Endgame: Jocul final- Convocarea, de James Frey și Nils Johnson-Shelton - Recenzie

„Această carte este un puzzle. 

În paginile ei se află indicii care conduc la o cheie ascunsă undeva pe Pământ.

Descifrați, decodați și interpretați.

Faceți cercetări.

Dagă găsiți cheia și o duceți la locul potrivit, veți fi răsplătiți cu aur.

Mormane de aur străvechi.”

Fără să lungesc discuția, voi spune „verdictul”: cartea m-a dezamăgit într-un mod în care nu mă așteptam. Sau poate aveam așteptări prea mari, dar nici măcar așteptările-mi cele mai mici nu au fost atinse. Nu înțeleg, din tot ce se scria părea să fie o carte destul de bună. Dar impresia cu care m-au lăsat cei doi autori a fost aceea de plitctiseală, de chinuială. Adică, mai pe tot parcursul paginilor am simțit că acțiunea este împinsă de la spate de o figură invizibilă, personajele părând mult prea plastice, prea statice și fără interpretare. 

Cartea este despre doisprezece tineri, condamnați și sortiți, încă de la naștere, să lupte pentru cei dragi și pentru un loc din lume. TIneri ce se trag din seminții vechi, ce, „când va începe jocul, vor fi nevoiți să judece și să ia decizii, să acționeze și să ucidă; unii dintre sunt mai pregătiți, iar cei mai slabi vor muri primii”. Sună așa a „Hunger Games”, dar, ca să se diferențieze puțin treaba, James Frey și Nils Johnson-Shelton mai adaugă ceva sute de cifre fără o logică (că, deh, „enigma”) și faptul că, „atunci când unul dintre tineri moare, odată cu el dispare o parte a seminției sale”.

Noi, „miliardele de neștiutori, spectatori nevinovați, fericiți pierzători și nefericitiți câștigători”, noi „suntem pubicul unei piese care ne va hotărî destinul”. O încercare de introspecție, pe-aici, pe-acolo, puțin trasă de păr și nedezvoltată. Nu, nu, nu. Nu mi-a plăcut, nu m-a prins acțiunea de loc, bâjbâită pe alocuri și nefinisată atunci când personajele erau puse față în față. Niște tineri care aveau o viață (mai mult sau mai puțin) normală sunt aruncați în mijlocul unei lupte pentru „găsirea comorii”, fiecare primind un indiciu ce constă într-un șir de litere care arată cam așa „LLTLWTLSJCMMQPĂ” sau, bineînțeles, de cifre, „291258215--412”, iar ei sunt nevoiți ca, dacă-și doresc să găsească comoara mult râvnită, să descopere misterul acestor coduri. Într-adevăr, ingenioasă ideea, nicidecum banală. Dar, în cele din urmă, nu pe placul meu.

 

„Endgame este un fenomen mondial, primul proiect interactiv carte-joc, apărut în 30 de țări”. Da, am mai spus, ideea este ingenioasă și, cred că din acest motiv, încă n-am fost pregătit s-o accept așa cum ar trebui.

Acțiune relativ OK, nu prea complexă, simplu, un limbaj nepregătit și ușor de sărit, personaje plate, care nu prea evoluează ci rămân la o anumită trăsături dominantă. De asemenea, uneori mai și anticipezi ce-are să se întâmple. Și chiar așa se întâmplă. Cred că dacă se va face un film după carte, cu siguranță mă va atrage și mai mult și, well, sper că nu va avea aceeași soartă ca și filmul cărții Înainte să adorm.

Acum vă las pe voi să alegeți, aceasta este doar părerea mea și, evident, nu vreau să vă bag pe gât faptul că această carte nu mi-a împlinit, mie, așteptările, ci doar am vrut să vă împărtășesc reacțiile mele.

Editura Trei

Traducere din engleză de Laurențiu Dulman

512 pagini

Mulțumiri

Bună seara și salutări tuturor,

Am simțit nevoia să fac un post special prin care să vă mulțumesc pentru prezența voastră pe acest blog. Nu știu dacă l-ați urmărit de la început, este destul de evident că nu, fiindcă era jalnic. Nu știu dacă nici acum nu e, dar, eh, eu zic că am evoluat. Îmi amintesc că, inițial, acest blog era destinat doar cuvintelor ce-mi treceau prin cap, atunci când mă lovea inspirația. Dacă veți observa la istoric, „unde s-a pus praful”, făceam în jur de 2-3 postări pe lună. Haha!

Asta până când mi-a zis o prietenă că, ei bine, aș putea recenzui cărți, pentru că știa că mă pasionează cititul și ar putea ieși o treabă frumușică din toată amețeala asta. Și am început, astfel, să fac recenzii cărților pe care le citesc. Îi mulțumeeeesc mult pentru sfaturile neprețuite și pentru tot ajutorul acordat, se știe ea cine este.

Așadaaar, vă mulțumesc mult pentru toate comentariile voastre, pentru prezența voastră pe-aici, pentru că însuflețiți blogul și îmi sunteți alături, cu păreri, feed-back-uri, corectări, critici constructive. Cu ce știți voi mai bine! Veți fi mereu aici primiți cu brațele deschise și cu un ceiuț cald, în zilele friguroase. 

Vă doresc un început de săptămână minunat și să trageți tare acum, că mai sunt câteva săptămâni și gata semestrul. Yuhuuu!

Seară plăcută,

Anndrei

Visul meu, povestea mea, de Céline Dion - Recenzie

Céline Marie Claudette Dion, după numele său adevărat și întreg, s-a născut pe data de 30 martie, 1968, în Charlemagne, Québec.  Deținătoare a Ordinului Canadei și a Ordinului Național al Québecului, este o cântăreață de muzică pop, textieră și actriță. S-a născut într-o familie numerosă, alături de alți 12 frați, fiind ultima și cea mai mică dintre ei, având o situație financiară precară. A devenit cunoscută în lumea francofonă dupa ce René Angélil, ce urma să-i devină soț, impresarul ei, și-a ipotecat casa pentru a-i finanța producerea primul album. În 1990 a lansat Unison, material discografic ce i-a adus popularitatea în America de Nord și în alte țări anglofone. Nu prea cred că pot face recenzie unei asemenea cărți, având în vedere că este o poveste de viață, o poveste a unei femei de succes care și-a purtat visele și le-a trăit de-a lungul timpului, în lupta sa pentru împlinirea lor.

Dar câți dintre noi știu ce se ascunde în spatele unei asemenea povești de viață, în spatele unei asemenea cariere de succes, în spatele acestei cariere mondiale? Cine a putut să privească dincolo de scenă, dincolo de premiile și discurile de aur, platină primite de această cântăreață? Dincolo de muzica și vocea ei? Ei, bine, tocmai acest lucru m-a făcut să vreau să îmi achiziționez cartea și să aflu cum a reușit o simplă femeie crescută într-o situație nu prea bună, din punct de vedere financiar, însă înconjurată de iubire și persoanele ei dragi, să se impună într-o asemenea manieră și să-și poarte pașii către împlinirea visurilor sale. Am spune că totul a fost simplu, pur și simplu noroc, dar nu, nu este așa. „Ba da, așa este, a avut voce și un impresar care a vrut s-o ajute”, ar spune unii. Dar nu, nu-i așa.

Céline Dion, mai presus de voce, a avut și are emoție și putere de iubire. Încă de la început, pe când visa să cânte alături de idolii săi, ca Barbra Streisand, Whitney Houston etc sau măcar să le ceară un autograf, Céline Dion a știut că viața ei nu înseamnă școală, patru pereți, o rutină. A știut că menirea ei pe acest pământ este să cânte, să încânte și să trăiască prin note, să împărtășească emoție pentru ca, la rându-i, să fie copleșită de aplauze și de toate laudele aduse. Așa că totul a început când i-a cântat impresarului ei, René Angélil, ce va deveni cel mai important bărbat din viața ei și care, imediat după ce a auzit-o cântând, cu ochii în lacrimi, i-a spus că „are puterea de a duce emoție” și că, în curând, „vei deveni un talent mondial”. Se pare că acest René știa el ce știa.

După această întâmplare, viața cântăreței începe să înflorească și să-și dezvolte orizontul: câștigă, în 1988, show-ul de talie mondială, Eurovision, aducând un prestigios premiu carierei sale, precum și Elveției, câștigă, de asemenea, numeroase concursuri și premii, fiindu-i recunoscută vocea de artist unic. 

 Însă în spatele acestor reușite nu se ascunde doar o voce angelică, ci mulți ani de muncă, mult program strict și ore de repetiții, zile fără odihnă și, pe lângă acestea, povara bolii soțului ei, René Angélil. Deși acesta o susține în continuare, cântăreața nu mai cântă cu același patos, cu aceeași dorință, motiv pentru care, recent, cântăreața s-a decis să se retragă din muzică, iar, dacă se va întoarce, rămâne de văzut.

Cum v-am obișnuit, m-am gândit să scot și niște pasaje foarte drăguțe din carte, iar unul chiar m-a surprins- un pasaj în care cântăreața povestește cum că al ei idol feminin, de devotament și sacrificiu, este chiar Nadia Comăneci, sportiva noastră româncă:

„Fericirea, dar prețios, trebuie împărtășită. (...) Cred că fericirea nu este un bun personal. Ea reprezintă motorul întregii lumi. A ți-o însuși înseamnă a o pierde.”

„Nu eram bogați. Dar ne dăruiam unii altora un bun neprețuit: dragostea. Și mai aveam muzica, unul dintre cele mai frumoase daruri pe pământ, dimpreună cu iubirea și sănătatea.”

„(...) sau eram gimnastă, ca Nadia Comăneci, care a devenit idolul meu absolut. Cred că era cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o la Jocurile Olimpice din Montreal din 1976. Aveam opt ani. Mi-am tapetat pereții camerei cu fotografiile ei. Privirea ei intensă și seriozitatea mă fascinau. Eram convinsă că nu există pe lume nimic mai frumos. Dar cel mai mult îi admiram rigoarea și precizia, concentrarea care i se citea pe față ori de câte ori executa un exercițiu. Pentru mine, ea era expresia supremei perfecțiuni- și continuă să fie. Ea a fost prima sportivă din istoria gimnasticii care a obținut nota maximă. Dorința de a ajunge în vârf prin antrenament și disciplină- iată o idee pe care o puteam înțelege perfect. Credeam că pot realiza tot ce-mi doresc urmând aceleași principii.

Pentru mine, Nadia Comăneci a fost și rămâne un model și o sursă de inspirație. Am cunoscut- în 1996, personal, la Jocurile Olimpice. Eram deja faimoasă, dar chiar și în aceste circumstanțe, în momentul în care am fost prezentate, genunchii îmi tremurau și lacrimi în ochi de emoție.”

„În mod ideal, școala ar trebui să ne inspire să ne alegem obiective în viață și să ne ofere modalități de al e atinge. Dar eu beneficiam de toate acestea acasă, în sânul familiei: un țel, dorință și mijloace de a-mi realiza visele. Din acest motiv, știam exact care era visul meu. Eram gata să sacrific orice sau să merg până în pânzele albe pentru a-mi vedea obiectivul realizat.”

A vândut peste 200 de milioane de exemplare din albumele în limba engleză, alte milioane din cele conținând piese în limbra franceză și peste 20 de milioane de exemplare ale single-ului „My Heart Will Go On”, de pe coloana sonoră a filmului „Titanic”. Albumul „Let's Talk About Love” a spulberat orice statistici: 11,5 milioane de copii comandate înainte de lansarea lui, 20 de milioane de copii vândute în prima oră și jumătate de la lansare. În spatele personalității artistice ale cărei albume s-au vândut în milioane de exemplare, stă un caracter puternic, o personalitate reală, un Om care și-a păstrat modestia și decența și care nu își datorează celebritatea norocului, ci muncii sale enorme și disciplinei. Céline Dion este o legentă a muzicii și așa va rămâne atât timp cât vor exista suflete care să vibreze la magia cântecului său! Cartea poate fi comandată de AICI.

odată am trăit, acum încerc

„doar câteva întâmplări am trăit
emblematice, pline de miez,
restul a fost
o simplă variațiune
pe-o singură temă
nuanțată diez”

(fragment din poezia „aici și acum”, din volumul de poezii „Bruiajul frunzei de cireș”- Gabriela Chiran, fosta mea profesoară de limba română, 2014)

odată am trăit, acum încerc

    Cu buzele sângerii
    Mă ucizi, mă săruți, cad în genunchi,
    Îmi dai viață- pot s-o gust,
    Metalic suflu al visului, ceasul vremii,
    prologul durerii.

    Îmi strecori un nerv între coaste,
    Inhibator, excitator, acum moare,
    dar nu-mi pot stăpâni visul.
    Trăiește, tresare, mă cuprinde.
    Suflul îmi dispare, iar îmi apare, iar dispare..

    Ce este acel fluid roșu, sângeriu,
    sursurabil, rozaliu,
    acum maroniu, amestecat cu grâu, cu mușețel?
    Un cântec durabil.
    Un dans variabil, maleabil.

    Odată încerci- n-am să renunț,
    sufletul îmi piere, caii tropăie deasupra lui,
    și mă pierd într-o bătaie de aripi.
    E rece, e frig, eu plec fără să anunț
    și mă avânt în viață, timid și desculț.

    În inima pădurii, lângă fragii necopți,
    am văzut o figură care mă privea, mima:
    cădeam, fugeam, țipam, iar ea, la fel, mă urmărea,
    alunecând, amestecându-se cu pământ, cădea, fugea, țipa,
    Nu, e clar: nu m-am obișnuit cu clima.

    Mă prind de-o urzică, mă înțeapă,
    Mă agăț de-o creangă, dar se-apleacă,
    Alunec pe iarbă, ca pe gheață,
    Iar eu, ca într-un cerc,
    încerc.
 

Pur și simplu mi-au venit aceste versuri, în timp ce stăteam în fața calculatorului. 

Mulțumesc!

 

De prin telefon III

Bună dimineața,

Prima parte AICI, a doua AICI.

Pișicherul meu, tare-i mai place Sylvia Day. 

Literatură adevărată, viață și sacrificiu. Tolstoi a știut ce face atunci când a scris „Anna Karenina”.

Cred că acesta este primul premiu câștigat la un concurs online. Un tricou „Sub aceeași stea”, la un concurs organizat de Young Fiction Connection.

Chestia asta mereu mi-a bântuit orele de biologie.

Pentru că ce-ar fi orele de fizică fără pozele făcute, pe ascuns, profesorului.

Vă aștept și pe voi. Zi faină!