Văduvele de joi seara, de Claudia Piñeiro - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023 (a II-a ediție)

Traducere: Lavinia Similaru

Claudia Piñeiro (n. 1960, Buenos Aires), scriitoare şi scenaristă, a câştigat numeroase premii naţionale şi internaţionale pentru opera ei literară şi jurnalistică. Văduvele de joi seara, filmul, a fost lansat în 2009 cu o audienţă record. Tirajul cărţii a depăşit 200.000 de exemplare, iar drepturile de traducere au fost vândute în paisprezece ţări. La Editura Univers, în colecția Globus, a mai apărut și fascinantul roman Elena știe, în traducerea Laviniei Similaru (ecranizat și de către Netflix, în 2023). Betibú a mai îmbogățit portofoliul editurii - de asemenea, și acest roman a fost ecranizat într-un thriller-polițist, în 2014, regizat de către Miguel Cohan.

💎CÂT DE UȘOR SE POATE DESTRĂMA VISUL PERFECȚIUNII 💎

Câteva familii prietene locuiesc la periferia metropolei Buenos Aires, într‑un cartier select şi închis, unde se intră numai pe baza cartelei magnetice de identificare. Case impunătoare cu piscine, iarbă verde, tufişuri tăiate perfect şi straturi de flori întreţinute de peisagişti: pare imaginea unei lumi ideale, strălucitoare ca în reclame. Dar este doar o iluzie, pentru că şi în această lume perfectă se insinuează tragedia, abuzul şi disperarea, iar criza economică face ravagii şi schimbă destine. Văduvele de joi seara este un roman captivant ca o partidă de şah, în care fiecare mutare a unei piese precipită finalul.

„Dacă îți ridici privirea, nu vezi nici un cablu. Nici de lumină, nici de telefon, nici de televiziune. Firește că există de cele trei feluri, doar că sunt îngropate în pământ, ascunse, ca să ferească Los Altos și locuitorii de contaminarea vizuală. Cablurile se duc alături de cloacă, printr-un șanț paralel. Ambele sunt ascunse sub pământ.”

Există anumite cărți care îți creează, de la bun început, impresia că ai pătruns într-o casă cu ferestre mari din sticlă, prin care poți observa tăcut viețile unor oameni ce par să aibă vieți perfecte. Văduvele de joi seara este genul acela de carte - chiar dacă, la început, aceste ferestre îți permit să urmărești o viață aparent banală, încetul cu încetul îți dai seama că viața personajelor este acoperită de un strat fin de gudron, care ascunde adevăruri întunecate, fisuri, conflicte, tragedii și secrete, dincolo de fațada confortului absolut și luxului. Claudia Piñeiro face o radiografie fascinantă a vieților ascunse din cadrul unei comunități exclusiviste din Buenos Aires, „Altos de la Cascada”, o comunitate de lux, restrânsă, în care locuitorii parcă trăiesc într-un univers ermetic, doar al lor. Aparent, fiecare dintre familiile care trăiesc acolo are tot ce își dorește - casă mare, piscină, mașină scumpă, serate și cine îmbelșugate. Însă, Piñeiro construiește cu grijă un contrast subtil, dar care te surprinde, între suprafața acestei perfecțiuni și conflictele care clocotesc în profunzimea familiilor.

„Este o mârșăvie să nu te asiguri și să nu te bucuri cum se cuvine. Într-o viață este mică probabilitatea de a face o gaură dintr-una, dar cea de a înceta să fii un gentleman, nu.”

Personajele romanului sunt patru femei - „văduvele de joi seara” - Teresa, Carla, Lala și Mavi. Ele sunt soțiile unor bărbați puternici, de succes, iar valoarea de „văduve” provine din obiceiul lor de a se reuni în serile de joi, atunci când soții lor pleacă pentru „o seară a bărbaților”. Totul inofensiv până aici - totuși, acesta este începutul dezvăluirilor mult mai profunde și neliniștitoare care urmează. În timp ce comunitatea încearcă fără prea mult efort să-și păstreze o imagine perfectă, la un moment dat are loc o crimă aparent inexplicabilă - aceasta va fi „cheia” care va scoate la iveală, treptat, toate secretele care mocnesc în spatele gardurilor înalte și impunătoare din Altos de la Cascada. Văduvele și soții acestora devin prizonieri ai propriilor minciuni, iar viețile lor se transformă în simboluri profunde ale fragilității și ale ipocriziei. Romanul Claudiei Piñeiro urmărește destrămarea visului perfect și, în esență, vorbește despre decadență și destrămare, demontând mitul vieții perfecte și demonstrând cum goana după aparențe poate sfârși prin a distruge lucrurile pe care le prețuim cel mai mult - familia, iubirea, stabilitatea.

„Curând aveau să li se șteargă din memorie mirosurile, o anumită răsuflare, o voce, o bătaie a inimii, o lovitură. Pe bebeluș avea să-l facă pe măsura ei. Pe fetiță nu. Ochii ei văzuseră prea multe. Nu încăpea îndoială. Marianei îi era greu să-i susțină privirea, îi era frică. De parcă ochii aceia întunecați ar fi putut să-i arate ce văzuseră cândva.”

Romanul mai abordează și teme precum presiunea socială, diferențele dintre clasele sociale și ierarhizarea, izolarea. N-aș spune că a fost neapărat un thriller în sensul general al cuvântului, ci a fost mai mult un fel de „thriller domestic”, psihologic - o critică socială puternică asupra modului în care materialismul face victime. Personajele devin, pe parcurs, din ce în ce mai întunecate, parcă, din ce în ce mai enervante. Te distanțează de ele. Te fac să le urăști și să le pui la îndoială credibilitatea. Nu sunt neapărat victime ale circumstanțelor, ci sunt arhitecții propriei distrugeri, propriei înfrângeri. Fiecare își poartă propriile nesiguranțe și frici, propriile conflicte, sub aparenta mască a controlului, a eleganței și rafinamentului. Cu cât înaintăm mai mult în poveste, ne dăm seama că, de fapt, toți cei din Altos de la Cascada trăiesc, de fapt, într-o cușcă, dincolo de gratiile acesteia. Chiar dacă este o cușcă din aur - sunt incapabili să evadeze din propriile slăbiciuni, incapabili să gestioneze conflicte, mânați de dorințe dintre cele mai superficiale. 

„(...) foarte aproape de joia aceea de septembrie despre care nu vorbim decât dacă suntem întrebați.”

Deși moartea unui personaj este punctul central al narațiunii, adevărata intrigă se desfășoară nu în jurul întrebării cine a făcut-o?, ci în jurul întrebării de ce s-a ajuns aici?, ceea ce înseamnă că sunt rememorate foarte multe întâmplări care au avut loc înainte de aparenta crimă. Romanul Văduvele de joi seara este despre eșec, este despre decădere. Aparentul triumf al succesului material ascunde, de fapt, numeroase lipsuri. Viețile acestor personaje, deși în aparență par perfecte și de invidiat, erau dominate de fapt de tensiuni, conflicte, secrete mocninde și frământări interioare. Piñeiro ne arată că linia de demarcație dintre fericire și tragedie este foarte subțire și poți oricând trece dintr-o parte în cealaltă. Chiar mi-a plăcut romanul, dar vă pot spune doar că are nevoie de timp, răbdare, întrucât poate fi destul de greoi. Totuși, o recomand cu mare încredere celor care vor să descoperi cum viețile imperfecte sunt ascunse sub un strat strălucitor de aparentă perfecțiuni și sunt în căutarea unei povești care îmbină cu măiestrie tensiunea psihologică și critica socială subtilă.