfel de scop - sunt capabili să comită sau să îndure acte teribile de violență, fără a-și exprima durerea în vreun fel. Sunt simboluri ale unei copilării distruse, reduse la o existență dură, lipsită de emoții - inocența este sacrificată pe altarul cruzimii și nevoii de adaptare. Pe măsură ce povestea avansează, cei doi frați ajung să fie separați - în acest punct, narațiunea devine ceva mai fluidă și mai complexă, iar identitățile celor doi fuzionează, pentru ca o pagină mai târziu să devină fragmentate, sfărâmate. Simbolic, Lucas și Klaus sunt reflecții ale aceleiași ființe, ale aceluiași suflet - își pierd delimitările clare și se transformă în enigme vii, iar într-un punct ajungi să te întrebi dacă, de fapt, Lucas & Klaus au fost vreodată reali, au fost vreodată entități separate.

„Privata e în fundul grădinii. Nu e niciodată hârtie. Ne ștergem cu cele mai mari frunze de la anumite plante.

Mirosim amestecat a bălegar, pește, iarbă, ciupercă, fum, lapte, brânză, nămol, pământ, sudoare, urină, mucegai.

Puțim ca Bunica.”

Trilogia gemenilor este un roman de o complexitate și de o profunzime marcantă. Klaus și Lucas sunt părți diferite ale aceleași identități fracturate, iar încercările lor de a se separa sau de a se regăsi oglindesc modul în care trauma poate avea un impact formidabil asupra identității. Identitatea este un construct fragil, dependent de context și de experiențe - în momente de maximă suferință, granițele identității devin fragile, se estompează. După ce am închis cartea, am rămas cu un gol în interior, cu un nod în gât și cu lacrimi în ochi. Nu avem parte de concluzii confortabile, nu avem parte de soluții. Nu. Ágota Kristóf, dimpotrivă, creează o lume în care nu există dreptate, nu există inocență, nu există bunătate. O lume pe care Dumnezeu pare că a uitat-o, a trecut-o cu vederea. O lume pe care pare că Dumnezeu însuși a blestemat-o. Vă spun, am avut nevoie de câteva zile pentru a mă aduna după ce am terminat cartea - în tot acest timp, nu am putut citi nimic altceva. M-a cutremurat, m-a mișcat până la lacrimi și mi-a dat de gândit. Iubesc când o carte reușește să facă asta cu mine - să mă facă să contemplez asupra propriei vieți, poate să-mi dau seama că, uneori, sunt privilegiat. V-o recomand cu cel mai mare drag, deoarece sunt sigur că o veți simți cel puțin la fel de intens cum am simțit-o și eu!

Fiica, de Anna Giurickovic Dato - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Eroscop

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2018

Traducere: Cerasela Barbone

Anna Giurickovic Dato s-a născut în 1989 în Catania. În 2012, una dintre povestirile ei a câștigat locul întâi la concursul literar „Io, Massenzio” din cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Roma. În 2013, Anna Giurickovic Dato a fost finalistă la Premiul Chiara Giovani. Fiica este romanul său de debut. Acesta a apărut și la Editura Trei, în colecția Eroscop, în traducerea din italiană a Ceraselei Barbone.

⭐ ROMAN NOMINALIZAT LA PREMIILE STREGA 2017 & BRANCATI 2018 ⭐

Fiica descrie relația ambiguă dintre o mamă și fiica ei, atunci când se luptă pentru favorurile sexuale ale aceluiași bărbat. Silvia l-a cunoscut pe Giorgio când avea doar șaisprezece ani. Ea era o adolescentă naivă, el avea deja o carieră solidă în diplomație. Un bărbat puternic, cu un secret teribil. Două decenii mai târziu, văduvă în urma morții misterioase a lui Giorgio, Silvia se îndrăgostește de Antonio. În timpul unui prânz, ea asistă șocată la încercarea Mariei, fiica sa adolescentă, de a-i seduce iubitul. Oare Maria este cu adevărat inocentă? De ce își dorește atât de mult să-l cucerească pe Antonio? Iar Silvia chiar nu avea habar de viața secretă a lui Giorgio? Răspunsurile apar în dansul erotic al Mariei, în exaltarea lui Antonio și în amintirile senzuale ale Silviei. Fiica pune la îndoială toate certitudinile noastre: victimele sunt în același timp călăi, iar inocenții sunt și vinovați.

„- (...) Gândește-te tu că trebuie să scrii un roman despre o ceartă în familie, de exemplu. Dacă ai așterne pe hârtie, cuvânt cu cuvânt, ce își spun cu adevărat, ei bine, absolut niciodată nu i-ai putea transmite cititorului sentimentul pe care tu însuți l-ai simțit când ai asistat la ceartă în realitate.

- Deci? E mai bine să nu scrii despre asta.

- Sau scrii altceva similar, care să accentueze părțile cele mai rele și cele mai bune, care să anuleze incoerențele personajelor și să le facă să semene mai mult cu ele însele.

- De aceea modifici realitatea?

- Nu, modific ficțiunea ca să semene mai mult cu realitatea. Realitatea și ficțiunea comunică prin diferite limbaje”

Ciuuuuudată carte. Prea ciudată pentru gusturile mele. Și, dincolo de a fi fost ciudată, nici nu mi-a plăcut cum a fost scrisă - nu de alta, dar chiar n-am o problemă cu acele cărți mai ciudate, mai ieșite din comun. N-am o problemă, cel puțin atât timp cât îs scrie bine. În schimb, cartea Annei Giurickovic Dato mi s-a părut destul de superficială - poate mi-ar fi plăcut să fie pe alocuri mai profundă, să sape mai adânc în relația dintre mamă și fiică, dintre Silvia și Maria. Nu îmi amintesc prea bine ce s-a întâmplat în carte, pentru că am citit-o acum ceva timp, dar îmi amintesc bine faptul că, la un moment dat, pur și simplu îmi doream să o termin și s-o las deoparte. Nu obișnuiesc să renunț la cărți odată ce le-am început, chiar dacă se dovedește, după doar câteva pagini, că nu e ce mă așteptam și nu este pe gustul meu. Oricum, am văzut că are și un rating foarte mic pe Goodreads - nu am avut o problemă, pentru că am mai pățit să citesc cărți cu rating foarte mic cărora eu, în cele din urmă, le-am dat 5 steluțe. Am crezut că așa va fi și în cazul de față, însă se pare că m-am înșelat amarnic.

„- Fiecare ființă umană caută un ritm în orice, rutina e un ritm, tradiția e un ritm. Necesitatea imperioasă a fiecărui om, chiar și a celui mai antic...

- Omul din Neanderthal!

-... de a da o regularitate lucrurilor, ca să aibă astfel o siguranță. Repetiția, ciclitatea, tam tam.”

Nu va fi o recenzie (să-i zicem așa) lungă sau prea relevantă, pentru că nu-mi amintesc foarte clar ce anume s-a petrecut în carte. Îmi amintesc că citeam și la un moment dat eram la modul „pe bune?”, adică nu neapărat pentru că mi s-ar fi părut șocant ceea ce citesc (îmi place să fiu șocat de lucruri pe care le citesc), ci pentru că, în continuare, aveam impresia că totul e așa de sec și de plictisitor și că nu se întâmplă mai nimic care să mă antreneze în lectură. Am rămas detașat de aceasta, de toate personajele și de toate întâmplările. Nici nu-mi pot aminti dacă romanul a avut vreun pic de profunzime. Mda, am înțeles că autoarea a încercat să exploreze acea limită întunecată a omului, cu toate dorințele și pornirile sale, cu toate valențele primitive și crude, dar nu mi se pare că i-a reușit - nu că aș fi făcut-o eu mai bine, dar pur și simplu n-a fost pentru mine. Nu mi s-a părut deloc dramatică relația dintre Silvia și Maria - ba, dimpotrivă, mi s-a părut chiar superficială, „analizată” doar la suprafață. Poate, nu știu, ar fi fost mult mai inspirat dacă Anna Giurickovic Dato le-ar fi confruntat față în față pe cele două nu neapărat mai des, ci mult mai serios, mult mai sincer.

„- Altfel, e un păcat: tu citești de-a valma, dar rămâi doar cu o primă, slabă, constantă și modestă semnificație în comparație cu ceea ce scriitorul (scriitorul e un geniu!) a scris și a gândit. Nu ți se pare că e un mare păcat?”

Într-un fel, am reușit să urmăresc ideea aceasta cu „trauma” care se perpetuează din generație în generație. Întâi Silvia, apoi Maria. Dar nu mi s-a părut că a reprezentat punctul central al cărții - când, în cele din urmă, cam acesta este „factorul” care o face pe Maria să devină așa cum este. În fine. Nu știu ce v-aș mai putea spune, așa că mă voi opri aici. Am dat destul de la nimereală peste această carte, n-a fost pe lista mea de lecturi, însă am găsit-o pe Vinted la un preț foarte, foarte mic, și-am zis să-i dau o șansă (de altfel, chiar mai auzisem de ea în trecut - nu neapărat recomandată de cineva, pe cât menționată, și încă de atunci mi-a atras atenția, mai ales după ce i-am citit și descrierea). Mă bucur că am citit-o, dar nu mă bucur că nu mi-a plăcut. I-am dat două steluțe pentru că am avut răbdarea de a o fi citit până la capăt - deci, o steluță este strict pentru mine. Sunt curios, voi ați citit Fiica, de Anna Giurickovic Dato? Dacă da, cum vi s-a părut? Mă gândesc că poate dacă aș fi recenzat-o imediat ce aș fi terminat-o, aș fi putut spune mai multe despre ea, deoarece mi-aș fi amintit mai multe. Totuși, faptul că în capul meu am doar o idee vagă privitoare la ce s-a întâmplat în carte, probabil deja spune multe despre aceasta! Lecturi faine să aveți!