Iepurele blestemat, de Bora Chung - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2024

Traducere: Iolanda Prodan

Bora Chung (n. 1976) a publicat trei romane, trei volume de proză scurtă și a tradus în coreeană literatură modernă rusă și poloneză. A studiat la Yale University și Indiana University, după care s-a reîntors în Coreea de Sud, unde traduce și scrie ficțiune.

𒀱 LA SUBTILA GRANIȚĂ DINTRE REALITATE & FANTEZIE 𒀱

Un volum extrem de original al unei scriitoare coreene în plină ascensiune, Iepurele blestemat este o antologie unică și plină de fantezie de povestiri stranii, greu de încadrat într-un gen literar anume. Ștergând granițele dintre realismul magic, horror și science-fiction, Bora Chung lasă să se desfășoare în proza ei scene și personaje parcă rupte din Edgar Allan Poe, Kafka sau Marlon James: un băiat cu puteri supranaturale care scapă din grota unui monstru totemic ce terorizează o întreagă comunitate din vremuri imemoriale; iepurași translucizi, fetișuri răzbunătoare ce distrug afacerea unui om nedrept; un cap ciudat, făcut din reziduuri umane, ce iese din toaletă și se transformă în cele din urmă într-o femeie frumoasă... Povestiri unice, având contexte diferite, de inspirație eterogenă, prozele Borei Chung sunt însoțite pe alocuri de o grație neașteptată care, departe de a respinge, te îndeamnă să citești mai departe.

„Dinții zimțați și metalici ai capcanei, special puși ca să împiedice fiarele sălbatice să scape, au pătruns adânc în ceafa și capul femeii, din care a țâșnit un șuvoi de sânge pe podea. Băiatul s-a târât degrabă lângă maică-sa și a început să-i lingă lacom sângele.”

Well, this was a book! Fascinant, ciudat, întunecat, bizar, neașteptat de bun... Iepurele blestemat cuprinde o colecție „selectă” de povestiri care ne împing la marginea realității și fantasticului, îmbinând grotescul cu elemente de basm, coșmarești, și care reușește să creeze un univers literar deopotrivă captivant și tulburător, nebunesc și plin de haos. Într-un fel, deși povestirile sunt majoritatea cu tentă horror și grotească, Bora Chung vorbește despre laturi întunecate ale umanității - răzbunarea, durerea, obsesia, dependența, voracitatea, precum și despre opresiune, despre dorința de eliberare, într-o manieră care îmbină stilul gotic cu profunzimea poveștilor cu tâlc. Realul și imaginarul sunt despărțite printr-o linie fină de demarcație, iar povestirile pot fi percepute atât drept povești de groază, cât și fabule metaforice, care în cele din urmă transmit un mesaj profund uman. Deși fiecare povestire este unică, ele împărtășesc aceeași atmosferă de tensiune, de bizar și... ciudățenie. De la povestirea titulară - despre un iepure blestemat - care îți induce un sentiment de angoasă, ca urmare a răzbunării și destinului implacabil, până la alte narațiuni despre indivizi captivi în mecanisme care le depășesc puterea de control, fiecare povestire în sine reprezintă o călătorie de o intensitate aparte.

„Închid ușa odăii și pășesc în mijlocul întunericului deplin, de nepătruns.

Tenebrele sunt singura mea consolare în această lume diformă.”

Povestirile scrise de Bora Chung pur și simplu te bântuie, sunt tensionate, sunt ciudate, și-ți provoacă un sentiment de angoasă - supranaturalul și coșmarul se infiltrează încetul cu încetul în viața cotidiană. Chiar dacă la început aceste povestiri pot sugera o realitate familiară, nu durează mult până când haosul oniric preia controlul, iar răul și întunericul capătă forme din ce în ce mai neașteptate. Există ceva „grotesc” și „visceral” în această carte, care reușește să redea cu finețe fragilitatea ființei umane în fața sorții și destinului - de cele mai multe ori, destul de violente și dureroase. Personajele Borei Chung sunt parcă promise torturii, sunt prinse între vis și realitate, între coșmar și izbăvire. Ele trăiesc experiențe de alienare și opresiune, iar deseori identitatea lor este una fluidă, care într-un fel conturează imaginea omului modern - prins între dorința de eliberare și frica de necunoscut. Fie că este vorba despre victime ale unor forțe supranaturale sau indivizi care se luptă cu propriile lor limitări, personajele Borei Chung sunt mereu în pragul disperării, resemnării. Totuși, surprinzător este faptul că, chiar și în cele mai bizare și neașteptate circumstanțe, aceste personaje sunt de o profundă umanitate. Blestematul fanatic, de exemplu, din prima povestire, este rezultatul unor alegeri făcute în prezent - cu alte cuvinte, fiecare lucru din lumea aceasta se plătește... Chiar dacă „plata” capătă forme atât de bizare.

„Să fie acesta blestemul bătrânului?

Sau poate e binecuvântarea sa?”

În Iepurele blestemat, am avut impresia că Bora Chung se concentrează în special pe aspectele suferinței și răzbunării care definesc o parte a condiției umane. Blestemele, entitățile supranaturale, întâmplările bizare devin metafore pentru stările psihologice ale personajelor. De-a lungul fiecărei povestiri, nu ai cum să nu te gândești la niște lucruri profund umane, cum ar fi să zicem trauma colectivă și individuală, opresiunea socială. De asemenea, povestirile sugerează și că răul nu este întotdeauna o forță care provine din exterior, ci una care își are origine în interiorul fiecărui individ - fie sub forma fricii, fie sub forma frustrării, lăcomiei, răzbunării. Într-un fel, universul creat de Bora Chung se bazează pe monștrii pe care îi întâlnim în viața reală & care adesea sunt reflexii ale propriilor noastre slăbiciuni, ale conflictelor pe care le ducem cu noi înșine. Ar fi ciudat să zic că în îmbinarea aceasta dintre fantezie și realism, stilul Borei Chung este unul „vizual” și „senzorial”? Pentru că reușește să creeze imagini atât de puternice și palpabile încât efectiv le simți... Sentimentul ăla de claustrofobie, de frică, de angoasă, de tensiune care stă să explodeze în viața ta. O scriitură de o calitate cinematografică, în care grotescul & horrorul se îmbină armonios dând naștere unui simbolism aparte...

„În dimineața următoare, la răsăritul soarelui, bărbatul s-a întors împreună cu câțiva săteni pe cărăruia de munte, acolo unde îl văzuse pe băiețelul cu colți ascuțiți. Mocirla vâscoasă rămasă în urma zăpezii ce se topea înghițise urmele băiatului cu trup de aur și ale bărbatului cu pântecul sfârtecat.”

Bora Chung combină elemente ale poveștilor tradiționale asiatice cu influențe din literatura gotică universală și horrorul occidental, într-un stil care reflectă diversitatea influențelor culturale și literare. Există o așa ciudată tensiune între componenta estetică a cărții și stilul terifiant, pentru că autoarea manipulează aceste contraste într-o voce distinctă, aș spune, în peisajul literaturii contemporane. Dap, am recomandat această carte absolut oricui după ce am citit-o, și mă bucur nespus să văd că, într-adevăr, primește atenția care i se cuvine. Am adorat fiecare poveste, și chiar dacă aș spune că unele mi-au plăcut mai mult decât altele, asta nu prea are relevanță - comparativ, fiecare povestire are ceva special, are acel ceva ciudat pe care nu-l poți teoretiza & explica, ci doar îl poți simți în momentul în care citești cartea. Cu siguranță vom mai auzi de Bora Chung și eu chiar sper să fie traduse și alte cărți ale autoarei. În general, eu nu prea mă împac cu scriitori asiatici, și n-aș ști să vă spun de ce, dar recunosc că acest contact literar - cu un autor asiatic, în esență - a fost unul cu adevărat memorabil. Am adorat fiecare pagină din această carte și, sincer, a fost una dintre cele mai frumoase surprize literare ale anului 2024. V-o recomand cu cea mai mare încredere & fără să stau măcar o clipă pe gânduri!

Cealaltă soră (Karlstad, #2), de Mohlin & Nyström - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2024

Traducere: Maria Carmen Lungu

Peter Mohlin s-a născut în 1976 și a copilărit în apropierea orașului Karlstad, unde se petrece acțiunea din Ultima viață. Are o diplomă în jurnalism și a fost reporter înainte să intre în industria comunicării. Timp de mai mulți ani a condus o agenție de marketing. Pe lângă scris, se ocupă de investiții în capital privat. Peter Nyström s-a născut tot în 1976 și a copilărit în același oraș ca prietenul său, Peter Mohlin. A urmat studii de actorie și teatru. După zece ani pe scenă, acum scrie scenarii de film și piese de teatru, dar și regizează spectacole de teatru. Cei doi au început un roman polițist la zece ani, iar acum au decis să-și continue visul. Ultima viață este romanul lor de debut.

👁️⃤  SECRETELE & RĂNILE PE CARE LE PURTĂM 👁️⃤

Volumul al doilea al seriei Karlstad, după Ultima viață. Drepturile pentru serie au fost vândute în 18 țări. Alicia Bjelke e o tânără a cărei figură mutilată îi face pe toți să se ferească de ea. În același timp, este o programatoare genială care a creat o aplicație pentru întâlniri împreună cu Stella, superba ei soră, actuala imagine a companiei. Dar într-o zi Stella e ucisă cu brutalitate, iar Alicia începe să se teamă că ar putea fi următoarea victimă. Cazul îi este dat fostului agent FBI John Adderley, care încă locuiește în Karlstad sub o identitate falsă. Nevoit să jongleze cu decizii aflate chiar dincolo de limita moralității, dar încercând să profite de prilejul oferit de anchetă, John face tot posibilul să scape din Suedia și să se elibereze, în sfârșit, de umbrele prezentului și trecutului. Dar e posibil să fie deja prea târziu...

„Iar după aceea ar fi fost din nou doar ele două împotriva lumii.”

Cealaltă soră, de Peter Mohlin și Peter Nyström, a fost un thriller interesant, captivant pe alocuri, dar care mi se pare că a început bine și, din păcate, s-a cam pierdut - sau m-a pierdut - pe parcurs. De fapt, cred că lucrurile au fost mult prea lungite pentru gustul meu, îndeajuns de lungite încât să știrbească din tensiune și, de asemenea, să transforme lectura în una mult prea greoaie, mult prea lentă pentru ceea ce caut eu în general la cărțile thriller. De asemenea, întrucât este și al doilea volum din serie, iar eu nu l-am citit (încă) pe primul, trebuie să recunosc că nu prea am înțeles treaba cu John Adderley, de ce ar locui în Karlstad sub o identitate falsă. Chiar dacă autorii au reușit să creeze un personaj fain din Alicia, și chiar mi-a plăcut s-o urmăresc și să descopăr trecutul ei - în care Stella încă trăia -, respectiv faptul că, în cele din urmă, lucrurile dintre ea și Stella nu erau chiar atât de roz pe cât ar fi părut în planul prezent al cărții. Există mister în carte, asta-i clar, dar acesta abia se poate resimți între paginile cărțile, iar lucrurile sunt dezvăluite parcă mult prea încet - la un moment dat, nici nu îmi dădeam seama dacă ar trebui să fiu sau nu surprins de ceea ce tocmai am aflat, iar asta se datora în special lentorii cu care a decurs totul.

„Avea nevoie să știe că măcar cineva era de partea ei atunci când poliția avea să vină ca să o aresteze. Cineva care înțelegea că acționase în legitimă apărare, că fusese o chestiune de viață și de moarte.

Că nu fusese vina ei.”

Deci, la această carte nu intriga a fost o problemă, că mi s-a părut chiar interesant tot ce s-a întâmplat și mai ales încotro au mers lucrurile. Marea problemă a fost, de fapt, ritmul cărții, parcă mult prea sacadat, sincopat, cu întâmplări care pur și simplu n-aveau nicio relevanță pentru direcția cărții, ca și cum 1) fie era nevoie ca această carte să aibă un anumit număr de pagini pentru a fi publicată, iar acele pagini nu puteau decât fi încărcate cu inutile detalii, fie 2) mi-a scăpat mie ceva și, într-adevăr, ele aveau vreo anumită relevanță. Nu știu și nici nu mă mai interesează, fiindcă fusesem îndeajuns de plictisit încât să-mi doresc doar să ajung la sfârșitul celor peste 350 de pagini și să las povestea deoparte. Un alt lucru bun a fost, de altfel, și faptul că acest roman s-a citit destul de rapid, și mi-au plăcut mai ales capitolele în care se vorbea despre Alicia și toate conflictele pe care aceasta le duce. N-am să vorbesc despre toată ancheta care are loc în vederea descoperirii persoanei care a ucis-o pe Stella - și să nu vă gândiți că doar despre asta este vorba, deoarece există și intrigi secundare, să spun așa.

„- Măcar să pară că am încercat să o salvăm.”

Nu cred că mai am multe de spus, și nici nu vreau să fac o defavoare acestei cărți. Este strict vorba despre faptul că, în general, eu mizez pentru thriller cu ritm mai alert, cu acțiune care curge de la sine, thrillere ale căror pagini le pot da fără ca măcar să simt acest lucru, nu cărți la care să simt că totul este mult prea lungit - și mai ales fără vreo relevanță. Cealaltă soră, așa cum am spus, mi s-a părut că a început chiar promițător, și am rămas cu această părere destul de mult, până când am început să simt că autorii bat pasul pe loc și nimic nu se mai întâmplă. În special, mi-a plăcut de Alicia, adică mi-a plăcut mult să-i urmăresc evoluția, trăirile, să o descopăr mult mai în profunzime. Simțeam, de altfel, că și ea ascunde ceva... Am simțit și un fel de compasiune pentru tot ce i s-a întâmplat - atât pentru faptul că, în esență, a trecut prin numeroase lucruri și s-a ales cu cicatrici pe jumătate din față, cât și pentru faptul că și-a pierdut sora, poate singurul pilon de salvare pe care îl mai avea în această lume. „Comploturile secundare” n-au fost neapărat prea convingătoare, dar au dat și ele un plus de tensiune poveștii. În rest, a fost doar un alt thriller pe care l-am citit, dar care nu va rămâne în mintea mea prea mult timp...

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de Mohlin & Nyström, Cealaltă soră, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, Fata cu Cartea!

Travesti. Identități fluide, de Aurora Liiceanu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Seria de Autor Aurora Liiceanu

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 184

Anul apariției:  2022

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viața nu-i croită după calapod (2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013, 2019), Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații (2016, 2020), Madlena (2017), Putere și sânge. O aventură indiană (2018), Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019), Așteptarea Penelopei (2019), Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (2020), Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020), Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat (2020), Efectul de undă (2021), Totdeauna singură. Nefericiri paralele (2022), Travesti. Identități fluide (2022) și Dinastii dulci (2023).

🎭FLUIDITATEA IDENTITĂȚII & EFERVESCENȚA ACESTEIA 🎭

Femeie, bărbat, soție, tată, single... Cu toții ne definim într-un anumit fel, ne stabilim identitatea. Ce facem însă dacă împrejurările sau convențiile sociale ne împiedică să ne-o afirmăm? Ne punem o mască și ne conformăm regulilor, devenind altcineva atunci când suntem în public? Ce facem dacă vrem cu orice preț să păstrăm amintirea cuiva drag care nu mai este? Îi preluăm gesturile și îi purtăm hainele, identificându-ne astfel cu el/ea, așa cum face Natalia, fetița care adoptă comportamentul și obiceiurile mamei sale după moartea acesteia, într-un travesti emoțional? Aurora Liiceanu explică de ce unii dintre noi oscilează între identități diferite pornind de la cazul Nataliei, dar și de la poveștile unor femei de ieri și de azi care s-au definit altfel decât majoritatea – între ele, tinerele burrnesha albaneze care fac jurământul de castitate și aleg să trăiască asemenea bărbaților sau Anne Lister, o femeie atrasă de femei într-o epocă în care societatea respingea relațiile între persoane de același sex și ale cărei jurnale intime au indignat multă vreme publicul englez.

„Pe doamnele din Llangollen, care erau niște gazde perfecte, le-a vizitat și Anne Lister. Iar aici începe o altă poveste. O poveste construită din ceea ce ne-a relatat prietena noastră și ceea ce am citit eu, fiind interesată de problema relațiilor dintre oameni și de dimensiunea interpersonală și socială a vieții.”

Sincer să fiu, am citit această carte acum luni bune - din păcate, a trecut mult prea mult timp pentru a-mi aminti clar despre ce este. Vag, în schimb, îmi amintesc că doamna Aurora Liiceanu explorează tematica - sensibilă, aș spune - a identității, în special prin prisma identității de gen și a conceptului de travesti. Teme contemporane, actuale, legate de modul în care oamenii își percep și modelează propriile identități, în acord cu natura interioară, dar și cum societatea impune etichete și norme care constrâng, în acest sens, un individ. Travesti. Identități fluide este un eseu sociologic și psihologic, care explorează conceptul de identitate (cu exemple practice, reale). De asemenea, autoarea elaborează și ipoteze (prin definiție teoretice) despre travesti, nu doar ca o practică de gen, ci ca un simbol atent al transformării, al metamorfozei interioare, a acceptării sensului. Ea pune accent pe cum travestiul reflectă fluiditatea identitară și complexitatea de a-ți accepta natura interioară într-o societate cu norme rigide. Prin exemple din istorie, literatură și actualitate, doamna Aurora Liiceanu analizează felul în care indivizii aleg să-și reinterpreteze identitatea de gen și ce semnificație poate avea acest act în context atât social, cât și personal.

„Un aspect tipic albanez derivat din Kanun este statutul femeilor-bărbați. Acolo scrie că femeia nu are dreptul să fumeze, să poarte ceas, să voteze, să cumpere proprietăți, pământ, pentru că «femeia este un sac care trebuie să îndure».

Femeile-bărbați se numesc burrnesha. Aceste femei aleg să fie caste și să copieze stilul de viață al bărbaților. Ce anume le determină să ia o asemenea decizie?”

Identitatea nu este un concept fix, ci în permanentă schimbare. Aurora Liiceanu subliniază că travestiul este doar una dintre multele modalități prin care oamenii își exprimă autenticitatea și nevoia de exprimare, de libertate personală, de liber arbitru. Într-un sens, travestiul este o formă de revoltă împotriva normelor și încorsetării și, în același timp, un act de curaj, de acceptare. Prin fluiditatea identităților, travestiul devine „un mod de a negocia” într-o lume care pune etichete, care impune conformism și taie aripi. Autoarea, psihologic la bază, scrie cu profesionalism și inteligență, dar în același timp dă cărții și un ton profund uman. Jargonul este evitat, astfel încât cartea devine accesibilă pentru publicul larg - de fapt, nu este neapărat o carte științifică, să spun așa. Nu. Este doar un eseu în care autoarea (prolifică, de altfel) alege să-și spună și să își susțină părerile. Mie, unul, mi-a plăcut, chiar dacă nu sunt neapărat interesat de subiect. Într-un fel, mi-a deschis apetitul spre a mai citi și alte cărți semnate de Aurora Liiceanu - mi s-a părut a fi o lectură caldă, așa, ca și cum aș sta la taifas cu un prieten, care îmi împărtășește părerile sale, care își susține cu argumente aceste păreri, și care cel mai probabil nu ar avea nimic împotrivă dacă, la rândul meu, aș avea păreri contradictorii, însă susținute și justificate, nu motivate de ură sau orice altceva de acest gen.

„S-a gândit că viețile oamenilor sunt povești și că și lucrurile, obiectele au poveștile lor. Un scaun, un bufet, un tablou, un vas, o rochie, o bijuterie, orice obiect are o istorie, o poveste.”

Travesti. Identități fluide este o carte care vorbește despre diversitate, despre acceptare - și nu doar a celorlalți, ci, în cele din urmă, și a propriei persoane. Cititorul este invitat - dar nu obligat, sub nicio formă - să își reexamineze propriile prejudecăți și să reflecteze asupra modului în care etichetele și discriminarea impuse de societate pot duce, în unele cazuri, chiar la scenarii dintre cele mai nedorite. Umanitatea ar trebui celebrată în toată diversitatea ei. Toleranța, empatia - fiecare om are dreptul la propria-i poveste și are dreptul să și-o scrie exact așa cum își dorește, atât timp cât, bineînțeles, nu face rău altcuiva. În sfârșit, aș spune că eseul de față este o lucrare esențială pentru oricine este interesat de acest subiect, în special în contextul actual. Mie, unul, chiar mi-a plăcut, deși l-am găsit puțin incomplet - poate aș fi vrut ca unele lucruri să fie mult mai complex elaborate și prezentate. În rest, a fost o lectură care mi-a ținut companie timp de o zi (da, am citit-o într-o singură zi; se citește rapid și, de asemenea, este destul de scurtă). De altfel, am mai citit și altă carte scrisă de Aurora Liiceanu, și voi reveni cât de curând cu o „recenzie” și pentru aceasta. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Povești cu femei măritate, de Cristina Campos - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2024

Traducere: Ana-Maria Tamaș

Cristina Campos s-a născut la Barcelona, în 1975, și a obținut licența în științe umaniste la Universidad Autónoma de Barcelona. Și-a continuat studiile la Ruprecht-Karls-Universität din Heidelberg și a lucrat în calitate de coordonator al Festivalului Internațional de Film din acest oraș. După ce s-a întors în Spania, și-a început cariera ca director de casting, îmbinând profesia cu scrisul. Primul său roman, Pan de limón con semillas de amapola, publicat în 2016 (în curs de apariție la Editura Trei), s-a vândut în peste 250.000 de exemplare și a fost tradus în zece limbi, iar adaptarea sa cinematografică s-a bucurat de un mare succes.

💍DESPRE NATURA CĂSĂTORIEI & LIMITELE FIDELITĂȚII 💍

Gabriela este jurnalistă. După cincisprezece ani de căsnicie, se implică într-o relație cu un bărbat la care visează de ani întregi și începe să ducă o viață dublă. Silvia este fotografă. Soțul ei este un bărbat bun, dar nu o face fericită. Cósima, o stilistă deosebit de talentată, descoperă la scurt timp după căsătorie că soțul ei nu o mai dorește. Cele trei prietene sunt prinse în situații pe care nu și-au imaginat că le vor trăi vreodată, însă, împărtășindu-și experiențele prin care trec, află mai multe despre ele însele, despre oamenii din jur și despre ce-și doresc cu adevărat de la viață.

„Gabriela simte frigul. Caloriferele încălzesc greu casa, așa că se acoperă cu o pătură albă, imensă, amestec de lângă și cașmir, care zace întotdeauna neîmpăturită pe canapea. «Gabi, nu înțeleg de ce e atât de greu să o strângi înainte de a te duce la culcare. Chiar nu pricep», îi spune zilnic soțul ei.”

Inițial, primul meu gând a fost: ah, Povești cu femei măritate sigur nu este o carte... pentru bărbați. Iar apoi, am văzut că scriitoarea este din Spania, și probabil știți că mă dau în vânt după scriitori spanioli. Așadar, mi-am zis că, fie ce-o fi, eu trebuie să citesc cartea aceasta. Și nu doar că am citit-o cu un formidabil apetit, dar mi-a plăcut și la nebunie; nu este o carte doar pentru femei, ci este o carte cu un mesaj universal valabil, în care și un bărbat se poate, de ce nu, foarte ușor regăsi. Deși urmărește viețile mai multor femei care trăiesc sub aparența unui trai obișnuit, reiterează complexe dileme interioare, dorințe neîmplinite, impulsuri care au potențialul de a da peste cap coordonatele unor vieți. În esență, romanul este despre căutarea identității și despre acceptarea nevoilor și dorințelor într-un context care le-a limitat, despre sacrificiile și compromisurile făcute în cadrul căsătoriei și despre nevoia de... noutate? De dopamină? De... Împlinire? Mă gândesc, de fapt, că fiecare versiune a „contractului social de lungă durată”, în care iubirea și împlinirea nu sunt întotdeauna garantate, poate duce ulterior în cu totul alte direcții...

„- Despre ce sunt poveștile tale? a vrut să afle Eugenia când Gabriela a discutat cu ea despre viitoarea rubrică.

- Despre noi. Despre femeile de la patruzeci de ani în sus. Despre femei harnice și devotate. Despre dragoste, pasiune, dorință și lipsa dorinței. Despre soții noștri. Despre bărbații care nu sunt soții noștri.

Gabriela s-a oprit și a zâmbit înainte de a adăuga:

- Despre amanții pe care nu îi avem și pe care ni i-am dori.

A ridicat din umeri; cât de dificil era întotdeauna să găsești un titlu.

- Nu știu, Eugenia. Povești cu femei ca mine. Povești cu femei măritate.

- Asta e.”

Avem drept personaje mai multe femei căsătorite - fiecare cu dileme, cu întrebări, cu greutăți invizibile ale vieții de cuplu. Într-un fel, da, este mult mai probabil ca o persoană deja căsătorită de vreo 15-20 de ani să înțeleagă mult mai bine dinamica unei astfel de relații, faptul că, în cele din urmă, cel mai probabil deseori se ajunge la compromisuri, la responsabilități asumate (dar nu neapărat dorite), într-un conflict continuu cu anumite porniri, anumite dorințe mai puțin potrivite (?!) în astfel de circumstanțe. Vorbim despre adulter, despre înșelare, despre revelații subtile, conflicte intime care domină nu neapărat viața de cuplu, ci persoanele din viața de cuplu. De fapt, este îndeajuns ca astfel de „porniri” să ia naștere într-un singur partener, pentru ca totul să stea ulterior pe muchie de cuțit. Toate femeile din această carte descoperă faptul că vor altceva, că au nevoie de noutate în viața lor. Nu este neapărat vina partenerilor, pe cât este vina (de fapt, dacă putem vorbi în cele din urmă despre sentimentul de culpabilitate) pornirilor biologice primitive, sui generis - monogamia este foarte rar întâlnită în lumea animală (că, in the end, suntem animale, chiar dacă avem rațiune superioară). Iar nevoia de noutate este mereu dictată de dopamina din creierele noastre - de fapt, de nevoia de dopamină.

„(...) Iar el încerca să se ridice și să se dea jos din pat fără ca ele să observe. În vis, Bosco reușea. În tăcere, își mișca picioarele dorindu-și să scape, dar își dădea seama că picioarele îi erau legate de patul conjugal. Iar ele, cu tandrețe, îl luau de mână, din nou, pentru a-l calma și a-l aduce înapoi lângă ele pe pat.

Asfixie. Bosco de la Loma-Osorio lângă soția lui simțea că se sufocă.”

Femeile despre care Cristina Campos scrie sunt puternice, dar în același timp sunt fragmentate între dorințele pe care le au - de fapt, între dorințele pe care le au și sentimentul vinovăției. Toate sunt căsătorite, aflate în diferite momente ale acestui „contract social”. Cititorul le descoperă pe parcurs - vulnerabile, puternice, hotărâte și pline de frică. Fie că este vorba despre o femeie care se confruntă cu infidelitatea soțului ei sau despre alta care își pune la îndoială deciziile luate de-a lungul vieții - inclusiv în ceea ce privește partenerul - sau despre alta care pur și simplu vrea să simtă atingerea altui bărbat, fiecare personaj aduce în prim-plan un substrat complicat al universului feminin. Poveștile lor sunt adânc înrădăcinate în dorința de a găsi un echilibru între rolul social - poate asumat prea devreme - și dorințele personale, nevoia de altceva. Trăirile personajelor Cristinei Campos sunt redate cu finețe aparte, sunt efervescente - resemnare, frustrare, bucurie și împlinire -, mereu păstrându-se o oarecare speranță, ca un motor, că lucrurile pot fi schimbat chiar și în contextul unei vieți deja construite. Deși au o viață aparent stabilă și sigură, ele simt un gol interior abisal. 

„- Nu te duce, a insistat Eugenia. Poveștile cu amanți pe care le știu sunt sfâșietoare. E greu să duci o viață dublă și e mai greu pentru noi decât pentru ei...

A așteptat câteva secunde și sigură pe ea însăși a continuat:

- O să vrei mai mult.

- Va fi o singură dată.

- Nu va fi o singură dată. O să vă căutați unul pe celălalt.

- Va fi o singură dată, Eugenia.”

Povești cu femei măritate chiar a fost o carte care m-a surprins plăcut și pe care am devorat-o - nup, nu mă așteptam să meargă atât de rapid! Căsătoria ca instituție și cum modelează aceasta viața partenerilor (femeilor, în cazul de față), este tema centrală a cărții. Departe de a fi un spațiu al confortului și siguranței, căsătoria este descrisă ca având valență de compromis, de renunțare la foarte multe posibilități ulterioare. Ca un teren al privațiunii. Nu este neapărat o abordare moralizatoare, ci mai mult o alternativă de a reflecta asupra acestui aspect - căsătoria nu este întotdeauna soluția fericirii personale și, uneori, trebuie să îți pui la îndoială propriile alegeri pentru a-ți da seama cine ești cu adevărat și, de fapt, ce anume ți-ai dorit. Campos sugerează că poate pentru multe dintre femei căsătoria înseamnă să joci un rol predefinit, care lasă prea puțin loc pentru explorarea propriilor dorințe și visuri. Sacrificiul este o altă temă abordată - fiecare dintre femei a renunțat la ceva, la visuri, la dorințe, pentru a se conforma realității căsniciei. Totuși, sacrificiul acesta nu trebuie să fie unul permanent, iar descoperirea sinelui este un proces continuu care nu ar trebui niciodată îngrădit, nici măcar în cadrul unei căsnicii. Cine știe, poate chiar voi reciti această carte, la un moment dat, și poate voi fi capabil să o înțeleg mult mai în profunzime! 

Să nu uitați numele lor - Lexicon de lumină și întuneric, de Simon Stranger - Recenzie

Editura: Univers

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2022

Traducere: Iulia Dromereschi

O casă obișnuită din suburbia Trondheim este confiscată de naziști și, în 1941, devine cartierul general al infamului agent dublu norvegian Henry Oliver Rinnan. Clădirea, supranumită Bandeklosteret, este ocupată de banda lui Rinnan, iar pivnița sa este folosită ca închisoare și centru de tortură. De‑a lungul războiului, sute de persoane sunt interogate cu brutalitate acolo și cel puțin trei persoane sunt ucise. Cum a ajuns Henry Rinnan, fiul liniștit și umil al unui cizmar, să devină unul dintre cei mai mari criminali pe care i‑a văzut vreodată Norvegia? Și care este povestea lui Hirsch, străbunicul soției lui Stranger, care a fost arestat de naziști și a murit într‑un lagăr de concentrare norvegian? Carte tradusă în 22 de limbi. Câștigătoare a Premiului Librarilor Norvegieni 2018 și a Premiului Riksmål 2018. Să nu uitați numele lor – Lexicon de lumină și întuneric de Simon Stranger este un roman bazat pe evenimente reale, desfășurate pe parcursul a optzeci de ani și patru generații. Este o istorie despre cel de‑al doilea război mondial și despre secretele de familie în mijlocul cărora se află un tânăr ajuns unul dintre cei mai cunoscuți criminali de război din istoria Norvegiei – și despre poveștile pe care alegem să le spunem copiilor noștri.

❤️‍🩹 MEMORIA & RĂDĂCINILE RĂULUI. LOCUL - MARTORUL  DURERILOR & TRAGEDIILOR ❤️‍🩹

Ce roman... Ce poveste... Să nu uitați numele lor - Lexicon de lumină și întuneric este un roman ce explorează o perioadă întunecată a istoriei europene, cu o structură narativă inovatoare și plină de emoție, care conturează drama umană - o parte a acesteia - din spatele tragediilor provocate de cel de-al doilea război mondial (voi scris cu litere mici numele, deoarece numele niciunui tip de război, oricât de mare ar fi fost - și poate cu atât mai mult - nu merită scris cu litere mari). Povestea urmărește destinele întrepătrunse ale unui colaborator nazist și ale unei familii evreiești, generații captive în propria lor suferință, dar unite prin spațiul unei case care devine simbolul tragic, groaznic, dar și al speranței și rezistenței, din această carte. În Trondheim, Norvegia, se găsește o casă, „Cassa Rinnan”, care a fost locuința lui Henry Rinnan, unul dintre cei mai cunoscuți colaboratori naziști norvegieni. Casa a devenit ulterior adăpostul familiei Kommisar, o familie de evrei norvegieni care a trăit acolo după război, fără a cunoaște, pentru o anumită perioadă, trecutul sumbru al locului. Fiecare capitol a cărții urmărește, în paralel, viețile celor care au locuit în această casă, înainte și în timpul războiului...

„A de la acuzație.

A de la audiere.

A de la arestare.

A de la acele lucruri care vor dispărea și vor aluneca în uitare. Amintirile și sentimentele. Proprietățile și posesiunile. Tot ce s-a încadrat într-o viață (...).

Într-o zi se va întâmpla. Va fi ultima zi pentru noi toți, fără ca nimeni să știe când sau cum.”

Simon Stranger alternează perspectivele narative între cele ale lui Rinnan și cele ale familiei evreiești, unindu-le prin tema memoriei colective și a traumei intergeneraționale. Cititorul descoperă cum victimele și călăii rămân legați prin locurile în care au trăit și prin istoriile pe care le-au lăsat în urmă. Henry Rinnan este un personaj complex, înfricoșător, dur, dezumanizat, zugrăvit nu doar ca un monstru lipsit de scrupule - ceea ce, de altfel, și a fost -, ci și ca un om a cărui alegere de a colabora cu naziștii este alimentată de propriile insecurități și ambiții meschine. Stranger încearcă, de asemenea, să înțeleagă și psihologia unui om care și-a trădat semenii dintr-o sete insațiabilă de putere și dominare - ce anume l-a împins, în cele din urmă, să facă toate acestea. Familia Komissar, în special Hirsch Komissar, străbunicul soției autorului, simbolizează puterea de a-ți reconstrui viața după război, după atâtea tragedii și traume, după atâta violență și sărăcie. Hirsch este un om care este fragmentat între nevoia de a merge mai departe și datoria de a păstra vie amintirea celor pierduți. Un om plin de demnitate și curaj, dar în același timp de o fragilitate profundă - durerea lui este una colectivă, care reflectă suferințele comunității evreiești, dar și ale tuturor celor afectați de atrocitățile și ororile războiului.

„(...) Să zaci acolo și să aștepți să te afunzi în pământ și să devii una cu el, să accepți că moartea nu este un motiv de fugă, ci mai degrabă ceva de întâmpinat cu brațele deschise, pentru că moartea este cea mai rapidă și singura cale de a scăpa de aici.”

Puterea de a ne aduce aminti, nevoia de a o face - Să nu uitați numele lor - Lexicon de lumină și întuneric vorbește despre cum nu ar trebui să lăsăm niciodată numele și poveștile celor care au suferit să fie înghițite de hăul întunecat al uitării. Romanul subliniază ideea că, chiar și după decenii, ecourile trecutului răsună în viețile celor care urmează, iar unele răni se vor fi cicatrizat pentru vecie. De asemenea, Simon Stranger sugerează că răul își poate avea rădăcinile nu doar în ideologii totalitare, ci și în slăbiciuni pur umane - dorința de putere, lașitatea, voracitatea, frica de marginalizare. Romanul devine nu doar o importantă lecție de istorie, ci capătă însăși valențele unui fel de avertisment - răul poate apărea oricând, oriunde, atât timp cât sămânța sa este udată și îngrijită. Nu doar că m-a emoționat până la lacrimi această carte, dar pur și simplu m-a cutremurat și m-a lăsat cu un nod în gât, m-a făcut să mă frustrez și să mă simt neputincios. Întotdeauna, de fapt, romanele care vor vorbi despre războaie vor avea un astfel de impact asupra mea: un acut sentiment al neputinței. O perioadă greșită a istoriei noastre mondiale, a lumii în care trăim, care încă are repercursiuni, din păcate, și în ziua de astăzi... Nu am învățat absolut nimic din istorie...

„I de la indignarea tot mai puternică, din cauza loviturilor, a privării de mâncare și a acțiunilor de intimidare. Cum să-ți menții demnitatea și umanitatea, când tot sistemul în care-ai fost plasat este creat cu un singur scop, cel de a ți le distruge?”

Romanul lui Simon Stranger ar trebui citit de către oricine - este datoria noastră morală de a păstra vie amintirea celor care au suferit, de a le transmite poveștile mai departe, de a le face auzite. Așa, poate vom înțelege mult mai bine anumite lucruri și nu vom mai repeta astfel de greșeli. Tăcerea și uitarea sunt, în acest sens, forme de complicitatea, iar a spune povestea celor pierduți devine un act de rezistență, de revoltă. Responsabilitatea nu este una individuală, ci colectivă, la nevoia de a nu lăsa crimele trecutului să fie îngropate sub stratul dens al indiferenței. Un roman care vorbește despre umanitate, despre demnitate, dar și despre răul absolut, o carte care aduce în lumină un capitol dureros din istoria Norvegiei și a Europei, de o emoție aparte. O recomand cu cea mai mare încredere absolut oricui, deoarece este genul acela de carte care, cel puțin după părerea mea, ar trebui citit de către oricine. Totuși, să vă pregătiți emoțional, deoarece este o lectură dureroasă, care cu siguranță vă va regăsi cu ochii în lacrimi. Să aveți parte de cărți cât mai pe sufletul vostru!