Ce-a urmat după Eden. O scurtă istorie a lumii, de John Charles Chasteen - Recenzie

Editura: Litera

Colecție: În afara colecțiilor

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2024

Traducere: Andreea Popescu

John Charles Chasteen (născut în 955) este traducător, istoric și profesor emerit la Universitatea din Carolina de Nord din Chapel Hill. Este istoric cultural specializat în spațiul latino-american, munca sa explorând subiecte variate, de la trupele de gherilă sau luptele dintre gauchos la istoria carnavalului și a dansului popular. Pe lângă Ce-a urmat după Eden, cea mai recentă carte a sa, alte titluri semnate de acesta sunt: Americanos: The Struggle for Latin American Independence (2008), Born in Blood and Fire: A Concise History of Latin America (2001). În prezent lucrează la traducerea în limba engleză a celebrului scriitor brazilian din secolul al XIX-lea, Joaquim Machado de Assis.

📜 DESPRE DE UNDE AM ÎNCEPUT & ÎNCOTRO NE ÎNDREPTĂM 📜

În volumul de față, renumitul istoric John Charles Chasteen oferă o relatare concisă a parcursului lumii, în care explorează originile și persistența lipsei de umanitate de care omenirea continuă să dea dovadă față de ea însăși, dorind să descopere de ce a fost atât de răspândită în istoria noastră și, cel mai important, dacă putem să o depășim. Chasteen susține că, pentru a reuși acest lucru, trebuie să înțelegem trecutul nostru comun. Deși o mare parte a acestui trecut este caracterizată de violență, putem căuta inspirație în perioadele în care am încercat să trăim într-un mod cooperant, cum ar fi începuturile epocii vânătorilor-culegători, dezvoltarea religiilor universale și a sistemelor etice, apariția conceptelor de libertate individuală, răspândirea socialismului ca reacție la excesele capitalismului global, mișcările pentru drepturile civile și decolonizare din secolul XX și până la mișcările actuale pentru justiție socială și mediu. Odată ce înțelegem cine și ce suntem ca specie, vom fi în cea mai bună poziție pentru a descoperi cum să lucrăm împreună pentru a aborda cele mai mari provocări cu care ne confruntăm astăzi – inegalitatea globală masivă și distrugerea mediului înconjurător. Un volum documentat cu cele mai recente cercetări, Ce-a urmat după Eden este o narațiune simplă și dinamică a istoriei lumii, animată de povești ale oamenilor din toate categoriile sociale și îmbogățită de analize perspicace și de călătoriile extinse ale autorului în jurul lumii.

„Când ghețarii s-au retras, toți oamenii care au supraviețuit erau Homo sapiens, oamenii arhaici precum neanderthalienii fiind dispăruți cu mult înainte de dezgheț. Homo sapiens a dezvoltat un profil specific ca specie. Cel puțin parțial, am devenit o specie prădătoare și carnivoră. Dintre animale, oamenii sunt înzestrați în mod unic să alerge pe distanțe lungi și să arunce cu îndemânare proiectile, iar aceste două abilități distincte s-au dezvoltat probabil ca adaptări fizice pentru vânătoare. Mai mult, Homo sapiens a evoluat pentru a trăi în populații cu densitate scăzută, iar aceasta este o trăsătură obișnuită a speciilor de prădători.”

Eu am citit multe cărți care abordează această temă, dar cartea lui John Charles Chasteen, Ce-a urmat după Eden. O scurtă istorie a lumii, mi s-a părut chiar una foarte, foarte bună și comprehensivă. Nu pot spune că eram pasionat de istorie înainte, dar lectura asta m-a prins de la primele pagini și m-a făcut să înțeleg cât de mult contează să știm de unde venim dacă vrem să știm încotro ne îndreptăm. Și nu, nu e o metaforă exagerată, chiar așa simt. Cartea pornește de la ideea că, pentru a rezolva problemele complicate ale lumii moderne – de la schimbările climatice până la inegalitățile sociale și conflictele globale – trebuie mai întâi să înțelegem trecutul nostru comun. Și Chasteen nu se limitează la a povesti fapte istorice seci sau cronologii plictisitoare. El conectează punctele. Îți arată cum ceea ce s-a întâmplat acum mii de ani influențează direct ce trăim azi, și o face într-un mod clar, fără să pară că îți predă o lecție. Parcă vorbește cu tine. Mi s-a părut interesant cum descrie perioada de dinainte de agricultură — perioada de vânători-culegători, când oamenii trăiau, după cum zice el, în comunități mai egalitare, fără marile diferențe sociale care au apărut mai târziu. El numește perioada aceea „Eden”, nu pentru că era perfectă sau lipsită de greutăți, ci pentru că oamenii nu ajunseseră încă să inventeze sclavia, războaiele între imperii sau patriarhatul dur. Practic, abia după ce am început să cultivăm pământul și să ne stabilim în așezări permanente au apărut marile dezechilibre. Și nu, nu a fost o „revoluție agricolă” bruscă, cum ni se spune uneori la școală – a durat peste 10.000 de ani, un proces lent, poate chiar accidental și deloc evident pentru cei care l-au trăit.

„(...) Să te naști cu mâinile libere și cu predilecția înnăscută spre a vorbi, precum miticii Adam și Eva, însemna să moștenești lumea. Animalul cultural a devenit prădătorul suprem în orice mediu în care a pătruns, iar el a pătruns în toate. Omul vânător a dus la dispariția anumitor specii, dar, mult mai important, femeia culegător a început să includă alte ființei vii în familie.”

Chasteen explică foarte clar cum, din momentul în care agricultura a dus la surplus de mâncare, au apărut orașe, apoi clase sociale, apoi conducători, soldați, sclavi și impozite. Practic, spune el, civilizația s-a construit pe umerii celor care munceau pământul și dădeau o mare parte din ce produceau conducătorilor. Și modelul ăsta s-a repetat mereu: Persia, Roma, Imperiul Otoman, Imperiul Britanic. Nu contează unde te uiți, vezi același model: cuceritorii vin, îi înfrâng pe cei care trăiesc deja acolo, îi pun să muncească pentru ei și justifică totul spunând că aduc „civilizație”. O chestie care m-a uimit a fost legătura între exploatarea de argint din America Latină și cererea uriașă de metal din Dinastia Ming. Adică, eu știam că spaniolii i-au forțat pe indigenii din Peru și Bolivia să lucreze în mine, dar nu știam că făceau asta ca să poată obține mărfuri din China. Argintul era singura monedă acceptată acolo, și europenii voiau porțelanuri, ceai și mătase. Iar când China n-a mai fost interesată de schimb, britanicii au adus opiu. Așa s-a ajuns la Războaiele Opiului (Războaiele Anglo-Chineze). Totul are sens când vezi imaginea de ansamblu, și Chasteen face o treabă extraordinară în a o construi și chiar deconstrui în fața cititorului său.

„În cele din urmă, putem spune că, deși agresivitatea masculină și competițiile sporadice violente par a fi aspecte generale ale naturii umane, violența de grup, împreună cu inegalitățile sociale și subordonarea, nu sunt – cel puțin nu atunci când trăim în condițiile sociale în care am evoluat ca specie. Aceste condiții s-au schimbat când domesticirea plantelor și animalelor a pus capăt Paleoliticului și a dat startul Neoliticului, următoarea noastră oprire.”

Un alt moment din carte care m-a făcut să mă opresc și să recitesc a fost când vorbește despre Revoluția Industrială. Eu aveam imaginea aia generală că toată Europa s-a industrializat în același timp, dar de fapt totul a început într-o zonă foarte mică din nord-vestul Angliei, și s-a răspândit lent, abia după ce alte locuri și-au dat seama ce avantaje economice aduce. Și apoi, industrializarea a dus la nevoia de piețe noi. Din cauza asta, Anglia a distrus industria textilă a Indiei, ca să vândă acolo propriile produse. Iar când sclavia a început să nu mai fie profitabilă, au început să o interzică, nu neapărat din motive morale, ci pentru că muncitorii liberi erau consumatori mai buni. Cartea asta te face să vezi imperiile nu ca pe niște lucruri glorioase, ci ca pe niște mecanisme uriașe care au tras foloase din muncă forțată și exploatare. Și da, Chasteen nu e naiv, recunoaște că au existat și momente bune, reforme, idei de libertate, religii universale care au adus valori etice, mișcări de eliberare, socialism, activism ecologist. Dar toate astea sunt puse în context. Adică nu idealizează nimic, dar nici nu cade în cinism. Arată că schimbarea e posibilă, doar că necesită conștientizare. Mi-a plăcut și cât de multă importanță dă istoriei din afara Europei. Vorbește mult despre America Latină, ceea ce e logic, având în vedere că e specializat în domeniul ăsta. De exemplu, felul în care explică „descoperirea” accidentală a Braziliei de către portughezi și cum aceștia au devenit principalii jucători în comerțul cu sclavi din Atlantic a fost ceva ce nu știam. Apoi arată cum Brazilia a trecut prin monarhie, dictatură militară și experimente socialiste, totul cu influențe externe, în special din partea Statelor Unite ale Americii. E un capitol de istorie care nu e prea prezentat la noi, și mi se pare că merită mai multă atenție.

„În esență, colonialismul modern a fost mereu o activitate legată de profit.”

Cartea are și multe detalii faine, mici fun facts care dau viață poveștii. De exemplu, că eunucii existau doar în culturi care proveneau din comunități de păstori. Sau că Swahili este o limbă care combină gramatica bantu cu vocabularul arab. Și că în Vietnam, SUA au aruncat mai multe bombe decât toate părțile implicate în al doilea război mondial (nu voi scrie numele vreunui război cu litere mari) la un loc – și tot n-au reușit să câștige. Cred că ceea ce m-a impresionat cel mai tare a fost mesajul de final: că sistemele sociale și economice pe care le avem astăzi nu sunt „firești” sau inevitabile. Sunt rezultatul unor alegeri istorice, a unor evenimente și conjuncturi. Și dacă le înțelegem bine, putem face alegeri diferite în viitor. E un mesaj simplu, dar foarte puternic. Și, sincer, simt că genul ăsta de carte ar trebui să fie citită de toți, nu doar de pasionații de istorie. Ce-a urmat după Eden. O scurtă istorie a lumii nu e o lectură grea, dar nici superficială; în schimb, este o carte destul de densă (mi-a luat ceva s-o citesc, pentru că simțeam că fiecare capitol mă încărca cu noi și noi informații). Te provoacă, te face să te întrebi lucruri, să vezi conexiuni și să realizezi cât de interconectată e lumea. Chasteen scrie clar, fără să complice inutil lucrurile, dar și fără să le simplifice prea mult. E genul de carte care îți rămâne în minte, nu doar prin ce afli, ci și prin cum te face să gândești. Dacă ar trebui să aleg o singură carte care să rezume istoria omenirii într-un mod onest, critic, dar și cu speranță, asta ar fi. Nu exagerez când spun că mi-a schimbat perspectiva asupra lumii; chiar nu exagerez deloc.

Tot ce i-am promis tatălui meu, de Ioana Maria Stăncescu - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Autori români

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2020

Ioana Maria Stăncescu s-­a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambéry, 2021. La aceeași editură, în anul 2024, a apărut al doilea roman al autoarei, Tăcerea vine prima, care vorbește despre trauma unei familii contemporane şi despre blocajele de comunicare dintre mai multe generații de femei.

🌻 CURAJUL DE A-ȚI ASCULTA DE INIMĂ & DE DORINȚE 🌻

Am citit Tot ce i-am promis tatălui meu de Ioana Maria Stăncescu într-un moment în care nu prea știam ce să mai aleg din raftul de ficțiune românească contemporană. Numele cărții m-a făcut să cred că voi citi ceva centrat pe relația dintre o fiică și tatăl ei, ceva poate mai simplu, mai emoțional, dar în alt registru decât ceea ce am primit, de fapt. A fost mai mult. Mult mai mult. Eu sunt băiat. Și poate că, la prima vedere, povestea unei femei de 40 și ceva de ani, diagnosticată cu cancer, care se luptă nu doar cu boala, ci cu toate „straturile” de identitate care i-au fost agățate de-a lungul vieții, n-ar părea că m-ar atinge direct. Dar m-a atins. Pentru că nu e doar o carte despre o femeie bolnavă. E o carte despre cum viața te poate prinde pe picior greșit chiar atunci când credeai că ai făcut tot ce trebuie. E o carte despre sinceritate și despre confruntarea cu propriile alegeri, unele făcute de voie, altele de nevoie. Și despre ce mai rămâne din tine când îți dai seama că nu mai ai timp să amâni nimic.

„Nu mă îndur să arunc nimic. De atâta timp îmi car amintirile după mine, le duc în spate, le târăsc ca pe niște geamantane zdrențăroase care au început să se rupă pe la colțuri, lăsând să scape bucăți din ce a fost. Din când în când, mă așez în mijlocul drumului și-mi deschid valizele. Îmi îngrop fața în zile trecute, cotrobăi după ce era, probez ce știam că-mi place, caut cu înfrigurare ani, dau la o parte săculețele cu naftalină de pe poveștile de demult. Deodată, o coloană de gânduri se pune-n mișcare și eu trebuie să mă ridic repete, să închid valiza și să mă trag într-o parte ca să nu dea peste mine.”

Personajul principal, Ada, m-a făcut să privesc cu alți ochi rolurile în care sunt împinse femeile – soție, mamă, fiică, angajată, amantă, toți acești termeni care vin cu reguli nescrise și cu o presiune continuă. Ada nu mai vrea să joace după reguli. Sau, mai exact, boala o obligă să le reevalueze. Și ceea ce pare la început o tragedie, se transformă treptat într-o eliberare. Nu una ușoară, nu una spectaculoasă, ci una dureroasă, dar necesară. M-a impresionat faptul că această luptă nu e romanțată. Ioana Maria Stăncescu nu încearcă să ne impresioneze cu lacrimi și dramatism gratuit. În schimb, livrează totul o voce clară, uneori sarcastică, alteori frântă de teamă sau de oboseală, dar mereu sinceră. Mereu, mereu sinceră. Am simțit că Ada e genul de personaj care te face să îți pui întrebări. Despre tine, despre părinții tăi, despre relațiile în care ești. Despre ce alegi și de ce. Despre cât de mult din viața ta e trăită de fapt după dorințele tale și cât după așteptările celorlalți. Nu știu dacă sunt cuvinte mari, dar cartea asta chiar mi-a oferit o „imagine de interior”, să zic așa, asupra unui tip de durere care nu e doar fizică – cancerul în sine – ci și emoțională: vina de a nu fi fost altfel, dorința de a fi iubit altfel, frica de a fi uitat.

„(...) Pentru că știu că preț de câteva zile, de câteva zeci de ore adunate grămadă, voi face exact ce-mi doresc și cum îmi doresc, voi profita de el, îl voi consuma ca și când ar fi un obiect, doar al meu, pe care îl țin la îndemână, obligându-l să mă ia în brațe, să mă ajute să adorm noaptea și să mă iubească exact cu gesturile și cuvintele pe care i le cer eu.”

Personajele secundare sunt la fel de bine conturate. Matei, soțul Adei, mi s-a părut unul dintre acei oameni care sunt „buni pe hârtie”, dar care nu reușesc să simtă la timp nevoile celuilalt. Nu e un personaj rău, nu e agresiv, nu e toxic în sensul clasic, dar e absent, prins în propria versiune de „așa-se-face”. Și poate tocmai de aceea e atât de real. Apoi este F., amantul misterios, francez, vechiul iubit. Relația lor pare, într-un fel, salvatoare, dar nu e clasică, nu e o „dulcegărie”. E o relație complicată, în care se reîntorc, ca într-o reverie, dar și cu luciditate. Nu pare dragoste idealizată, ci un spațiu sigur în care Ada își permite să existe fără toate rolurile impuse. Iar Parisul în care se refugiază din când în când devine un simbol al libertății, al posibilității, dar și al imposibilului. Și apoi e tatăl. Cel căruia i-a promis totul. Relația cu el e descrisă prin amintiri, gânduri, frânturi de dialog interior. Nu e un om perfect. Dar e un punct de referință. Uneori absent, alteori dur, dar prezent în memoria ei precum un drum trasat adânc, pe care Ada îl tot reface mental. Promisiunea din titlu nu este una clară, scrisă negru pe alb. E mai degrabă o datorie față de sine, o promisiune de a nu se pierde, de a nu uita cine e cu adevărat.

„– (....) Știi, orice-ai face, viața tot trece. Important e să rămâi curioasă de ceea ce te așteaptă. Altfel, e doar timp, nu e viață.”

Mi-a plăcut foarte mult stilul Ioanei Maria Stăncescu. Scrie fără fasoane, dar cu o precizie care te lovește. Nu are nevoie de metafore pretențioase ca să transmită ceva puternic. Are un fel de a așeza cuvintele care te face să simți totul aproape, tangibil. Și da, umorul, chiar și acela negru, e binevenit. În mijlocul unei povești despre boală, moarte, vină și renunțare, sunt momente de autoironie și de luciditate care chiar se simt ca o gură proaspătă de aer. E o carte vie, colorată aș putea spune, chiar dacă tema e una dură. Ca băiat, mi s-a părut o carte importantă. Nu pentru că m-a învățat ceva ce nu știam deloc, ci pentru că mi-a oferit o perspectivă mai nuanțată asupra lucrurilor pe care le vedem, dar nu le înțelegem întotdeauna. Ce înseamnă să fii mamă și să nu mai vrei să fii doar mamă. Ce înseamnă să trăiești într-o căsnicie care pare totuși să funcționeze, dar nu îți mai transmite nimic, nu tem ai face să simți. Ce înseamnă să îți dorești să fii văzută, atinsă, ascultată. Să te simți din nou femeie, nu doar o piesă dintr-un mecanism de familie. Tot ce i-am promis tatălui meu nu este prima carte scrisă de Ioana Maria Stăncescu pe care am citit-o; pot spune, fără nicio reținere, că este o autoare a cărei activitate literară chiar o voi urmări cu mult interes.

Alte recenzii ale cărților scrise de Ioana Maria Stăncescu, apărute și pe blog:

 | Tăcerea vine prima |

Imperativele adolescenței, de Chris Simion - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2017

Chris Simion s-a născut pe 20 august 1977, în Bucureşti. A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” – Bucureşti secţia teatrologie în 2000 şi secţia regie teatru în 2005. În 2000 a înfiinţat Compania de Teatru D’AYA împreună cu scriitorul francez Pascal Bruckner, care a devenit ulterior şi Preşedintele Onorific al companiei. D’AYA este un teatru profesionist, independent care colaborează atât cu actori tineri, cât şi cu nume mari ale scenei româneşti. În 2006 iniţiază proiectul Teatrul Undercloud din Lăptăria lui Enache – Terasa „La Motoare”. În 2009 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. A scris: Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani (1994); Dogmatica fericirii (1995); Disperarea de a fi (1996); De ce nu suntem ceea ce putem fi? (1997); Spovedania unui condamnat (1998/2000); În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine (2002). A regizat numeroase spectacole, printre care: Copilul divin după Pascal Bruckner, Scaunele după Eugene Ionesco, Dragostea durează trei ani după Frédéric Beigbeder, Hell după Lolita Pille, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? după Horace Mccoy, Călătoria sau Pescăruşul Jonathan Livingstone după Richard Bach, Maitreyi după Mircea Eliade, Oscar şi Tanti Roz după Eric Emmanuel Schmitt. Dintre premiile obţinute amintim: 1995 – bursă de studii în literatura sanscrită, New Delhi – Sanskriti Kendra. 2000 – Spectacolul „Călător în noapte” premiat la Festivalul de Teatru Experimental de la Cairo. 2002 – „Premiul debut în proză” acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor. 2004 – „Premiul pentru cel mai bun spectacol” pentru „Scaunele” acordat de Alliance Française, urmat de turneu în India în 8 oraşe. 2006 – „Premiul de Excelenţă” în Gala Antidrog acordat de Guvernul României pentru spectacolul „Hell”. Alte informaţii pe www.chrissimion.ro. Volumul Imperativele adolescenței reunește primele trei cărți ale lui Chris Simion, scrise în perioada liceului, 1994-1996.

„A început și nu s-a terminat. M-am îndrăgostit și am rămas așa, nu mi-a trecut. Cât durează? Știu când a început. Dar când și cum se va termina? De ce vreau să știu despre ceva despre sfârșit înainte să apară? Mama spune că ei îi place să trăiască ce are. Și când am întrebat-o ce are, mi-a spus că numai prezentul. Nu prea înțeleg de ce să nu vrei să ai amintiri și speranțe. Eu vreau să trăiesc în toate timpurile, să fiu ca o corabie care se plimbă peste tot.”

Am citit Imperativele adolescenței de Chris Simion din curiozitate, mai mult decât dintr-o nevoie clară de lectură. Știam că e o carte scrisă când autoarea era foarte tânără și voiam să văd cum arată o carte scrisă din „interiorul adolescenței”, nu despre ea retrospectiv, cum fac majoritatea autorilor. Mă atrăsese felul în care Simion scrie în Ce ne spunem când nu ne vorbim, acolo era ceva special în ton, în cum prindea frânturile de gânduri și le transforma în ceva care avea greutate. La Imperativele adolescenței, lucrurile au fost un pic diferite, mai haotice, dar tocmai asta, într-un fel, i-a dat autenticitate. E o carte care pare scrisă cu nerv, cu un fel de grabă interioară, ca atunci când vrei să scoți tot ce ai în tine și nu prea știi cum, dar simți că trebuie să o faci. Nu are un fir narativ clar, nu urmează o poveste, nu e despre un personaj sau despre o întâmplare, ci mai degrabă e o colecție de gânduri, stări, revolte și întrebări puse cap la cap. Poate de asta mi-a fost greu uneori să o citesc dintr-un foc. Nu e genul de carte care te ține prins de o poveste, ci mai degrabă una care te provoacă să te oprești des și să te întrebi dacă tu ai simțit vreodată ce scrie acolo. Și uneori ai simțit, dar poate n-ai știut cum să o formulezi.

„(...) Singurul care are dreptul să-mi judece valoarea e timpul.”

Chris Simion scrie într-un mod personal, aproape intim, ca și cum ai citi un jurnal care nu trebuia să fie citit. Are pasaje care seamănă cu poezie, altele care sunt aproape eseuri, apoi câte un monolog interior care se transformă brusc în ceva aproape teatral. Totul e într-o mișcare continuă, de parcă gândurile nu pot sta pe loc și nici nu se pot organiza prea logic. Asta poate părea derutant uneori, mai ales dacă ești genul care preferă o structură clară sau un sens liniar. Mie mi s-a părut că, deși uneori pare repetitivă sau prea insistentă pe anumite teme, are momente în care chiar reușește să atingă ceva profund și sincer. Ce mi s-a părut interesant, dar și greu de digerat pe alocuri, a fost modul în care abordează relația cu divinitatea. Nu e o religiozitate tradițională, ci o căutare, un dialog cu Dumnezeu care sună adesea ca un strigăt sau ca o ceartă. Nu cere răspunsuri exacte, dar nici nu se mulțumește cu liniștea. Se simte că autoarea era într-o perioadă de frământare, în care încearcă să înțeleagă ce rost are totul – suferința, iubire, conflict, chiar și despre ideea de destin. E o carte care vorbește mult despre durere, despre lipsă, despre a nu te simți înțeles. Și chiar dacă uneori exprimările sunt poate prea dramatice, ele par sincere. Nu mi-a dat impresia că vrea să fie profundă doar ca să pară interesantă, ci că așa simțea atunci. Și chiar dacă nu sunt de acord cu toate ideile sau nu m-am regăsit mereu, am respectat onestitatea.

„Omul învinge în fața morții prin iubire.

Omul moare în afara iubirii.
Nu există mormânt pentru suflet când iubești.

Dacă te pasionează veșnicia, iubește.”

Legat de partea despre iubire, aici am avut sentimente amestecate. Pe de o parte, mi s-a părut că redă foarte bine frustrarea aceea adolescentină – când iubești, dar nu știi ce înseamnă asta exact, când vrei ceva de la celălalt, dar nici tu nu știi ce anume. Are fraze care descriu bine acel sentiment de „vreau să fiu iubit, dar nu știu dacă merit” sau „nu-mi ajunge cât primesc, dar nici nu știu ce să ofer”. Pe de altă parte, uneori m-a obosit intensitatea. Sunt multe pasaje în care iubirea e prezentată ca ceva dureros, distructiv, și am simțit că lipsește o nuanță – nu totul trebuie să doară ca să fie autentic. Dar probabil asta face parte din felul în care vezi lucrurile când ești adolescent: totul e la extremă, nimic nu e călduț sau moderat. 

„Murim în fiecare clipă, în fiecare zi, în fiecare an. La ziua de naștere ar trebui să ne sărbătorim încă un an în care am murit. Ne zbenguim atât de mult prin viață, cum fac copiii în parc, la joacă. Nici nu realizăm trecerea. Acum ne jucăm cu lopățica în pământ și puțin mai încolo ne îngropăm în el.”

Sunt și momente în carte în care simți că ideile se repetă, că unele pasaje parcă nu mai adaugă ceva nou, ci doar întăresc aceleași teme: neliniște, confuzie, credință, iubire, vină. Aș fi vrut uneori să văd o evoluție mai clară sau măcar un contrast între început și final – totuși, să nu uităm vârsta la care cele trei cărți (reunite în volumul de față) au fost scrise. Dar chiar și așa, în haosul ăsta emoțional pe care îl expune, sunt bucăți care mi-au rămas în minte – o propoziție despre frică, o întrebare despre sens, o afirmație despre uitare, ceva despre Dumnezeu, care mi s-au părut a avea o încărcătură emoțională mai mare decât, poate, câteva pagini întregi. Am și alte cărți scrise de Chris Simion și, cu siguranță, mă voi întoarce cu mare drag la această autoare.

Portocalele nu sunt singurele fructe, de Jeanette Winterson - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2008

Traducere: Vali Florescu

Născută în 1959, la Manchester, Jeanette Winterson este crescută de o familie de evangheliști penticostali, în orășelul Accrington din Lancashire. La 15 ani, adolescenta, pe care părinții o destinaseră unei cariere de misionariat în Africa, își părăsește căminul. Pentru a-și putea continua studiile, lucrează ca vânzătoare de înghețată, îngrijitoare într-un ospiciu, asistentă a unui antreprenor de pompe funebre. Este admisă la Colegiul St Catherine din Oxford, unde absolvă cursurile de literatură engleză. Stabilită la Londra, publică în 1985 prima carte, cu o pronunțată tentă autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe (Oranges Are Not the Only Fruit; Humanitas Fiction, 2008), care îi aduce Whitbread First Novel Award. Romanul Pasiunea (The Passion; Humanitas, 2006) este distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys Memorial Prize, iar Sexul cireșilor (Sexing the Cherry, 1989; Humanitas Fiction, 2009), cu E.M. Forster Award. Următoarele romane – printre care Scris pe trup (Written on the Body, 1992; Humanitas Fiction, 2008, 2017), The PowerBook (2000), Lighthousekeeping (2004), aflat în 2005 pe lista scurtă la Commonwealth Writers’ Prize, Stone Gods (2007), O paranteză în timp (The Gap of Time – Hogarth Shakespeare Project, 2015; Humanitas Fiction, 2016) și Frankissstein. O poveste de iubire (Frankissstein. A Love Story, 2019; Humanitas Fiction, 2020) – confirmă extraordinara originalitate și forța literară ale autoarei. A mai scris nuvele, cărți pentru copii și scenarii de film. În 2011 a publicat o carte de memorii, Why Be Happy When You Could Be Normal, iar în 2016 i-a apărut volumul Zile de Crăciun (Christmas Days: 12 Stories and 12 Feasts for 12 Days; Humanitas Fiction, 2017, 2023). În 2022 apare volumul 12 Bytes: How artificial intelligence will change the way we live and love, urmat, în 2023, de Ochiul negru al fluviului (Night Side of the River; Humanitas Fiction, 2025). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de țări. Din 2013, ține cursul de creative writing pentru masteranzi la Manchester University.

🧡 CUM SĂ-ȚI REGĂSEȘTI VOCEA, CHIAR ȘI ATUNCI CÂND TOTUL DIN JURUL TĂU DE FACE SĂ TACI 🧡

Jeanette, orfana sensibilă, inteligentă și rebelă, este adoptată de o familie de evangheliști din nordul industrializat și mohorât al Marii Britanii. Copilăria ei devine un amestec suprarealist de predici, catehism, zornăit de tamburină în orchestra bisericii și adaptare târzie la rigorile sistemului educativ. Însă, pe măsură ce Jeanette se apropie de adolescență, cariera de misionar pentru care o pregăteau părinții începe să-și piardă aura, tânăra își descoperă o sexualitate deloc ortodoxă, iar liniștea familiei se destramă. Jeanette va trebui să aleagă între adevărul Bibliei și adevărul din sufletul ei, iar hotărârea curajoasă pe care o va lua este începutul unui drum original și sinuos între jaloanele unui destin atipic.

„Perfecțiunea, spunea bărbatul, este un lucru la care trebuie să aspiri. Era condiția Dumnezeului suprem, era condiția omului înainte de Cădere. Ea nu putea fi atinsă cu adevărat decât în lumea de apoi, însă noi avem sentimentul ei, un sentiment înnebunitor și imposibil, care este deopotrivă o binecuvântare și un blestem. 

– Perfecțiunea, a afirmat el ritos, înseamnă desăvârșire absolută.”

După ani și ani și ani de căutări, în sfârșit am găsit acest volum pe Vinted. Și, de îndată ce-a ajuns la mine, n-am mai ezitat și m-am apucat de citit – a meritat, fără niciun dubiu, așteptarea. Am citit Portocalele nu sunt singurele într-un moment în care aveam nevoie să înțeleg ceva despre identitate, despre apartenență și despre cum e să crești într-un mediu care nu te acceptă pentru cine ești. Deși eu sunt băiat și povestea e despre o fată care se confruntă cu propria sexualitate într-un mediu religios opresiv, m-am regăsit în multe lucruri. Nu trebuie să fii fată, nu trebuie să fii gay, nu trebuie să fi fost adoptat sau crescut de o mamă fanatică pentru ca romanul ăsta să te lovească. Te lovește pentru că vorbește despre a fi diferit și a fi pedepsit pentru asta, mai ales atunci când lumea din jurul tău se declară „sfântă” și, în fine, este închegată într-o lume în care religia – și spun asta fără vreo tentă ofensivă – dictează comportamente și viețile multora.  Ce mi-a plăcut imediat a fost stilul. Nu știu cum să explic altfel decât că Jeanette Winterson scrie într-un fel care te prinde fără să simți că face efort. Propozițiile sunt scurte uneori, alteori aproape poetice, dar niciodată pretențioase. E ca și cum vorbește cu tine direct, fără mască, fără să se ascundă după convenții literare. Povestea alternează între realismul rece al vieții într-un orășel mic din Anglia și momente de fantastic – basme, legende, vise – dar totul e cusut într-un fir narativ coerent, nu se simte niciodată forțat. Îți dă senzația că totul are rost, chiar și cele mai bizare pasaje. Asta e una dintre marile ei calități: face ca totul să aibă sens emoțional, chiar dacă nu are neapărat logică imediată.

„Afară, un val de torțe revărsate.

Râsetele ajung în hol. Așa au fost întotdeauna cei aleși.

Îmbătrânești, mori, o iei de la capăt. Fără să o observi.

Tatăl și Fiul. Tatăl și Fiul.

Mereu a fost așa și nimic nu poate schimba asta.

Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Afară, rebelii iau cu asalt Palatul de Iarnă.”

Cartea e clar autobiografică, dar nu e o confesiune, nu e un jurnal. Faptul că a ales să spună povestea asta prin ficțiune, cu porțiuni aproape mitologice sau simbolice, o face mult mai puternică decât o simplă relatare. E o formă de protecție, dar și o modalitate de a da sens unei experiențe care altfel ar fi fost prea dureroasă, prea fragmentată. Am simțit asta în fiecare capitol, mai ales în cele în care Jeanette – personajul – e prinsă între ce i se spune că e păcat și ce simte că e iubire. Acel conflict nu e doar între ea și ceilalți, ci și în interiorul ei. Și știu cum e să simți că te trădezi pe tine doar pentru a fi iubit sau acceptat. Relația cu mama ei e, cred, cel mai dur și mai complicat aspect al romanului. Mama ei nu e pur și simplu o figură religioasă – e mai degrabă o întruchipare a dogmei, a controlului prin frică și rușine. Dar nu e prezentată ca un monstru. E prezentată ca un om care crede cu toată ființa ei că face bine. Și asta e înfricoșător. Pentru că genul ăsta de iubire condiționată, care vine „în numele lui Dumnezeu”, poate mutila. Copiii care cresc familii în care emoțiile nu sunt discutate și în care suferința este normalizată înțeleg foarte bine cum e să simtă că dragostea e ceva ce trebuie câștigat, nu ceva ce ar trebui oferit în mod necondiționat.

„– Diavolul are grijă de ai lui, mi-a aruncat ea peste umăr și m-a împins afară.

Știam că nu pot ajunge nicăieri, așa că n-am mai încercat. Aveam să mă exteriorizez mai târziu, când voi fi în siguranță. În clipa aceea însă, trebuia să fiu tare și albă. În zilele geroase, iarna, pământul este alb, apoi apare soarele și ghețurile se topesc...”

Am fost foarte atent la felul în care Jeanette, copilul, încearcă să găsească sens în basme și în povestiri. Fiecare episod fantastic din roman – fie că e vorba despre prințese, despre demoni, sau despre magicieni – are rolul de a o ajuta să înțeleagă ce i se întâmplă. Nu sunt simple evadări din realitate, ci comentarii indirecte asupra a ceea ce trăiește. Când am citit povestea lui Winnet, spre final, am simțit efectiv un nod în gât. Nu doar pentru că era o alegorie clară a propriei ei vieți, ci pentru că era spusă cu atât de multă luciditate. Era ca și cum ar fi spus: „Uite, asta sunt eu, dar nu pot spune cu voce tare, așa că-ți spun printr-o poveste.” Unul dintre momentele care mi-au rămas în minte e cel în care Jeanette este supusă unei „exorcizări” după ce se află de relația ei cu o altă fată. N-a fost un moment de groază în sensul clasic. Nu a fost descris ca ceva exagerat, nu au fost urlete sau sânge. Doar o liniște apăsătoare și o durere care vine din faptul că toți acei oameni pe care îi considera familie au decis, într-un cor al urii, că ea e posedată. Și mai ales, că trebuie salvată cu forța. Cred că asta a fost cel mai greu de citit. Să vezi cum cineva care nu a făcut nimic rău, doar a iubit, este pedepsit ca și cum ar fi comis o crimă.

„(...) E multă durere aici. Unii cred că poți să împaci și capra, și varza. Varza însă se împute și caprei, când vrea s-o mănânce, îi stă în gât. Dacă te întorci după mult timp, o să înnebunești, fiindcă cei pe care i-ai lăsat în urmă nu vor să accepte faptul că te-ai schimbat, te vor trata așa cum te-au tratat întotdeauna, te vor acuza de indiferență, când, de fapt, tu nu ești decât diferit.”

Romanul e și o critică subtilă, dar extrem de eficientă, la adresa religiei organizate, nu ca spiritualitate, ci ca sistem de control. Totul, de la structura socială a comunității la felul în care sunt văzute femeile, e construit pentru a menține un status quo în care bărbații dețin puterea, iar femeile trebuie să se conformeze. Jeanette observă asta la un moment dat și își dă seama că problema nu este doar sexualitatea ei, ci faptul că a îndrăznit să aibă o voce, o opinie, dreptul de a alege. Cei din biserică n-ar fi avut nimic împotriva ca ea să fie „ciudată” cât timp ar fi fost și tăcută. Citind, m-am gândit mult la felul în care poveștile pot salva. Pentru Jeanette, basmele și ficțiunea sunt o formă de rezistență. Sunt o armă împotriva realității care vrea s-o zdrobească. Cartea întreagă funcționează ca o metaforă despre puterea narativului. Povestea o salvează pe Jeanette pentru că îi oferă control. Ea poate rescrie ce i s-a întâmplat. Poate transforma durerea în exemplu. Și asta e ceva cu care am rezonat profund. Când nu mai poți schimba ce ți se întâmplă, uneori singurul lucru care îți rămâne e cum alegi să spui povestea. Da, Jeanette Winterson este clar una dintre autoarele mele preferate!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jeanette Winterson, apărute și pe blog:

 | Scris pe trup |

This Skin Was Once Mine and Other Disturbances, de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2024

Eric LaRocca (he/they) is a 3x Bram Stoker Award® finalist and Splatterpunk Award winner. He was named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of strongest and most unique voices in contemporary horror fiction.” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, and At Dark, I Become Loathsome. He currently resides in Boston, Massachusetts, with his partner.

𖧧 POVEȘTILE CARE SE STRECOARĂ ÎN SUFLETUL TĂU ȘI RĂMÂN ACOLO 𖧧

A brand-new collection of four intense, claustrophobic and terrifying horror tales from the Bram Stoker Award®-nominated and Splatterpunk Award-winning author of Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke. Four devastating tales from a master of modern horror...

“The worst thing a person can do to you after they've hurt you is let you live.”

Am citit This Skin Was Once Mine and Other Disturbances într-o noapte care părea să nu mai aibă sfârșit. Genul ăla de noapte în care nu știi dacă ești treaz sau dacă ai fost deja înghițit de coșmar. Mă uitam la paginile cărții ca la o rană deschisă și, în mod ciudat, nu puteam să-mi iau ochii de la ele. Ca și cum durerea sau oroarea ar fi avut o frumusețe proprie, imposibil de ignorat. Ca un accident de mașină la marginea drumului – îți întorci privirea, dar ești deja prins în coliziune. Am intrat în carte ca într-o cameră veche, în care totul părea în regulă la suprafață (și, totuși, știam că lucrurile sunt departe de a fi în regulă atunci când citești ceva semnat de Erica LaRocca), dar pereții musteau de umezeală și ceva... altceva. Ceva care te privea înapoi. Când am început prima poveste – cea care dă și titlul volumului – This Skin Was Once Mine, am simțit imediat că nu e o lectură obișnuită. Povestea asta e genul care nu doar că-ți intră în piele, ci o exfoliază încet, strat cu strat, până rămâi doar cu gândurile tale și o senzație de disconfort care nu dispare nici după ce ai închis cartea.

“(...) For the first time in my life, I begin to entertain truly violent thoughts – thoughts that frighten me and make me wonder what I'm capable of doing to another living thing.”

LaRocca are o plăcere aproape perversă în a te forța să te întrebi cât de mult ești dispus să vezi, să accepți, să simți. În primul text, o tânără se întoarce acasă după moartea tatălui ei și ceea ce pare inițial un portret de familie disfuncțională se transformă într-o scenă de coșmar. Casa nu e doar un decor, ci un personaj cu memorie proprie, un loc care înghite, păstrează, macină. Camerele devin simboluri ale amintirilor uitate, dar și spații în care realitatea se rupe și sângele metaforic se prelinge prin podea. Dar poate ce m-a șocat cel mai mult e felul în care abuzul se transformă aici într-un fel de linie genealogică, transmisă cu acea blândețe rece cu care moștenești o bijuterie de familie. Există o moștenire tăcută, invizibilă, între personajele lui LaRocca – o boală spirituală care se propagă prin cuvinte nespuse, prin gesturi amânate. Iar tu, drept cititor, te trezești prins în această rețea emoțională ca într-o pânză de păianjen, una care nu se rupe, ci doar își strânge din ce în ce în ce în ce în ce mai puternic prada.

“I cleared my throat and sensed myself soften a little, waiting for the seeds in my breath to finally bud and divulge their secrets to me.”

A doua povestire, Seedling, m-a atins într-un mod mai visceral. Aici, corpul devine dușman. Protagonistul descoperă o rană pe trupul său – mică, dar în continuă creștere – și începe să se teamă că în el se coace ceva inuman. Poate un cancer. Poate o pedeapsă. Poate o ereditate de care nu poți scăpa. Citind, m-am simțit ca într-un film al lui Cronenberg, în care carnea are voință și durerea are un plan. Și în timp ce rana devine mai adâncă, trecutul iese la suprafață – cu un tată absent, o copilărie în derivă și o iubire care s-a terminat cu o ușă trântită. Povestea nu e doar despre boală, ci despre felul în care ne refuzăm pe noi înșine, despre moartea care începe atunci când încetăm să fim văzuți. A treia poveste, All the Parts of You That Won’t Easily Burn este despre un bărbat care cumpără un cuțit frumos sculptat și ajunge implicat într-o relație dominată de dorințe întunecate, de masochism, dar și de ceva care depășește simplul erotism sau chiar trauma. Povestea asta e despre acea parte din noi care vrea să simtă cu orice preț. Să simtă durerea, fiindcă măcar aceea e reală. E despre tentația de a merge prea departe, de a explora limitele corpului și sufletului până acolo unde nu mai există cale de întoarcere. Și da, în lumea lui LaRocca, nu există întoarcere. Nici iertare. Doar înțelesuri dureroase pe care le accepți în liniște. Ca o rană care nu mai sângerează, dar lasă o urmă permanentă.

“Then Enoch laughs, as if on the verge of sobbing – as if the agony, the anguish could come spilling out from hin in a horrific geyser at any moment. ”

Iar ultima poveste.... te lovește, pur și simplu. Titlul pare inofensiv la prima vedere – Prickle, ca un joc de copii, ca un cuvânt nevinovat șoptit într-un parc liniștit de pensionari. Dar, în stilul inconfundabil al autorului, ceea ce începe ca o simplă întâlnire între doi bărbați în vârstă se transformă într-un ritual pervers al cruzimii, într-un dans lent al urii și al plăcerii violente ascunse sub politețe și amintiri. Povestea îi urmărește pe Mr. Spirro și Mr. Chessler, doi bărbați care se reîntâlnesc după ani buni. Din primele dialoguri plutește o atmosferă de neliniște, ca și cum ceva nespus se ascunde între rânduri, ca o tensiune mocnită sub zâmbete și bună-cuviință. E genul acela de prietenie veche care pare că a supraviețuit timpului, dar de fapt a fost conservată ca un cadavru în gheață – rece, rigidă, dar intactă. Și când se dezgheață, începe să putrezească. Jocul pe care îl reînvie – „Prickle” – e tot ce are mai josnic natura umană: un ritual al cruzimii gratuite, o competiție cine poate să facă cel mai mult rău unor oameni nevinovați. LaRocca nu oferă o explicație clară pentru cum a început jocul sau de ce cei doi îl reiau. Tocmai de aceea e atât de tulburător. Pentru că adevărata oroare nu stă în monștri sau fantome, ci în banalitatea răului. În felul în care doi oameni aparent normali pot raționaliza și chiar savura suferința altora, ascunzând-o sub pretextul unui „joc”. Pentru mine, Eric LaRocca este un fenomen. Pur și simplu i-aș citi până și lista de cumpărături...

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric LaRocca, apărute și pe blog:

 | Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes | They Were Here Before Us: A Novella in Pieces | The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories | Everything the Darkness Eats |