Editura: Pandora M
Colecția: Anansi. World Fiction
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2021
Traducere: Mihaela Buruiană
„Vezi, îi spune, nu poți schimba ceea ce ți se dă, nu poți evita sau schimba ceea ce ți-e scris.”
Maggie O‘Farrell (n. 1972), prozatoare britanică, este autoarea a opt romane și a unui volum de memorii. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor.
„De unde să fi știut că Hamnet era cuiul care îi ținea împreună? Că, fără el, se vor fărâma toți și se vor nărui, ca o ceașcă spartă pe podea?”
Anglia, 1580: Ciuma Neagră cutreieră ținuturile, lovindu-i deopotrivă pe cei sănătoși și pe cei bolnavi, pe tineri și pe bătrâni. Sfârșitul lumii este aproape și, cu toate acestea, viața merge înainte. Un tânăr meditator de latină, sărac și chinuit de un tată violent, se îndrăgostește de o femeie extraordinară și excentrică. Agnes e o creatură sălbatică ce străbate pământurile familiei cu un șoim pe mână și e recunoscută pentru talentele ei de vindecătoare. Cunoaște plantele și poțiunile mai bine decât înțelege oamenii. Odată ce se stabilește împreună cu soțul ei la Stratford-upon-Avon, se transformă într-o mamă ultraprotectoare și în forța care ține împreună tânara familie. Un portret plin de lumină al casniciei și o portretizare de neuitat a unui băiat care a fost uitat de toată lumea, dar al cărui nume a dat titlul celei mai celebre piese de teatru din toate vremurile.
„Orice viață are un miez, un ax, un epicentru din care se revarsă toate, la care se întorc toate. Acest moment este al mamei absente: băiatul, casa goală, curtea părăsită, strigătul neauzit. (...) Momentul acesta va rămâne adânc întipărit în inima ei, pentru tot restul vieții.”
Trebuie să recunosc, înainte de toate, că am avut ceva emoții înainte să citesc romanul lui Maggie O'Farrell - și spun asta pentru că am auzit destul de multe păreri (nu la noi, ci de la cititorii din alte țări) cum că această carte ori este extraordinară ori, dimpotrivă, are un hype nejustificat, fiind plictisitoare, monotonă, exagerat de apreciată. Ei bine, cred că întocmai asta este frumusețea cititului, pe deoparte, și anume faptul că impactul unei lecturi asupra noastră depinde de mai multe variabile: genul pe care îl abordăm cel mai des, experiențele livrești pe care le-am avut în trecut, cărțile pe care le-am citit, starea în care ne-a prins lecturarea unei anumite cărți (și-aici pot foarte clar să confirm, mi s-a întâmplat să citesc anumite cărți în perioade oportune și să le consider niște capodopere - la o răsfoială ulterioară, nu știu cum de-am putut vreodată să cred asta). Și, venind vorba, deci am avut ceva emoții concretizate, din partea mea, în așteptări foarte mari de la romanul Hamnet (deși trebuie să mai recunosc că părerile cititorilor români par a fi, într-o măsură, concretizate în aceeași direcție - cartea aceasta chiar e bună). Adaug și părerea mea alături de cea a lor, și spun: romanul lui Maggie O'Farrell este într-adevăr un roman colosal!
„- Știi, îi spune, uitându-se la acoperământul de deasupra patului, că ăsta e cel mai însemnat lucru pentru care te iubesc?- Că nu pot să dorm în aer?- Nu. Că vezi lumea așa cum nu o mai vede nimeni.”
Cred că foarte ușor ar putea fi încadrat, dacă n-ar apărea pe copertă Women's Prize for Fiction 2020, în categoria unui roman clasic. Și n-o spun pentru că acțiunea s-ar petrece undeva prin secolul al XVI-lea, ci fiindcă toată experiența literară mi-a transmis un aer subtil, elegant, dulce, deși povestea este una deosebit de dureroasă, însă fac referire la stilul romanesc al autoarei - caractere scriitoricești pe care, de obicei, mi le transmiteau doar lecturile clasicilor. În altă măsură, am avut emoții cu această carte deoarece abordarea unor astfel de teme - referitoare de fapt la oameni reali, care au trăit - într-o narațiune fictivă (genul de ficțiune istorică), nu-mi este întocmai familiară; îmi tot lasă impresia că totul este de fapt un fel de biografie, și trebuie mereu să-mi reamintesc că, stai puțin, de fapt e doar o ficțiune istorică. Totuși, interpretarea lui Maggie O'Farrell este strălucitoare, aducând în lumină niște subiecte și teme deosebit de sensibile - iubirea dintre frați, iubirea necondiționată a părinților, dar pierderea acestor legături, moartea care vine hazardată, pe neașteptate, și-ți fură pilonii vieții și coordonatele acesteia, te zguduie și te proptește la pământ, lipsit de putere asupra ei. Inevitabilul acestui adevăr atât de dureros, dar atât de natural și omniprezent. N-am citit și celelalte romane ale autoarei, dar sunt sigur că în toate putem găsi același stil de scriere elegant și rafinat - un stil frumos încadrat, cu o rigoare a metaforelor și a secvențelor profunde, de o emoție aparte, cu secvențe narative dureroase, menite să răscolească sufletul cititorului. Cred că rezonez maximal cu acest gen de cărți; cărți care-mi sfâșie sufletul, care mă ridică și mă luminează. Care fac apel la trăirile și emoțiile mele, la natura mea interioară - cea mai sinceră, cea mai greu accesibilă!
„Cum se numește cineva care a fost geamăn, dar nu mai e? Dacă ești soție și soțul tău moare, atunci ești văduvă. Iar dacă mor părinții, copilul devine orfan. Dar ce cuvânt se folosește pentru ce sunt eu? Poate nu există nici unul.”
Nu aș vrea să vorbesc despre ce se întâmplă în roman, mi se pare de prisos - vreau doar să să vorbesc despre cum m-a făcut să mă simt romanul lui Maggie O'Farrell, Hamnet: abordând teme atât de sensibile, dar atât de reale în același timp, n-am putut să nu fiu mișcat de toate întâmplările. Pierderea lui Hamnet, la unsprezece ani, trezește în inima mamei o durere insuportabilă, o negare absolută - practic, ca cititor (de fapt, ca om), mă gândesc că această carte cu siguranță ar fi fost simțită mai intens, probabil, de un părinte, de o mamă în special (chiar mi-a zis cineva care are copii acest lucru). Pașii timizi ai unui tânăr băiat, acei pași care parcă tulbură ziua pașnică de vară din orașul Warwickshire. Casa în care reverberează ecoul neregulat al acestora, în care micuțul Hamnet este singur, părinții lui sunt de negăsit, iar el bate, în lung și-n lat, drumurile prăfuite ale satului, căutând ajutor pentru că iubita lui surioară geamănă este bolnavă, rugând cerurile s-o cruțe pe aceasta, s-o păzească de Călărețul Negru aflat în căutarea unui muribund fără scăpare. Dar nimeni nu-l aude, așa că tot ce-i rămâne acestuia este să-ncerce să păcălească moartea. S-o tragă pe sfoară!
„(...) Ce ușor este, se gândește Agnes în timp ce ridică farfuriile, să nu observi durerea și chinul unui om, dacă omul acela tace, ține totul în sinea lui, ca o sticlă cu dopul îndesat prea adânc, sub care presiunea crește și crește, până când - ce? Agnes nu știe.”
O odă a femeilor, a maternității, a familiei și a fragilității vieții, care ar trebui iubită așa cum ni se înfățișează. O'Farrell livrează cititorului povestea tragică a familiei lui Shakespeare, avându-i în prim-plan, aș putea spune, pe Hamnet (fiul cel mic) și pe mama acestuia - două personaje memorabile, în jurul cărora O'Farrell va construi o poveste emoționantă despre speranță și iubire, dar și tragică prin ideea morții. Stilul liniștit, mistificator, obsedant al autoarei, tulbure, liric, plin de tristețe - toatea acestea conturează o lume în care frumusețea și durerea se împletesc, în care pierderea propriului copil reprezintă sămânța sfârșitului lumii; mai mult decât atât, este o poveste memorabilă prin faptul că readuce în prezent figuri istorice în această manieră, atingând, cu atâta talent, sufletul cititorului și scormonindu-i în interiorul profund al ființei. Hamnet este un roman despre care nu poți vorbi, ci un roman pe care trebuie să-l citești pentru a-l simți, trebuie să-l simți pentru a-l înțelege. Recunosc, poate la început mi-a fost destul de greu să intru în atmosferă, să mă las convins și să-i permit să-mi pătrundă în suflet - aveam impresia că-mi este inaccesibil prin faptul că încă nu eram pregătit pentru o astfel de lectură -, dar când mi-am deschis sufletul și am acceptat tot ce se întâmplă - drama, tragismul situațiilor, lacrimile, durerea -, mi-am făcut corp comun cu romanul lui O'Farrell și l-am trăit până la ultima pagină (și nici nu vreau să vorbesc despre ultimile pagini ale cărții, pentru că sunt, după părerea mea, punctul de înaltă emoție al cărții, de o intensitate absolut palpabilă, greu de descris în cuvinte).
„Toate sunt în van. Ceea ce este dat poate fi luat înapoi oricând. Cruzimea și pustiirea te așteaptă după colț, în cufere, în spatele ușilor: pot sări la tine în orice clipă, ca un hoț sau un tâlhar. Secretul este să nu lași niciodată garda jos. Să nu te crezi niciodată în siguranță. Să nu presupui niciodată că inimile copiilor tăi bat, că ei beau lapte, respiră, merg, vorbesc, zâmbesc, se ceartă și se joacă. Să nu uiți nici măcar o clipă că pot dispărea, că-ți pot fi smulși într-o clipită, luați pe sus ca o pană de vânt.”
Nu știu ce-aș mai putea spune, pentru că sunt de părere că oricum nu prea pot vorbi despre această carte; da, sunt de părere că există cărți despre care, pur și simplu, nu poți vorbi. Încerci să redai anumite lucruri, anumite atitudini, încerci să livrezi o părere într-o formă (poate) estetică și (poate) viabilă, dar simți că nu te-ajută deloc cuvintele. Da, există cărți pe care doar trebuie să le citești și trebuie să le simți, pe care cu siguranță le vei simți în splendoarea și magnitudinea lor (nu vreau să cred că există oameni care n-ar fi mișcați de povestea pe care O'Farrell o prezintă cititorului în această carte), și pe care trebuie să le lași să sedimenteze în sufletul tău, să-și găsească o casă călduroasă în mintea ta, stăruind în veșnica întrebare: unde se duc cei care pleacă, unde rămân cei care rămân? O carte memorabilă, cu o scriitură de calitate - abia aștept să mai citesc și alte cărți scrise de O'Farrell, deoarece sunt sigur că păstrează aceeași voce narativă absolut sublimă și prețioasă. Da, poate par impresionist când spun toate acestea, dar îmi asum faptul că, într-adevăr, am adorat această carte și a fost una dintre surprizele literare cele mai frumoase ale acestui an; și nu-mi rămâne decât să v-o recomand cu același drag, cu același impresionism (fazual spus) cu care am citit-o.
„Pentru Agnes, moartea a luat multă vreme forma unei singure camere, luminate pe dinăuntru, poate în mijlocul unui ținut mlăștinos. Cei vii locuiesc în cameră; cei morți forfotesc în jurul ei, apăsându-și palmele, fețele și vârfurile degetelor de fereastră, disperați să se întoarcă, să ajungă la ai lor. Unii din cameră îi aud și îi văd pe cei de afară; unii pot vorbi prin pereți; cei mai mulți, nu.”
O carte pe care n-o voi uita niciodată, mai mult ca sigur și pe care o voi recomanda oricui vrea să citească ceva profund, deosebit și emoționant. Eu deja am împrumutat-o cuiva, și sunt sigur că nu este ultima persoană pe la care va ajunge această carte (sper doar s-o primesc înapoi așa cum am împrumutat-o, deoarece am o oroare în a împrumuta cărți și în a le primi înapoi nu așa cum erau atunci când le-am oferit). Dar, dincolo de asta, mă bucură că o astfel de poveste va fi descoperită și de către un alt cititor, fie el unul pasionat sau nu - indiferent, este o carte pentru oameni, pentru suflet, întru emoții și sentimente. Chiar, repetându-mă, este o carte memorabilă! Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Pandora M pentru exemplarul de față, Hamnet, scris de Maggie O'Farrell, pe care îl puteți găsi AICI. Vă doresc lecturi cât mai cu spor și frumoase!