În aerul rarefiat, de Jon Krakauer - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere din limba engleză: Ioana Vîlcu

Număr de pagini: 304

Jon Krakauer s-a născut în 1954 în Brookline, Massachusetts, şi a crescut în Corvallis, Oregon, fiind încă din copilărie un împătimit al drumeţiilor şi al alpinismului. După ce a absolvit Hampshire College, Massachusetts, în 1976, şi-a câştigat o vreme existenţa ca tâmplar, pescar şi vânzător de somon.

Mi-era dor să citesc așa un roman, așa o poveste care să mă facă să călătoresc, să trăiesc în alte locuri și, prin stilul foarte natural al autorului, totul să-mi fie atât de palpabil. Îmi aduc aminte că eram la școală și mi-am scos cartea din ghiozdan, iar o colegă a venit la mine, s-a uitat la carte, apoi iarăși la mine, exclamând: Cartea astaaaa! Și, evident, cum se face că citesc cărți așa bune? Nu s-a dat înlături să se laude, normal, că mereu e cu un pas înaintea mea, aici raportându-ne la alte cărți pe care ea mi le-a recomandat și de care eu abia am reușit să fac rost. Așa, să nu mă depărtez prea tare de rostul acestei postări. În aerul rarefiat a fost un roman viu, un roman veridic, evident, din moment ce este inspirat dintr-o poveste reală, o poveste despre supraviețuire, despre prietenie, solidaritate, perseverență, ambiție și despre continua încercare a omului de a-și măsura forțele cu natura, Doamne, atât de misterioasă și eternă. În dezacord cu condiția sa umană limitată, omul nu s-a mulțimit doar să constate anumite lucruri, ci s-a hotărât să le cerceteze, să le migălească și să le afle modul de funcționare. Astfel, poate, este mult mai bine ca unele întrebări să rămână, pentru totdeauna, întrebări. Căutarea răspunsurilor ar putea aduce cu sine lucruri nebănuite și, implicit, nedorite. 

În aerul rarefiat ne poartă prin munții Acoperișului Lumii, pe culmile ninse de zăpadă și strălucinde de gheață, unde aerul este un moft, este aur, undeva în anul 1996, când începutul „comercializării” Everestului adusese cu sine zeci de împătimiți și curioși - navi care, la o adică, erau de părere că până și cel mai neexperimentat om ar putea atinge culmile lumii. Astfel, pentru o sumă de câteva zeci de mii de dolari, numeroase companii turistice își prestează serviciile pentru a ajuta alpiniști - cu sau fără experiență - să parcurgă, în siguranță, cei opt mii opt sute patruzeci și opt de metri înălțime. Deci, dacă până în 1996 Everestul le era accesibil doar alpiniștilor cu ani de antrenament în spate, cu suport financiar bine defenit și sănătos, cu echipamente de maximă siguranță, din acel moment schimbarea de perspectivă a lucrurilor nu are să aducă cu sine numai dezastre, ci și o înlănțuită serie de drame umane sfârșite în tragedii.

Totul începe când Rob Hall, un alpinist neo-zeelandez își propune, alături de noua sa companie - Adventure Consultants - să cucereacă, alături de alți opt alpiniști (activi sau, dimpotrivă, care n-au mai avut niciun contact cu munții de ani buni) să cucerească vârful Everestului, pe data de zece mai 1996, după un intens și lung antrenament de pregătire a ascensiuni. Apoi, dincolo de sensul literar, veridic, scris a poveștii lui Jon Krakauer, mi-a plăcut ceea ce a transmis el: emoție, nu exagerarea ei. Nu superficialitate, nu suprafață, ci profunzime, groază, teamă, frică, tot ceea ce a însemnat această expediție. Krakauer n-a urmărit să-și plasticieze scrierea, ci a lăsat totul să curgă de la sine, exact așa cum a fost. Pe mine, unul, m-a fascinat. Krakauer nu s-a sfiit să afirme că, într-adevăr, ceea ce s-a întâmplat pe Everest a fost o luptă pentru supraviețuire, ba chiar la sfârșit romanul, din note ale autorului, își cere iertare pentru asta și se simte vinovat pentru moartea unui alpinist din expediție Dați-mi voie să vă citez un pasaj: „Am încercat s-o ridic pe Yasuko. S-a agățat de mâna mea, dar era prea slăbită și s-a ridicat doar în genunchi. Am început să merg și am târât-o un pas sau doi, apoi și-a slăbit strânsoarea și a căzut. Cineva trebuia să ajungă la corturi și să aducă ajutoare, altfel ar fi murit cu toții. (...) Era atât de mică. Încă îi simt degetele ei cum alunecă de-a lungul brațului și cum îi dau drumul. Nici măcar nu m-am uitat în urmă.” Ei, cam așa este stilul lui Krakauer. Nimic acoperit, nimic sub prelată, totul relevat exact așa cum s-a întâmplat. Este de la sineînțeles, de altfel, că această carte avea să aducă niște controverse, în special pentru familiile care, în expediția morții, fie și-au pierdut fii, fie fiice, nepoți și copii. În lupta omului cu natura, Krakauer detaliază cititorului riscurile ascensiunii și senzațiile, trăirile alpiniștilor în lupta cu gerul neîmblânzit, cu lipsa aerului și presiunea și rarefierea sa (care, după cum bine știți, aduce cu sine numeroase probleme la nivel psihic, cum ar fi halucinațiile, amețeala, aberațiile). Krakauer reușește să-și transforme personajele transpuse pe hârtie în adevărați oameni, în oameni cu familii, cu sentimente, cu nevoi și principii, reușind să depășească această barieră manufacturală, să-i zic așa. Alături de ambiția și idealul de a urca pe Acoperișul Lumii, cititorul simte și durerea, groaza, neputința, frica, teroarea, regretul pe care această experiență unică are să le aducă cu sine. 

O furtună groaznică aduce totul cu sine, moarte, confuzie, dar speranța pulsează în acei alpiniști, în acei oameni precum o inimă: „De fapt, vijelia din data de 10 mai, chiar dacă puternică, nu ieșită din comun; era ceva tipic pentru Everest. Dacă ar fi început cu două ore mai târziu, se prea poate să fi scăpat cu toții. Dimpotrivă, dacă ar fi început cu o oră mai devreme, ar fi putut ucide cu ușurință 18-20 de alpiniști - inclusiv pe mine.” Așadar, moartea era ceva de-o clipă, de-o secundă, o simplă cădere de zăpadă, alunecare de gheață sau un vânt de-un minut aducând, pe aripile sale, dezastrul. Frica era ceva permanent în sufletul alpiniștilor, însă, luptând continuu cu ambiția, cea din urmă prima. Și, dacă-mi amintesc bine, spunea Krakauer la un moment dat ceva legat de acest lucru: „Am știut dintotdeauna că alpinismul este un sport foarte riscant. Am acceptat pericolul ca pe o componentă principală - fără el, alpinismul nu ar fi prea diferit de alte sute de activități banale. Era incitant să te apropii de enigma moralității, să arunci o privire în partea interzisă a frontierei. Credeam cu tărie că alpinismul este o activitate extraordinară, nu în ciuda pericolelor inerente, ci tocmai datorită lor.” Așadar, pot spune că scrierea lui Krakauer se constituie într-un sens moral destul de pronunțat: alpiniștii nu doreau, neapărat, să atingă vârful Everestului din considerențe sociale, să afirme că au reușit s-ajungă acolo, ci-și doreau acest lucru mai mult în accepțiunea lor cognitivă, psihologică, ca o confirmare a incertitudinii conform căreia omul nu-și poate depăși sfera limitată. Odată atins vârful Everestului, alpiniștii ar fi plecat cu satisfacția învingătorului, a celui care și-a depășit limitele și și-a demonstrat că, într-adevăr, poate.

Reliefând dramele alpiniștilor, pot să vă spun doar că unele pagini sunt atât de reale, atât de greu de parcurs încât e imposibil, zău, să nu simți un nod în gât atunci când citești. Și, mai ales, când știi că barierele ficționale nu s-au făcut cunoscute în acest roman, ci totul a fost înșirat pe hârtie exact așa cum s-a petrecut, exact așa cum realitatea a descris întâmplările: „Fața îi era grotesc de umflată; nasul și obrajul îi erau acoperiți cu degerături întunecate. Furtuna îi suflase ambii saci de dormit, lăsându-l expus vântului și temperaturii de -17 grade, și, pentru că avea mâinile înghețate, nu putuse să se acopere din nou sau să închidă ușa la cort.” Nu știu, vreau doar să vă imaginație puțin scena citată mai sus, pentru că pur și eu nu pot să fac asta, fiindcă mă doare, parcă simt chinul, groaza, neputința de a acționa atunci când condițiile o cer. Totul e atât de real, de tangibil, încât acest roman te dă peste cap și, evident, îți dă de gândit. „- Piatra l-a nenorocit pur și simplu, spuse Beidleman, care se afla puțin mai sus când a avut loc incidentul./ - A fost îngrozitor, își amintește Klev Shoening. Ai fi zis că l-a lovit cineva cu o bâtă de baseball, așa s-a auzit.” Iar dramele lor sunt mult mai multe, dar nu-i cazul să le citez pe toate. Încerc să-mi dau seama ce putere a avut Krakauer atunci când a descris aceste orori ale celorlalți alpiniști. Dar mi-e imposibil.

„Mai sus de opt mii de metri nu-ți permiți să ții cont de morală.”

Cred că citatul de mai sus închide romanul întocmai. Poate așa este: această aventură a schimbat oameni, a distrus oameni, a rescris oameni și a transformat. Drama celor care au vrut să ajungă pe cel mai înalt vârf de pe glob nu este doar o dramă locală, ci una legendară, a omului în genere care se luptă cu natura, cu intemperiile, în dezacord cu limitarea noastră telurică. Mie mi-a plăcut mult acest roman pentru că a fost altceva față de ce-am citit în ultima vreme; chiar uitasem cât de mult îmi plac cărțile de genul. Acum, evident, voi citiți ce vreți, eu am simțit nevoia să vorbesc despre acest roman așa cum am știut mai bine. Le mulțumesc din suflet celor de la Humanitas Fiction pentru acest volum minunat, savurat până la ultima pagină. Puteți comanda romanul În aerul rarefiat, de Jon Krakauer, de AICI, de asemenea vă recomand să urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, ofertele, reducerile și lansările de carte. O zi plăcută și lecturi frumoase!

Portretul vieții unui orfan, de Ionuț Tănase - Recenzie

Editura: For You

Număr de pagini: 218

Rating: 5 din 5 steluțe

Ionuț Tănase, câștigătorul sezonului 12 al concursului Dansez pentru tine, își spune povestea vieții în cartea Portretul vieții unui orfan. Aflăm despre copilăria chinuită, petrecută într-o familie cu părinți ca și inexistenți, dezinteresați total de cei cinci copii ai lor, despre perioada nesigură petrecută pe străzi, trăind din bani puțini, obținuți prin muncă cinstită, aflăm despre preadolescența și adolescența petrecute în casele de copii, despre înfometare, frig, bătăi, trădări, lipsuri, suferințe. Și atunci când toate aceste greutăți l-ar fi înfrânt până și pe cel mai rezistent bărbat, acel copil plăpând se ridică în picioare și luptă pentru visul lui: să se realizeze prin dans și să le ofere un cămin fraților lui. Sunt lucruri emoționante în autobiografia lui Ionuț Tănase, însă ceea ce impresionează cel mai mult este faptul că, în ciuda tuturor vicisitudinilor, a greutăților și impedimentelor pe care viața i le-a pus în cale, Ionuț își păstrează curățenia sufletească: nu povestește cu răutate, nu cu ranchiună, ură, nedreptățire, nu împroșcă în stânga și dreapta cu noroi, nu judecă, nu taie, nu e incisiv, deși ar fi avut mii de motive - el, prin felul lui de-a fi, iartă, trece mai departe, păstrând permanent fluxul iubirii - toate acestea cu seninătate și credință. Deși toate traumele prin care a trecut ar fi putut lăsa urme adânci și permanente în sufletul și pe chipul lui, el reușește să-și păstreze bunătatea, inocența și optimismul, fiind unul dintre puținii oameni care demonstrează ceea ce spune acel dicton celebru: atunci când viața îi oferă lămâi, Ionuț Tănase la ia și face din ele limonadă. Din toate acestea și nu numai, Portretul vieții unui orfan este, cu siguranță, autobiografia unui învingător.  

Sincer, aceasta este prima carte de la Editura For You pe care o citesc. De fapt, am încercat și acum ceva vreme să citesc Fluturi, de la aceeași editură, dar primele zece pagini m-au chinuit groaznic, așa că am abandonat-o. N-am să-mi expun motivele, pur și simplu n-a fost genul meu de roman. Să vorbesc despre acest roman, mai precis, despre acest jurnal, ar fi de prisos. E impropriu, exclusiv, să recenzuiesc un jurnal, o poveste de viață veridică, reală, cu tangențe în cotidianul nostru atât de monoton, atât de plastic și superficial. Dar, că așa se cade, am să trec puțin prin povestea lui Ionuț Tănase, prin viața sa atât de nedreaptă, atât de singură, chinuită, încât e destul de greu de crezut că unui cititor, acest roman nu i-ar smulge o lacrimă sau nu i-ar pune un nod în gât. Vă spun din proprie experiență, dragi cititori. Pentru că Portretul vieții unui orfan ne vorbește despre viața lui Ionuț Tănase, un învingător, un om care a vrut să-și depășească sfera limitată în care, de altfel, cu toții ne naștem. Cu greu, dând din coate și zbătându-se pentru idealurile sale, el a ieșit la suprafață și, când lumea părea să-i zâmbească, a fost împins înapoi în mocirla nenorocirilor. Într-o mocirlă atât de adâncă, în care fericirea înseamnă ceva de-o clipă, atât de palpabilă și improbabilă, atât de greu de atins și atât de prețioasă. Pentru că, așa-i, fără tristețe n-am cunoaște ce-i bucuria, fără ură, n-am ști ce-i iubirea. 

Iar fără moarte, viața n-ar mai fi niciodată aceeași. Povestea lui Ionuț este, aș spune, un fel de bildungsroman, este un roman la capătul căruia se află alt Ionuț, unul țesut din putere, din vise, din greutăți, din lacrimi și ambiție. Trecând prin scene inimaginabile, greu de trecut prin prisma conștiinței umane, îți dai seama că viața lui Ionuț Tănase a fost, într-adevăr, o dramă, a fost un film udat cu lacrimi și cu nedreptăți. Nevoit să trăiască în condiții austere - impuse de viață -, dar păstrând permanent puseurile speranței, înzestrat cu ambiție și cu dorința de a-și ajuta familia, frații, Ionuț Tănase descoperă, încetul cu încetul, că drumurile i se deschid atunci când nu se aștepta deloc: își formează propria trupă, participă la Românii au talent, apoi la Dansez pentru tine - concurs pe care, de altfel, alături de Jojo, îl și câștigă. La capitolul acesta al dansului, n-am să mă bag prea mult, însă pentru Ionuț dansul a reprezentat modul lui de a se exprima într-o lume care, cu greu, părea să-l înțeleagă și să-l accepte. Și, astfel, prin această carte, cei care vor să-l asculte au acum posibilitatea.

Copilăria lui a fost, în mare parte, una nefericită. Nevoit să muncească pentru a-și întreține familia și frații, dormind prin gări, prin canale, prin parcuri, îndurând frigul și toate intemperiile vremii, maltratat, bătut, trăind într-o familie difuză, care nu-l accepta, într-o familie în care un asemenea spirit ar fi încorsetat și lipsit de sprijin parental. Totuși, Ionuț Tănase, înarmat cu o voință de fier și cu idealurile stabilite, a țintit către altceva, către mai mult, devenind, astfel, un exemplu de urmat. Păstrând capitole întregi pentru mama sa bolnavă de schizofrenie, el își reiterează, în genere, iubirea pentru cei care i-au dat viață, necondamnându-i pentru ceea ce ei i-au făcut. Vrând, poate, doar să-și răspund la unele întrebări care mai degrabă ar rămâne întrebări, deoarece ele aduc cu sine și mai multe întrebări.O viață grea, o viață murdară, înfometată, care este conturată perfect de către rândurile de mai jos: „La un moment dat, am început să mâncăm sare, pentru că efectiv, nu aveam altceva și amestecam sarea cu apă, deoarece nu o puteam suporta altfel. Aveam cu toții dureri de stomac de la sare. Am încercat să mâncăm și varul de pe pereți, însă nu exista nici cea mai mică șansă ca sarea sau varul să ne potolească foamea. Eram înghețați, murdari, flămânzi și dormeam pe jos.”

Unele fragmente sunt atât de grele, atât de dureros de parcurs încât te întrebi dacă, într-adevăr, așa ceva chiar a fost posibil. Pe cuvânt vă spun, uneori am avut impresia că citesc ficțiune, că așa ceva e imposibil, atât de dureros era totul. De fapt, cred că tocmai din complexul de a vrea să cred că așa ceva nu s-a întâmplat niciodată, mi-am imaginat acest lucru. După cum însuși autorul spune, „sunt prea multe amintiri dureroase despre o perioadă care ar fi trebuit să fie plină de jucării, despre o perioadă în care ar fi trebuit să mă bucur de inocența copilăriei.” Jucării transformate în lacrimi, amintiri frumoase transformate în nopți nedormite și suferinde, în vremuri grele și pline de suferință. Undeva, la ultima pagină a romanului, sumând tot ce citim, ne dăm seama că întâlnim un Ionuț Tănase altfel: în drumul său către Unitate, în pelerinajul său către întemeierea Ființei, el devine, în sfârșit, un tată iubitor, un soț adevărat și un om sincer, iubitor și demn de respectat. Plăsmuit din cartea sa, în accepțiune morală, nu el a scris cartea, ci cartea l-a scris pe el, într-un sensus moralis desăvârșit. 

Le mulțumesc prietenilor de la Diverta pentru această carte. Puteți cumpăra Portretul vieții unui orfan de AICI, de pe www.dol.ro. Urmăriți site-ul www.clubdiverta.ro pentru a fi la curent cu toate recenziile și noutăți care apar. Lecturi frumoase și numai bine!  

Un loc pe raftul meu (XXVII)

 

Cărți, cărți și iarăși cărți. Ce am reușit să-mi mai cumpăr, să mai primesc, de ce am reușit să mai fac rost în această lună. Ei, bine, n-or fi ele prea multe, dar îs frumoase și abia aștept să le citesc și să le recenzuiesc. Black Friday a intrat și la mine în casă, pe ultima sută de metri, ce-i drept, dar la fel de așteptat și binevenit. Voi ce v-ați mai cumpărat, ce-ați mai citit, cu ce vă mai delectați? Eu tocmai m-am apucat de Până și asta o să treacă, deși are un rating destul de micuț pe Goodreads mie-mi place și, de altfel, cred că ascunde o poveste interesantă. Nu mă pronunț, de fapt, este prea de vreme. Dar merită să încerc, măcar de dragul coperții. Am terminat și romanul Portretul vieții unui orfan, de Ionuț Tănase, am să-i fac recenzie cât mai curând. 

Așadar, iată ce mi-am cumpărat de Black Friday:

Mi-am luat această carte pentru că, zău, era foarte ieftină și era păcat să nu profit de acest lucru.

Chiar vreau să citesc ceva de această autoare, iar Animalul inimii cred că-i ideea ce mai potrivită, pentru început.

Am auzit multe despre acest roman și vreau să-l încerc. Îmi place literatura rusă enorm de mult.

Romanul acesta l-am primit pentru recenzie, mi-a plăcut, urmează să-i fac recenzie.

Iarăși, o carte ieftină a cărei descriere m-a intrigat. Sper să-mi placă!

Mi-au plăcut foarte mult coperta și titlul romanului. Nu știu, am certitudinea că o să-mi placă.

Și descrierea acestui roman mi s-a părut interesantă, așa că am zis să-i dau o șansă.

Tot vreau să-mi cumpăr acest roman de ceva vreme, dar nu l-am mai găsit pe nicăieri. Am profitat de șansă și mi l-am luat.

Îmi place cum scrie Liza Marklund, așa că acest roman - la fel de ieftin - a căzut la țanc.

Și acest roman sună foarte bine, plus că autorul a câștigat Nobelul pentru Literatură. Vedem ce-i de capul lui!

Ieftin, ieftin, ieftin. 

Cam astea-s toate! :) Voi ce v-ați mai cumpărat, cu ce vă mai lăudați? Lecturi frumoase și numai bine!

Lungul drum spre casă (Inspectorul Gamache, #10), de Louise Penny - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Număr de pagini: 488

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2015

Traducere: Mihaela Apetrei

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blook Dagger, Arthur Ellis Award și Agatha Award. Romanele ei au fost traduse în douăzeci și trei de limbi, romanul de față, Lungul drum spre casă, fiind considerat cea mai bună carte din 2014 în topurile Kirkus Reviews, The Washington Post, The Globe și The Mail. 

Prima dată m-a atras la acest roman coperta. Este de la sine înțeles, de altfel, coperta fiind primul contact al cititorului cu un roman. În al doilea rând, titlul, pentru că involuntar, atunci când te uiți la o carte, prima dată observi coperta, apoi titlul și autorul. În rest, nu știam nimic despre el, dar așa aveam o certitudine, bazându-mă pe intuiție - și, ca să recunosc, nu prea-mi place să mă bizuiesc pe intuiție - că acest roman o să-mi placă mult, că ascunde o poveste frumoasă. Și, de fapt, chiar voiam să mai citesc ceva crime, genul meu preferat de prin clasa a șasea și a șaptea, pentru că mi-era dor să simt acel mister polițist, să fiu iar mator al răsturnărilor de situație, să simt respirația criminalului suflându-mi în ceafă, să mă joc cu mintea personajelor, să cobesc finalul etcaetera. De ce-am avut parte citind acest roman? Drept să vă spun, de mult mai mult, pentru că acest roman nu numai că mi-a depășit așteptările, dar m-a surprins, a fost ca o lovitură sub de knock-out, a fost altceva, altfel, dar în niciun caz ceva la care să mă fi așteptat. Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut.

La început, recunosc, am fost destul de sceptic. Primele patruzeci-cincizeci de pagini mi-au lăsat impresia că iar am de-a face cu ceva clișeic, lipsit de nuanță, fără substrat, ceva de suprafață, superficial, plictisitor și schematic. Îmi place ca o lectură să-mi creeze sentimentul de viață, de veridic, să-mi ofere emoții, palpații, nu să-mi dea impresia de ficțiune pură - cu alte cuvinte, vreau ca ceea ce-mi transmite o carte să fie palpabil, în vecinătatea trăirilor mele. După cum ziceam, primele cincizeci de pagini nu mi-au creat această impresie de real, de verosimil. Apoi, bum, am fost prins într-o vâltoare nebunească de nu-mai-pot-lăsa-această-carte-din-mână. Vă spun, oameni buni, așa de mult a început să placă, așa de bruscă a fost schimbarea registrelor, încât m-am gândit dacă nu, cumva, citesc altă carte. Dar nu, mă uitam al titlu și era același, Lungul drum spre casă, același autor, Louise Penny, aceeași editură și aceeași copertă. Probabil pentru că primele pagini au avut rolul de mă introduce în lumea miraculoasă a romanului, să-mi schițeze caracterele personajelor, nevoile lor, contradicțiile, să creioneze puțin locul de desfășurare a acțiunii și, implicit, să consolideze intriga acestui roman: Clara Morrow, prietena lui Armand Gamache, fostul inspector-șef de la Secția de Omucideri a orașului, îi cere acestuia ajutorul, în ciuda vechilor răni care, astfel, urmează a fi deschise. Soțul Clarei Morrow, artistă, pictoriță, este de negăsit. Peter, soțul Clarei, de asemenea artist cu o viziune absolut fascinantă asupra lumii, reliefată în picturile sale, pare să ascundă un secret nebănuit. Pe măsură ce Gamache încearcă să cerceteze cazul, pătrunde tot mai adânc în mintea chinuită a lui Morrow, un om atât de disperat să-și recapete faima ca artist, încât e gata să-și vândă suflet. Și, evident, ce-a lăsat Peter în urma lui decât niște picturi inexplicabile, ciudate, și-o soție care, în primă instanță, pare să fie vinovată pentru tot? Da, drept să vă spun, Clara Morrow e construită în așa manieră încât, bazându-te pe felul în care-și descrie soțul și dispariția lui (ea însăși afirmând, de fapt, că i-a spus lui Peter să plece pentru o perioadă de timp de acasă), ai aparenta impresie că se face vinovată de ceea ce se-ntâmplă în jur. Oricum, pista pe care merge Gamache spre descoperirea adevărului este înțesată de minciuni, gelozie, ură, neputință, de dorință de evadare, cu răsturnări de situație și personaje neașteptate care schimbă, cu totul, ceea ce-ai fi crezut despre destinul lui Peter. Și nu numai, pentru că firul romanului nu poartă doar fluxul trecutului lui Peter, ci și introspecții, viziuni interioare ale celorlalte personaje. Oare, Clara, în încercarea ei nesăbuită de a-și întoarce soțul pe drumul cel bun, a greșit cerându-i acesta să plece de acasă? Este mustrată de conștință, de incapacitatea de a-l găsi? Oare fostul inspector-șef Armand Gamache s-a pus pe sine însuși și pe cei dragi în pericol, încercând să afle niște răspunsuri dureroase, arzânde? Nu spun mai multe, unele întrebări mai bine ar rămâne, în ultimă instanță, întrebări.

Spre exemplu, uitați un pasaj care reflectă întocmai spusele mele privitoare la Clara: „- Nu încerca să mă iei de proastă, îl repezi ea, ar spoiala începui să-i crape. Fiecare artist este diferit. Sunt mama lui. Îl cunosc pe Peter. Cineva poate prospera în sălbăticie, dar Peter avea nevoie de stimuli. Ea știa asta și l-a izolat în mod deliberat. Paralizându-l în loc să-l susțină și să-l încurajeze pe el și arta lui.” Astfel, Clara se face vinovată de faptul că Peter a simțit nevoia să plece de-acasă spre găsirea echilibrului ființei, spre găsirea înspirație în care să sălășluiască și să-și desăvârșească creația. În condiții nepotrivite, lângă Clara, el n-ar fi fost capabil. Evident, asta duce la următoarea întrebare: să aleagă Peter arta, creația, în defavoarea iubirii? De ce să se excludă acestea două și, dimpotrivă, să nu se completeze? Era Clara geloasă pe Peter din cauza modului său de-a picta? Niște întrebări la care am încercat să-mi răspund pe parcursul lecturii, iar răspunsul a venit, evident, abia la sfârșit. Tare mi-a plăcut această poveste care, după cum însuși unul despre personaje spune, „nu este atât de mult despre moarte, cât despre destin”, pentru că, într-adevăr, nu moartea joacă un rol în acest roman, nu anchetele polițiste, nu amprentele și-alte chestii din tagma romanelor tipic polițiste, ci destinul, fragilitatea ființei și a omului care, dominat de întrebări, își caută evadarea în artă, ca mijloc de manifestare a unui spirit liber.

Legat de stilul autoarei, vreau să vă spun că totul curge de la sine, așa de lin, cursiv, frumos și deloc redundant, fără înflorituri artistice care să epuizeze și să plasticizeze atmosfera. Louise Penny spune de-a dreptul ce are de spus, fără să se ascundă după metafore revelatorii, imagini artistice poetice și-alte artificii compoziționale. Conducându-ne, prin ochii lui Gamache, către rezolvarea cazului, pe principiul „La fel cum Clara așeza laolaltă elementele unei picturi sau Ruth elementele unui poem, Gamache aduna împreună elementele unui caz”, Louise Penny ne înfățișează o lume eterogenă, destructurată, o lume a minciunilor, a artiștilor plini de ură, de ciudă, răuvoitori și invidioși, dominați de ranchiună. Misterul e domnița de pe canapea, e ca la el acasă, se constituie la fiecare pagină împletindu-se cu fragmentele care relevă, indirect, și atitudinea subiectivă a autoarei privitoare la rolul artei în această lume, la rolul creatorului în raport cu creația sa în care, estompându-se încetul cu încetul, acesta ajunge să se identifice. Mie, unul, chiar mi-a plcăut ce-a scris autoarea aici, iar ceea ce m-a atras cel mai mult (și, de altfel, mi-a plăcut) este faptul că Louise Penny nu abordează stilul unui roman tipic polițist, cu anchete și toate cele, ci apelează la oameni neinițiați, oameni simpli pentru a rezolva misterul - bineînțeles, conduși de Gamache, fostul-inspector, deși, în anumite situații, frica și neputința l-au caracterizat. „(...) O propoziție de aici, un gest de dincolo, o atingere, un punct, o izbitură de cuvinte, până se formă un tablou”, cam așa decurge ancheta lui Gamache - frânturi din viață care se unesc, precum piesele unui puzzle, în același tablou al adevărului. 

„O altă imagine îi răsări în minte. A unei figuri încețoșate. Printre copaci. Tânjind să aparțină cuiva. În schimb, a fost respinsă. Și, în cele din urmă, acea durere s-a transformat în amărăciune, iar amărăciunea în mânie, și mânia în furie. Până când acea furie a devenit nebunie. Și nebunia a devenit un portret.”

Cinci steluțe desăvârșite acestui roman, cu adevărat, surprinzător. Vi-l recomand cu mare drag dacă doriți să citiți ceva bun, ceva ce chiar merită. Părerea mea, bineînțeles, subiectivă. Dar, zău, chiar merită. Le mulțumesc enorm celor de la Compania de Librării București pentru acest roman minunat. Vă recomand cu drag site-ul lor online, dacă doriți să cumpărați cărți la reduceri foarte bune și de nerefuzat. De asemenea, în perioada aceasta, dacă folosiți codul CRACIUN2015 aveți o reducere de 5 lei la orice produs comandat. Puteți cumpăra Lungul drum spre casă de AICI, cu o reducere de 25%.

Cruciada copiilor, de Florina Ilis - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 528

Florina Ilis, născută în anul 1968, este membră a Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2000 a debutat cu volumul de haiku-uri Haiku și caligrame, o inedită combinație între poezie și caligrafie. În 2001 publică romanul Coborârea de pe cruce, iar în 2002, Chemarea lui Matei. În 2006, apar romanul Cinci nori colorați de pe cerul de răsărit și volumul de teatru Lecția de aritmetică. În anul 2007,, i se decernează Premiul pentru Proză „Ion Creangă” al Academiei Române. Romanul de față nu numai că a fost distins cu atâtea premii menționate mai sus, însă a fost tradus în ebraică, maghiară, franceză, spaniolă și italiană.

Ca orice carte adevărat bună, e clar că trebuie să vorbesc despre ea cum știu mai bine. De fapt, încerc să-mi adun cuvintele, pentru că am terminat acest roman aseară și de atunci mă gândesc în continuare la el, încât abia am reușit să citesc cam șaizeci de pagini dintr-o altă carte. Da, sunt genul care imediat ce termină o carte se apucă de alta, dar asta nu înseamnă că, începând o nouă carte, anulez emoția, sentimentul, impactul cărții ulterioare. Dimpotrivă, parcă se potențează odată ce fac asta. Romanul de față, Cruciada copiilor, l-am citit la recomandarea domnișoarei profesoare de limba română. Se făcea că eram la oră, făceam Arghezi, și, numindu-ne volumele de poezii ale lui poetului, s-a nimerit să ne spună și de volumul Cruciada copiilor. Apoi ne zice că, să vedem, ironia face că este o carte foarte bună scrisă de o autoare română, Florina Ilis, care se numește la fel. Dau eu un sărci pe Google imagini și văd că, într-adevăr, chiar există acest roman. Citesc ceva despre el, văd câte premii are și imediat ce ies de la școală trec pe la Librarium și mi-l cumpăr. Culmea, norocosul de mine, era și ultimul exemplar. În seara în care mi l-am cumpărat, am citit în jur de optzeci de pagini - și-aș fi citit și mai mult, dar timpul nu prea-mi mai permite să mă răsfăț atât de mult. Eh!

Chiar nu știu cum să încep acestă recenzie, pentru că-s atâtea de spus încât e atât de greu să ierarhizez totul, să pun într-o ordine - când, de fapt, acest roman este pur și simplu unul dezordonat, confuz, claustrofobic. După cum și Stefan Borbely spunea, „aș spune că ne aflăm în fața celui mai de seamă talent nativ pe care l-a dat literatura română după Revoluția din decembrie 1989; un talent pentru care scrisul e o formă de viață simplă, naturală - o necesitae personală cotidiană, tăcută - nu publică, nu histrionică, extrovertită, obositor-surescitată”. Citind-o pe Florina Ilis, am citit un roman genial, minunat, un roman nou, ceva ce pur și simplu a trebuit să citesc până acum; acest roman is a must pentru oricine vrea să citească ceva bun. Chiar simțeam nevoia, de fapt, să citesc ceva bun, ceva care să mă dea peste cap, asta după lecturile din ultima vreme care, în parte, au fost dezamăgitoare. Cruciada copiilor a venit exact la țanc, răsfățându-mi nopțile și orele în care l-am citit. Un roman minunat, minunat, minunat. 

Pe lânga partea literară, acest roman a venit și cu altceva nou pentru mine: însemnările. Am însemnat citate, am colorat pasajele care m-au atras, am făcut fețe zâmbitoare, fețe care râd, semne de exclamație, acolade, paranteze, pentru că am de gând să recitesc această carte, s-o rerăsfoiesc și s-o recomand tuturor. Chiar nu eram adeptul celor care făceau notițe pe cărți, mă feream să fac acest lucru, însă de această dată chiar nu m-am putut abține. Cred că voi spune la fiecare patru-cinci fraze cât de bun acest roman a fost pentru că, pe cuvânt, chiar a fost un roman bun. Al naibii de bun! Din câte am citit, Cruciada copiilor încheie o trilogie, primul roman al acestei trilogii fiind Coborârea de pe cruce, al doilea Chemarea lui Matei, toate vorbind despre lume, despre creație și dileme existențiale. Așadar, am început cu sfârșitul. Nu-i bai, clar am să recitesc acest roman când vo fi făcut rost și de celelalte două. Pentru că acest roman a adus cu sine o certitudine: de acum înainte, Florina Ilis se constituie în una dintre scriitoarele mele autohtone preferate, alături de Doina Ruști și Ioana Nicolaie. Cruciada copiilor este un roman nebun, este un roman halucinant, unic, un roman scris din zeci de unghiuri, romanul este un cerc suprapus unui triunghi, care la rându-i e suprapus unui pătrat, într-o axă de coordonate asimetrice. Este un roman pur și simplu surprinzător, care nu dă-ți timp de gândit, nu-ți dă timp de cobit și de meditat. Dar totul trece prin mintea cititorului ca printr-o sită, oferindu-ți tot creditul de care personajele dispun. La o adică, înțelegi ce scrie acolo, ce spun toți, dar Florina Ilis mânuiește condeiul atât de bine încât parcă ai vrea s-o lași, exclusiv, pe ea să spună totul, iar tu doar să fii acolo și s-asculți. Ca un reporter, am zice, dar un reporter care se pricepe al naibii de bine. Romanul este o provocare, este un îndemn deși scris, dar nu evident, ci pe dedesubtul situațiilor, undeva dincolo de litere. Mi-am dat seama, Florina Ilis este o autoare care își țese povestea cu migală, cu muncă multă, ca un artizan al cuvintelor, însă totul pare așa spontan, așa de ușor încât îți vine greu să crezi acest lucru. Făurind cuvintele, dându-le viață, autoarea pune în dilemă această lume în care trăim, Cruciada copiilor fiind o provocare adresată de către inocenți, de către copii, lumii impure a adulților care guvernează societatea. Într-o manieră, credeți-mă, aproape diavolească!

Să intru puțin în roman, deși știți că nu prea obișnuiesc să fac asta. Totul începe cu o excursie într-un tren: copiii, alături de câțiva profesori, vor să meargă undeva la mare, toți entuziasmați, bucuroși, surescitați de dorință, cu fluturași în stomac și visuri în căpșoare, lăsând în spate părinți, griji, nevoi, mate, română, biologie, doamna directoare, bănci, țigări ascunse. Trenul se pune în plecare, iar toate semnele pe care Florina Ilis, într-un mod extrem de subtil, le introduce în roman, prefigurează ceea ce urmează să se întâmple: iar totul pornește de la țiganca Angelica care nu-și găsește pipa și, în cărțile-i magice, vede ceva nepotrivit, greșit. Bine, bine, trebuie să vă spun că romanul este construit pe mai multe registre narative, pe mai multe planuri, întrucât nu ne este prezentată doar povestea copiilor, a cruciadei, ci mai multe povești care, într-o măsură, se leagă de cea principală. Adăugând fragmente de meditație filosifică, într-un stil indirect liber continuu - zău, în această carte nu există punct, nu există liniuțe de dialog, iar primul capitol se termină abia pe la pagina două sute și ceva -, construind personaje de o impregnanță fastuoasă, Florina Ilis ne aduce în față un roman care este ca un val, un roman care transcede așteptările cititorului și ajungi, la sfârșitul cărții, să te-ntrebi de ce nu există mai multe astfel de romane? Intriga, consolidată încă de la început, pornește în momentul în care câțiva elevi din clasa a șaptea se hotorăsc să pună stăpânire pe tren, să-l facă al lor, să-și demonstreze puterea și nevoia de a spune ceva în această lume dominată de mass-media și virtual, dominată de segregare și diferențe sociale. Da, da, chiar le merge treaba, iar momentul în care reușesc să pună stăpânire pe tren reprezintă apogelul acestui roman: pur și simplu, copiii devin alții, ajungând chiar să comită crime, violențe, să capete valențe ale altei tagme, una nepotrivită. Și, de aici, totul decurge ca un râu care se ramifică în toate străfunzimile lumii, de la întrebări existențiale, la glume legate de sex, de la cântăreți americani și jucători de tenis la chips-uri cu aromă de brânză și energizante. 

Romanul Cruciada copiilor creează o imagine halucinantă, deformată, o imagine care se cristaliează odată cu înaintarea în lectură, a unei lumi a cărei mecanisme se schimbă brusc, neanunțat, producându-se un dezechilibru în tot ceea ce misterul, adevăr, minciuna și viața înseamnă. Reinterpretând într-o nouă viziune marile mituri ale civilizației actuale, contemporane, acest roman-cascadă descrie un univers viu, un univers atât de palpabil și aproape, încât parcă-l simți răsuflând lângă tine, simți copiii țipând, cântând texte ale lui Britney Spears, ale lui Enrique, huiduindu-l pe Beckham, totul atât de verosimil și veridic, într-o perspectivă critică - nicidecum rafinată - asupra situației contemporane noastre. Cruciada copiilor îți dă de gândit, îți dă de reflectat asupra a multe aspecte din viața noastră pe care, poate, nu le-am avut în vedere uneori. Cu o scriitură impecabilă, lucidă, amuzantă, uneori incisivă, lipsită de perdele și fără exagerări metaforice, artistice, pițiponcanizatoare, Florina Ilis construiește un roman al formării omului, dar și al regresării sale în ceea ce, poate într-un viitor - sperăm, cât mai îndepărtat -, ar însemna o mască lipsă de personalitate, simțământ și trăire. Un roman perfect, din toate punctele de vedere, deși mulți cititori l-ar considera redundant, recursiv, obositor și greu de parcurs; într-adevăr, o fi așa, dat fiind faptul că romanul este, după cum am spus mai sus, ca un val, fără punct, fără liniuțe. Totuși, pendulând între perspectivele narative care se leagă atât de armonios între ele, încât aproape nu-ți dai seama cum parcurgi cartea, nu veți ajunge să vă plictisiți. Acest lucru denotă, bineînțeles, talentul autoarei în a scrie, dar și modul în care-și tratează scriitura: cu inteligență și umor, cu subtilitate, doar pentru a oferi cititorului tot ceea ce este mai bun.

Un roman genial, un roman care mi-a depășit toate așteptările. Cu o scriitură atât de impecabilă, atât de precisă, atât de frumoasă și relaxantă, deloc obositoare, cu replici amuzante, infantile, văzute din prisma matură a profesorilor, a polițiștilor, a victimelor, din prisma copiilor, a fetițelor și băieților care încă trăiesc în lumea păpușilor, a dulciurilor și sucului de morcovi, cu fragmente introspective, care incită la meditație, cu talent și viață, Florina Ilis reușește să creeze unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit vreodată. Ceea ce scrie ea nu se constituie numai într-un sensus literalis deosebit de bun, ci și într-un sensus moralis subtil și pe placul cititorilor ahtiați după asta. Eu, unul, așa sunt. Osmoză între material și spiritual, între realitate și realism magic, Cruciada copiilor este o lectură care nu trebuie să lipsească din palmaresul unui cititor adevărat. Nu știu, asta-i părerea mea.

Lecturi plăcute și să citiți cărți cât mai frumoase și bune!