Travesti. Identități fluide, de Aurora Liiceanu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Seria de Autor Aurora Liiceanu

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 184

Anul apariției:  2022

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viața nu-i croită după calapod (2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013, 2019), Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații (2016, 2020), Madlena (2017), Putere și sânge. O aventură indiană (2018), Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019), Așteptarea Penelopei (2019), Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (2020), Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020), Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat (2020), Efectul de undă (2021), Totdeauna singură. Nefericiri paralele (2022), Travesti. Identități fluide (2022) și Dinastii dulci (2023).

🎭FLUIDITATEA IDENTITĂȚII & EFERVESCENȚA ACESTEIA 🎭

Femeie, bărbat, soție, tată, single... Cu toții ne definim într-un anumit fel, ne stabilim identitatea. Ce facem însă dacă împrejurările sau convențiile sociale ne împiedică să ne-o afirmăm? Ne punem o mască și ne conformăm regulilor, devenind altcineva atunci când suntem în public? Ce facem dacă vrem cu orice preț să păstrăm amintirea cuiva drag care nu mai este? Îi preluăm gesturile și îi purtăm hainele, identificându-ne astfel cu el/ea, așa cum face Natalia, fetița care adoptă comportamentul și obiceiurile mamei sale după moartea acesteia, într-un travesti emoțional? Aurora Liiceanu explică de ce unii dintre noi oscilează între identități diferite pornind de la cazul Nataliei, dar și de la poveștile unor femei de ieri și de azi care s-au definit altfel decât majoritatea – între ele, tinerele burrnesha albaneze care fac jurământul de castitate și aleg să trăiască asemenea bărbaților sau Anne Lister, o femeie atrasă de femei într-o epocă în care societatea respingea relațiile între persoane de același sex și ale cărei jurnale intime au indignat multă vreme publicul englez.

„Pe doamnele din Llangollen, care erau niște gazde perfecte, le-a vizitat și Anne Lister. Iar aici începe o altă poveste. O poveste construită din ceea ce ne-a relatat prietena noastră și ceea ce am citit eu, fiind interesată de problema relațiilor dintre oameni și de dimensiunea interpersonală și socială a vieții.”

Sincer să fiu, am citit această carte acum luni bune - din păcate, a trecut mult prea mult timp pentru a-mi aminti clar despre ce este. Vag, în schimb, îmi amintesc că doamna Aurora Liiceanu explorează tematica - sensibilă, aș spune - a identității, în special prin prisma identității de gen și a conceptului de travesti. Teme contemporane, actuale, legate de modul în care oamenii își percep și modelează propriile identități, în acord cu natura interioară, dar și cum societatea impune etichete și norme care constrâng, în acest sens, un individ. Travesti. Identități fluide este un eseu sociologic și psihologic, care explorează conceptul de identitate (cu exemple practice, reale). De asemenea, autoarea elaborează și ipoteze (prin definiție teoretice) despre travesti, nu doar ca o practică de gen, ci ca un simbol atent al transformării, al metamorfozei interioare, a acceptării sensului. Ea pune accent pe cum travestiul reflectă fluiditatea identitară și complexitatea de a-ți accepta natura interioară într-o societate cu norme rigide. Prin exemple din istorie, literatură și actualitate, doamna Aurora Liiceanu analizează felul în care indivizii aleg să-și reinterpreteze identitatea de gen și ce semnificație poate avea acest act în context atât social, cât și personal.

„Un aspect tipic albanez derivat din Kanun este statutul femeilor-bărbați. Acolo scrie că femeia nu are dreptul să fumeze, să poarte ceas, să voteze, să cumpere proprietăți, pământ, pentru că «femeia este un sac care trebuie să îndure».

Femeile-bărbați se numesc burrnesha. Aceste femei aleg să fie caste și să copieze stilul de viață al bărbaților. Ce anume le determină să ia o asemenea decizie?”

Identitatea nu este un concept fix, ci în permanentă schimbare. Aurora Liiceanu subliniază că travestiul este doar una dintre multele modalități prin care oamenii își exprimă autenticitatea și nevoia de exprimare, de libertate personală, de liber arbitru. Într-un sens, travestiul este o formă de revoltă împotriva normelor și încorsetării și, în același timp, un act de curaj, de acceptare. Prin fluiditatea identităților, travestiul devine „un mod de a negocia” într-o lume care pune etichete, care impune conformism și taie aripi. Autoarea, psihologic la bază, scrie cu profesionalism și inteligență, dar în același timp dă cărții și un ton profund uman. Jargonul este evitat, astfel încât cartea devine accesibilă pentru publicul larg - de fapt, nu este neapărat o carte științifică, să spun așa. Nu. Este doar un eseu în care autoarea (prolifică, de altfel) alege să-și spună și să își susțină părerile. Mie, unul, mi-a plăcut, chiar dacă nu sunt neapărat interesat de subiect. Într-un fel, mi-a deschis apetitul spre a mai citi și alte cărți semnate de Aurora Liiceanu - mi s-a părut a fi o lectură caldă, așa, ca și cum aș sta la taifas cu un prieten, care îmi împărtășește părerile sale, care își susține cu argumente aceste păreri, și care cel mai probabil nu ar avea nimic împotrivă dacă, la rândul meu, aș avea păreri contradictorii, însă susținute și justificate, nu motivate de ură sau orice altceva de acest gen.

„S-a gândit că viețile oamenilor sunt povești și că și lucrurile, obiectele au poveștile lor. Un scaun, un bufet, un tablou, un vas, o rochie, o bijuterie, orice obiect are o istorie, o poveste.”

Travesti. Identități fluide este o carte care vorbește despre diversitate, despre acceptare - și nu doar a celorlalți, ci, în cele din urmă, și a propriei persoane. Cititorul este invitat - dar nu obligat, sub nicio formă - să își reexamineze propriile prejudecăți și să reflecteze asupra modului în care etichetele și discriminarea impuse de societate pot duce, în unele cazuri, chiar la scenarii dintre cele mai nedorite. Umanitatea ar trebui celebrată în toată diversitatea ei. Toleranța, empatia - fiecare om are dreptul la propria-i poveste și are dreptul să și-o scrie exact așa cum își dorește, atât timp cât, bineînțeles, nu face rău altcuiva. În sfârșit, aș spune că eseul de față este o lucrare esențială pentru oricine este interesat de acest subiect, în special în contextul actual. Mie, unul, chiar mi-a plăcut, deși l-am găsit puțin incomplet - poate aș fi vrut ca unele lucruri să fie mult mai complex elaborate și prezentate. În rest, a fost o lectură care mi-a ținut companie timp de o zi (da, am citit-o într-o singură zi; se citește rapid și, de asemenea, este destul de scurtă). De altfel, am mai citit și altă carte scrisă de Aurora Liiceanu, și voi reveni cât de curând cu o „recenzie” și pentru aceasta. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Povești cu femei măritate, de Cristina Campos - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2024

Traducere: Ana-Maria Tamaș

Cristina Campos s-a născut la Barcelona, în 1975, și a obținut licența în științe umaniste la Universidad Autónoma de Barcelona. Și-a continuat studiile la Ruprecht-Karls-Universität din Heidelberg și a lucrat în calitate de coordonator al Festivalului Internațional de Film din acest oraș. După ce s-a întors în Spania, și-a început cariera ca director de casting, îmbinând profesia cu scrisul. Primul său roman, Pan de limón con semillas de amapola, publicat în 2016 (în curs de apariție la Editura Trei), s-a vândut în peste 250.000 de exemplare și a fost tradus în zece limbi, iar adaptarea sa cinematografică s-a bucurat de un mare succes.

💍DESPRE NATURA CĂSĂTORIEI & LIMITELE FIDELITĂȚII 💍

Gabriela este jurnalistă. După cincisprezece ani de căsnicie, se implică într-o relație cu un bărbat la care visează de ani întregi și începe să ducă o viață dublă. Silvia este fotografă. Soțul ei este un bărbat bun, dar nu o face fericită. Cósima, o stilistă deosebit de talentată, descoperă la scurt timp după căsătorie că soțul ei nu o mai dorește. Cele trei prietene sunt prinse în situații pe care nu și-au imaginat că le vor trăi vreodată, însă, împărtășindu-și experiențele prin care trec, află mai multe despre ele însele, despre oamenii din jur și despre ce-și doresc cu adevărat de la viață.

„Gabriela simte frigul. Caloriferele încălzesc greu casa, așa că se acoperă cu o pătură albă, imensă, amestec de lângă și cașmir, care zace întotdeauna neîmpăturită pe canapea. «Gabi, nu înțeleg de ce e atât de greu să o strângi înainte de a te duce la culcare. Chiar nu pricep», îi spune zilnic soțul ei.”

Inițial, primul meu gând a fost: ah, Povești cu femei măritate sigur nu este o carte... pentru bărbați. Iar apoi, am văzut că scriitoarea este din Spania, și probabil știți că mă dau în vânt după scriitori spanioli. Așadar, mi-am zis că, fie ce-o fi, eu trebuie să citesc cartea aceasta. Și nu doar că am citit-o cu un formidabil apetit, dar mi-a plăcut și la nebunie; nu este o carte doar pentru femei, ci este o carte cu un mesaj universal valabil, în care și un bărbat se poate, de ce nu, foarte ușor regăsi. Deși urmărește viețile mai multor femei care trăiesc sub aparența unui trai obișnuit, reiterează complexe dileme interioare, dorințe neîmplinite, impulsuri care au potențialul de a da peste cap coordonatele unor vieți. În esență, romanul este despre căutarea identității și despre acceptarea nevoilor și dorințelor într-un context care le-a limitat, despre sacrificiile și compromisurile făcute în cadrul căsătoriei și despre nevoia de... noutate? De dopamină? De... Împlinire? Mă gândesc, de fapt, că fiecare versiune a „contractului social de lungă durată”, în care iubirea și împlinirea nu sunt întotdeauna garantate, poate duce ulterior în cu totul alte direcții...

„- Despre ce sunt poveștile tale? a vrut să afle Eugenia când Gabriela a discutat cu ea despre viitoarea rubrică.

- Despre noi. Despre femeile de la patruzeci de ani în sus. Despre femei harnice și devotate. Despre dragoste, pasiune, dorință și lipsa dorinței. Despre soții noștri. Despre bărbații care nu sunt soții noștri.

Gabriela s-a oprit și a zâmbit înainte de a adăuga:

- Despre amanții pe care nu îi avem și pe care ni i-am dori.

A ridicat din umeri; cât de dificil era întotdeauna să găsești un titlu.

- Nu știu, Eugenia. Povești cu femei ca mine. Povești cu femei măritate.

- Asta e.”

Avem drept personaje mai multe femei căsătorite - fiecare cu dileme, cu întrebări, cu greutăți invizibile ale vieții de cuplu. Într-un fel, da, este mult mai probabil ca o persoană deja căsătorită de vreo 15-20 de ani să înțeleagă mult mai bine dinamica unei astfel de relații, faptul că, în cele din urmă, cel mai probabil deseori se ajunge la compromisuri, la responsabilități asumate (dar nu neapărat dorite), într-un conflict continuu cu anumite porniri, anumite dorințe mai puțin potrivite (?!) în astfel de circumstanțe. Vorbim despre adulter, despre înșelare, despre revelații subtile, conflicte intime care domină nu neapărat viața de cuplu, ci persoanele din viața de cuplu. De fapt, este îndeajuns ca astfel de „porniri” să ia naștere într-un singur partener, pentru ca totul să stea ulterior pe muchie de cuțit. Toate femeile din această carte descoperă faptul că vor altceva, că au nevoie de noutate în viața lor. Nu este neapărat vina partenerilor, pe cât este vina (de fapt, dacă putem vorbi în cele din urmă despre sentimentul de culpabilitate) pornirilor biologice primitive, sui generis - monogamia este foarte rar întâlnită în lumea animală (că, in the end, suntem animale, chiar dacă avem rațiune superioară). Iar nevoia de noutate este mereu dictată de dopamina din creierele noastre - de fapt, de nevoia de dopamină.

„(...) Iar el încerca să se ridice și să se dea jos din pat fără ca ele să observe. În vis, Bosco reușea. În tăcere, își mișca picioarele dorindu-și să scape, dar își dădea seama că picioarele îi erau legate de patul conjugal. Iar ele, cu tandrețe, îl luau de mână, din nou, pentru a-l calma și a-l aduce înapoi lângă ele pe pat.

Asfixie. Bosco de la Loma-Osorio lângă soția lui simțea că se sufocă.”

Femeile despre care Cristina Campos scrie sunt puternice, dar în același timp sunt fragmentate între dorințele pe care le au - de fapt, între dorințele pe care le au și sentimentul vinovăției. Toate sunt căsătorite, aflate în diferite momente ale acestui „contract social”. Cititorul le descoperă pe parcurs - vulnerabile, puternice, hotărâte și pline de frică. Fie că este vorba despre o femeie care se confruntă cu infidelitatea soțului ei sau despre alta care își pune la îndoială deciziile luate de-a lungul vieții - inclusiv în ceea ce privește partenerul - sau despre alta care pur și simplu vrea să simtă atingerea altui bărbat, fiecare personaj aduce în prim-plan un substrat complicat al universului feminin. Poveștile lor sunt adânc înrădăcinate în dorința de a găsi un echilibru între rolul social - poate asumat prea devreme - și dorințele personale, nevoia de altceva. Trăirile personajelor Cristinei Campos sunt redate cu finețe aparte, sunt efervescente - resemnare, frustrare, bucurie și împlinire -, mereu păstrându-se o oarecare speranță, ca un motor, că lucrurile pot fi schimbat chiar și în contextul unei vieți deja construite. Deși au o viață aparent stabilă și sigură, ele simt un gol interior abisal. 

„- Nu te duce, a insistat Eugenia. Poveștile cu amanți pe care le știu sunt sfâșietoare. E greu să duci o viață dublă și e mai greu pentru noi decât pentru ei...

A așteptat câteva secunde și sigură pe ea însăși a continuat:

- O să vrei mai mult.

- Va fi o singură dată.

- Nu va fi o singură dată. O să vă căutați unul pe celălalt.

- Va fi o singură dată, Eugenia.”

Povești cu femei măritate chiar a fost o carte care m-a surprins plăcut și pe care am devorat-o - nup, nu mă așteptam să meargă atât de rapid! Căsătoria ca instituție și cum modelează aceasta viața partenerilor (femeilor, în cazul de față), este tema centrală a cărții. Departe de a fi un spațiu al confortului și siguranței, căsătoria este descrisă ca având valență de compromis, de renunțare la foarte multe posibilități ulterioare. Ca un teren al privațiunii. Nu este neapărat o abordare moralizatoare, ci mai mult o alternativă de a reflecta asupra acestui aspect - căsătoria nu este întotdeauna soluția fericirii personale și, uneori, trebuie să îți pui la îndoială propriile alegeri pentru a-ți da seama cine ești cu adevărat și, de fapt, ce anume ți-ai dorit. Campos sugerează că poate pentru multe dintre femei căsătoria înseamnă să joci un rol predefinit, care lasă prea puțin loc pentru explorarea propriilor dorințe și visuri. Sacrificiul este o altă temă abordată - fiecare dintre femei a renunțat la ceva, la visuri, la dorințe, pentru a se conforma realității căsniciei. Totuși, sacrificiul acesta nu trebuie să fie unul permanent, iar descoperirea sinelui este un proces continuu care nu ar trebui niciodată îngrădit, nici măcar în cadrul unei căsnicii. Cine știe, poate chiar voi reciti această carte, la un moment dat, și poate voi fi capabil să o înțeleg mult mai în profunzime! 

Să nu uitați numele lor - Lexicon de lumină și întuneric, de Simon Stranger - Recenzie

Editura: Univers

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2022

Traducere: Iulia Dromereschi

O casă obișnuită din suburbia Trondheim este confiscată de naziști și, în 1941, devine cartierul general al infamului agent dublu norvegian Henry Oliver Rinnan. Clădirea, supranumită Bandeklosteret, este ocupată de banda lui Rinnan, iar pivnița sa este folosită ca închisoare și centru de tortură. De‑a lungul războiului, sute de persoane sunt interogate cu brutalitate acolo și cel puțin trei persoane sunt ucise. Cum a ajuns Henry Rinnan, fiul liniștit și umil al unui cizmar, să devină unul dintre cei mai mari criminali pe care i‑a văzut vreodată Norvegia? Și care este povestea lui Hirsch, străbunicul soției lui Stranger, care a fost arestat de naziști și a murit într‑un lagăr de concentrare norvegian? Carte tradusă în 22 de limbi. Câștigătoare a Premiului Librarilor Norvegieni 2018 și a Premiului Riksmål 2018. Să nu uitați numele lor – Lexicon de lumină și întuneric de Simon Stranger este un roman bazat pe evenimente reale, desfășurate pe parcursul a optzeci de ani și patru generații. Este o istorie despre cel de‑al doilea război mondial și despre secretele de familie în mijlocul cărora se află un tânăr ajuns unul dintre cei mai cunoscuți criminali de război din istoria Norvegiei – și despre poveștile pe care alegem să le spunem copiilor noștri.

❤️‍🩹 MEMORIA & RĂDĂCINILE RĂULUI. LOCUL - MARTORUL  DURERILOR & TRAGEDIILOR ❤️‍🩹

Ce roman... Ce poveste... Să nu uitați numele lor - Lexicon de lumină și întuneric este un roman ce explorează o perioadă întunecată a istoriei europene, cu o structură narativă inovatoare și plină de emoție, care conturează drama umană - o parte a acesteia - din spatele tragediilor provocate de cel de-al doilea război mondial (voi scris cu litere mici numele, deoarece numele niciunui tip de război, oricât de mare ar fi fost - și poate cu atât mai mult - nu merită scris cu litere mari). Povestea urmărește destinele întrepătrunse ale unui colaborator nazist și ale unei familii evreiești, generații captive în propria lor suferință, dar unite prin spațiul unei case care devine simbolul tragic, groaznic, dar și al speranței și rezistenței, din această carte. În Trondheim, Norvegia, se găsește o casă, „Cassa Rinnan”, care a fost locuința lui Henry Rinnan, unul dintre cei mai cunoscuți colaboratori naziști norvegieni. Casa a devenit ulterior adăpostul familiei Kommisar, o familie de evrei norvegieni care a trăit acolo după război, fără a cunoaște, pentru o anumită perioadă, trecutul sumbru al locului. Fiecare capitol a cărții urmărește, în paralel, viețile celor care au locuit în această casă, înainte și în timpul războiului...

„A de la acuzație.

A de la audiere.

A de la arestare.

A de la acele lucruri care vor dispărea și vor aluneca în uitare. Amintirile și sentimentele. Proprietățile și posesiunile. Tot ce s-a încadrat într-o viață (...).

Într-o zi se va întâmpla. Va fi ultima zi pentru noi toți, fără ca nimeni să știe când sau cum.”

Simon Stranger alternează perspectivele narative între cele ale lui Rinnan și cele ale familiei evreiești, unindu-le prin tema memoriei colective și a traumei intergeneraționale. Cititorul descoperă cum victimele și călăii rămân legați prin locurile în care au trăit și prin istoriile pe care le-au lăsat în urmă. Henry Rinnan este un personaj complex, înfricoșător, dur, dezumanizat, zugrăvit nu doar ca un monstru lipsit de scrupule - ceea ce, de altfel, și a fost -, ci și ca un om a cărui alegere de a colabora cu naziștii este alimentată de propriile insecurități și ambiții meschine. Stranger încearcă, de asemenea, să înțeleagă și psihologia unui om care și-a trădat semenii dintr-o sete insațiabilă de putere și dominare - ce anume l-a împins, în cele din urmă, să facă toate acestea. Familia Komissar, în special Hirsch Komissar, străbunicul soției autorului, simbolizează puterea de a-ți reconstrui viața după război, după atâtea tragedii și traume, după atâta violență și sărăcie. Hirsch este un om care este fragmentat între nevoia de a merge mai departe și datoria de a păstra vie amintirea celor pierduți. Un om plin de demnitate și curaj, dar în același timp de o fragilitate profundă - durerea lui este una colectivă, care reflectă suferințele comunității evreiești, dar și ale tuturor celor afectați de atrocitățile și ororile războiului.

„(...) Să zaci acolo și să aștepți să te afunzi în pământ și să devii una cu el, să accepți că moartea nu este un motiv de fugă, ci mai degrabă ceva de întâmpinat cu brațele deschise, pentru că moartea este cea mai rapidă și singura cale de a scăpa de aici.”

Puterea de a ne aduce aminti, nevoia de a o face - Să nu uitați numele lor - Lexicon de lumină și întuneric vorbește despre cum nu ar trebui să lăsăm niciodată numele și poveștile celor care au suferit să fie înghițite de hăul întunecat al uitării. Romanul subliniază ideea că, chiar și după decenii, ecourile trecutului răsună în viețile celor care urmează, iar unele răni se vor fi cicatrizat pentru vecie. De asemenea, Simon Stranger sugerează că răul își poate avea rădăcinile nu doar în ideologii totalitare, ci și în slăbiciuni pur umane - dorința de putere, lașitatea, voracitatea, frica de marginalizare. Romanul devine nu doar o importantă lecție de istorie, ci capătă însăși valențele unui fel de avertisment - răul poate apărea oricând, oriunde, atât timp cât sămânța sa este udată și îngrijită. Nu doar că m-a emoționat până la lacrimi această carte, dar pur și simplu m-a cutremurat și m-a lăsat cu un nod în gât, m-a făcut să mă frustrez și să mă simt neputincios. Întotdeauna, de fapt, romanele care vor vorbi despre războaie vor avea un astfel de impact asupra mea: un acut sentiment al neputinței. O perioadă greșită a istoriei noastre mondiale, a lumii în care trăim, care încă are repercursiuni, din păcate, și în ziua de astăzi... Nu am învățat absolut nimic din istorie...

„I de la indignarea tot mai puternică, din cauza loviturilor, a privării de mâncare și a acțiunilor de intimidare. Cum să-ți menții demnitatea și umanitatea, când tot sistemul în care-ai fost plasat este creat cu un singur scop, cel de a ți le distruge?”

Romanul lui Simon Stranger ar trebui citit de către oricine - este datoria noastră morală de a păstra vie amintirea celor care au suferit, de a le transmite poveștile mai departe, de a le face auzite. Așa, poate vom înțelege mult mai bine anumite lucruri și nu vom mai repeta astfel de greșeli. Tăcerea și uitarea sunt, în acest sens, forme de complicitatea, iar a spune povestea celor pierduți devine un act de rezistență, de revoltă. Responsabilitatea nu este una individuală, ci colectivă, la nevoia de a nu lăsa crimele trecutului să fie îngropate sub stratul dens al indiferenței. Un roman care vorbește despre umanitate, despre demnitate, dar și despre răul absolut, o carte care aduce în lumină un capitol dureros din istoria Norvegiei și a Europei, de o emoție aparte. O recomand cu cea mai mare încredere absolut oricui, deoarece este genul acela de carte care, cel puțin după părerea mea, ar trebui citit de către oricine. Totuși, să vă pregătiți emoțional, deoarece este o lectură dureroasă, care cu siguranță vă va regăsi cu ochii în lacrimi. Să aveți parte de cărți cât mai pe sufletul vostru!

Cum să-ți iubești fiica, de Hila Blum - Recenzie

Editura: Pandora M 

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2023

Traducere: Monica Pruteanu

Născută la Ierusalim în 1969, scriitoarea Hila Blum a lucrat la început ca jurnalistă, iar în ultimele patru decenii a fost editoare pentru Kinneret Zmora-Bitan, una dintre cele mai mari edituri israeliene. Primul ei roman, Vizita (2011), a devenit repede bestseller și a intrat pe lista prestigiosului Premiu Sapir pentru literatură, pe care Hila Blum avea să-l și câștige în 2021, cu romanul Cum să-ți iubești fiica (apărut și la Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan, în anul 2023, tradus din limba ebraică de către Monica Pruteanu).

🌹DRAGOSTEA MATERNĂ. POSESIVITATE & ELIBERARE 🌹

Aflată la mii de kilometri de casă, Yoela stă pe o stradă întunecată și privește la două fetițe prin ferestrele unui apartament. Sunt nepoatele pe care nu le-a cunoscut niciodată, copilele fiicei pe care nu a mai văzut-o de foarte multă vreme. Așa începe, țesut printre amintirile și proiecțiile unei femei trecute de mijlocul vieții, romanul Cum să-ți iubești fiica. În centrul acestei povești fascinante se află încercarea femeii de a înțelege cum o relație născută din dragoste — căci o mamă nu poate fi decât îndrăgostită de copilul ei — a ajuns dincolo de marginile înstrăinării. Mergând înainte și înapoi în timp, ea deslușește amintiri și sentimente demult îngropate, retrăind chiar și cele mai mărunte momente de apropiere de fiica ei, uneori atât de banale, și încercând să înțeleagă de ce fiecare dintre aceste clipe pare să construiască o imagine de ansamblu a înstrăinării. Cu o rară precizie psihologică, Hila Blum urmărește pașii greșiți și amăgirile aparent nesemnificative ale vieții de familie, unde granița dintre protecție și posesie este atât de ușor de depășit, adesea fără cale de întoarcere.

„(...) Femeia nu povestea prea mult despre fetele ei, dar am înțeles ce a vrut să spună - le-a iubit, dar în același timp nu a știut să le iubească. Aceasta este problema iubirii, că a încercat.”

O prietenă de-ale mele mi-a cumpărat această carte, la rugămintea mea, deoarece a fost la București la întâlnirea cu autoarea. I-am zis că aș vrea și eu autograf, așa că n-a ezitat și mi-a îndeplinit dorința. Nu știu de ce, dar am avut de la bun început intuiția că nu este neapărat o carte care să fie pe placul meu, în sensul în care să mă regăsesc în ea, să-mi fie adresată mie. Chiar cred că Hila Blum a scris o carte relativ nișată, pe care mamele - sau femeile, în general - ar putea-o înțelege & percepe & simți mult mai bine decât un bărbat. Totuși, n-am putut să nu apreciez stilul în care totul a fost scris și livrat - de altfel, nu că nu aș fi empatic, dar doar asta am putut aprecia, pe lângă niște fragmente și pasaje de o profunzime universal valabilă. Cum să-ți iubești fiica este un roman care poate avea valențele unui jurnal, care explorează complexitatea relațiilor dintre mame și fiice, într-un cadru intim, verosimil, în care iubirea, dorința de protecție și distanțele afective nasc un univers pe cât de dramatic, pe atât de emoționant, real și palpabil. Dragostea maternă, pe cât de puternică și profundă poate fi, pe atât de sufocantă, poate chiar distructivă, are potențialul de a deveni.

„(...) Îngrijorarea este ca o cămașă de forță. La fel și dragostea. Dar până când nu o vedeam mă îngrijoram, și n-aș fi știut să spun exact de ce. Eram grijulie și era ca și cum atenția avea o forță magică, foarte aproape de superstiție. Știam că dacă sunt îndeajuns de atentă la tot, Leah se întoarce. Îi auzeam pașii pe scări. Apărea la ușă. Și cât de surprinsă eram de fiecare dată. Nu neapărat de întoarcerea ei, ci de faptul că era mult mai reală decât orice îmi aminteam.”

Yoela este o mamă care, din dorința de a-și înțelege propria fiică, de a-și înțelege dragostea pe care i-o poartă, alege să îi urmărească - dar de la distanță - viață. Această alegere relativ stranie - de a fi un observator tăcut în viața propriului copil, Leah - nu este neapărat voluntară, pe cât este o alegere... firească?! Datorată dinamicii vieții. Alegerilor ulterioare atât ale ei, cât și ale fiicei sale. Este dezvăluită teama și nesiguranța unei mame care nu știe cum să gestioneze această „distanțare fizică” față de propria-i fiică, o distanțare care oricum era inevitabilă încă de când aceasta s-a născut. Yoela își petrece timpul analizând relația cu fiica sa, punându-și întrebări privitoare la momentul în care legătura lor s-a fragmentat, de ce, cum, cum de s-a putut ajunge aici. Analizând trecutul și prezentul, Yoela caută răspunsul unei întrebări obsedante. Cum poți să-ți iubești copilul fără, totuși, să-l pierzi, să renunți la proximitatea fizică? Ce înseamnă, de fapt, această iubire? Cum poate fi manifestată de la distanță? S-a știrbit, oare, din cauza acestei distanțe? Yoela este o mamă care nu și-a propus să fie perfectă, dar și-a propus să-și protejeze fiica. Tocmai din acest motiv, știe că fiecare alegere pe care o face este dominată de un sentiment atât de iubire profundă, cât și de vinovăție acută. 

„- Da, așa e. Așa e viața pentru noi toți. Ne citim povestea fără să știm cum se va termina.

- Fiica mea, înțelepciunea mea, i-am spus.

- Mama mea, mi-a răspuns, ce o să ne facem cu tine?”

De-a lungul cărții, ea reflectă asupra propriilor greșeli, și realizează că uneori dragostea excesivă - ca orice alt tip de exces - poate deveni patologică, împingând-o departe pe fiica ei, Leah. Leah, deși este un personaj mai puțin prezent în carte, absența sa devine foarte puternică. Într-un fel, ea reprezintă arhetipul fiecărui copil, la un moment dat în viața sa - nevoia de independență, de autonomie emoțională, încercarea de a se elibera de influența maternă. Nu din răutate, nu din vreun orgoliu - ci drept dinamică firească a lumii în care trăim. Dragostea maternă se manifestă atât sub forma posesiei, din necesitatea de a proteja și ocroti, cât și sub forma eliberării, la un moment dat - cordonul ombilical trebuie să fie, în cele din urmă, tăiat. Momentele intime dintre cele două sunt la fel de dureroase ca și cele de separare. Yoela dorește doar binele fiicei sale, bineînțeles, iubind-o necondiționat. Totuși, îi ia destul de mult să realizeze că, prin dorința de a o ocroti în permanență și de a o ghida în viață, o împiedică pe Leah să-și găsească propriul drum - fie că acesta este unul presărat cu dezamăgiri, cu tristețe, cu lacrimi și eșecuri. Uneori, o astfel de iubire chiar poate deveni o povară... Chiar dacă iubirea părintească este una fără limite, infinită...

„În toți acești ani, am mers pe urma pașilor lui Leah, când se află lângă mine, iar timpul a trecut peste el însuși și s-a zdrobit. Când avea cinci ani, mă minunam în fața fotografiilor cu ea la trei ani. Când avea șapte ani, mi-era greu să-mi amintesc de ea la cinci ani. Când avea zece ani, copilul pe care îl avusesem deja dispăruse complet din mintea mea.”

Cum să-ți iubești fiica este un roman despre înstrăinare, despre iubire și sacrificiu. Blum nea arată că a iubi cu adevărat pe cineva poate însemna, uneori, și să-i permiți să plece, să dai drumul coliviei în care l-ai închis. Să-i permiți să-și trăiască viața fără a simți povara așteptărilor altora. Yoela este copleșită de vinovăție - asta am simțit în majoritatea paginilor cărții -, dar și de dorința de a-și reconstrui legătura cu Leah. Totuși, ea știe că, uneori, este prea târziu pentru reconciliere. Hila Blum a scris un roman emoționant, profund, real și introspectiv, portretul unei mame care încearcă să înțeleagă cum de dragoste - chiar poate cel mai profund și frumos sentiment - a reușit să ajungă un obstacol în calea fericirii și împlinirii fiicei sale. Tocmai de asta menționasem mai sus că această carte ar fi fost mult mai bine înțeleasă de către o mamă sau, în esență, un părinte. Nu cred că am, încă, vârsta necesară pentru a-l putea fi înțeles așa cum poate ar fi trebuit. Cine știe, poate cândva în viitor - în anumite circumstanțe pe care mi le voi fi creat - voi reciti această carte și o voi simți altfel. Oricum, mi-a plăcut foarte mult modul în care Hila Blum a împachetat această lecție de viață, respectiv scriitura profundă și emoționantă.

Mar del Plata, de Claudio Fava - Recenzie

Editura: Lebăda Neagră

Colecția: Grey Spot

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2023

Traducere: Ingrid Beatrice Coman-Prodan

Claudio Fava (născut la 15 aprilie 1957 în Catania, Sicilia) este jurnalist, scenarist, scriitor și politician italian. Este coordonatorul Secretariatului Național al Partidului Sinistra Ecologia Libertà (SEL). Până în 2009, a fot deputat în Parlamentul European al Stângii Democrate (SD), parte a Grupului Socialist. A scris pentru diferite ziare și posturi de televiziune, acoperind probleme diverse, de la cele din zonele războiului și lupta de înăbușire a Costa Nostra din Sicilia, până la procesele dificile de pace din America de Sud. Locuiește în Italia. Romanul Mar del Plata fost publicat în Italia, în 2013.

✊ SOLIDARITATE. CURAJ. REZISTENȚĂ. PRIETENIE ✊

Bazat pe o poveste adevărată, romanul lui Claudio Fava definește prietenia, solidaritatea, sacrificiul și libertatea în Argentina asuprită de discreționarul Videla. Jucătorii echipei de rugby din Mar del Plata reprezintă poporul oricărui regim dictatorial. Fava aduce în prim-plan teme încă dezbătute în procese pentru crime împotriva umanității.

„- E-adevărat. Scrieți că scârboșeniile astea n-ar trebui să se-ntâmple în sport, puta madre! Argentina are nevoie de aer curat, mai ales acum, când vin Mondialele.”

Inspirat din fapte reale, Mar del Plata pur și simplu te zguduie, spunând o poveste emoționantă & tragică despre suferință, curaj, rezistență, solidaritate și prietenie. Fava, cu un stil concis și direct, vorbește despre trauma dictatorială din Argentina, plasându-ne în mijlocul unei echipe de tineri rugbiști care, fără să își dorească neapărat, devin simboluri ale curajului și rezistenței în fața opresiunii. Într-un mod profund uman, povestea redă conflictele din interiorul unei societăți rupte, fragmentate și dezbinate de puterea dictatorială. Totul începe când echipa de rugby din orașul argentinian Mar del Plata decide să își joace ultimul meci, în ciuda presiunilor și amenințărilor regimului dictatorial. Într-o țară în care teroarea, violența și crimele în numele statului erau ceva la ordinea zilei, acești tineri refuză să cedeze în fața fricii, să își dea deoparte valorile, deși știu că își asumă un risc uriaș și ar putea plăti cu propria viață. Romanul lui Claudio Fava ne pune față în față cu supremația & puterea demnității umane, iar actul de sfidare a regimului - prin simpla acceptare a unui ultim joc - devine, de fapt, un simbol profund al luptei pentru libertate. Puși să aleagă între a da dovadă de lașitate și onoare, urmându-și visurile, este clar ce vor alege cei din echipa Mar del Plata...

„Zece mii de persoane care mărșăluiau imobile, impertinente, un gest de sfidare care transformă tăcerea aceea într-o muzică, fiecare pas era un gând interzis, fiecare lovitură de picior era un ultim salut adus Argentinei care de-acum își măcelărea propriii fii în mijlocul străzilor, care ajunsese să mestece carne din propria carne, care se juca de-a viața și de-a moartea în numele absurd al patriei.”

Tinerii sportivi, plini de viață și visuri și speranțe, știu că își asumă un destin tragic. Tocmai acest lucru îi transformă, de fapt, într-un fel de „martiri”. Căpitanul echipei, în special, se remarcă printr-o forță interioară aparte, prin capacitatea de a-i inspira pe cei din jur, chiar și în fața unei morți iminente. Într-un fel, aceștia devin simbolul real al unei generații care și-a sacrificat tinerețea și visurile pe altarul unui regim dictatorial terifiant - fiecare dintre acești băieți devine o dovadă tragică, din păcate, a faptului că omul, în cele din urmă, întotdeauna are ceva de spus și de demonstrat. Ei nu sunt descriși drept eroi invulnerabili, ci drept oameni obișnuiți care, deși se regăsesc în situații limită, au curajul de a merge mai departe, de a se alinia visurilor pe care le au, în ciuda faptului că simt frică, în ciuda faptului că știu ce, cel mai probabil, urmează să se întâmple. Este un roman despre cum să-ți păstrezi demnitatea - chiar și atunci când toate „șansele” par să fie împotriva ta. Din păcate, duritatea realității este înfățișată în această carte - lupta pentru dreptate nu este întotdeauna încununată de succes, dar reminescențele sale se vor fi făcut resimțite mult, mult timp de-acum înainte. Întocmai acest curaj face ca povestea să devină atât de puternică și atât, atât de profundă.

„Pablo ieși la fereastră în maiou; văzu Buickul, văzu polițiștii (...). Se-ncălță și ieși în grabă. Maică-sa nici măcar nu-ncercă să-l oprească: îl văzu cățărându-se pe scări, apoi apărură ăia doi în impermeabile largi care urcau scările câte trei odată. Unul din ei avea în mână o pușcă scurtă ca o măturică. Femeia își duse o mâna la gură și-și mușcă degetul până la sânge. Se gândi ce proastă fusese că făcuse un singur copil.”

Eroii lui Claudio Fava poate nu sunt victorioși, dar devin memorabili prin refuzul de a ceda. Dictatura argentiniană, opresiunea sistemică a disidenței, toate acestea sunt reiterate prin destul celor din echipa Mar del Plata. Fava nu idealizează suferința, nu glorifică jertfa, ci ne arată în mod direct și fără vreun filtru modul în care dictaturile extremiste (pleonasm?) calcă în picioare viața și visurile oamenilor. Stilul lui Claudio Fava este laconic, dar extrem de puternic, relevant, pe alocuri profund și emoționant. De fapt, nici nu are nevoie să folosească metafore elaborate sau alte „artificii stilistice” pentru a transmite un mesaj de o profunzime aparte - fragilitatea umană pusă în contrast cu brutalitatea regimului politic contemporan cărții. Astfel, reușești să te conectezi mult mai intens cu personalele și să înțelegi dimensiunea umană, reală, a tragediei lor - o dimensiune care cu siguranță și-a găsit, din păcate, corespondenți și în lumea reală. Mar del Plata a fost o carte care, deși are dimensiuni reduse și se citește foarte rapid, pur și simplu m-a cutremurat, mi-a rupt sufletul și, la sfârșit, m-a regăsit cu lacrimi în ochi. O adevărată surpriză literară - iar totul a fost cu atât mai intens când am aflat că, de fapt, autorul s-a inspirat dintr-o poveste adevărată... Cât de tragic și nedrept!

„(...) era atârnat de un cârlig de măcelar în podul de la Capucha și din pântecul lui spintecat călăii lăsau să se scurgă pentru totdeauna sânge, pișat, viață; se uitau cam scârbiți la balta închisă la culoare care creștea sub corpul ăla muribund și între timp fumau și se gândeau că după asta avea să le revină sarcina să curețe; dacă ar fi fost după ei, l-ar fi aruncat dintr-un avion, l-ar fi răpus cu o lovitură de baionetă; ei bine, nu, Montero ținea neapărat, al dracului de mult ținea.”

Romanul lui Claudio Fava vorbește despre fragilitatea libertății și despre prețul pe care, într-un regim dictatorial, cei care o apără ajung să-l plătească. Într-o astfel de dinamică politică și socială, nimeni nu este cu adevărat în siguranță, iar cei care îndrăznesc chiar și într-o mică măsură să sfideze autoritatea, adesea plătesc cu viața. Uneori, de fapt, nici nu trebuie să iei parte la astfel de acte - este îndeajuns doar ca o persoană - care se găsește pe o anumită treaptă socială - să nu te placă. Însă, în mijlocul acestei suferințe omniprezente, romanul ne amintește cât de puternică este solidaritatea, prietenia, cât de frumos și curajos poate fi omul... Chiar dacă este o carte cu un final tragic, curajul tinerilor rugbiști continuă să rămână un exemplu pentru generațiile viitoare - o dovadă a faptului că, uneori, demnitatea poate fi chiar mai importantă decât supraviețuirea. După ce am terminat cartea, am rămas cu un gust amar - un sentiment de revoltă care, pe alocuri, se amesteca cu admirația. Curajul de a înfrunta cele mai cumplite circumstanțe, cu fruntea sus și păstrându-ți demnitatea și valoarea umană, nu are cum să nu te inspire! O recomand din tot sufletul absolut oricui care vrea să citească o carte memorabilă!