Chirurgul, de Leslie Wolfe - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2025

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Leslie Wolfe este o autoare de bestsellere ale cărei romane sparg tiparele thrillerelor tradiționale. Ea creează personaje feminine de neuitat, strălucite, puternice, implicate în acțiuni pline de suspans și răsturnări de situație. Cărțile de ficțiune ale lui Leslie Wolfe se bazează pe o documentare aprofundată în domeniul științei, tehnologiei și psihologiei. Stilul ei și poveștile captivante au făcut-o pe Leslie Wolfe una dintre cele mai citite autoare ale acestui gen. Chirurgul este prima carte tradusă la Editura Litera, în colecția Buzz Books, de către Dana-Ligia Ilin.

🩺 CÂT DE DEPARTE AI PUTEA MERGE PENTRU A-ȚI GĂSI LINIȘTEA OFERITĂ DE RĂZBUNARE? 🩺

Înainte ca lumea ei să se prăbușească, a avut totul. Cariera de succes la care a visat. Frumoasa casă din cărămidă roșie în care se putea relaxa în fața focului. Soțul chipeș și devotat, ai cărui ochi albaștri și zâmbet fermecător o făceau să se simtă mereu în siguranță. Când anunță ora decesului, o face cu voce sigură. Colegii ei rămân tăcuți în jur, cu ochii ațintiți asupra ei, confuzi, îngrijorați. N-a pierdut niciodată un pacient până astăzi. Mâinile îi tremură în mănuși. Alunecă cu spatele rezemat de faianța rece a peretelui, cu inima bătându-i în ritm accelerat. N-a urât niciodată un pacient până astăzi. Dar ce alegere a avut, odată ce l-a recunoscut? Și ce va face pentru a se proteja, dacă cineva află adevărul? Chirurgul este un thriller psihologic extrem de captivant, care vă va face să întoarceți cu frenezie paginile, cu respirația întretăiată, până la răsturnarea de situație finală.

„– Jur că o să-ți smulg din viață tot ce iubești și o să-i dau foc, a șoptit, privind țintă panoul, și mâinile cu încheieturile degetelor albite erau încleștate pe volan, ca și cum s-ar fi ținut de el ca să-și salveze viața. N-o să am pace până nu rămâi pustiită și singură, fără să mai ai nimic de pierdut.”

Am citit Chirurgul într-o perioadă în care aveam nevoie de o lectură care să mă scoată puțin din rutina mea confortabilă cu thrillere psihologice clasice. Nu știam exact la ce să mă aștept, dar titlul m-a atras – un titlu simplu (deși parcă folosit din ce în ce mai des), curat, cu o promisiune directă: sânge, bisturie, secrete. Mă așteptam la ceva în genul unui puzzle medical, combinat cu paranoia thrillerelor moderne. Și în mare parte, am primit asta. Dar și ceva în plus. Și, din păcate, și ceva în minus (ceva mai mult, aș zice). Ca să încep cu ce mi-a plăcut: se vede cu ochiul liber că Leslie Wolfe a făcut cercetări temeinice. Descrierile procedurilor medicale, dinamica tensionată din sala de operații, responsabilitatea copleșitoare care atârnă pe umerii unui chirurg cardiotoracic – toate astea sunt redate cu o autenticitate care m-a captivat. Înainte de toate, pentru că nu avem de-a face cu genul acela de „medicină de Hollywood” cu clișee și brizbrizuri dramatice, ci avem de-a face cu un mediu rece, dinamic, solicitant, tensionat, real. Ca un bisturiu strălucind steril sub lumina rece a lămpii chirurgicale.

„Acum îi știu numele.

Sper că putrezește în iad.”

Protagonista, dr. Anne Wiley, este o figură interesantă – deși, sincer, nu întotdeauna convingătoare. Încă de la început, se simte că e construită pentru a fi o femeie excepțională într-o lume dură și implacabilă. Și totuși, sub imaginea asta de „superchirurg”, se ascunde o fragilitate, un dezechilibru emoțional care, în loc să-i adâncească umanitatea, uneori o face să pară nesigură până la iritare. Parcă Anne plânge la fiecare două pagini. Își pune sub semnul întrebării deciziile, se fragmentează în remușcări, ezită într-un mod care contrazice atât statura profesională pe care o are, cât și povara pe care o duce. Mi-am dorit să o simt mai ancorată, mai solidă, nu doar în sala de operații, ci și în propria poveste. De altfel, o parte din dificultatea mea în a „intra” complet în carte s-a datorat și acestor oscilații ale personajelor. Paula, de exemplu – și aici simt nevoia să inspir adânc – e genul de personaj construit parcă anume ca să fie detestabil. Dar nu detestabil în mod fascinant sau provocator, ci pur și simplu enervant, lipsit de nuanțe. Am simțit că mi se cerea să o urăsc, fără să înțeleg de ce. Era o caricatură de „antagonist intern”, o figură toxică fără profunzime, și prezența ei apăsătoare în momente-cheie m-a scos de multe ori din ritmul narativ.

„Jocul nu se terminase. Încă mai putea să câștige.”

Dar să nu fiu nedrept: Chirurgul își atinge scopul – acela de a te ține în suspans; de altfel, am citit-o într-o singură repriză. Nu e genul de thriller care explodează de la început, ci mai degrabă se desfășoară ca o incizie lentă: simți tăietura, dar rana se deschide abia spre mijloc. Primele 100 de pagini pot părea lente, chiar plictisitoare pe alocuri, dar dacă reziști – și recunosc că am avut nevoie de o cafea tare și o porție zdravănă de voință – răsplata chiar vine. Nu cu un „boom” spectaculos, ci cu o dezvăluire lentă, strat după strat, până când realizezi că de fapt tot ce ai citit până atunci a fost o disecție atentă, nu doar a unui mister, ci și a unei conștiințe. Finalul… m-a lăsat puțin confuz. Nu m-a surprins în totalitate. Cred că se putea face mai mult cu ultimele capitole, poate ceva mai multă intensitate, mai multă tensiune psihologică. În schimb, totul s-a încheiat oarecum brusc, cu o rezolvare care m-a făcut să simt că Leslie Wolfe a avut o idee puternică la început, dar a pierdut din elan pe drum. Sau, altfel spus, bisturiul a fost ascuțit, incizia precisă, dar sutura finală a fost făcută în grabă.

„Primul lucru pe care trebuie să-l fac mâine-dimineață este să-l șterg, înainte să fie trimis din greșeală sau să fie citit de cine nu trebuie.

N-ar fi trebuit să-l scriu.”

Totuși, nu pot să spun că lectura cărții a fost, până la urmă, ceva neinspirat. A fost o lectură OK. Am fost interesat, m-am implicat emoțional pe alocuri, m-a intrigat partea medicală, și mi-a plăcut stilul sobru al scriiturii – fără prea multe artificii, dar cu un echilibru clar între informație și poveste. Doar că, la final, am simțit că s-ar fi putut mai mult. Că Wolfe a avut toate ingredientele pentru un thriller de cinci stele, dar a servit în cele din urmă o poveste de trei stele — poate trei și-un pic, dacă sunt generos. Recomand cartea în special celor care au răbdare, care sunt atrași de decorul medical real și credibil, și care nu caută neapărat o lectură care să-i antreneze într-un carusel plin de emoții și întorsături de situație, ci mai degrabă un mister care se construiește logic, pas cu pas. Nu e Grey’s Anatomy cu sânge și pasiuni dramatice, e mai degrabă o investigație internă – un puzzle psihologic într-o hală chirurgicală rece, unde adevărul se ascunde sub strat după strat de tăcere și vină.

Dragostea durează trei ani (Marc Marronnier, #3), de Frédéric Beigbeder - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2024

Traducere: Marie-Jeanne Vasiloiu

Frédéric Beigbeder s-a născut la Neuilly-sur-Seine, Franța. În 2003, a primit premiul Interallié pentru Windows on the World, iar în 2009, premiul Renaudot pentru Un roman francez. Două dintre romanele sale au fost ecranizate: 99 francs, în regia lui Jan Kounen (2007), și Dragostea durează trei ani, pentru care a semnat el însuși regia (2012). De același autor, la Editura Trei, au apărut: 29.99 RON, Dragostea durează trei ani, Un roman francez, Windows on the World, Memoriile unui tânăr țicnit, Shitter’s Club, Nuvele sub ecstasy, Egoistul romantic, Iartă-mă!... Ajută-mă!..., Oona & Salinger, Omul care râde cu lacrimi, O viață fără sfârșit.

⏳ORICE SE POATĂ MĂSURA & ARE UN SFÂRȘIT ÎN CHEIA TIMPULUI⏳

În primul an, cumperi mobila. În al doilea an, muţi mobila. În al treilea an, împarţi mobila. Marc Marronnier tocmai a divorţat şi, fiind un cronicar monden uns cu toate alifiile, s-a hotărât să scrie o carte despre asta, ca să disece căsnicia sa ratată şi să valideze teoria că dragostea durează doar trei ani. Purtându-ne prin cluburi de noapte deocheate, birouri extravagante şi apartamente unde petrecerile se ţin lanţ, Frédéric Beigbeder scrie un roman despre dragoste şi cataclismele pe care ea le provoacă. Cocktailul tare pe care ni-l oferă Beigbeder – două părţi umor negru, o parte romantism, plus un strop de lamentare – conţine un îndemn sănătos: Dragostea creează dependenţă pe viaţă!

„Un țânțar durează o zi, un trandafir, trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea, trei. Uite-așa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandrețe și, în cele din urmă, un an de plictis.

În primul an spui: «Dacă mă părăsești, MĂ OMOR».

În al doilea an spui: «Dacă mă părăsești, o să sufăr, o dar o să-mi treacă.»

În al treilea an spui: «Dacă mă părăsești, desfac o sticlă de șampanie».”

Am citit Dragostea durează trei ani (pe care am amânat-o mai bine de trei ani...) cu o curiozitate de copil care se apropie de soba încinsă, știind că o să se frigă, dar vrând totuși să simtă pe piele ce înseamnă focul. Titlul m-a făcut să ridic sprânceana de la început, ca o palmă ironică dată idealismului amoros împărtășit în stânga și-n dreapta, dar m-a și provocat. Ce înseamnă, totuși, să iubești doar trei ani? E cinism? Sau o formă sinceră de luciditate? Pe parcursul romanului, m-am simțit ca într-o conversație lungă cu un prieten prea inteligent pentru binele lui, ușor beat, dar teribil de lucid în cinismul său. Beigbeder, prin vocea protagonistului Marc Marronnier, face autopsia unei iubiri – sau poate chiar a ideei în sine de iubire – cu bisturiul sarcasmului și al autoflagelării. E un roman care te face să zâmbești amar, să te gândești prea mult la propriile relații și să te întrebi dacă nu cumva și tu ai fost doar un alt personaj într-un ciclu repetitiv de pasiune, blândețe și plictis.... melancolie & acomodare, confort & rutină?!

„(...) Viitorul este umărul gol al unei necunoscute. Viața îți acordă o a doua șansă; Istoria schimbă foaia.

S-ar putea crede că această atracție este superficială, dar nimic nu este mai profund decât ea; ești gata de orice; accepți defectele; ierți imperfecțiunile; ba chiar le cauți, cu încântare.

Ești atras întotdeauna doar de slăbiciuni.”

Marc, un cronicar monden cu un suflet mai fragil decât lasă să se vadă, trece printr-un divorț care îl aruncă într-un carusel de reflecții despre dragoste, sexualitate, aparențe și eșec. Aparent superficial și arogant, Marc este, de fapt, un personaj profund trist, prins într-o societate care vinde imaginea fericirii în ambalaj lucios și care se teme teribil de autenticitate. Relația lui cu Anne se destramă nu pentru că dragostea ar fi dispărut ca un parfum volatil, ci pentru că, poate, nici nu a fost vreodată acolo în forma idealizată pe care o proiectase. Mi-a plăcut că Beigbeder nu încearcă să ne convingă. Nu dă lecții, nu predică, nu vine cu teorii de expert. E doar un tip care se uită în jur, se uită înăuntru și scrie ce vede. Uneori o face cu un umor acid care te face să râzi în timp ce simți cum ți se strânge stomacul. Alteori, cu o tandrețe neașteptată, ca o rază de soare care îți mângâie obrazul într-o zi mohorâtă. Una dintre cele mai izbitoare idei ale cărții este despre felul în care suntem educați emoțional. Marc vorbește despre cum părinții lui i-au insuflat ideea că trebuie să pară fericit. Și, când chiar a fost, n-a știut ce să facă cu asta. O idee aparent simplă, dar tăioasă și, de ce nu, atât de adevărată. Poate de aceea, la treizeci și ceva de ani, ajungem încă să bâjbâim prin întunericul emoțiilor noastre, trăind relații mai mult din inerție decât din convingerea sentimentului imediat.

„– Ia zi, tu crezi că dragostea durează trei ani?

Mă privește cu milă.

– Trei ani? Dar e enorm! Groaznic! Trei zile sunt mai mult decât suficiente. Cine ți-a băgat tâmpenia asta în cap, băiețaș?

– Cică e o chestie hormonală, mă rog, biochimică... Durează trei ani, s-a zis, nu mai poți face nimic. Nu ți se pare trist?

– Nu, cuțulică. Mi-e egal. Dragostea durează cât trebuie să dureze. Dar, dacă vrei să dureze, cred că trebuie să te obișnuiești cu gândul că o să te plictisești ca la carte. Trebuie să-ți găsești persoana cu care ai chef să-ți împarți lehamitea.”

Cartea Dragostea durează trei ani nu e fără cusur, dar probabil nici nu și-a propus să fie fără de. În unele pasaje, mi s-a părut că Beigbeder alunecă în autoindulgență. Câteva capitole mi-au părut trase de păr, repetând idei care fuseseră deja bine formulate. Deși volumul e scurt, simțeam uneori că se lungește inutil, ca o petrecere la care lumea nu mai știe dacă să plece sau să mai toarne un pahar. Și, cu toate astea, nu m-am plictisit. M-a iritat pe alocuri, dar nu m-a lăsat indiferent – ceea ce, pentru mine, e deja un semn că e o carte care merită. Sexul, așa cum îl vede autorul, este și el demitizat, prezentat ca o închisoare mentală mai degrabă decât o formă de libertate. Suntem o generație care crede că știe totul despre sex pentru că a crescut cu filme porno și talk show-uri nocturne, dar care nu știe să discute deschis și sincer despre ce își dorește. Această idee, spusă cu un sarcasm amar, mi s-a părut brutal de exactă. Suntem adesea spectatori în propriile noastre relații, jucând roluri învățate prost, în timp ce tânjim după o autenticitate pe care n-o înțelegem complet – și, prin urmare, nu o putem comunica partenerului de viață.

„(...) Fericirea este un lucru atât de monstruos, încât, dacă nu crăpi tu însuți din pricina ei, atunci îți va cere cel puțin câteva morți.”

Finalul? Ei bine, finalul nu aduce o rezolvare. Și nici nu trebuie. Nu e genul de carte care închide cercul. Cartea lui Frédéric Beigbeder nu e o poveste de dragoste, ci o spovedanie, un eseu mascat, o formă de „terapie pe hârtie.” În fond, Beigbeder nu scrie ca să ne convingă că are dreptate, ci ca să se elibereze pe el de propria-i deziluzie. Pe mine m-a făcut să reflectez – și poate ăsta e cel mai frumos lucru pe care o carte ți-l poate oferi. M-a făcut să râd, să-mi dau ochii peste cap, să subliniez fraze și să mă întreb dacă, în fond, iubirea chiar expiră ca un produs de supermarket sau dacă nu cumva suntem noi cei care renunțăm la ea înainte de termen. A fost o lectură care mi-a mers la cap și la inimă în același timp. Nu perfectă, dar sinceră. Și poate tocmai de aceea, importantă. Iar dacă iubirea durează trei ani? Habar n-am. Dar merită, măcar o dată în viață, s-o trăiești ca și cum ar dura pentru totdeauna, și nu doar trei anișori. Eu sunt mare fan al lui Frédéric Beigbeder și, sincer, chiar sunt curios să citesc și celelalte cărți din seria aceasta intitulată Marc Maronnier. Am să mă interesez să văd ce titluri include... Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Alte recenzii ale cărților scrise de Frédéric Beigbeder, apărute și pe blog: 

| Oona & Salinger | Omul care râde cu lacrimi | O viață fără sfârșit |

Dulce furie, de Sash Bischoff - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Thriller

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2025

Traducere: Andreea Florescu

Sash Bischoff este scriitoare și regizoare de teatru. A scris piese care au fost dramatizate în teatrele din Statele Unite. Ca regizoare a lucrat pe Broadway și în afara lui. Din palmaresul său de pe Broadway și cel național fac parte spectacolele Dear Evan Hansen, The Visit, On the Town, How to Succeed in Business Without Really Trying și Shrek. La începutul carierei sale, Sash a fost actriță și a câștigat Premiul Național pentru Arte (NFAA). În prezent, locuiește în New York cu soțul ei și numeroasele lor animale de companie. Dulce furie (tradus în limba română de către Andreea Florescu) este primul ei roman.

🎬 VIAȚA CA UN FILM 🎬

Lila Crayne este răsfățata Americii: e bună și generoasă, frumoasă și seducătoare. Ea și logodnicul său, vizionarul regizor Kurt Royall, au o viață idilică și pregătesc ecranizarea romanului Blândețea nopții. Pentru a intra în pielea protagonistei, Lila începe să-și exerseze șarmul și să-și exploreze traumele din copilărie cu seducătorul psihoterapeut Jonah Gabriel. Curând frumoasa ei viață se sparge în bucăți, pe măsură ce își descoperă suferințe înăbușite din trecut – iar Jonah îi este alături, ajutând-o să se recompună. Dar fiecare are un secret și nimeni nu este cine pare a fi. Un roman surprinzător despre construcția și reconstrucția sinelui, având în fundal operele lui F. Scott Fitzgerald și relatat prin lentila industriei de film, Dulce furie este o critică incisivă și îndrăzneață a misoginismului secular american. Sash Bischoff examinează poveștile pe care ni le spunem și ce se întâmplă când îi implicăm pe alții în aceste povești, evidențiind granițele superficiale dintre victimă și agresor și sensul real al dreptății.

„– Vrei să faci asta să meargă? Vrei ca filmul nostru să se desfășoare fără probleme? Atunci treburile noastre rămân între noi. Ai priceput? 

Încuviințez, abia putând să mai vorbesc.

– N-o să mai vorbesc despre noi.

– Nu e suficient. Trebuie să închei.”

Am început lectura cărții de față cu entuziasm, atras de ideea unui thriller psihologic care se joacă cu moștenirea literară a lui F. Scott Fitzgerald, într-o reinterpretare modernă și feministă a romanului Blândețea nopții. Și chiar dacă ideea părea fascinantă, execuția m-a lăsat adesea destul de confuz și, sincer, mult prea plictisit pentru a mă putea bucura de lectură în sine. Într-o primă instanță, cartea promite multe, sau cel puțin cu impresia asta am rămas după ce am citit descrierea. Lila Crayne, o actriță strălucitoare, dar frântă pe dinăuntru, joacă într-o adaptare cinematografică a romanului lui Fitzgerald, regizată de logodnicul ei, Kurt Royall. Deja de aici simți că relația dintre ei nu e chiar una de poveste. Lila vrea să transforme povestea originală, în care Nicole e victima și Dick psihiatrul salvator, într-o inversare de roluri în care Nicole devine supraviețuitoarea, iar Dick e manipulatorul. În teorie, mi-a plăcut această intenție. Dar pe parcursul cărții, am simțit că această „inversare” nu a fost explorată la maximum, și nici măcar din perspectiva profundă din care ar fi putut fi explorată. Mi s-a părut o idee bună, chiar foarte interesantă, dar extrem de puțin calitativ executată.

„Singura mea alinare este faptul că știu în secret că am pe cineva în care sunt sigură că mă pot încrede, un bărbat care înseamnă pentru mine mai mult decât știe chiar el. Te am pe tine.”

Ce m-a obosit cel mai tare a fost stilul narativ. Povestea se desfășoară în mai multe planuri: ședințele de terapie ale Lilei cu psihoterapeutul Jonah Gabriel (și el obsedat de Fitzgerald), jurnalul ei personal, notele de terapie ale lui Jonah și, desigur, secvențele de filmare și dialogurile de pe platou. Mă simțeam prins între mai multe romane care se întâmplau simultan, dar care nu se sincronizau niciodată perfect. Fiecare fragment părea că vrea să spună ceva profund, dar rareori reușea să treacă de suprafața ideii. Ritmul e una dintre cele mai mari slăbiciuni ale romanului. Începutul e lent, ca o piesă de teatru care își caută decorul. Apoi urmează pagini întregi cu dialoguri lungi, monologuri interioare și scene de filmare care parcă n-au sfârșit și, de altfel, nici nu „maschează” vreo întâmplare importantă pentru acțiunea (și mesajul cărții) în sine. La un moment dat, mă simțeam ca în spatele unei cortine groase de catifea, în care cineva tot promite că urmează marele moment, dar în loc de aplauze, primești o tuse înfundată din al doilea rând. De fapt, din primul, că în primul rând mă aflam când priveam la ce se întâmplă în cartea lui Sash Bischoff.

„Răzbunarea chiar era dulce.”

Personajele sunt, într-adevăr, bine construite. Dar sunt construite în așa fel încât nu m-am putut atașa de niciunul. Lila e magnetică, dar distantă. Jonah e interesant ca personaj pe hârtie, însă în acțiune devine enervant de inconsistent. Kurt? Un monument de egocentrism și neînțelegere, pe care îl urăști în tăcere de la primele pagini. Și totuși, dincolo de neajunsurile pe care i le-am găsit eu, trebuie să recunosc că romanul are momente de geniu. Sunt pasaje care strălucesc, în care limbajul devine aproape poetic și metaforele îți dau fiori. Dar sunt rare, atât de împrăștiate încât relevanța lor pălește în fața fragmentelor & scenelor & întâmplărilor redundante. Uneori ai impresia că Bischoff încearcă prea mult să fie profundă, și asta face ca totul să pară forțat, chiar artificial. Finalul? Ei bine, finalul a fost o combinație de teatru absurd, telenovelă întunecată și un haos controlat care parcă a vrut să șocheze mai mult decât să aibă sens. După ce am petrecut atât de mult timp încercând să înțeleg firele poveștii, climaxul a fost dezamăgitor și m-a făcut să mă întreb pentru ce atât de multe pagini, atâta idee de a construi ceva, dacă totul se prăbușește într-o concluzie atât de... nesatisfăcătoare, poate chiar absurdă?!

„Strânge masca cu ambele mâini – strălucirea armurii aurite pe întuneric – și privește cu groază trupul lui (...), care zace într-o baltă de sânge negru ce se mărește încet-încet.”

Cred că Dulce furie ar putea fi un roman iubit de fanii adevărați ai lui Fitzgerald (nu, eu chiar nu sunt unul) care sunt dispuși să treacă prin toate straturile de referințe literare, „metanarațiuni” și simboluri. Pentru mine, a fost mai degrabă o experiență plictisitoare, n-am să-i zic „frustrantă”, ca un puzzle al cărui tablou final nu mă interesa suficient ca să-mi bat capul cu toate piesele. Dacă ar fi să-i dau o notă, ar fi un 2,5 din 5, poate 3 în zilele bune, și vreau să cred că azi e o zi bună. E clar că Sash Bischoff are talent și o voce destul de diferită, dar în cazul ăsta, a fost ca și cum a încercat să picteze un tablou impresionist cu detalii „hiperrealiste” – și nu i-a ieșit niciuna dintre variante. Am închis cartea cu senzația că aș fi vrut să o plac, dar nu am reușit. Prea multă formă, prea puțină substanță. De altfel, mi s-a părut mult prea lungit pentru a putea fi considerat un thriller și, de asemenea, nici nu prea am putut identifica elemente clasice de thriller. OK, da, avem tot procesul acestora de a afla anumite lucruri, secrete, dar modul în care autoarea alege să le scoată la lumină pe parcurs... nup, chiar n-a fost pentru mine.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Sash Bischoff, Dulce furie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Hacienda. Unde se termină noaptea, de Isabel Cañas - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Trend Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2023

Traducere: Bogdan Voiculescu

Isabel Cañas este o scriitoare mexicano-americană de ficţiune speculativă. După ce a locuit, printre alte ţări, în Mexic, Scoţia, Egipt şi Turcia, ea s-a stabilit (deocamdată) în New York. Are un doctorat în Limbi şi Civilizaţii ale Orientului Apropiat şi scrie ficţiune inspirată din cercetările sale şi din istoria familiei sale. Hacienda. Unde se termină noaptea, este primul roman apărut la Editura Univers, în colecția Trend Fiction, traducere de către Bogdan Voiculescu.

⋆♱✮♱⋆ O CASĂ IZOLATĂ. O BÂNTUIRE SINISTRĂ. O FEMEIE PRINSĂ ÎN CAPCANĂ ⋆♱✮♱⋆

Romanul gotic mexican se combină cu atmosfera din Rebecca de Daphne du Maurier în acest roman de debut de suspans paranormal, în care acţiunea se petrece după Războiul Mexican de Independenţă, despre o casă izolată, o bântuire sinistră şi o femeie prinsă în capcană... În timpul răsturnării guvernului mexican, tatăl lui Beatriz a fost executat, iar casa lor distrusă. Când frumosul Don Rodolfo Solórzano o cere în căsătorie, Beatriz nu ia în seamă zvonurile despre moartea subită a primei lui soţii, preferând să aleagă siguranţa pe care moşia lui de la ţară i-o va oferi. E hotărâtă să aibă din nou o casă a ei, indiferent de ce o va costa. Dar Hacienda San Isidro nu este sanctuarul pe care şi-l închipuia ea. Când Rodolfo se întoarce la lucru în capitală, somnul lui Beatriz e invadat de viziuni şi voci. Ochi invizibili îi urmăresc fiecare pas. Sora lui Rodolfo, Juana, nu dă importanţă temerilor lui Beatriz – dar de ce refuză să intre în casă noaptea? De ce arde bucătăreasa tâmâie de jur împrejurul bucătăriei şi însemnează uşile cu simboluri stranii? Ce s-a întâmplat de fapt cu prima Doña Solórzano? Beatriz ştie cu certitudine doar două lucruri. Ceva nu e în regulă cu hacienda. Şi nimeni de acolo nu o poate salva. Căutând cu disperare un ajutor, se agaţă de tânărul preot, Padre Andrés, ca de un aliat. Nefiind un preot obişnuit, Andrés va trebui să se bazeze pe talentele lui de vrăjitor ca să se lupte cu malefica entitate care bântuie hacienda şi să o apere pe femeia faţă de care simte o atracţie puternică, interzisă. Dar s-ar putea ca nici măcar el să nu poată înfrânge forţele întunericului. Departe de a fi un refugiu, San Isidro poate fi pierzania lui Beatriz.

„Cineva murise în casa asta.

Îmi trebuia ajutor.

Și nimeni de la hacienda San Isidro nu avea să mi-l acorde.”

Hacienda. Unde se termină noaptea este genul de roman care îți intră pe sub piele ca un frig subtil, fără să-l simți de la început, dar care te lasă tremurând când îți dai seama cât de adânc s-a infiltrat. E un gotic modern, un horror istoric, dar și o poveste de dragoste interzisă, totul desfășurat pe fundalul tulbure al Mexicului postbelic, unde umbrele trecutului nu se lasă alungate cu una, cu două. M-am apropiat de acest roman cu o curiozitate aproape academică, să-i zic așa – speram la o ficțiune istorică cu influențe gotice, dar ce am primit a fost o experiență senzorială, o poveste care m-a prins și nu mi-a mai dat drumul. Beatriz, protagonista noastră, este o femeie a cărei lume s-a prăbușit odată cu execuția tatălui ei în timpul Războiului de Independență din Mexic. Fără bani, fără statut, ea vede în căsătoria cu Rodolfo Solórzano nu doar o salvare, ci un nou început. Dar casa în care ajunge – Hacienda San Isidro – nu este, nici pe departe, acel cămin cald și protector pe care îl visa. E un loc plin de tăceri apăsătoare, de priviri aruncate pieziș și, mai ales, de secrete murdare. Aici începe adevărata poveste. Casa însăși devine un personaj, un monstru cu rădăcini adânc îngropate în pământul său blestemat. Îmi plac poveștile cu case bântuite, dar Isabel Cañas face mai mult decât să împrumute tiparele genului gotic: își ia inspirația din istoria colonială a Mexicului și transformă hacienda într-un simbol al traumei colective, al violenței ascunse sub spoiala aristocratică. Beatriz simte răul care pândește în întuneric, care o urmărește pe coridoare și îi șoptește amenințări în miez de noapte. Și, cum era de așteptat, nimeni nu o crede.

„Aveam să mor în casa asta. Această convingere mi-a copleșit trupul, rece și profetică precum șoaptele unui sfânt.

San Isidro era mormântul meu.

Dar nu în noaptea asta.”

Intră în scenă Andrés, un preot cu puteri pe care Biserica nu le-ar aproba niciodată. În carte, avem și perspectivaa sa narativă. Preotul Andrés este singurul care nu o tratează pe Beatriz ca pe o femeie isterică, singurul care nu încearcă să-i nege realitatea. Și mai mult decât atât, e singurul capabil să înțeleagă și să lupte cu forțele întunecate ce stăpânesc hacienda. Relația dintre cei doi este construită cu subtilitate și tensiune, o combinație de încredere, dorință reprimată și un respect profund. Într-un alt roman, probabil că această relație ar fi fost o poveste de dragoste clasică, dar Cañas alege un drum mai întunecat, mai periculos. Andrés nu este doar un preot, ci și un om sfâșiat între două lumi – cea a credinței și cea a magiei pe care nu o poate nega. Unul dintre cele mai puternice aspecte ale romanului este felul în care Isabel Cañas creează atmosfera. Nu e doar horror de suprafață, cu fantome care ies din pereți și uși care se închid singure. E un horror psihologic, un sentiment constant că ceva nu e în regulă, că pereții ascund mai multe decât își poate imagina cineva. Astfel, hacienda devine, de fapt, un „macroorganism” viu, o entitate care se hrănește din frica și din suferința, din teroarea celor care locuiesc în ea. Dincolo de toate, eu nu aș spune că această carte este despre o casă bântuită neapărat. Este și o meditație asupra puterii, asupra modului în care istoria nu dispare niciodată, ci rămâne impregnată în locuri și în oameni. Moștenirea colonială a Mexicului nu e doar un fundal pentru poveste, ci o parte fundamentală a sa. Hacienda San Isidro este un simbol al opresiunii, al violenței ascunse sub fațada aristocrației, iar Beatriz este prinsă între aceste straturi de istorie și horror personal.

„(...) Și casa se răzbunase.”

Dacă ar fi să găsesc un minus, aș spune că unele părți ale poveștii sunt previzibile – nu e greu să ghicești cine e cu adevărat periculos și cine va fi salvatorul. Dar chiar și așa, romanul nu pierde din intensitate, pentru că nu trăiește doar din surprize, ci din puterea emoțională a personajelor și a relațiilor dintre ele. Finalul m-a lăsat într-o stare de neliniște, ceea ce, cred eu, este exact ce trebuie să facă o poveste gotică bună. Nu e genul de încheiere care să îți ofere toate răspunsurile, ci mai degrabă una care îți lasă mintea bântuită mult timp după ce ai închis cartea. E un final care te face să îți pui întrebări despre ce ai citit, despre ce ai simțit și, mai ales, despre ce rămâne nespus. În sfârșit, Hacienda. Unde se termină noaptea este un roman puternic, cu o atmosferă intensă și o poveste care îmbină perfect horror-ul gotic cu realitățile istorice. Isabel Cañas reușește să creeze o lume care pare atât de reală încât aproape că o poți mirosi și simți pe pielea ta. Eu nu prea am mai citit romane gotice, de fapt chiar cred că am mai citit unul singur, Femeia în negru (de Susan Hill; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Dada, n-am citit nici Rebecca, dar o voi face. Însă chiar mi-a plăcut această experiență, așadar cred că voi avea mai des în vedere astfel de cărți. Dacă îți plac poveștile care-ți dau fiori, dar care în același timp spun ceva și mai profund de atât, cu siguranță romanul lui Isabel Cañas îți va fi pe plac!

Elena știe, de Claudia Piñeiro - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 168

Anul apariției: 2024

Traducere: Lavinia Similaru

Supranumită în Argentina „regina romanului polițist“, Claudia Piñeiro (născută în 1960), este autoarea mai multor romane traduse în numeroase limbi, unele dintre ele ecranizate în filme de mare succes (inclusiv Elena știe, ecranizat de Netflix în 2023). La Editura Univers, în colecția Globus, i‑au fost publicate cărțile Văduvele de joi seara (traducere de către Lavinia Similaru) și Betibú (ediție retipărită cu titlul Regulile jocului, traducere de către Lavinia Similaru).

💊 CÂND VIAȚA SE REDUCE DOAR LA INTERVALUL DINTRE DOZELE DE MEDICAMENTE 💊

Elena știe. Există ceva care să poată opri o mamă? Maladia Parkinson nu constituie un obstacol pentru Elena, care a învățat să‑și calculeze timpul dintre două pastile, când corpul o ascultă și se poate deplasa. Așa că îndrăznește să ia metroul și să plece în căutarea persoanei care o poate ajuta să descopere adevărul despre moartea fiicei sale. Fiindcă Elena, indiferent de ce spun poliția, preotul sau prietenii, e convinsă că fiica ei nu s‑a sinucis.

„(...) Elena nu a înțeles niciodată de ce alege lumea sicrie din lemn atât de nobil, încât trece mult până ce crapă sub pământ. Dacă atâția cred că din pământ suntem și în pământ ne întoarcem, atunci de ce să întârziem întoarcerea. Aleg un sicriu din lemn nobil ca să-l arate la priveghi, gândește din ce alt motiv, dacă nici sicriul, nici ceea ce are înăuntru nu sunt destinate să dăinuie, ci să putrezească, să se ocupe viermii de lemn și de corpul care nu mai păstrează ceea ce a fost cine era, corpul care nu aparține nimănui, e incomplet, ca o pungă goală, ca o păstaie fără semințe.”

Dacă ar fi să descriu această carte într-o imagine, ar fi aceea a unui mecanism ruginit care se pune în mișcare doar când i se administrează ulei la intervale regulate. Un corp care nu mai răspunde dorințelor și nevoilor sale, o minte captivă în limitele unui trup care se degradează în fiecare zi, o poveste care se desfășoară între două pastile, într-o lume care refuză să asculte. Elena știe, dincolo de fi un extraordinar roman, devine o experiență în sine, o experiență care îți schimbă felul în care privești viața, bătrânețea, boala și, mai ales, relațiile de familie. Deși se prezintă ca un roman polițist, povestea nu urmează convențiile clasice ale genului. Nu avem detectivi ingenioși, indicii ascunse în scrisori misterioase sau un final care aduce satisfacția rezolvării unui puzzle complicat. În schimb, avem o femeie în vârstă, Elena, care, prinsă în capcana propriului corp, se agață de o ultimă speranță: să afle adevărul despre moartea fiicei sale, Rita. Dar adevărul, la fel ca trupul Elenei, este fragil, greu de controlat și mult mai complex decât pare la prima vedere. Pentru mine, această carte a fost una dintre cele mai bune - dacă nu chiar cea mai bună - dintre cele citite anul trecut. O capodoperă!

„(...) Dar Elena nu se rătăcește. Elena știe. Așteaptă. Cu capul plecat și târându-și picioarele, fără să vadă drumul și nici ce vine în față. Nu se rătăcește, chiar dacă se înșală.”

Romanul este structurat în jurul unei zile din viața Elenei, în care ea încearcă să ajungă la Isabel, o femeie care, cu douăzeci de ani în urmă, a avut o întâlnire decisivă cu Rita. Elena crede că Isabel este singura care o poate ajuta să înțeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat cu fiica ei, al cărei trup a fost găsit spânzurat în clopotnița unei biserici. Însă, pentru Elena, simplul fapt de a parcurge orașul este o provocare monumentală. Parkinsonul i-a transformat corpul într-o închisoare, iar singurele momente în care poate funcționa sunt cele imediat următoare administrării medicamentelor. Până la următoarea doză, Elena trebuie să găsească un loc unde să se odihnească, să își dozeze cu atenție fiecare mișcare și să își calculeze fiecare pas, pentru că, în lumea celor sănătoși, nu există loc pentru cei care se mișcă prea încet. Claudia Piñeiro creează o atmosferă apăsătoare, tensionată, în care orice banalitate a cotidianului devine un obstacol uriaș pentru Elena. Străzile nu sunt făcute pentru cei care nu pot merge repede, băncile nu sunt plasate acolo unde ar avea nevoie, iar oamenii o privesc fie cu milă, fie cu iritare, fără să înțeleagă cât de dificil este pentru ea să ajungă dintr-un punct în altul. 

„Nimeni nu poate ști atâtea despre fata ei ca ea, gândește, pentru că este mamă, sau pentru că a fost mamă. Maternitatea, gândește Elena, garantează anumite atribute, o mamă își cunoaște copilul, o mamă știe, o mamă iubește. Așa se zice, așa o fi. Ea a iubit și iubește, chiar dacă nu a spus-o, chiar dacă se certau de la distanță, chiar dacă se contraziceau de parcă și-ar fi lansat lovituri de bici, și nu mângâia, nici nu săruta, o mamă iubește. Va mai fi mamă acum, când nu mai are fată?, se întreabă. Dacă moarta ar fi ea, Rita ar fi orfană. Ce nume are ea fără fata ei? Moartea Ritei poate să fi șters tot ce a fost ea?”

Titlul romanului este oarecum ironic. Pe tot parcursul cărții, Elena repetă obsesiv ce „știe” despre Rita, despre viața ei, despre cine a fost și despre cum și-a trăit existența. „Elena știe” devine un fel de mantră, un refren al certitudinii care, pe măsură ce avansăm în poveste, începe să se fisureze. Elena crede că își cunoaște fiica, că știe ce fel de persoană era și ce ar fi putut sau nu să facă. Însă, pe măsură ce detaliile vieții lor sunt dezvăluite, începe să devină clar că lucrurile sunt mult mai complicate. Că poate Rita nu era cine credea Elena că este. Că poate sacrificiile ei pentru mamă au fost prea mari, că poate ceea ce Elena percepea ca fiind iubire și devotament era, de fapt, un lanț care o sufoca. Într-o lume ideală, un părinte nu ar trebui să fie povara propriului copil. Însă viața rar se conformează idealurilor, iar Rita a devenit prizoniera unei existențe în care datoria de fiică a consumat-o până la epuizare. Pe măsură ce călătoria Elenei avansează, romanul se transformă nu doar într-o investigație a morții Ritei, ci și într-o introspecție dureroasă asupra relației dintre ele.

„(...) Dacă nu ai un chip ca să înfrunți lumea, ce ești? Ești creierul, care nu poate comanda nimănui, dar continuă să gândească? Sau ești însuși gândul, ceva care nu se poate vedea, nici atinge în afara organului zbârcit, păstrat în craniu ca un tezaur? Elena nu concepe că, fără corp, omul este suflet, fiindcă nu crede nici în suflet, nici în viața veșnică. Chiar dacă niciodată nu a îndrăznit să-i mărturisească asta cuiva.”

Finalul romanului este un pumn în stomac. Ceea ce începe ca o investigație a unei crime se transformă într-o confruntare brutală cu adevărul. Adevărul despre Rita, despre Elena, despre cine sunt ele și despre lucrurile pe care nu și le-au spus niciodată. Elena crede că știe. Dar adevărul este că nu știa nimic. Această revelație este poate mai devastatoare decât orice crimă, mai șocantă decât orice mister. Pentru că nu există o soluție clară, nu există un vinovat care să fie pedepsit, nu există un deznodământ care să ofere alinare. Există doar realitatea, dură și implacabilă, care rămâne cu tine mult după ce ai închis cartea. Romanul Elena știe radiografiază o lume care marginalizează, care refuză să vadă, care se spală pe mâini de responsabilități. Romanul vorbește despre dizabilitate, despre îmbătrânire, despre sacrificiu și despre tăcerile care distrug relațiile dintre oameni. Nu este doar o carte despre Elena și Rita. Este o carte despre toți cei care se află în situația lor. Despre femeile care trebuie să aleagă între propria viață și datoria de a avea grijă de ceilalți. Despre bătrânii care sunt reduși la niște corpuri care funcționează defectuos. Despre un sistem care uită că în spatele fiecărui om aflat în dificultate se află o poveste, o luptă, o suferință. Un roman scurt, dar devastator. O poveste care nu îți dă răspunsuri, ci te obligă să-ți pui întrebări. O lecție despre umanitate, spusă printr-o voce care nu va putea fi uitată.

Alte recenzii ale cărților scrise de Claudia Piñeiro, apărute și pe blog:

 | Văduvele de joi seara |