Editura: Univers
Număr de pagini: 182
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din portugheză și note: Anca Ferro
Patrícia Melo s‐a născut în 1962 în São Paolo. A scris romane,
piese de teatru şi scenarii de film. Romanele ei sunt bazate pe intrigi
poliţiste şi au drept sursă de inspiraţie, de multe ori, violenţa
din cartierele sărace ale marilor oraşe. În 2001 a câştigat premiul
Jabuti, cel mai important premiu literar brazilian, pentru romanul Inferno. Pentru O matador (Ucigașul,
1995) a primit în 1996, în Franţa, Prix Deux Océans şi în 1998,
în Germania, Deutscher Krimi Preis. În 1999, revista Time a inclus‐o
într‐o listă care cuprindea cincizeci de ”Latin American Leaders for
the New Millennium“.
Ați citit vreo carte de genul Cum să te ajuți singur? Și? V-a ajutat? V-ați îmbogățit, v-ați făcut prieteni influenți, ați slăbit spectaculos, v-ați găsit sufletul-pereche, ați scris romanul ăla, ați dărâmat munții, ați scăpat de griji? V-ați schimbat viața? Hm...? Încă nu? Poate v-a lipsit șarpele din Elogiul minciunii - cu ajutorul lui, personajele lui Melo chiar scapă de griji: Fulvia Melissa se descotorosește de soțul incomod, iar José Guber de jobul extenuant de scris (norma lui era de două romane polițiste pe lună), își găsește inspirațiia și ajunge mare autor de best-seller-uri de genum Cum să te ajuți singur. Din toate cotloanele cărții pândesc cobre, vipere, crotali, sâsâie, șuieră, se încolăcesc și se descolăcesc mai departe (chiar dacă uneori cad în depresie și refuză să muște), se târăsc implacabil spre coadă (a lor și a romnaului). Voi îi auziți cum fojgăie? Sss, șșș, sss! Parcă totuși e mai sănătos să râzi din toată inima ca să scapi de griji - la asta chiar te ajută Elogiul minciunii.
După ce-am citit de la aceeași autoare și romanul Ucigașul, am rămas cu o impresie (de fapt, mai mult decât a rămâne cu o impresie, mi-a fost confirmată o certitudine): Patrícia Melo chiar nu are toate țiglele pe casă, pentru că pur și simplu scrie cărți ne-bu-nești. Zău! Dar nu în sensul acela rău, în afara unor facultăți mintale, ci scrie în așa fel încât să nu ai impresie că citești sanscrită veche sau rupestră. Stilul ei, felul ei de a-și manifesta personajele, de a le crea drumuri, țeluri, visuri - felul acesta este prin excelență special. Cred că tocmai de asta mi-a plăcut Elogiul minciunii așa de mult. Cred că tocmai de asta am avut așteptări așa mari de la acest roman - așteptări, la rândul lor, depășite. Și, mai cred, Patrícia Melo chiar scrie bine. Chiar face asta!
Îmi plac, deopotrivă, cărțile polițiste, însă îmi plac și mai mult acele
cărți polițiste în care autorul se antrenează pe psihicul criminalului,
cercetându-i cotloanele întunecate ale minții, descoperindu-i limbajul,
comportamentul în situații bizare, naturalețea sălbatică, primitivismul
și instinctualul cu care acționează în viața de zi cu zi. Cu alte
cuvinte, da, îmi plac acele romane de tip crime, când, de obicei,
scriitorul îndreaptă cititorul către criminal, care rămâne ascuns până
la sfârșitul poveștii, punându-ne la dispoziție o serie de indicii,
replici, alte crime, astfel încât ești tentat, de multe ori, să încerci
să anticipezi cine este de fapt criminalul. Evident, gândindu-se la
acest lucru, scriitorul ne, la sfârșitul poveștii, față în față cu un
criminal la cre nu ne-am fi așteptat deloc și care, de cele mai multe
ori, este tipul aparent bun din poveste, ori un prieten apropiat sau
vreun om cu tangențe sociale destul de înrădăcinate. Dar nu, acesta nu este un roman polițist - deși aspectele unuia nu lipsesc, ceea ce mă face să cred că Melo este, prin desăvârșire, o criminalistă convinsă - ci este un roman despre diabloic, este un roman care se întoarce în increatul ființei, lângă vipere, lângă șerpi, crotali, bleaaaah, toate astea adunate la un loc dau romanului un aer veninos, incisiv, prădător, teama debordează la fiecare pagină, da, deși știi că tu, ca cititor, te afli dincolo de ea, dai pagină după pagină să vezi ce se mai întâmplă, cum, când, de ce, pentru că autoarea antrenează cititorul într-un joc nebunesc, nebunesc, nebunesc.
Mi-a
plăcut, în special, modul în care autoarea scrie. Nu e nicidecum un
stil greoi, înfloritor, cu metafore, epitete, registre stilistice,
imagini care te lasă cu gura căscată și te fac să te gândești la
frumusețea uitată a vieții,
însă este un stil cald, de un realism destul de dur (așa l-am văzut eu,
mai ales că e scris din perspectiva unei femei, adică de o femeie),
care-ți dă de gândit și te faci să te întrebi dacă, pe bune, asemenea
lucruri există în a oricui minte. Numeroase pasaje de introspecție
mi-au atras atenția, pentru că, da, și dintr-astea are carte, n-o fi ea tocmai o insensibilă - ea, autoarea - dar nu prea pun accent pe asta: dinamism, nebunie, asta primează în cartea, adică în cărțile lui Melo. Știe ea ce știe!
„Charisma diabolică a șarpelui și frumusețea sa înfricoșătoare au o putere extraordinară asupra noastră. Uneori, când îmi scriam poveștile la computer, mă simțeam deodată chemat. Vino aici, îmi poruncea anaconda. Limba despicată. Admiră-mi ochii. Priveam vivariul hipnotizat. Admiră. Ochii mari, fără pleoape. Admiră.”
Totul este primitiv. Șerpi, teamă, frică, angoasă, e un carusel nebun al neadaptaților, al oamenilor care-și găsesc salvarea în cele mai bizare moduri, în cele mai nepotrivite circumstanțe. Nu am să vorbesc despre personajele acestui roman, ele trebuie descoperite, simțite, iubite sau urâte - pentru că nu există cale de mijloc - eu, eu, am ales să le iubesc. Deși, drept să vă spun, sunt și ele ciudate, prin eufemismul lor.
„Asta-i viața. Fără slujbă, înnebunit după o femeie care crește șerpi, așteptând să moară un tip, fără bani, fără nicio perspectivă și cu o mama din ce în ce mai nebună în casă. Singurul câștig era numai orgoliul satisfăcut. Doar atât.”